Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic al zilelor de pe urmă

Prima manifestare a caracterului antihriștilor este mințitul în mod obișnuit, pe care îl vom cataloga drept o natură demonică. Manifestarea acestei naturi demonice este că, indiferent de moment și loc, indiferent de ocazie sau cu cine interacționează, cuvintele pe care le spun acești oameni sunt asemănătoare cu ceea ce spun șarpele și demonii – nedemne de încredere. Trebuie să fim deosebit de precauți și să avem discernământ cu astfel de oameni, să nu ne grăbim să credem cuvintele demonilor. Manifestarea specifică a mințitului în mod obișnuit este că minciunile le ies pur și simplu din gură; cuvintele pe care le spun nu pot rezista în fața scrutării, analizei sau discernământului. Ei pot minți în orice moment și consideră că nu pot spune nimic adevărat în nicio privință, că tot ceea ce spun trebuie să fie o minciună. Chiar dacă îi întrebi despre vârsta lor, ei iau în considerare acest lucru, gândindu-se: „Ce înseamnă când mă întreabă despre vârsta mea? Dacă spun că sunt bătrân, se vor uita de sus la mine și nu mă vor mai prețui și promova? Dacă spun că sunt tânăr, se vor uita de sus la mine, spunând că nu am experiență? Cum ar trebui să răspund?” Până și în privința unei chestiuni atât de simple, ei tot pot să mintă și refuză să îți spună adevărul, ba chiar îți întorc întrebarea, zicând: „Tu ce crezi?” Tu spui: „Cincizeci de ani?” „Pe-aproape.” „Patruzeci și cinci?” „Ești foarte aproape.” Îți dau un răspuns corect? Știi câți ani au din răspunsurile lor? (Nu.) Acesta este mințitul în mod obișnuit.

Există o altă manifestare a antihriștilor care mint în mod obișnuit, și anume că ei mint chiar și în timp ce aduc mărturie. A aduce mărturie falsă este un act blestemat care ofensează firea lui Dumnezeu. Chiar și în ceea ce privește mărturia, ei îndrăznesc să se dedea la scorneli, minciuni și înșelăciuni, ceea ce arată cu adevărat disprețul lor nesăbuit față de consecințe și natura lor neschimbătoare! Când văd că alții aduc mărturie pe baza experienței și a înțelegerii, în timp ce ei nu pot, îi copiază, spunând orice zic ceilalți și născocind aceleași experiențe pe care le-au avut alții. Dacă nu înțeleg ceva la fel ca ceilalți, pretind că înțeleg. Dacă nu au astfel de experiențe, înțelegere și iluminare, susțin că le au. Chiar dacă Dumnezeu nu i-a disciplinat, ei susțin că El a făcut-o. Chiar și în această chestiune, ei pot minți și falsifica, fără să arate nicio preocupare sau interes, oricât de grave pot fi consecințele. Nu înseamnă acest lucru să minți în mod obișnuit? În plus, astfel de oameni vor păcăli pe oricine. Unii s-ar putea întreba: „În orice caz, antihriștii sunt tot oameni. Nu s-ar abține ei să îi păcălească pe cei mai apropiați, pe cei care i-au ajutat sau pe cei alături de care au împărțit greutăți? Nu ar evita ei să-i înșele pe membrii familiei?” A spune că mint în mod obișnuit implică faptul că pot păcăli pe oricine, chiar și pe părinții, pe copiii și, desigur, pe frații și pe surorile lor. Atât în chestiuni mari, cât și mici, îi pot păcăli pe oameni, chiar și în treburi în care ar trebui să vorbească sincer, în care acest lucru nu ar avea consecințe sau nu i-ar afecta în vreun fel și în care nu este nevoie să acționeze prudent. De asemenea, ei îi păcălesc pe oameni și folosesc minciuni pentru a rezolva chestiuni mărunte care, pentru cei din afară, nu justifică minciuna, unde le-ar fi simplu, fără vreo problemă, să vorbească direct. Nu înseamnă aceasta să minți în mod obișnuit? Se poate spune că mințitul în mod obișnuit este una dintre manifestările primare ale diavolilor și ale Satanei. Din această perspectivă, nu putem spune oare că umanitatea antihriștilor nu este doar necinstită, ci, este, de asemenea, caracterizată de mințitul în mod obișnuit, ceea ce o face nesigură? (Ba da, putem.) Dacă astfel de indivizi comit o faptă rea, apoi varsă lacrimi după ce au fost emondați și criticați de către frați și surori, susținând în aparență că Îi sunt îndatorați lui Dumnezeu și promițând să se căiască în viitor, îndrăzniți să îi credeți? (Nu.) De ce nu? Cea mai convingătoare dovadă este că ei mint în mod obișnuit! Chiar dacă se căiesc în aparență, plâng amarnic, se bat cu pumnul în piept și se jură, nu-i credeți, pentru că varsă lacrimi de crocodil, lacrimi pentru a-i păcăli pe oameni. Cuvintele triste și pline de remușcări pe care le rostesc nu sunt sincere; sunt tactici necesare, concepute pentru a câștiga încrederea oamenilor prin mijloace necinstite. În fața oamenilor, plâng amarnic, își recunosc vina, se jură și își expun punctul de vedere. Cu toate acestea, cei care au o relație personală bună cu ei cei în care au cât de cât încredere, relatează o poveste diferită. În ciuda faptului că recunoașterea publică a greșelii și jurământul de a-și schimba comportamentul pot părea autentice la suprafață, ceea ce spun în culise dovedește că ceea ce au zis înainte nu a fost adevărat, ci fals, menit să păcălească mai mulți oameni. Ce vor spune în culise? Vor recunoaște că ceea ce au spus înainte a fost fals? Nu, nu o vor face. Vor răspândi negativism, vor prezenta argumente și se vor justifica. Această justificare și argumentare confirmă faptul că admiterile, căința și jurămintele lor au fost toate false, menite să-i păcălească pe oameni. Se poate avea încredere în astfel de indivizi? Nu înseamnă asta să minți în mod obișnuit? Ei pot chiar să scornească mărturisiri, să verse lacrimi false și să promită că se vor schimba, ba chiar și jurământul lor este o minciună. Nu este aceasta o natură demonică? Chiar dacă ar spune: „Înțeleg doar atât; restul nu știu și caut luminarea lui Dumnezeu și sper la ajutorul fraților și al surorilor pentru a obține treptat înțelegere”, aceasta ar fi o atitudine și o declarație onestă. Totuși, antihriștii nu pot rosti astfel de cuvinte adevărate. Ei simt că: „Dacă aș spune adevărul, oamenii m-ar privi de sus. Mi-aș pierde reputația și m-aș simți înjosit – prestigiul meu nu ar fi complet pierdut? Cine sunt eu? Pot să recunosc înfrângerea? Chiar dacă nu înțeleg, trebuie să pretind că înțeleg foarte bine; trebuie să-i păcălesc pe oameni și să-mi întăresc mai întâi poziția în inimile lor.” Nu este aceasta o manifestare a antihriștilor? Din sursa și modul în care vorbesc antihriștii, precum și din cuvintele pe care le rostesc, este clar că astfel de oameni nu vor fi niciodată cinstiți; acest lucru e mai presus de ei. Întrucât mințitul în mod obișnuit este inerent caracterului lor, ei vor să-i păcălească pe oameni și să ascundă lucruri în orice, nevrând ca nimeni să știe sau să vadă faptele adevărate ori situația reală. Ființa lăuntrică le este teribil de întunecată. Acest aspect al caracterului antihriștilor poate fi definit cu încredere ca fiind lipsit de umanitate și având o natură demonică. Minciunile le ies din gură fără efort, fără să se gândească, până în punctul în care nici măcar nu spun ceva adevărat atunci când vorbesc în somn – totul este înșelătorie, totul este minciună. Asta înseamnă să minți în mod obișnuit.

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”

Cum își manifestă antihriștii perfidia și cruzimea? (În capacitatea lor de a scorni minciuni și de a da vina pe alții.) A inventa minciuni și a le pune altora în cârcă implică atât a minți în mod obișnuit, cât și faptul de a fi perfid și crud; aceste două trăsături sunt strâns legate. De exemplu, dacă săvârșesc o faptă rea și nu vor să își asume responsabilitatea, creează o impresie falsă, spun minciuni și îi fac pe oameni să creadă că a fost fapta altcuiva, nu a lor. Ei aruncă vina pe altcineva, făcându-l să suporte consecințele. Acest lucru nu este doar ticălos și abject, ci este mai mult perfid și crud. Care sunt alte manifestări ale perfidiei și cruzimii antihriștilor? (Ei îi pot chinui, ataca pe oameni și se pot răzbuna pe aceștia.) A fi capabil să-i chinui pe oameni este un lucru nemilos. Ei vor face tot posibilul ca să atace și să se răzbune pe oricine reprezintă o amenințare la adresa statutului, reputației sau prestigiului lor sau oricine le este potrivnic. Uneori, îi pot folosi chiar și pe alții pentru a le face rău oamenilor – asta înseamnă perfidie și cruzime. Pe scurt, expresia „perfid și crud” indică faptul că antihriștii sunt deosebit de malițioși. Modul în care se comportă și interacționează cu oamenii nu se bazează pe conștiință și nu trăiesc în armonie, pe picior de egalitate cu ei; în schimb, la fiecare pas, ei caută să-i exploateze, să-i controleze și să-i manipuleze pe ceilalți în interesul propriu. Abordarea lor în interacțiunea cu ceilalți nu este normală sau directă; în schimb, folosesc anumite mijloace și metode pentru a-i induce în eroare pe oameni, a-i exploata și a-i folosi în mod subtil, fără ca aceștia să-și dea seama. În felul cum se comportă față de oricine, indiferent dacă pare bun sau rău la suprafață, nu există niciun fel de sinceritate. Ei se apropie de cei pe care îi consideră utili și se îndepărtează de cei pe care îi consideră inutili, neacordându-le nicio atenție. Chiar și față de persoanele relativ candide sau vulnerabile, ei se gândesc la modalități de a folosi diverse mijloace și metode pentru a-i induce în eroare și a-i prinde în capcană, făcându-i utili pentru ei. Dar atunci când oamenii sunt slabi, în dificultate sau au nevoie de ajutor, antihriștii, pur și simplu, închid ochii și sunt indiferenți față de ei. Ei nu arată niciodată iubire sau nu le oferă ajutor unor astfel de oameni; dimpotrivă, tind să îi intimideze, să îi inducă în eroare și chiar să se gândească la modalități de a-i exploata și mai mult. Dacă nu reușesc să îi exploateze, îi dau la o parte și nu arată iubire sau simpatie pentru ei – există vreo urmă de bunătate în acest lucru? Nu este aceasta o manifestare a răutății? Metoda și filosofia prin care interacționează antihriștii cu oamenii este aceea de a folosi scheme și strategii pentru a-i exploata și a-i păcăli, făcându-i pe oameni incapabili să îi vadă drept ceea ce sunt și, totuși, sunt dispuși să muncească ca niște sclavi pentru ei și să fie mereu la cheremul lor. Îi pot intimida și chinui pe cei care îi discern și care nu mai pot fi exploatați de ei. Pot chiar să dea vina cu nonșalanță pe acei oameni, provocându-i pe frați și surori să îi abandoneze, pentru ca, mai apoi, să îi alunge și să îi elimine pe acești oameni. Pe scurt, antihriștii sunt perfizi și cruzi, complet lipsiți de bunătate și sinceritate. Ei nu îi ajută niciodată cu adevărat pe ceilalți, nu dau dovadă de simpatie sau iubire atunci când alții se confruntă cu dificultăți. În interacțiunile lor, ei complotează pentru propriul beneficiu și avantaj. Indiferent de persoana care îi abordează sau care le cere ajutor la necaz, ei își fac mereu calcule cu privire la acea persoană, gândindu-se în adâncul sufletului: „Dacă ajut această persoană, ce folos pot obține de la ea în viitor? Mă poate ajuta? Îmi poate fi de folos? Ce pot obține de la ea?” Nu este egoist și abject din partea lor să se gândească mereu la aceste chestiuni? (Ba da, este.) În alegerile din biserică, ce metode vor folosi antihriștii? (Îi vor denigra pe alții și se vor ridica pe ei înșiși, doborându-i pe cei mai buni decât ei.) Denigrarea altora și ridicarea lor este, de asemenea, perfidă și crudă.

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”

Să ai simțul onoarei este ceva ce ar trebui să fie prezent în umanitatea normală; înseamnă să ai rațiune. Care este termenul opus aceluia de a avea simțul onoarei? (Să nu ții cont de rușine.) Semnificația lui „a nu ține cont de rușine” este aceea de a fi neobrăzat. Cu alte cuvinte, poate fi rezumat la lipsa simțului onoarei. Ce acțiuni întreprind antihriștii și ce manifestări sau practici specifice arată că le lipsește simțul onoarei și că nu țin cont de rușine? Antihriștii concurează în mod deschis cu Dumnezeu pentru statut, ceea ce este lipsit de simțul onoarei și nu ține cont de rușine. Numai antihriștii pot concura în mod deschis cu Dumnezeu pentru statut și pentru aleșii Lui. Indiferent dacă oamenii sunt dispuși sau nu, antihriștii vor să îi controleze. Indiferent dacă au capacitatea, antihriștii vor să lupte pentru statut și, după ce îl obțin, trăiesc de pe urma bisericii, mănâncă și beau de la aleșii lui Dumnezeu, lăsându-i pe aceștia să îi întrețină fără ca ei să facă nimic. Ei nu le asigură deloc viață aleșilor lui Dumnezeu și, cu toate acestea, vor să îi aducă sub puterea lor, făcându-i să-i asculte, să-i slujească și să le fie sclavi și vor să își stabilească propria poziție în inimile oamenilor. Dacă îi vorbiți pe alții de bine, dacă lăudați marea bunătate, harul, binecuvântările și atotputernicia lui Dumnezeu, ei se simt nefericiți și nemulțumiți. Întotdeauna vor să îi vorbești de bine, să ai un loc în inima ta pentru ei, să îi respecți și să îi admiri, iar acest lucru trebuie să nu fie falsificat. Tot ceea ce faci trebuie să fie pentru ei și ținând seama de ei. Trebuie să îi pui pe primul loc la fiecare pas, în tot ceea ce spui și faci, ținând cont de gândurile și sentimentele lor. Nu înseamnă asta lipsă de simț al onoarei și să nu ții cont de rușine? Nu se comportă antihriștii așa? (Ba da.) Ce alte manifestări există? Ei fură și risipesc ofrandele, însușindu-și ofrandele lui Dumnezeu. Acest lucru este, de asemenea, lipsit de simțul onoarei și nu ține cont de rușine – este prea evident!

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”

Antihriștii sunt lipsiți de conștiință și de rațiune; cum altfel ar putea ei să arate că nu au simțul onoarei și că nu țin cont de rușine? Atunci când fac ceva greșit, nu simt remușcări și nici vină în adâncul sufletului. Nu se gândesc cum să se îndrepte sau să se căiască și chiar cred că acțiunile lor sunt justificate. Când se confruntă cu emondarea sau cu înlocuirea, se simt tratați pe nedrept. Dezbat neîncetat și recurg la sofisme – aceasta este lipsa simțului onoarei. Nu fac o lucrare reală; la fiecare pas, le țin prelegeri altora și îi induc în eroare pe oameni cu teorii deșarte, făcându-i pe alții să creadă că sunt spirituali și că înțeleg adevărul. De asemenea, se laudă frecvent cât de mult au muncit și au suferit, spunând că merită să se bucure de harul lui Dumnezeu și de primirea și grija fraților și surorilor, trăind astfel de pe urma bisericii în mod firesc și, de asemenea, vor să mănânce și să bea lucruri delicioase și să se bucure de un tratament special. Acest lucru înseamnă să fii lipsit de simțul onoarei și să nu ții cont de rușine. În plus, în ciuda faptului că au în mod clar un calibru slab, nu înțeleg adevărul și nu sunt capabili să găsească principiile de practică și sunt și incapabili să facă orice lucrare, se laudă că sunt capabili și buni la toate. Nu înseamnă asta să nu ții cont de rușine? În ciuda faptului că, în mod clar, nu sunt nimic, pretind că știu totul, astfel încât oamenii să îi prețuiască și să îi admire. Dacă cineva are probleme, dar nu le cere sfatul și, în schimb, îi întreabă pe alții, devin furioși, geloși și ranchiunoși, căutând orice modalitate posibilă de a chinui acea persoană. Nu înseamnă asta să nu ții cont de rușine? Este evident că mint adesea, au diverse firi corupte, dar pretind că nu au firi corupte, că sunt favorizați și iubiți de Dumnezeu; la fiecare pas, ei pretind că sunt foarte capabili să îndure suferința, că se pot supune, că pot accepta adevărul și emondarea, că nu se tem de munca dificilă sau de critică și că nu se plâng niciodată – dar, în realitate, sunt plini de ranchiună. În ciuda incapacității lor evidente de a avea părtășie despre vreo înțelegere sau de a vorbi despre orice adevăr în mod clar și a lipsei lor de mărturie bazată pe experiență, ei se dedau la prefăcătorie și impostură, vorbind într-un mod deșart despre cunoașterea lor de sine pentru a-i face pe oameni să considere că sunt foarte spirituali și au o mare înțelegere. Nu înseamnă asta să nu ții cont de rușine? Au, în mod clar, numeroase probleme și o umanitate defectuoasă, își fac datoria fără nicio loialitate și se bazează exclusiv pe propriul intelect și pe istețimea lor în orice lucrare fac, fără să caute deloc adevărul, totuși cred că poartă o povară, că sunt foarte spirituali și au calibru și că sunt superiori majorității oamenilor. Nu înseamnă asta să nu ții cont de rușine? Nu sunt acestea manifestări ale lipsei de umanitate a antihriștilor? Nu dezvăluie ei frecvent astfel de lucruri? În mod clar, le lipsește înțelegerea adevărurilor-principii și, indiferent ce lucrare fac, nu pot găsi niciun principiu de practică, dar refuză să caute sau să aibă părtășie; se bazează pe propria istețime, pe experiență și pe intelect pentru a-și face treaba. Își doresc chiar să fie conducători, să îi îndrume pe alții și să îi facă pe toți să îi asculte și se înfurie și se supără când cineva nu o face. Nu înseamnă asta să nu ții cont de rușine? Pentru că au ambiții, talente și un pic de istețime, ei vor întotdeauna să iasă în evidență în casa lui Dumnezeu și să facă în așa fel încât casa lui Dumnezeu să-i pună în funcții importante și să-i cultive. Dacă nu sunt cultivați, se simt supărați și ranchiunoși, plângându-se de casa lui Dumnezeu cum că este nedreaptă, că nu poate recunoaște oamenii talentați și că nu există un bun judecător de talente în casa lui Dumnezeu care să le descopere abilitățile excepționale. Dacă nu sunt cultivați, nu vor să lucreze din greu pentru a-și face îndatoririle, să îndure greutăți sau să plătească prețul; în schimb, vor doar să-și folosească viclenia pentru a scăpa de muncă. În inimile lor, speră că cineva din casa lui Dumnezeu îi va aprecia și îi va înălța, permițându-le să-i depășească pe ceilalți și să-și ducă la îndeplinire planurile lor mărețe aici. Nu sunt acestea ambiții și dorințe? Nu înseamnă asta să nu ții cont de rușine? Nu este aceasta cea mai comună manifestare a antihriștilor? Dacă ai cu adevărat abilități, ar trebui să urmărești adevărul, să te concentrezi asupra îndeplinirii corecte a îndatoririlor, iar aleșii lui Dumnezeu te vor prețui în mod firesc. Dacă nu ai nimic din adevăr și, totuși, dorești mereu să ieși în evidență, este complet lipsit de rațiune! Dacă ai, de asemenea, ambiții și dorințe și vrei mereu să faci tot posibilul, ești sortit căderii. După ce au avut cândva un anumit statut și prestigiu în societate, unii oameni vor să își arate importanța, să aibă ultimul cuvânt și să îi facă pe toți să le asculte poruncile după ce ajung să creadă în Dumnezeu și să intre în casa Lui. Vor să își etaleze calificările și acreditările, îi consideră pe toți ca fiind mai prejos și cred că toți ar trebui să fie supuși puterii lor. Nu înseamnă asta să nu ții cont de rușine? Ba da. Atunci când anumiți oameni obțin unele rezultate și aduc unele contribuții în timp ce își îndeplinesc îndatoririle în casa lui Dumnezeu, ei doresc întotdeauna ca frații și surorile să îi trateze cu mare respect, ca pe bătrâni, persoane de rang înalt și personaje speciale. Doresc chiar ca oamenii să îi admire, să îi urmeze și să îi asculte. Aspiră să devină personajul principal în biserică; doresc să decidă totul, să judece și să aibă ultimul cuvânt în toate problemele. Dacă nimeni nu ascultă sau nu adoptă ceea ce spun ei, doresc să își abandoneze postul și îi subminează și râd de toți ceilalți. Nu înseamnă asta să nu ții cont de rușine? Pe lângă faptul că nu țin cont de rușine, sunt și deosebit de malițioși – aceștia sunt antihriștii.

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”

Antihriștii nu au pic de conștiință, rațiune sau umanitate. Nu numai că nu țin cont de nicio rușine, dar au și un alt semn distinctiv: sunt neobișnuit de egoiști și abjecți. Sensul literal al „egoismului și abjecției” lor nu este greu de înțeles: ei sunt orbi cu privire la orice în afară de propriile interese. Orice are legătură cu propriile lor interese le captează toată atenția și vor suferi pentru asta, vor plăti un preț, se vor cufunda în acel lucru și i se vor dedica. Vor închide ochii în fața oricărui lucru nu are legătură cu propriile interese și nu-l vor lua în seamă; alții pot face cum doresc – antihriștilor nu le pasă dacă o persoană este perturbatoare sau provoacă tulburări și, din punctul lor de vedere, acest lucru nu are nicio legătură cu ei. Spus cu tact, se ocupă de treburile lui. Însă este mai corect să spunem că acest tip de persoană este abjectă, josnică și dezgustătoare; o definim ca „egoistă şi abjectă”. Cum se manifestă egoismul și abjecția antihriștilor? În tot ceea ce este în beneficiul statutului și reputației lui, depune eforturi ca să facă sau să spună orice este necesar și îndură de bunăvoie orice suferință. Dar când este vorba de lucrarea rânduită de casa lui Dumnezeu sau de lucrarea care este prielnică pentru progresul în viață al aleșilor lui Dumnezeu, o ignoră cu desăvârșire. Chiar și atunci când oamenii răi întrerup, tulbură și comit tot felul de rele, afectând grav prin asta lucrarea bisericii – rămâne impasibil și nepăsător, ca și cum acest lucru nu ar avea nimic de-a face cu el. Și dacă cineva descoperă și raportează faptele condamnabile ale unei persoane rele, el spune că nu a văzut nimic și simulează ignoranța. Însă dacă cineva îl raportează și dă în vileag faptul că nu face lucrare practică și doar urmărește faima, câștigul și statutul, vede roșu înaintea ochilor. Ședințele sunt convocate în grabă pentru a discuta cum să reacționeze, se desfășoară anchete pentru a descoperi cine l-a trădat, cine a fost inițiatorul și cine a fost implicat. Nu va mânca și nu va dormi până nu va da de capăt problemei și până când chestiunea nu va fi dată cu totul uitării; ba chiar se va simți fericit doar după ce-i va doborî pe toți cei implicați în raportarea sa. Aceasta este manifestarea egoismului și abjecției, nu-i așa? Face el lucrarea bisericii? El acționează pur și simplu de dragul puterii și statutului său. Își conduce propria operațiune. Indiferent ce lucrare întreprinde, antihriștii nu se gândesc niciodată la interesele casei lui Dumnezeu. Se gândesc doar dacă propriile interese vor fi afectate, doar la puțina lucrare prezentă care e în beneficiul lor. Pentru ei, lucrarea principală a bisericii este doar un lucru făcut în timpul liber. Nu o iau deloc în serios. Se mișcă doar când sunt îndemnați să acționeze, fac numai ceea ce le place și doar lucrarea menită pentru a le păstra statutul și puterea. În ochii lor orice lucrare rânduită de casa lui Dumnezeu, lucrarea de răspândire a Evangheliei și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu nu sunt importante. Indiferent ce dificultăți întâmpină alți oameni în munca lor, ce probleme au identificat și raportat lor, cât de sincere le sunt cuvintele, antihriștii nu acordă atenție, nu se implică, de parcă asta nu are nicio legătură cu ei. Indiferent de cât de importante sunt problemele care apar în lucrarea bisericii, ei sunt extrem de indiferenți. Chiar și atunci când văd problema înaintea ochilor, ei doar o abordează superficial. Numai atunci când sunt emondați direct de Cei de mai sus și li se ordonă să rezolve o problemă, vor face, în silă, puțină lucrare reală și vor oferi Celor de mai sus ceva de văzut; curând după aceea, își vor vedea de propria treabă. Când vine vorba de lucrarea bisericii și de lucrurile importante ale contextului mai larg, ei sunt dezinteresați și desconsideră aceste lucruri. Ba chiar ignoră problemele pe care le descoperă și dau răspunsuri superficiale sau dau din colț în colț când sunt întrebați de probleme, abordându-le doar cu mare reticență. Aceasta este manifestarea egoismului și abjecției, nu-i așa? În plus, orice datorie fac antihriștii, ei nu se gândesc decât dacă aceasta le va permite să iasă în prim plan; atât timp cât le va crește reputația, ei își vor bate capul să găsească o cale de a învăța cum să o facă, să o ducă la bun sfârșit; îi interesează doar dacă asta îi va face să se distingă. Indiferent ce fac sau ce cred, îi preocupă doar faima, câștigul și statutul lor. Indiferent ce datorie realizează, concurează doar pentru a se stabili cine e mai sus sau mai jos, cine câștigă și cine pierde, cine are o reputație mai mare. Le pasă doar de câți oameni îi venerează și admiră, câți oameni îi ascultă și câți adepți au. Nu au niciodată părtășie despre adevăr, nici nu rezolvă probleme reale. Nu se gândesc niciodată cum să facă lucrurile conform principiului atunci când își fac datoria, nici nu reflectează pentru a vedea dacă au fost loiali, dacă și-au îndeplinit responsabilitățile, dacă au existat devieri sau omisiuni în datoria lor sau dacă există vreo problemă, și cu atât mai puțin nu se gândesc la ceea ce Dumnezeu cere și care sunt intențiile lui Dumnezeu. Nu acordă nici cea mai mică atenție acestor lucruri. Își pun capul la contribuție și fac lucruri doar de dragul faimei, câștigului și statutului, ca să-și îndeplinească propriile ambiții și dorințe. Este manifestarea egoismului și a abjecției, nu-i așa? Aceasta expune pe deplin felul în care inimile lor sunt pline de propriile lor ambiții, dorințe și cerințe absurde; tot ceea ce fac ei este dictat de ambițiile și dorințele lor. Indiferent ce fac, propriile lor ambiții, dorințe și cerințe absurde sunt motivația și sursa lor. Aceasta este manifestarea arhetipală a egoismului și abjecției.

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”

Esența egoismului și abjecției antihriștilor este evidentă; manifestările lor de acest fel sunt deosebit de proeminente. Biserica le încredințează o parte din lucrare, iar dacă aceasta le aduce renume și beneficii și le permite să-și arate chipul, sunt foarte interesați și dispuși să o accepte. Dacă este o muncă neapreciată sau care implică ofensarea oamenilor sau care nu le va permite să-și arate chipul sau care nu aduce niciun beneficiu pentru faima, câștigul sau statutul lor, nu au niciun interes și nu o vor accepta, de parcă această lucrare nu ar avea nimic de-a face cu ei și nu ar fi lucrarea pe care s-ar cuveni să o facă. Când întâmpină dificultăți, nu există nicio șansă ca ei să caute adevărul pentru a le rezolva, cu atât mai puțin să încerce să vadă imaginea de ansamblu și să acorde vreo atenție lucrării bisericii. De exemplu, în sfera lucrării casei lui Dumnezeu, pe baza nevoilor lucrării generale, pot exista unele transferuri de personal. În cazul în care câțiva oameni sunt transferați dintr-o biserică, care ar fi modul rațional prin care conducătorii acelei biserici să trateze problema? Care este problema, dacă ei sunt preocupați doar de interesele propriei biserici, mai degrabă decât de interesele generale și dacă nu sunt deloc dispuși să-i transfere pe acei oameni? De ce, în calitate de conducători de biserică, nu se pot supune rânduielilor centralizate ale casei lui Dumnezeu? Este o astfel de persoană atentă la intențiile lui Dumnezeu? Este atentă la imaginea de ansamblu a lucrării? Dacă nu se gândește la lucrarea casei lui Dumnezeu ca întreg, ci doar la interesele propriei biserici, nu este ea foarte egoistă și abjectă? Conducătorii de biserică ar trebui să se supună necondiționat suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, precum și rânduielilor și coordonării centralizate ale casei lui Dumnezeu. Acest lucru este în concordanță cu adevărurile-principii. Atunci când lucrarea casei lui Dumnezeu o cere, indiferent despre cine ar fi vorba, fiecare ar trebui să se supună coordonării și rânduielilor casei lui Dumnezeu și nu ar trebui să fie controlat de niciun conducător sau lucrător individual, de parcă ar aparține acestuia sau de parcă ar fi supus deciziilor lui. Supunerea aleșilor lui Dumnezeu față de rânduielile centralizate ale casei lui Dumnezeu este absolut firească și justificată și nu poate fi sfidată de nimeni, cu excepția cazului în care un conducător sau un lucrător individual face un transfer arbitrar care nu este în conformitate cu principiile – caz în care acest lucru poate fi neascultat. Dacă un transfer normal se face în conformitate cu principiile, atunci toți aleșii lui Dumnezeu ar trebui să se supună și niciun conducător sau lucrător nu are dreptul sau vreun motiv să încerce să controleze pe cineva. Ați spune că există vreo lucrare care nu este lucrarea casei lui Dumnezeu? Există vreo lucrare care să nu implice extinderea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu? Toată este lucrarea casei lui Dumnezeu, fiecare lucrare este egală și nu există „al tău” și „al meu”. Dacă transferul este în conformitate cu principiul și se bazează pe cerințele lucrării bisericii, atunci acești oameni ar trebui să meargă acolo unde este cea mai mare nevoie de ei. Și totuși, care este răspunsul antihriștilor când se confruntă cu acest tip de situație? Găsesc diverse pretexte și scuze pentru a-i ține pe acești oameni potriviți lângă ei și oferă doar doi oameni obișnuiți și apoi găsesc un pretext pentru a-ți forța mâna, fie spunând că lucrarea este foarte aglomerată, fie că au prea puțini oameni, oamenii sunt greu de găsit și dacă aceștia doi sunt transferați, lucrarea va avea de suferit. Și te întreabă ce ar trebui să facă și te determină să crezi că transferul oamenilor ar însemna că le ești dator. Nu așa operează diavolii? Așa fac lucrurile non-credincioșii. Sunt buni oamenii care încearcă mereu să-și protejeze propriile interese în biserică? Sunt oameni care acționează conform principiilor? În niciun caz. Ei sunt non-credincioși și neîncrezători. Și nu este acesta un lucru egoist și abject? Dacă cineva de calibru bun este transferat de sub antihrist pentru a îndeplini o altă datorie, în inima sa, antihristul se împotrivește și respinge acest lucru cu îndârjire – el vrea să renunțe și nu are entuziasmul de a fi conducător sau lider de grup. Ce problemă este aceasta? De ce nu are pic de ascultare față de rânduielile bisericii? Crede că transferul „mâinii sale drepte” va afecta rezultatele și progresul lucrării sale, iar statutul și reputația îi vor fi, prin urmare, afectate, ceea ce îl va forța să muncească mai mult și să sufere mai mult pentru a garanta productivitatea, acesta fiind ultimul lucru pe care vrea să-l facă. S-a obișnuit cu confortul și nu vrea să lucreze mai mult sau să sufere mai mult, așa că nu vrea să lase persoana să plece. În cazul în care casa lui Dumnezeu insistă asupra transferului, se plânge și chiar își dorește să renunțe la propria lucrare. Nu este acesta un lucru egoist și abject? Aleșii lui Dumnezeu ar trebui să fie alocați central de către casa lui Dumnezeu. Acest lucru nu are nimic de-a face cu niciun conducător, lider de grup sau individ. Fiecare trebuie să acționeze conform principiului; aceasta este regula casei lui Dumnezeu. Antihriștii nu acționează conform principiilor casei lui Dumnezeu, ei uneltesc în mod constant de dragul statutului și intereselor lor și îi fac pe frații și surorile de calibru bun să-i slujească pentru a-și consolida puterea și statutul. Nu este acest lucru egoist și abject? Din exterior, ținând alături de ei oameni de calibru bun și nepermițându-le să fie transferați de casa lui Dumnezeu dau impresia că s-ar gândi la lucrarea bisericii, dar, de fapt, ei se gândesc doar la puterea și statutul lor și deloc la lucrarea bisericii. Le este teamă că vor face prost lucrarea bisericii, vor fi înlocuiți și își vor pierde statutul. Antihriștii nu se gândesc la lucrarea mai amplă a casei lui Dumnezeu, când se gândesc doar la propriul statut și îl protejează fără nicio remușcare cu privire la costul pentru interesele casei lui Dumnezeu și când își apără statutul și interesele în detrimentul lucrării bisericii. Acest lucru este egoist și abject. Când se confruntă cu o astfel de situație, cel puțin trebuie să gândească în conștiința lor: „Acești oameni sunt toți ai casei lui Dumnezeu, nu sunt proprietatea mea personală. Și eu sunt membru al casei lui Dumnezeu. Ce drept am eu să opresc casa lui Dumnezeu din a transfera oameni? Ar trebui să iau în considerare interesele generale ale casei lui Dumnezeu, în loc să mă concentrez doar asupra lucrării din sfera propriilor responsabilități.” Acestea sunt gândurile care ar trebui să se regăsească la oamenii care au conștiință și rațiune și rațiunea pe care ar trebui să o aibă cei care cred în Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu se implică în lucrarea generală, iar bisericile în lucrarea parțială. Prin urmare, atunci când casa lui Dumnezeu are o nevoie deosebită din partea bisericii, cel mai important pentru conducători și lucrători este să respecte rânduielile casei lui Dumnezeu. Conducătorii falși și antihriștii nu au o astfel de conștiință și rațiune. Toți sunt destul de egoiști, se gândesc doar la ei înșiși și nu se gândesc la lucrarea bisericii. Ei iau în considerare numai beneficiile din fața ochilor, nu iau în considerare lucrarea mai amplă a casei lui Dumnezeu și, prin urmare, sunt absolut incapabili să se supună rânduielilor casei lui Dumnezeu. Sunt extrem de egoiști și abjecți! În casa lui Dumnezeu, ei sunt chiar suficient de îndrăzneți pentru a fi obstructivi și chiar îndrăznesc să-și consolideze poziția; aceștia sunt oamenii cei mai lipsiți de umanitate, sunt oameni răi. Acesta este genul de oameni pe care îl reprezintă antihriștii. Ei se raportează întotdeauna la lucrarea bisericii, la frați și surori și chiar la toate bunurile casei lui Dumnezeu care se încadrează în sfera responsabilității lor ca la proprietatea lor privată. Ei cred că de ei depinde cum sunt aceste lucruri distribuite, transferate și folosite, iar casa lui Dumnezeu nu are voie să intervină. Odată ce sunt în mâinile lor, parcă sunt în posesia Satanei, nimeni nu are voie să se atingă de ele. Ei sunt cei mai tari, cei mai mari și oricine intră pe teritoriul lor trebuie să se supună ordinelor și rânduielilor date de ei într-un mod educat și docil și să primească indicații din expresiile lor. Aceasta este manifestarea egoismului și a abjecției din caracterul antihriștilor. Ei nu acordă nicio atenție lucrării casei lui Dumnezeu, nu urmează deloc principiile și se gândesc doar la propriile interese și statut – ceea ce reprezintă toate semnele distinctive ale egoismului și abjecției antihriștilor.

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”

Umanitatea antihriștilor posedă, de asemenea, ceva care este atât dezgustător, cât și detestabil, și anume: ei se agață de cei puternici și îi asupresc pe cei slabi. Dacă există anumite celebrități sau unii oameni cu putere sau statut în biserică sau în lume, indiferent cine sunt aceștia, antihriștii nutresc în inimile lor o invidie și o admirație infinite față de ei, ajungând chiar să le intre în grații. Când cred în creștinism, susțin că anumiți șefi politici sunt credincioși, iar când acceptă această etapă a lucrării lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, afirmă că anumiți pastori din confesiuni marcante au acceptat-o și ei. Pentru orice fac, folosesc întotdeauna un titlu impresionant, mereu venerează și imită celebrități și se simt mulțumiți doar atunci când au reușit măcar să se agațe de o celebritate sau de cineva cu statut. Când vine vorba de oameni cu statut, indiferent dacă sunt buni sau răi, antihriștii le intră în grații, îi lingușesc și se gudură pe lângă ei neîncetat. Sunt chiar dispuși să le servească ceaiul și să le scoată oala de noapte. Pe de altă parte, atunci când au de-a face cu cei fără statut, indiferent cât de integri, onești și amabili ar fi acești indivizi, antihriștii îi hărțuiesc și îi calcă în picioare ori de câte ori au posibilitatea. Ei se laudă adesea cu faptul că unul și altul este un cadru de conducere în societate, cu cât de bogat este tatăl lui cutare, cu cât de mulți bani are cutare și cu mărimea familiei sau companiei unuia și altuia, subliniindu-și importanța în societate. În ceea ce-i privește pe conducătorii falși și pe antihriștii din biserică, indiferent de faptele rele pe care le comit, antihriștii nu le raportează, nu le expun și nu le discern niciodată. În schimb, îi urmează îndeaproape, făcând tot ce li se spune. Ei devin adepții, soldații și sclavii conducătorului de orice nivel pe care îl urmează. Atunci când au de-a face cu aceia care au putere, influență, bogăție și statut, ei par extrem de supuși, umili și inepți. Sunt extrem de ascultători și supuși, dând din cap și conformându-se la tot ceea ce spun acei oameni. Cu toate acestea, atunci când au de-a face cu oameni obișnuiți fără statut, au un aer diferit, folosind o manieră impunătoare atunci când vorbesc pentru a-i copleși pe oameni, dorind să fie superiori, ca și cum ar fi de neînvins, mai puternici și mai presus decât oricine altcineva, făcând ca detectarea oricăror probleme, defecte sau slăbiciuni pe care le au să fie dificilă. Ce fel de caracter este acesta? Există vreo legătură între acest lucru și a fi perfid, crud și a nu ține cont de rușine? (Da, există.) Agățatul de cei puternici și asuprirea celor slabi – nu este aceasta partea urâtă și rea a umanității antihriștilor? Credeți că oamenii cu o astfel de umanitate sunt integri? (Nu.) Sunt adevărate lucrurile pe care le spun celor cu statut și celor puternici? Sunt adevărate lucrurile pe care le spun celor slabi? (Nimic nu este adevărat.) Prin urmare, acest element are o anumită legătură cu mințitul în mod obișnuit. Judecând după acest element, caracterul antihriștilor este abominabil până la extrem, iar ei au două fețe complet diferite. Acest tip de persoană are o poreclă – „cameleon”. Aceste persoane nu tratează niciodată oamenii în funcție de adevărurile-principii, de umanitate sau dacă acei oameni urmăresc adevărul în casa lui Dumnezeu. În schimb, îi tratează diferit pe oameni doar în funcție de statutul și de influența lor. Atunci când au de-a face cu cei care au statut și abilități, fac tot posibilul să le intre în grații, să-i lingușească și să se apropie de ei. Chiar dacă sunt bătuți sau certați de acești oameni, ei suportă de bunăvoie, fără să se plângă. Chiar își recunosc continuu inutilitatea și devin servili, deși ceea ce gândesc cu adevărat în sinea lor este complet diferit de comportamentul lor din afară. Dacă cineva cu statut și prestigiu vorbește, chiar dacă este o eroare și o erezie a Satanei care nu are nicio legătură cu adevărul, ei îl vor asculta, vor da din cap în semn de aprobare și o vor accepta în mod superficial. Pe de altă parte, antihriștii vor ignora și vor privi de sus pe cineva care nu are capacitate sau statut, indiferent cât de corecte sunt cuvintele sale. Chiar dacă ceea ce spune se aliniază la principii și la adevăr, ei nu îl vor asculta, ci îl vor respinge, îl vor batjocori și ridiculiza. Aceasta este o altă trăsătură care se regăsește în caracterul antihriștilor. Judecând după modul și principiile după care se comportă și tratează lumea, aceste persoane pot fi catalogate definitiv drept neîncrezători fără echivoc. Manifestările caracterului lor sunt infame, sordide și josnice.

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”

Există o altă manifestare în umanitatea antihriștilor: sunt mai dornici de lucruri materiale decât oamenii normali. Adică, dorința, pretenția lor pentru lucruri materiale este deosebit de mare – este nelimitată. Sunt cuprinși de aspirații pentru un stil de viață extravagant și sunt de o lăcomie insațiabilă. Unii ar putea spune: „Majoritatea antihriștilor nu posedă această manifestare.” Faptul că nu o au nu înseamnă că este absentă din umanitatea lor. Odată ce astfel de oameni obțin un statut, care sunt principiile lor cu privire la ce mănâncă, cum se îmbracă și cum arată? De îndată ce au statut, trebuie să facă așa cum vor ei, găsesc oportunități, au anumite condiții, iar viața lor este diferită. Devin pretențioși cu privire la ceea ce mănâncă, punând accentul pe ostentație și lux. Insistă să poarte și să folosească produse de firmă, iar casele în care locuiesc și mașinile pe care le conduc trebuie să fie elitiste și luxoase Chiar și atunci când achiziționează un vehicul utilitar, acesta trebuie să fie dotat cu accesorii de lux. Unii s-ar putea întreba: „Dacă nu au bani, de ce pun un asemenea accent pe aceste lucruri?” Doar pentru că nu au bani, asta nu înseamnă că nu urmăresc astfel de lucruri sau că această dorință este absentă din umanitatea lor. Prin urmare, odată ce antihriștii pun mâna pe ofrandele din casa lui Dumnezeu, le irosesc în mod nesăbuit. Ei vor să cumpere și să se bucure de orice, până la nerușinare și într-o măsură greu de ținut sub control. Trebuie să bea ceai de înaltă calitate servit în cești placate cu aur, mesele lor trebuie să fie ospețe somptuoase, insistă să consume ginseng de calitate specială și folosesc numai calculatoare și telefoane de la mărci de renume internațional, care sunt întotdeauna cele mai recente modele. Poartă ochelari de vedere care costă mii de yuani, cheltuiesc sute pe frizuri și plătesc o mie sau mai mult pentru ședințe de masaj și saună. Pe scurt, ei cer ca totul să fie de înaltă calitate și de firmă, dorind să se simtă asemenea celebrităților și oamenilor puternici. Odată ce antihriștii au statut, toate aceste lucruri urâte devin evidente. În timpul adunărilor, dacă doar trei până la cinci persoane le ascultă predicile, ei consideră că este insuficient și insistă să aibă trei până la cinci sute de persoane. Când alții spun că există circumstanțe externe nefavorabile, deci o adunare de trei până la cinci persoane este deja destul de bună, ei ripostează: „Nu merge așa – de ce sunt atât de puțini oameni care îmi ascultă predica? Nu merită să îmi pierd vremea. Ar trebui să cumpărăm o clădire mare pentru biserică, să poată găzdui zeci de mii de oameni pentru o predică mai demnă.” Nu cumva o caută cu lumânarea? Acesta este genul de lucruri pe care le fac antihriștii. Nu-i așa că nici ei nu țin cont de rușine? Ei au o dorință și un interes extrem de incontrolabile pentru o viață luxoasă și lucruri materiale, ceea ce este o altă trăsătură a caracterului antihriștilor. În momentul în care cineva menționează bucătăria gourmet, mașinile de lux, hainele de firmă și produsele scumpe și de lux, ochii li se luminează și se înverzesc de lăcomie, iar dorința lor iese la suprafață. Cum apare această dorință? Este fără îndoială o revelare a naturii lor demonice. Unii antihriști pot să fie strâmtorați cu banii, iar când văd pe cineva purtând bijuterii de lux sau un inel cu diamant de două sau trei carate, ochii li se luminează și se gândesc: „Dacă nu aș crede în dumnezeu, aș putea purta unul de cinci carate.” Ei iau în considerare faptul că nu dețin nici măcar un inel de o carată, se mâhnesc și încep să se gândească la faptul că nu merită să crezi în Dumnezeu. Totuși, după o analiză mai aprofundată, se gândesc: „Voi primi mari binecuvântări în viitor datorită faptului că mi-am pus credința în dumnezeu, aș putea avea un diamant de cinci sute de carate și l-aș purta pe cap.” Oare ei nu au dorințe? Văzând la televizor indivizi bogați purtând haine de firmă și plutind pe mare pe vase de croazieră luxoase, ei simt că acest lucru este incredibil de plăcut, romantic, nobil și de invidiat. Salivează după asta, spunând: „Când voi putea deveni acest tip de persoană, un titan printre oameni? Când mă voi putea bucura de o astfel de viață?” Privesc la nesfârșit până când se gândesc că a crede în Dumnezeu este cu adevărat neinteresant. Dar apoi mai cugetă o dată, gândindu-se: „Nu pot gândi așa. De ce cred în dumnezeu? «Pentru a deveni cel mai mare dintre oameni, cineva trebuie să îndure cele mai mari greutăți.» În viitor, viața mea va fi mult mai bună decât a lor. Ei merg într-o croazieră de lux, dar eu voi zbura într-un avion de lux sau într-o farfurie zburătoare de lux – voi merge pe Lună!” Sunt aceste gânduri cât de cât rezonabile? Se aliniază ele la umanitatea normală? (Nu, nu o fac.) Acesta este un alt element al umanității antihriștilor – o dorință extrem de incontrolabilă pentru lucruri materiale și un stil de viață luxos. Odată ce obțin aceste lucruri, devin de o lăcomie insațiabilă, cu o privire și o natură vorace, dorind să posede aceste lucruri pentru totdeauna. În umanitatea antihriștilor, nu este vorba doar despre invidia față de cei puternici; ei doresc lucruri materiale, dar și o viață de înaltă calitate. Omenirea normală are o gamă rezonabilă de nevoi pentru viață și lucruri materiale: au nevoile lor zilnice, nevoile mediului de lucru și de viață, precum și nevoile lor fizice. Este suficient ca aceste nevoi să fie satisfăcute, și se consideră că e relativ normal să fie moderate în funcție de capacitatea și condițiile economice ale fiecăruia. Cu toate acestea, nevoia și atracția antihriștilor față de lucrurile materiale sunt anormale și insațiabile.

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”

Mințitul în mod obișnuit, perfidia și cruzimea, lipsa simțului onoarei și faptul că nu țin cont de rușine, egoismul și abjecția, agățatul de cei puternici și asuprirea celor slabi și faptul că sunt mai dornici de lucruri materiale decât oamenii normali – aceste trăsături ale caracterului antihriștilor sunt tipice, foarte reprezentative și evidente. Deși unele dintre aceste manifestări pot apărea într-o oarecare măsură la oamenii obișnuiți, manifestările lor sunt pur și simplu o fire coruptă sau manifestări de umanitate anormală sau o lipsă de umanitate care rezultă din coruperea de către Satana. Prin citirea cuvintelor lui Dumnezeu, acești oameni își dezvoltă conștiința și capacitatea de a renunța și de a se răzvrăti împotriva acestor lucruri și de a se căi. Aceste caracteristici nu au un rol dominant în ei și nu le vor afecta urmărirea adevărului sau îndeplinirea îndatoririlor. Doar antihriștii refuză să accepte adevărul, indiferent câte predici au auzit. Trăsăturile și caracteristicile inerente umanității lor nu se vor schimba și, de aceea, astfel de oameni sunt condamnați în casa lui Dumnezeu și nu pot fi niciodată mântuiți. De ce nu pot fi mântuiți? Oamenii cu un astfel de caracter nu pot fi mântuiți deoarece refuză să accepte adevărul și pentru că sunt ostili față de adevăr, față de Dumnezeu și față de toate lucrurile pozitive. Le lipsesc condițiile și umanitatea pentru mântuire și, prin urmare, aceste persoane sunt sortite să fie eliminate și aruncate în iad.

– Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”