de Fusu, China

În copilărie, familia mea era foarte săracă. Tata era recompensat doar cu puncte de muncă în echipa de producție și nu-i păsa de treburile casnice, iar mama nu se putea baza pe tata când era nedreptățită sau când se confrunta cu greutăți. Se ocupa singură de toate și suferea mult. M-am gândit: „Când mă voi căsători, trebuie să-mi găsesc un bărbat familist, responsabil și de încredere sau cel puțin pe cineva care să mă protejeze și să-mi ia apărarea atunci când mă confrunt cu dificultăți.” Dar lucrurile nu au mers așa cum speram. După căsătorie, am descoperit că soțul meu era iresponsabil și complet indiferent față de mine, așa că grija pentru copilul nostru și treburile casnice au căzut în întregime pe umerii mei. Mai târziu, a început să aibă aventuri în altă parte și adesea nu venea acasă noaptea. Chiar nu am mai putut suporta și am divorțat. După divorț, eram în derivă, nu aveam pe cine să mă bazez și mă simțeam complet singură și neajutorată. Tânjeam din ce în ce mai mult după un cămin stabil și după cineva care să mă poată ajuta când aveam dificultăți și care să fie dispus să mă asculte. În 2006, l-am cunoscut pe actualul meu soț. Era un om drept și bun și, deși nu era înstărit, se purta foarte bine cu mine și ținea mult la mine. Era dispus să mă asculte și chiar m-a ajutat să plătesc asigurarea fiicei mele. Am fost foarte mișcată și am simțit că era responsabil și de încredere și că era cineva pe care mă puteam baza. La scurt timp după, ne-am căsătorit. Prețuiam profund această căsnicie. Pentru a susține educația copilului nostru, am deschis un mic magazin. Soțul meu era foarte muncitor și capabil și, indiferent ce se întâmpla, el era mereu cel care lua inițiativa să rezolve totul, iar eu nu trebuia să-mi fac griji sau să mă simt împovărată. Eram atât de fericită și simțeam că în sfârșit aveam pe cineva pe care să mă bazez și un cămin stabil.

În 2013, eu și soțul meu am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Participam la adunări și citeam împreună cuvintele lui Dumnezeu și mă gândeam adesea: „Ce bine e că noi credem în Dumnezeu împreună și că nimeni nu ne persecută și nu ne stă în cale! În viitor, amândoi putem fi mântuiți.” Eram foarte fericită. Dar, treptat, am observat că soțul meu nu urmărea adevărul, că rareori citea cuvintele lui Dumnezeu și că era obsedat fără încetare de oameni și de lucruri. În 2018, soțul meu a încetat să mai creadă. Din acel moment, a părut o persoană complet diferită și, ori de câte ori veneau surorile pentru o adunare, el avea mereu o expresie aspră. Odată, o soră a venit la noi pentru o adunare, iar el imediat i-a aruncat o privire urâtă și a strigat: „Ce cauți aici? Ieși afară imediat!” Sora n-a avut de ales și a plecat în grabă. După aceea, orice i-aș fi spus, el nu asculta și, cum mi-era teamă să nu-l înfurii, n-am mai zis nimic. M-am gândit în sinea mea: „Obișnuiam să avem o relație atât de bună, n-ar trebui să mă cert cu el din cauza chestiunilor legate de credință, fiindcă asta ne va afecta relația.” Mai târziu, conducătoarea de biserică a trebuit să-mi rânduiască să particip la adunări în altă parte. Uneori, când mă întorceam târziu de la o adunare, soțul meu făcea o față lungă și mă critica pentru că mă întorceam atât de târziu, așa că de fiecare dată când mergeam la o adunare, eram mereu presată de timp. Îmi era teamă că, dacă venea acasă și masa nu era gata, avea să se supere.

Odată, în timpul unei adunări, conducătoarea avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu și, la început, am fost capabilă să ascult cu atenție, dar pe măsură ce se apropia ora mesei și vedeam că ea nu avea nicio intenție să se oprească, inima a început să mi se zbuciume: „De ce n-ai terminat încă? Uite cât e ora! Trebuie să merg acasă să-i fac de mâncare soțului meu. Dacă ajung târziu, s-ar putea să ajungem să ne certăm din nou. Oare asta n-ar tensiona și mai mult relația noastră?” Am devenit atât de neliniștită, încât nu mai puteam sta locului și nu mai puteam fi atentă la ce spunea sora, așa că am zis: „E timpul să plec.” Iar sora a trebuit să încheie adunarea în grabă. Cu o expresie posomorâtă, am plecat imediat. Aproape de fiecare dată când mă întorceam acasă după o adunare, eram cu inima strânsă. Dacă ajungeam acasă și vedeam că soțul meu nu era acolo, inima mea neliniștită se relaxa în sfârșit, dar dacă era acasă, mă grăbeam agitată să gătesc, de teamă să nu se supere. Cu cât îi cedam mai mult, cu atât el întrecea mai mult măsura și, dacă ceva nu-i convenea sau dacă îl supăram cu vreo vorbă greșită, își pierdea cumpătul și spunea: „Toată ziua stai la adunări și citești cuvântul lui Dumnezeu; pentru ce mă pot baza pe tine? Nu suntem de același duh, nici pe aceeași cale. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să ne despărțim!” Când l-am auzit pe soțul meu spunând că în cele din urmă aveam să ne despărțim, m-am temut că voi trăi din nou singură. Dar nici nu voiam să-L părăsesc pe Dumnezeu și sufeream enorm. M-am gândit în sinea mea: „Am muncit din greu ca să construim în sfârșit un cămin perfect, iar el s-a și purtat destul de bine cu mine. Dacă chiar îl părăsesc, aș mai putea avea o astfel de viață?” Pentru a ne păstra familia unită, am devenit și mai precaută. Uneori, când soțul meu lucra, preferam să citesc mai puțin din cuvântul lui Dumnezeu și să-l ajut pe el, doar ca să-l fac fericit. De asemenea, aveam grijă de toate treburile casei, pregăteam trei mese pe zi exact pe gustul lui și, chiar dacă spunea lucruri neplăcute, nu-l contraziceam, pentru că nu voiam să provoc o altă ceartă.

Odată, două surori au venit la mine acasă ca să discutăm ceva, iar soțul meu a năvălit brusc din dormitor și le-a alungat. După aceea, m-a și avertizat: „Să nu mai vină surori în casă! Dacă mai vin, chem poliția.” Văzându-l pe soțul meu că se poartă din ce în ce mai rău și că forțează nota, m-am gândit: „Oare nu mă obligă să renunț la credință? Nu pot să-mi abandonez credința, așa că poate ar trebui să-l părăsesc pur și simplu.” Dar apoi m-am gândit: „Cum aș putea trăi singură după ce l-aș părăsi?” Îmi era foarte teamă să trăiesc singură și nu puteam suporta să-l părăsesc. De mai multe ori, când soțul meu îmi cerea să-l ajut la muncă, se întâmpla să fie în timpul datoriei mele și mereu alegeam să-i fac pe plac soțului meu și să-mi abandonez datoria. Uneori, ori de câte ori ceva îl nemulțumea, cât de puțin, mă critica și mă batjocorea, până când, într-o zi, n-am mai putut răbda și i-am dat replica, spunând: „Știi că a crede în Dumnezeu e un lucru bun, așa că de ce îmi tot faci zile fripte? Ce e greșit în faptul că particip la adunări și că îmi fac îndatoririle? Nu fac eu toate treburile casei? Ai fi mai fericit dacă aș fi ca altele, mereu la joc de mahjong, la petreceri și neglijându-mi casa?” Văzând că îi răspund înapoi, s-a înfuriat și mai tare, a ridicat tonul, s-a uitat urât la mine și a spus cu ferocitate: „Nu mă scoate din sărite! Dacă mă superi cu adevărat, îți arunc toate lucrurile afară!” M-am gândit în sinea mea: „Oare omul ăsta nu e un diavol? El Îl urăște atât pe Dumnezeu, cât și adevărul!” Atunci m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Credincioșii și non-credincioșii nu sunt compatibili; mai degrabă, sunt opuși unii altora” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Soțul meu nu mai credea în Dumnezeu. Acum, mergeam pe căi diferite, eram de duhuri diferite și pur și simplu nu ne mai puteam conecta. El își tot intensifica persecuția față de credința mea și mă gândeam adesea să-l părăsesc pur și simplu, dar, când îmi imaginam cum aveam să trăiesc singură și părăsită după divorț, cum nu voi mai avea pe nimeni care să mă ferească de greutățile vieții și cum familia pentru care muncisem atât de mult avea să se destrame, pur și simplu nu mă puteam hotărî. În durerea mea, am venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: „O, Dumnezeule, soțul meu mă persecută din ce în ce mai aspru. Sunt constrânsă de el atât la adunări, cât și în îndatoririle mele. Simt o durere mare în inimă și nu știu ce să fac. În această situație, ce lecții ar trebui să învăț? Te rog, luminează-mă, iluminează-mă și călăuzește-mă!”

În timpul devoționalelor mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Când sunt căsătoriți, unii oameni sunt pregătiți să dedice tot ce pot face ei vieții lor conjugale și se pregătesc să facă eforturi, să lupte și să muncească din greu pentru căsnicia lor. Unii câștigă bani muncind în disperare și suferă și, bineînțeles, îi încredințează și mai mult partenerului fericirea vieții lor. Cred că fericirea și bucuria lor în viață depind de felul în care este partenerul lor, dacă este o persoană bună, dacă personalitatea și interesele sale se potrivesc cu ale lor, dacă e o persoană care poate aduce bani în casă și poate întreține o familie, dacă este cineva care le poate asigura necesitățile de bază în viitor și care le poate oferi o familie fericită, stabilă, minunată și dacă este cineva care-i poate alina când se confruntă cu orice durere, frământare sau obstacol. Pentru a verifica aceste lucruri, ei acordă o atenție specială partenerului lor, când locuiesc împreună. Cu multă grijă și atenție, observă și consemnează gândurile, punctele de vedere, vorba și comportamentul partenerului lor, fiecare mișcare pe care o fac, precum și oricare dintre punctele forte și slăbiciunile acestuia. Rețin în detaliu toate gândurile, punctele de vedere, cuvintele și comportamentele dezvăluite de partenerul lor de viață, ca să-l poată înțelege mai bine. În același timp, speră și să fie înțeleși mai bine de către partenerul lor, îi fac acestuia loc în inima lor, iar ei își fac loc în inima lui, ca să se poată controla reciproc mai bine, sau ca să poată fi prima persoană care apare înaintea partenerului lor oricând se întâmplă ceva, prima persoană care-l ajută, prima care-l susține, prima care-l încurajează și care îi oferă un sprijin solid. În astfel de condiții de viață, soțul și soția rareori încearcă să discearnă ce fel de persoană este partenerul lor, trăind cufundați în totalitate în sentimentele lor pentru partener și folosindu-și sentimentele pentru a avea grijă de el, a-l tolera, a face față tuturor greșelilor, defectelor și căutărilor acestuia, chiar până în punctul de a-i sta permanent la dispoziție. De exemplu, soțul unei femei spune: «Adunările tale durează prea mult. Du-te doar o jumătate de oră și apoi întoarce-te acasă.» Ea răspunde: «Voi face tot posibilul.» Și bineînțeles, data următoare merge la o adunare, stă o jumătate de oră și apoi se întoarce acasă, iar soțul ei spune acum: «Așa mai zic și eu. Data viitoare, mergi și fă doar act de prezență și apoi întoarce-te.» Ea spune: «Ah, deci atât de dor îți este de mine! Bine, o să fac tot posibilul.» Bineînțeles, nu-l dezamăgește data următoare când merge la o adunare și vine acasă după vreo zece minute. Soțul ei este foarte mulțumit și fericit și spune: «E mai bine așa!» Dacă el vrea ca ea să meargă în Est, ea nu îndrăznește să meargă în Vest; dacă el vrea ca ea să râdă, ea nu îndrăznește să plângă. El o vede citind cuvintele lui Dumnezeu și ascultând imnuri, urăște acest lucru și se simte scârbit și spune: «Ce sens are să citești acele cuvinte și să cânți acele cântece tot timpul? Nu poți, pur și simplu, să nu citești acele cuvinte și să nu cânți acele cântece cât sunt eu acasă?» Ea răspunde: «Bine, bine, nu le mai citesc.» Nu îndrăznește să mai citească din cuvintele lui Dumnezeu sau să mai asculte imnurile. Din cererile soțului ei, în sfârșit înțelege că lui nu-i place că ea crede în Dumnezeu și că-I citește cuvintele, așa că-i ține companie când este el acasă, uitându-se împreună la televizor, mâncând, discutând și chiar ascultându-l vărsându-și năduful. Ea va face orice pentru el, atât timp cât asta îl face fericit. Crede că acestea sunt responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinească o consoartă. Așadar, când citește cuvintele lui Dumnezeu? Așteaptă ca soțul ei să iasă, apoi încuie ușa după el și începe degrabă să citească. Când aude pe cineva la ușă, ascunde repede cartea și este atât de speriată, că nu mai îndrăznește să citească. Și când deschide ușa, vede că nu este soțul ei întors acasă – a fost o alarmă falsă, așa că citește în continuare. Continuând să citească, se simte agitată, este stresată și temătoare, gândindu-se: «Și dacă el chiar vine acasă? Mai bine nu mai citesc, pentru moment. Îl sun și-l întreb unde este și când se va întoarce.» Așa că îl sună, iar el spune: «Sunt cam ocupat la muncă astăzi, deci e posibil să nu mă întorc acasă înainte de ora trei sau patru.» Asta o calmează, dar se poate liniști mintea ei, astfel încât să reușească să citească din cuvintele lui Dumnezeu? Nu se poate liniști; mintea ei a fost tulburată. Vine degrabă înaintea lui Dumnezeu să se roage; și ce spune? Spune că e lipsită de convingere credința ei în Dumnezeu, că se teme de soțul ei și că nu-și poate liniști mintea, pentru a citi cuvintele lui Dumnezeu? Simte că nu poate spune aceste lucruri, așa că nu are ce-I zice lui Dumnezeu. Dar apoi, închide ochii, și-și împreunează mâinile. Se calmează și nu se simte foarte agitată, așa că merge să citească din cuvintele lui Dumnezeu, dar nu le pătrunde. Se gândește: «Ce citeam acum? Unde am ajuns, în contemplările mele? Mi-am pierdut complet firul gândirii.» Cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât se simte mai iritată și mai îngrijorată: «Pur și simplu nu voi citi azi. Nu e mare lucru dacă ratez o dată devoțiunile spirituale.» Ce părere ai? Îi merge bine în viață? (Nu.) Este aceasta tulburare conjugală sau fericire conjugală? (Tulburare.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Ceea ce a spus Dumnezeu descria exact comportamentul meu. Întotdeauna am considerat căsnicia un adăpost sigur, iar pe soțul meu, un om pe care mă puteam baza. În copilărie, am văzut cât de greu îi era mamei să se ocupe singură de gospodărie și că tata nu o ajuta deloc și simțeam că mama era cu adevărat de compătimit, așa că mi-am dorit să găsesc un bărbat responsabil, pe care să mă pot baza. Dar, în ciuda așteptărilor mele, primul meu soț s-a dovedit a fi iresponsabil și lipsit de simțul datoriei și, în cele din urmă, am divorțat. Am trăit apoi o viață singuratică, plină de suferință și fără sprijin. Mai târziu, l-am cunoscut pe actualul meu soț; el a avut grijă de mine și m-a prețuit. Nu trebuia să-mi fac griji pentru treburile casnice și chiar a plătit asigurarea fiicei mele, așa că am crezut că este responsabil și de încredere. După cum se spune: „o casă plină de copii nu valorează cât un partener întâlnit mai târziu în viață.” Am fost și eu de acord cu această zicală. Deși am o fiică, s-ar putea să nu mă pot baza pe ea în viitor, așa că tot trebuia să mă bazez pe soțul meu. L-am văzut pe soțul meu ca pe sprijinul meu pentru tot restul vieții și ca pe adăpostul meu sigur, așa că, pentru a menține această familie, nu mă deranjau greutățile sau oboseala. L-am ascultat în toate, ca să nu-mi găsească defecte, și, atât timp cât puteam să ne petrecem restul vieții împreună așa, eram mulțumită. Chiar și după ce L-am găsit pe Dumnezeu, tot am prețuit foarte mult căsnicia. Când soțul meu îmi punea mereu piedici în calea credinței, mi-a fost teamă că mariajul nostru avea să se destrame și că aveam să pierd această familie, așa că l-am ascultat mereu. Când le-a interzis surorilor să vină la noi acasă pentru adunări, m-am temut că o ceartă cu el ne-ar afecta relația, așa că l-am ascultat și am încetat să mai găzduiesc acasă. Dacă o adunare dura prea mult, mă îngrijoram că ajung târziu acasă și că întârzii cu pregătirea mesei pentru soțul meu și chiar o întrerupeam pe conducătoare înainte ca părtășia ei să se termine, tulburând adunarea. Când datoria mea intra în conflict cu armonia familială, îmi era teamă că soțul meu avea să se înfurie și că relația noastră avea să fie afectată, așa că alegeam mereu să-i fac lui pe plac și să-mi abandonez datoria. Pentru a-l mulțumi pe soțul meu, am amânat urmărirea adevărului și am pierdut ocazii de a-l dobândi. Nu mi-am îndeplinit datoria și responsabilitatea de ființă creată. Am făcut din soțul meu sprijinul meu și l-am ascultat în toate. Îi urmăream la tot pasul expresia feței în timpul datoriei mele, eram constrânsă de el și mă simțeam cu adevărat reprimată și nedreptățită. O astfel de căsnicie era plină de necazuri, nu de fericire. Am continuat să caut: „Cum ar trebui să abordez căsnicia?”

Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu ți-a poruncit să te căsătorești doar ca să poți învăța să-ți îndeplinești responsabilitățile, să înveți să trăiești în pace cu altă persoană și să aveți o viață împreună și ca să experimentezi cum este viața trăită cu partenerul tău și cum să faceți față împreună tuturor lucrurilor cu care vă confruntați, făcându-ți viața mai bogată și mai deosebită. Totuși, El nu te amăgește în legătură cu căsnicia și, bineînțeles, nu te vinde partenerului tău, ca să-i fii sclav. Nu ești sclavul lui și nici el nu este stăpânul tău. Sunteți egali. Ai doar responsabilitățile unei soții sau ale unui soț față de partenerul tău, iar când îndeplinești aceste responsabilități, Dumnezeu te consideră o soție sau un soț mulțumitor. Partenerul tău nu are nimic în plus față de tine, iar tu nu ești mai prejos de el. […] În ceea ce privește relațiile pământești, în afara părinților tăi, persoana care îți este cea mai apropiată în această lume este partenerul tău de viață. Însă fiindcă tu crezi în Dumnezeu, el te tratează ca pe un dușman, te atacă și te persecută. Obiectează la participarea ta la adunări, dacă aude vreo bârfă, vine acasă să te dojenească și să se poarte urât cu tine. Chiar și atunci când te rogi sau citești cuvintele lui Dumnezeu acasă și nu afectezi cu nimic normalitatea vieții sale, tot te va dojeni și ți se va opune, ba chiar te va bate. Spune-Mi, ce fel de lucru este acesta? Nu este el un demon? Este aceasta persoana cea mai apropiată de tine? Merită o astfel de persoană ca tu să îndeplinești vreo responsabilitate față de ea? (Nu.) Nu, nu merită! Și astfel, unii oameni care au o asemenea căsnicie încă sunt la dispoziția partenerului lor, dispuși să sacrifice totul, să sacrifice timpul pe care ar trebui să-l petreacă făcându-și datoria, ocazia de a-și face datoria, ba chiar și ocazia de a obține mântuirea. Nu ar trebui să facă aceste lucruri și ar trebui măcar să abandoneze asemenea idei. […] Scopul lui Dumnezeu când poruncește căsnicia este ca tu să poți avea un partener, să treci prin suișurile și coborâșurile vieții și prin fiecare etapă a ei în compania partenerului tău, să nu fii singur sau stingher în fiecare etapă a vieții, să ai pe cineva alături, să ai cui să-i împărtășești gândurile cele mai intime și să ai pe cineva care să te aline și să aibă grijă de tine. Totuși, Dumnezeu nu folosește căsnicia ca să te înrobească, sau ca să te lege de mâini și de picioare, astfel încât să nu ai niciun drept de a-ți alege calea și să devii sclavul căsniciei. Dumnezeu ți-a poruncit să te căsătorești și ți-a rânduit un partener; El nu ți-a găsit un stăpân și nici nu vrea ca tu să fii izolat în căsnicia ta, fără să ai propriile lucruri pe care le urmărești, propriile scopuri în viață, fără direcția corectă pentru ceea ce urmărești și fără dreptul de a căuta mântuirea. Dimpotrivă, indiferent dacă ești căsătorit sau nu, cel mai important drept pe care ți L-a dăruit Dumnezeu este cel de a-ți urmări scopurile în viață, de a stabili perspectiva corectă asupra vieții și de a căuta mântuirea. Nimeni nu îți poate lua acest drept și nimeni nu poate interveni asupra lui, nici măcar partenerul tău de viață” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au mișcat profund. Dumnezeu nu vrea să ne pierdem demnitatea sau integritatea din cauza căsniciei, nici nu vrea să ne abandonăm îndatoririle și responsabilitățile și să ne pierdem șansa la mântuire. De asemenea, Dumnezeu nu vrea să fim legați de mâini și de picioare de căsnicie și să devenim de bunăvoie sclavii ei. Trebuia să mă eliberez de cătușele căsniciei și să nu mai fiu constrânsă și încorsetată de soțul meu, căci numai atunci puteam trăi cu demnitate și cu integritate. Știam clar că a crede în Dumnezeu era calea cea dreaptă în viață și că a-ți face datoria este responsabilitatea și obligația unei ființe create, dar am trăit conform gândurilor și concepțiilor insuflate de Satana. Am crezut că „bărbații sunt capul familiei” și „căsnicia este un adăpost sigur”. Văzând că soțul meu se purta frumos cu mine în viața de zi cu zi, l-am considerat stâlpul meu de sprijin. Și când a încercat prin toate mijloacele să mă persecute și să mă împiedice în ceea ce privește adunările și îndatoririle, pentru a-i face pe plac, am devenit de bunăvoie sclava lui. Am trudit fără să mă plâng să pregătesc trei mese pe zi, i-am urmărit mereu expresia feței și l-am ascultat în toate. Tot făceam compromisuri pentru el, dar el întrecea măsura în continuare, obstrucționându-mă și persecutându-mă mereu. Nu numai că eram constrânsă la adunări, dar am și eșuat în a-mi îndeplini datoria de ființă creată. Cum aș fi putut trăi cu demnitate și cu integritate în acest fel? Dumnezeu poruncește căsnicia pentru ca oamenii să experimenteze bucuriile și greutățile ei, să-și îmbogățească experiența de viață, să învețe să se descurce cu diverse persoane, evenimente și lucruri în viață și să se sprijine și să se însoțească reciproc ca soți în viață. Dumnezeu nu m-a vândut căsniciei. Nu sunt sclava soțului meu; suntem egali. Dar pentru a păstra căminul nostru, l-am ascultat în toate, eschivându-mă de la datoria mea, și aproape că mi-am pierdut șansa la mântuire. Am fost atât de nesăbuită! În realitate, ca soție, am făcut toate treburile casnice pe care le-am putut face și îmi îndeplinisem deja responsabilitățile de soție, dar el îmi găsea în mod deliberat defecte și îmi făcea viața grea. Mai mult, soțul meu crezuse odată în Dumnezeu și citise cuvintele lui Dumnezeu și știa clar că eu credeam în Dumnezeu adevărat, dar tot a făcut ce a putut pentru a-mi împiedica și persecuta credința. Când a văzut frați și surori venind la noi acasă, i-a alungat și chiar a amenințat că va chema poliția să-i aresteze. A vrut chiar să distrugă cărțile cuvintelor lui Dumnezeu. Esența lui era cea a unui diavol care Îl ura și care I se împotrivea lui Dumnezeu. El nu credea în Dumnezeu, mergea pe o cale spre distrugere și voia ca eu să merg în iad cu el. Am văzut că era extrem de răuvoitor și de lipsit de umanitate. Nu reușisem să-i discern esența și, în schimb, îi cedam constant, trăind fără demnitate și integritate, doar pentru a ne păstra căsnicia. Era cu adevărat demn de milă! Dacă nu mă trezeam și nu mă îndreptam, și mă eschivam de la datoria mea și Îl trădam pe Dumnezeu pentru căsnicia mea, atunci eram nedemnă de a fi numită ființă creată și, în final, aș fi fost doar eliminată și distrusă de Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, m-am hotărât în secret: „Nu mă voi mai supune soțului meu. Dacă va încerca din nou să-mi împiedice credința, îl voi părăsi și voi merge pe propria cale și îmi voi îndeplini datoria de ființă creată.”

În septembrie 2023, într-o seară, după ce m-am întors de la datoria mea, soțul meu a spus furios: „Trebuie să vorbim. Mai putem continua sau nu?” Am spus: „De tine depinde dacă putem sau nu.” El și-a ieșit brusc din fire și a mârâit cu ferocitate: „Bine! Crede cât vrei! O să-ți ard toate cărțile!” Spunând asta, a început să scotocească prin cutii și prin sertare și, înainte să pot să reacționez, a scos câteva cărți ale cuvântului lui Dumnezeu și computerul meu. Am întins mâna să-mi iau computerul înapoi, dar el s-a întors cu spatele și l-a făcut bucăți. Scena, aidoma unei razii a poliției, i-a expus pe deplin natura diavolească. Eram îngrozită că, în furia lui, chiar avea să distrugă cărțile cuvântului lui Dumnezeu, așa că m-am rugat repede Lui în inima mea. În cele din urmă, nu a distrus cărțile. După un timp, a ieșit furios din casă, spunând că avea să se mute și să locuiască singur de atunci încolo. Am îngenuncheat și am strigat către Dumnezeu în rugăciune: „Dumnezeule, nu mă așteptam ca soțul meu să fie atât de rău. I-am văzut clar esența diavolească și nu-l mai pot tolera. Căsnicia noastră s-a terminat. Dar unde pot să mă duc dacă îl părăsesc? Cum pot să trăiesc singură? Sufăr atât de mult; Te rog, ajută-mă!” După ce m-am rugat, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Din momentul în care vii plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești responsabilitățile. De dragul planului lui Dumnezeu și al predestinării Lui, îți joci rolul și îți începi călătoria vieții. Oricare ar putea fi trecutul tău și oricare ar putea fi drumul care te așteaptă, în orice caz, nimeni nu poate scăpa de orchestrările și rânduielile Cerului și nimeni nu-și poate controla propria soartă, deoarece doar Cel care e suveran peste toate lucrurile este capabil de o asemenea lucrare. De când omul a luat ființă, la început, Dumnezeu Și-a realizat mereu lucrarea în acest mod, gestionând universul și dirijând legile schimbării pentru toate lucrurile și traiectoria mișcării lor. La fel ca toate lucrurile, în tăcere și fără să știe, omul este hrănit de dulceața, de ploaia și roua de la Dumnezeu; la fel ca toate lucrurile, omul trăiește, fără să știe, sub orchestrarea mâinii lui Dumnezeu. Inima și duhul omului sunt la îndemâna lui Dumnezeu și tot ce ține de viața lui este văzut de ochii lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi sau nu toate acestea, oricare și toate lucrurile, fie vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu. Acesta este modul în care Dumnezeu deține suveranitate asupra tuturor lucrurilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să-mi dau seama dintr-odată că El este Creatorul și Suveranul tuturor lucrurilor. Dumnezeu stăpânește și controlează totul și Dumnezeu ne-a dat viață. El ne conduce viața de zi cu zi, veghind asupra noastră zi și noapte, nimeni nu poate trăi fără aprovizionarea cu viață din partea Lui și numai El este sprijinul omului. Soțul meu este doar o ființă creată neînsemnată și tot ce ține de el este în mâinile lui Dumnezeu. El nu-și poate controla nici măcar propriul destin, darămite pe al meu, deci cum m-aș putea baza pe el? La fel ca în trecut, când m-am prăbușit din cauza unei boli, el a fost neajutorat și tot ce a putut face a fost să stea alături și să se îngrijoreze. Mai târziu, când mi-am recăpătat puțin cunoștința, m-am rugat lui Dumnezeu și treptat mi-am revenit. M-am gândit și la vecinii mei, care erau căsătoriți de douăzeci de ani și o duceau bine. Dar când soția s-a îmbolnăvit și a paralizat, soțul a avut grijă de ea câteva zile și apoi pur și simplu a plecat. Mai era și nepoata mea: când s-a căsătorit prima dată, ea și soțul ei erau practic de nedespărțit, dar, în mod neașteptat, după ce au început o afacere și viața lor s-a îmbunătățit, soțul ei a avut o aventură și a devenit o persoană complet diferită, iar când au divorțat, chiar s-a certat cu ea pentru proprietăți și pentru casă. Din aceste fapte, mi-am dat seama că nu te poți baza pe oameni. Cu toate acestea, eu tot voiam să mă bazez pe soțul meu. Fusesem atât de nechibzuită, de oarbă și de lamentabilă! Dumnezeu este Domnul meu, El este sprijinul meu, iar în ceea ce privește cantitatea de suferință și de binecuvântări pe care o persoană le trăiește în viața sa, Dumnezeu a predestinat deja totul. După ce-l părăseam pe soțul meu, oare viitorul meu nu ar fi fost și el sub orchestrările lui Dumnezeu? Trebuia doar să mă supun și să-I încredințez totul lui Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, inima nu m-a mai durut atât de tare și am căpătat puțină credință. Curând, am găsit o casă potrivită și, în sfârșit, m-am eliberat de constrângerile și de încorsetările soțului meu și am trăit o viață liberă, pe cont propriu.

Mai târziu, inima mea tot nu putea să renunțe la unele lucruri. Nu eram dispusă să accept că mariajul meu, pentru care am muncit din greu, se destrămase în acest fel și că aveam să trăiesc o viață singuratică, fără sprijin, la bătrânețe. Noaptea, aceste gânduri îmi umpleau mintea și, pe măsură ce mă gândeam la ele, pe față începeau să-mi curgă lacrimi de amărăciune. În durerea și în neajutorarea mea, am venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, cerându-I să mă ajute să mă eliberez de această stare. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „În toate tipurile de căsnicii, poți să ai o asemenea experiență, poți să alegi să urmezi calea corectă sub călăuzirea lui Dumnezeu, să duci la bun sfârșit misiunea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, să-ți părăsești partenerul de viață sub o astfel de premisă și cu o asemenea motivație și să-ți închei căsnicia, iar pentru asta meriți felicitări. Există cel puțin un lucru în legătură cu care merită să te bucuri, și anume că nu mai ești sclavul căsniciei tale. Ai scăpat de sclavia căsniciei tale și nu mai trebuie să-ți faci griji, să suferi și să te chinui din cauză că ești sclavul căsniciei tale și vrei să te eliberezi, dar nu poți. Din acel moment, ai scăpat, ești liber, iar acesta este un lucru bun. Cu toate acestea, sper că aceia ale căror căsnicii s-au încheiat în mod dureros și care încă sunt apăsați de umbrele acestei chestiuni să poată renunța cu adevărat la căsnicia lor; renunță la umbrele cu care te-a lăsat aceasta, la ura, furia și chiar suferința cu care te-a lăsat și nu mai simți durere și furie fiindcă toate sacrificiile și eforturile pe care le-ai făcut pentru partenerul tău au fost răsplătite cu infidelitatea, trădarea și batjocura acestuia. Sper să lași în urmă toate aceste lucruri, să te bucuri că nu mai ești sclavul căsniciei tale, că nu mai trebuie să faci nimic ori să te sacrifici în mod inutil pentru stăpânul din căsnicia ta și, în schimb, sub călăuzirea și suveranitatea lui Dumnezeu, să urmezi calea corectă în viață, să-ți îndeplinești datoria de ființă creată, să nu mai fii necăjit și să nu mai ai nicio grijă. Bineînțeles, nu mai este nevoie să fii preocupat, îngrijorat sau neliniștit cu privire la partenerul tău conjugal sau să-ți ocupi mintea cu gânduri despre el; din acest moment, totul va fi bine, nu mai este nevoie să discuți chestiunile personale cu partenerul tău, nu mai ai de ce să fii constrâns de el. Trebuie doar să cauți adevărul și să te uiți după principii și după fundament în cuvintele lui Dumnezeu. Deja ești liber și nu mai ești sclavul căsniciei tale. Este un noroc că ai lăsat în urma ta acea căsnicie de coșmar, că ai venit cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu, că nu mai ești îngrădit de căsnicia ta și că ai mai mult timp să citești cuvintele lui Dumnezeu, să participi la adunări și să faci devoțiuni spirituale. Ești absolut liber, nu trebuie să acționezi într-un anumit fel, în funcție de toanele altcuiva, nu mai ești nevoit să asculți tachinările batjocoritoare ale nimănui, nu mai trebuie să iei în calcul toanele sau sentimentele nimănui – trăiești viața unei persoane necăsătorite, e grozav! Nu mai ești un sclav, poți să ieși din acel mediu în care aveai diverse responsabilități de îndeplinit față de oameni, poți să fii o ființă creată adevărată sub stăpânirea Creatorului și să îndeplinești datoria unei ființe create – ce minunat este să faci asta într-un mod pur! Nu mai trebuie să te cerți, să-ți faci griji, să-ți bați capul, să tolerezi, să înduri, să suferi sau să te înfurii vreodată cu privire la căsnicia ta, nu mai trebuie să trăiești niciodată în acel mediu odios și în acea situație complicată. Asta este grozav, toate acestea sunt lucruri bune și totul merge bine” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au încălzit și mi-au mângâiat inima, propoziție cu propoziție. Am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu printre lacrimi și m-am simțit întărită în inima mea. Eram recunoscătoare că, sub îndrumarea Sa, m-am eliberat de încorsetările căsniciei și am scăpat de constrângerile soțului meu. Eram recunoscătoare că, sub îndrumarea lui Dumnezeu, pornisem pe calea cea dreaptă în viață și că de acum încolo puteam să-mi îndeplinesc cu sârguință datoria de ființă creată și să urmăresc adevărul pentru a dobândi mântuirea. Acesta era un lucru bun. Nu trebuia să mai jelesc sau să mă mai simt îndurerată pentru pierderea căsniciei mele.

Acum, sunt liberă, nu mai sunt o sclavă a căsniciei și nu mai sunt controlată sau constrânsă de soțul meu. Când particip la adunări, nu mai trebuie să mă grăbesc spre casă să gătesc; pot sta la adunare cât vreau și pot ieși să-mi fac datoria oricând doresc. Ce minunat e să fii liberă! Nu mai trebuie să fiu preocupată, îngrijorată sau împovărată de nevoile zilnice ale soțului meu și acum am mai mult timp să urmăresc adevărul, să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu și să-mi fac datoria de ființă creată. Când apar probleme în îndatoririle mele, pot să-mi liniștesc inima, să cuget și să caut adevărul pentru a le rezolva, ceea ce duce la unele rezultate în îndatoririle mele. Am mai mult timp pentru devoționale în fiecare zi, pentru a reflecta asupra stărilor mele greșite și pentru a căuta prompt cuvintele lui Dumnezeu ca să le corectez și am timp și să scriu notițe devoționale. În același timp, cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am învățat să discern diferite tipuri de oameni: care sunt credincioși adevărați și care sunt neîncrezători. Acestea sunt lucruri pe care nu le-aș fi putut dobândi înainte. În trecut, trăiam după gândurile și concepțiile Satanei, acordând prea multă importanță căsniciei. Îl vedeam pe soțul meu ca pe sprijinul meu și am continuat să-mi păstrez căsnicia. Făceam mereu compromisuri și trăiam într-o mare durere și reprimare. Dumnezeu a fost Cel care m-a condus să scap din încorsetările căsniciei și El a fost Cel care mi-a permis să dobândesc un oarecare discernământ cu privire la esența soțului meu. Slavă lui Dumnezeu!