de Zhou Jie, China

În 2002 aveam 15 ani și, într-o noapte târziu, mama mi-a șoptit din senin că poliția venea să o aresteze din cauza credinței sale și că nu mai puteam sta acasă, trebuind să plecăm imediat. Am strâns în grabă câteva lucruri și am plecat în fugă de acasă. De atunci, nu ne-am mai întors niciodată acasă. La vremea aceea, mama m-a lăsat la o rudă, în timp ce ea s-a ascuns într-un alt oraș. Când încă făcea afaceri, mama obișnuia să le ajute mult pe rudele noastre, dar acum, când noi eram la ananghie, ele se temeau de ce s-ar fi putut întâmpla și să fie implicate, așa că nu au vrut să mă primească și chiar au ironizat-o pe mama, spunând că rămăsese fără casă din cauza credinței ei în Dumnezeu și că nici măcar nu putea să aibă grijă de copilul ei, și au vrut ca mama să mă ia de acolo. Am fost foarte furioasă pentru că o înțelegeau greșit pe mama. Toate acestea erau, evident, din cauza poliției. Nu era vina mamei. Chiar voiam să plec de acolo imediat. Nu voiam să mai rămân nici măcar un minut. Speram ca mama să se întoarcă și să mă ia curând. Când mama a plecat prima dată, mi-a fost foarte greu. Simțeam că nu am pe nimeni pe care să mă sprijin și am suferit mult. Provin dintr-o familie monoparentală. Părinții mei au divorțat când aveam doar trei ani. Mama și cu mine am rămas împreună și nu am fost niciodată despărțite. Ori de câte ori mă gândeam că mama nu va mai putea avea grijă de mine, începeam să plâng. Când mă simțeam tristă și neajutorată, mă rugam lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag! Mama nu mai poate avea grijă de mine. Te rog, ajută-mă să devin mai puternică!” După rugăciune, am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). „Mergi mai departe cu curaj; Eu sunt stânca ta puternică, deci bizuie-te pe Mine!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Cuvintele lui Dumnezeu m-au lămurit. Deși mama nu mai era lângă mine, Dumnezeu mi-a rămas alături, iar eu mă puteam bizui pe El. Nu puteam să mă las doborâtă de această greutate și nu mă mai puteam baza pe mama mea, trebuia să învăț să fiu puternică: indiferent cât de greu și de chinuitor ar fi fost, trebuia să mă bizui pe Dumnezeu și să perseverez. Mai târziu, biserica a aflat de situația mea și a rânduit să stau acasă la sora Zhang Yun, așa că m-am dus să locuiesc cu familia ei. Toți cei trei membri ai familiei sale erau credincioși. Nu aveam nicio legătură de sânge cu ei, dar tot s-au purtat foarte bine cu mine. Fiica surorii Zhang Yun îmi citea adesea cuvintele lui Dumnezeu și avea părtășie cu mine despre adevăr. Deși mama nu era lângă mine, nu mă simțeam singură. Îmi plăcea foarte mult să fiu cu frații și cu surorile mele.

În 2003, mama mea predica Evanghelia într-un alt oraș. Într-o zi, mi-a trimis o scrisoare, zicându-mi că i-ar plăcea să ne întâlnim, și mi-a spus să o aștept la locul și ora stabilite. Am fost atât de fericită și de entuziasmată când am primit scrisoarea ei încât, câteva nopți la rând, abia am putut dormi. În ziua întâlnirii, am ajuns la locul nostru de întâlnire la timp, dar după ce am așteptat mai mult de o oră, tot nu apăruse. Am apelat-o de câteva ori pe pager, dar nu mi-a răspuns niciodată. Am ajuns să o aștept de la prânz până la ora 8 seara în acea zi, dar nu a venit. Am fost foarte dezamăgită și am tot simțit că era ceva în neregulă. A doua zi, conducătorul meu m-a găsit și mi-a spus că, în ziua precedentă, 8 frați și surori fuseseră arestați în timp ce predicau Evanghelia și că una dintre ei era mama mea. Mi-a cerut să distrug imediat pagerul pe care îl folosisem pentru a o contacta pe mama, ca nu cumva să fiu urmărită și localizată de poliție. Am fost foarte îngrijorată când am auzit această veste. M-am rugat necontenit lui Dumnezeu, cerându-I să o țină în siguranță și să o ajute să rămână fermă în mărturia ei. În acea perioadă, ori de câte ori mă gândeam la mama, nu mă puteam abține să nu plâng. Mă îngrijoram adesea dacă va fi sau nu bătută ori torturată de poliție. Cu siguranță suferea mult în închisoare. Când avea să fie eliberată? Mă îngrijoram atât de mult, încât într-o zi am leșinat din senin. Când în sfârșit mi-am revenit în simțiri, m-am târât încet înapoi în camera mea, sprijinindu-mă de perete, apoi m-am întins în pat și am plâns, gândindu-mă cât de singură și de neajutorată eram. În cel mai dureros moment al meu, mi-am amintit un vers dintr-un imn: „În timpul mustrării mele, ești lângă mine; în timpul rafinării mele, Te doare inima pentru mine. Cuvintele Tale îmi dau ce-mi lipsește; când sunt trist, cuvintele Tale mă alină” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Iubirea lui Dumnezeu mi-a topit inima). Mi-am dat seama clar că aceasta era îndrumarea lui Dumnezeu. Am înțeles imediat că nu sunt singură – Dumnezeu este cu mine. Din cauza persecuției din partea marelui balaur roșu, mama nu putea fi cu mine. Ea nu putea să mă îngrijească și să mă aline, dar Dumnezeu nu mă părăsise. În cele mai dureroase momente ale mele, Dumnezeu era acolo să mă însoțească și să mă aline. Am simțit că El era foarte aproape: El este Singurul pe care mă pot bizui cu adevărat. M-am gândit în sinea mea: „Dacă Dumnezeu mă poate îndruma așa, sunt sigură că o poate ajuta și pe mama să treacă peste dificultățile ei.” Când mi-am dat seama de asta, m-am înviorat puțin și m-am simțit mai puțin îngrijorată și tulburată de situația mamei mele. Mai târziu, am reușit să o văd pe mama. A stat în închisoare patru luni și a ieșit doar după ce a apelat la o cunoștință pentru a-și asigura eliberarea. Când ne-am întâlnit, era plină de griji pentru mine și mi-a dat o mulțime de sfaturi. Am avut părtășie, ne-am încurajat reciproc și am făcut un pact că, indiferent ce ni s-ar întâmpla, Îl vom urma întotdeauna pe Dumnezeu așa cum se cuvine și ne vom îndeplini îndatoririle.

În septembrie 2008, mama mea încă predica Evanghelia într-un alt oraș. Am auzit că o soră care avea o datorie importantă fusese arestată și că mulți dintre frații și surorile care intraseră în legătură cu ea erau în pericol și trebuiau să se mute. Tocmai mă gândeam cine ar fi putut fi acea soră, când conducătorul meu a venit și mi-a spus că trebuia să distrug cartela SIM pe care o foloseam pentru a-mi contacta mama. Mi-am dat seama imediat că mama mea era persoana care fusese arestată. Știam că de data aceasta era arestată pentru tipărirea cărților conținând cuvintele lui Dumnezeu și că ar fi putut fi supusă unor bătăi și torturi brutale. În următoarele câteva zile, am fost foarte îngrijorată și nu am putut dormi noaptea. Nu după mult timp, am aflat că peste douăzeci de frați și de surori fuseseră deja arestați unul după altul și că toți fuseseră torturați. Când am auzit asta, m-am îngrijorat și mai mult. Oare mama mea era torturată chiar în acel moment? Era vie sau moartă? Mama mea era în mare pericol, dar tot ce puteam face era să mă îngrijorez și să intru în panică – nu puteam face nimic. M-am simțit cu adevărat îngrozitor. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la faptul că, dacă mama mea nu și-ar fi asumat o datorie atât de periculoasă, poate că nu ar fi fost arestată și torturată. În China, e atât de greu și atât de periculos să crezi în Dumnezeu! În acea perioadă, eram foarte slăbită, de parcă mi-aș fi pierdut sufletul, și nu aveam chef să fac nimic. Nu aveam deloc energie și eram lipsită de motivație în datoria mea. În fiecare zi, nu făceam decât să mă rog lui Dumnezeu și să-I cer să o protejeze pe mama.

Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Când Moise a lovit stânca și apa dată de Iahve a izvorât, aceasta s-a datorat credinței sale. Când David a cântat la liră laude pentru Mine, Iahve – cu inima plină de bucurie – a fost datorită credinței lui. Când Iov și-a pierdut animalele care umpleau munții și nenumăratele bogății, iar trupul său a fost acoperit de bube dureroase, a fost datorită credinței lui. Când a putut să audă glasul Meu, a lui Iahve, și să vadă slava Mea, a lui Iahve, a fost datorită credinței sale. Faptul că Petru a putut să-L urmeze pe Isus Hristos s-a datorat credinței lui. Faptul că a putut fi pironit pe cruce de dragul Meu și că a dat mărturie slăvită, s-a datorat tot credinței lui. Când Ioan a văzut chipul slăvit al Fiului Omului, a fost datorită credinței sale. Când a avut viziunea zilelor de pe urmă, a fost cu atât mai mult datorită credinței lui. Motivul pentru care așa-numitele mulțimi ale națiunilor păgânilor au primit revelația Mea și au ajuns să știe că M-am întors în trup pentru a-Mi face lucrarea între oameni se datorează, de asemenea, credinței lor. Toți aceia care sunt loviți de cuvintele Mele dure și totuși li se aduce consolare de către ele și sunt mântuiți – nu au făcut-o datorită credinței lor? Oamenii au primit atât de mult datorită credinței lor, iar asta nu este întotdeauna o binecuvântare. S-ar putea să nu primească felul de fericire și bucurie pe care l-a simțit David sau să aibă apă dăruită de Iahve, așa ca Moise. De exemplu, Iov a fost binecuvântat de Iahve datorită credinței lui, dar a suferit și nenorocirea. Fie că ești binecuvântat sau înduri nenorocirea, ambele sunt evenimente binecuvântate. Fără credință, nu ai putea să primești această lucrare de cucerire, cu atât mai puțin să vezi faptele lui Iahve înfățișate astăzi înaintea ochilor tăi. Nu ai fi capabil să vezi, cu atât mai puțin să primești” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Adevărul lăuntric al lucrării de cucerire (1)”]. M-am gândit: „Așa este. Totul e în mâinile lui Dumnezeu, fie că suntem binecuvântați, fie că suferim un dezastru. Greutățile și încercările prin care trecem în credința noastră sunt modul lui Dumnezeu de-a ne înălța și de-a ne testa.” La fel ca în cazul lui Iov: în tărâmul spiritual, Satana a pus un rămășag cu Dumnezeu că îl putea ispiti pe Iov, lipsindu-l de copiii și de vitele sale și făcându-i trupul să se umple de bube și de răni, astfel încât acesta să-L tăgăduiască și să-L abandoneze pe Dumnezeu. Dumnezeu folosea, de asemenea, această încercare grea pentru a-l testa pe Iov și a-i desăvârși credința. Nu numai că Iov nu s-a plâns de Dumnezeu, dar chiar L-a lăudat și a spus: „Să primim binele din mâna lui Dumnezeu și să nu primim și necazul?” (Iov 2:10). „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” (Iov 1:21). Iov a stat mărturie pentru Dumnezeu și a câștigat aprobarea Sa și chiar I-a auzit glasul într-un vârtej. Prin urmare, a dobândit o credință și mai adevărată în Dumnezeu, iar aceasta este o binecuvântare și mai mare din partea Lui. M-am gândit că, la suprafață, părea dezastruos că mama mea era vătămată de marele balaur roșu, dar, de fapt, Dumnezeu folosea acest lucru pentru a ne testa și a ne desăvârși credința. Aceasta era înălțarea din partea lui Dumnezeu. Mi-am dat brusc seama că Satana mă urmărea și că Dumnezeu îmi scruta ungherele inimii, pentru a vedea dacă îmi voi pierde credința în El, dacă Îl voi tăgădui și-L voi trăda pentru că mama mea fusese arestată. Când mi-am dat seama de asta, am fost dispusă să stau de partea lui Dumnezeu, să nu mă plâng de El sau să-L trădez și să-mi îndeplinesc datoria pentru a-L mulțumi. Am înțeles că intenția lui Dumnezeu era să folosească persecuția de către marele balaur roșu pentru a ne desăvârși. Așa că am încetat să mai fiu atât de îngrijorată și de preocupată pentru mama mea și am fost dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu.

Mai târziu, am aflat că mama fusese condamnată la doi ani de reeducare prin muncă. Am fost șocată când am aflat. Doi ani înseamnă foarte mult timp! Condițiile de trai și mâncarea din închisoare sunt groaznice și trebuie să muncești în fiecare zi. Cum avea mama să supraviețuiască acelor condiții infernale și tratamentului brutal și abuziv? Avea deja peste 50 de ani – chiar putea corpul ei să mai suporte acest chin? Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Din momentul în care vii plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești responsabilitățile. De dragul planului lui Dumnezeu și al predestinării Lui, îți joci rolul și îți începi călătoria vieții. Oricare ar putea fi trecutul tău și oricare ar putea fi drumul care te așteaptă, în orice caz, nimeni nu poate scăpa de orchestrările și rânduielile Cerului și nimeni nu-și poate controla propria soartă, deoarece doar Cel care e suveran peste toate lucrurile este capabil de o asemenea lucrare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înțeleg că fiecare persoană are un rol și o misiune în viața sa și că parcursul vieții fiecărei persoane a fost demult prestabilit de Dumnezeu. Mama mea avea un rol de jucat și o misiune de îndeplinit. Doi ani în închisoare însemnau mult timp, dar era ceva prin care trebuia să treacă. Cum avea să se simtă corpul ei și la câtă suferință urma să fie supusă erau lucruri ce depindeau de Dumnezeu. Dumnezeu a îngăduit ca mama mea să fie vătămată de marele balaur roșu și arestată și închisă, iar prin aceasta Dumnezeu o testa și-i oferea o oportunitate de a aduce mărturie pentru El. Ar fi trebuit să mă simt onorată pentru ea. Și eu aveam lecții de învățat din această situație. Când înfruntam greutăți, trebuia să nu mă plâng de Dumnezeu, să mă supun și să-mi îndeplinesc datoria. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, m-am rugat Lui, încredințându-mi mama în mâinile Sale și cerându-I să o protejeze în închisoare, astfel încât să poată rămâne fermă în mărturia ei.

Un an și jumătate mai târziu, am auzit că mama mea ieșise mai devreme din închisoare, așa că m-am gândit la modalități de a o contacta. Pentru a evita să fim urmărite și monitorizate de poliție, am hotărât să ne întâlnim la o saună. În acea zi, am ajuns cu o oră mai devreme. Așteptând, inima îmi bătea cu putere: eram atât de emoționată să o văd pe mama! Am stat cu ochii țintă la intrare și apoi, pe o fereastră, am văzut apropiindu-se o femeie de vârstă mijlocie, slabă și vlăguită. Când a intrat, i-a spus unei angajate că fiica ei o aștepta înăuntru. Când am auzit-o vorbind, m-am gândit: „Nu cumva este vocea mamei?” Mi-a luat o secundă să-mi dau seama. Dacă nu ar fi vorbit, nu aș fi recunoscut-o deloc. Cândva, mama avea o postură înaltă și dreaptă și o eleganță rafinată, dar slăbise mult și părea cocoșată. Nu mai semăna deloc cu cea de dinainte. Am alergat spre ea și am strigat: „Mamă!” Mama s-a întors spre mine, iar eu nu am recunoscut-o, atât de trasă era la față. Avea un ten gălbui și părea slabă și epuizată. Privirea îi era stinsă, ca a cuiva care fusese traumatizat. Aproape că am cedat nervos când am văzut-o așa. Nu-mi puteam imagina prin ce trecuse în închisoare – nu suportam să mă gândesc la asta. Ochii au început să mi se umple de lacrimi. Stând lângă mine, mama mi-a strâns mâna cu putere și m-a întrebat ce-am făcut în ultimii ani. Mi-a spus că, în timp ce era în închisoare, cel mai mult s-a îngrijorat pentru mine și că s-a rugat adesea pentru mine. Se temea că nu voi putea face față traumei și că mă voi îndepărta de Dumnezeu. Când a auzit că mai credeam în Dumnezeu și îmi făceam datoria, a fost foarte fericită. În vestiar, m-a durut inima pentru mama când am văzut cât de mult slăbise. Când s-a întors, am văzut că avea o cicatrice pe clavicula stângă. Cicatricea era neagră și osul era adâncit la mijloc, ca și cum ar fi fost rupt. Pur și simplu nu puteam suporta să o văd așa. Mi-am înăbușit lacrimile și am întrebat-o: „Cum te-ai ales cu cicatricea asta? Te-a bătut poliția? Te mai doare?” Mamei i-a fost teamă că mă voi îngrijora, așa că a spus că e bine și că deja se vindecase. Abia după câțiva ani am aflat că mama fusese torturată cu brutalitate după arestarea de atunci și că un ofițer instruit profesional o lovise de 30 de ori în umăr, rupându-i și fisurându-i multe oase din corp, dislocându-i umărul și deplasându-i mai multe vertebre. Aproape că a fost ucisă. Cu ocrotirea lui Dumnezeu, mama mea și-a revenit complet, în mod miraculos, și toate fracturile osoase i s-au vindecat în întregime. Chiar și medicii închisorii au fost surprinși de cât de repede s-a vindecat. I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu!

Deoarece mama mea tocmai fusese eliberată, poliția probabil că încă o monitoriza. Pentru siguranța mea, a trebuit să ne despărțim pentru o vreme. Mi-a fost foarte greu în acel moment. Chiar voiam să-i rămân alături și să am grijă de ea. Însă din cauza persecuției din partea marelui balaur roșu, nu am putut nici măcar să-mi îndeplinesc responsabilitatea de fiică. Am simțit o durere profundă în inimă. În drum spre casă, trupul fragil al mamei și cicatricea de pe claviculă mi-au tot apărut în minte, ca două fotografii. De fiecare dată când apărea o imagine, aducea un nou val de chin. Pur și simplu nu-mi puteam imagina cum trebuie să o fi torturat și brutalizat acei ofițeri. Eram foarte revoltată. Marele balaur roșu este atât de feroce și de rău! Mi-a venit în minte un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu-i de mirare, atunci, că Dumnezeu întrupat rămâne complet ascuns: într-o asemenea societate întunecată, unde demonii sunt nemiloși și inumani, cum ar putea regele diavolilor, care ucide oameni fără să clipească, să tolereze existența unui Dumnezeu care este încântător, bun și, de asemenea, sfânt? Cum ar putea el să aplaude și să aclame venirea lui Dumnezeu? Lacheii aceștia! Ei răsplătesc bunătatea cu ură, au început de multă vreme să-L trateze pe Dumnezeu ca pe un dușman, Îl abuzează pe Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici, nu au nici cea mai mică considerație față de Dumnezeu, atacă și jefuiesc, și-au pierdut tot cugetul și se împotrivesc întru totul conștiinței și îi ispitesc pe nevinovați spre letargie. Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea răului!” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Am văzut clar esența demonică a marelui balaur roșu, aceea de a I se împotrivi lui Dumnezeu și de a le face rău oamenilor. Acei polițiști au torturat-o fără milă pe mama, o femeie de vârstă mijlocie, lipsită de apărare, doar pentru că ea credea în Dumnezeu, fără să le pese dacă trăia sau murea. Asta m-a înfuriat foarte mult. Dumnezeu a creat omenirea, așa că, desigur, ar trebui să credem în Dumnezeu și să-L venerăm, dar marele balaur roșu nu se dă în lături de la nimic pentru a ne tortura și a ne brutaliza, forțându-ne să-L tăgăduim și să-L trădăm pe Dumnezeu. Este atât de detestabil, de rău și de crud! Obișnuiam să cred că oficialii guvernamentali și polițiștii sunt toți oameni buni. Doar după ce am fost persecutată de marele balaur roșu mi-am dat seama că afirmațiile PCC cum că cetățenii au drepturi legale și libertate religioasă nu sunt decât o fațadă înșelătoare. PCC îi arestează, îi persecută, îi torturează și-i bate cu frenezie pe credincioși și abia așteaptă să-i extermine pe toți. Cei din PCC nu sunt decât o haită de demoni care I se împotrivesc lui Dumnezeu! Îi uram pe toți din tot sufletul și am vrut să-mi dedic inima lui Dumnezeu, să-L urmez cu devotament și să-mi îndeplinesc datoria.

În 2013, mama mea a fost arestată din nou. La început, am fost puțin îngrijorată. M-am gândit: „Oare mama va fi torturată din nou? Va fi iarăși condamnată la închisoare? Poate corpul ei să mai suporte câțiva ani de închisoare?” Tocmai când mă gândeam la asta, mi-am dat imediat seama că mama mea fusese arestată cu permisiunea lui Dumnezeu. Trebuia să mă supun și să caut intenția lui Dumnezeu. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Ați acceptat vreodată binecuvântările care v-au fost pregătite? Ați urmărit vreodată făgăduințele care au fost făcute pentru voi? Sub îndrumarea luminii Mele, voi veți străpunge cu singuranță încleștarea forțelor întunericului. În mijlocul întunericului, cu singuranță nu veți pierde îndrumarea luminii. Veți fi cu singuranță stăpânii tuturor lucrurilor. Veți fi cu singuranță biruitori înaintea Satanei. La căderea țării marelui balaur roșu, veți sta cu singuranță în mijlocul nenumăraților oameni ca dovadă a biruinței Mele. Veți rămâne cu singuranță fermi și de neclintit în ținutul Sinimului. Din cauza suferințelor pe care le îndurați, veți moșteni binecuvântările Mele și Îmi veți emana cu singuranță lumina slavei în întregul univers” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 19). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înțeleg că, de data asta, mama a fost arestată cu permisiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu folosește persecuția de către marele balaur roșu pentru a ne desăvârși credința și pentru a ne permite să dobândim adevărul și să aducem mărturie biruitoare pentru El. M-am gândit și la părtășia fraților și a surorilor mele despre credincioșii care fuseseră arestați de mai multe ori și care, în cele din urmă, nu au mai fost constrânși de influența întunecată a Satanei. Indiferent de câte ori fuseseră arestați, ei credeau încă în Dumnezeu și își făceau îndatoririle după eliberare, simțindu-se eliberați și liberi. Aceasta era mântuirea lui Dumnezeu. Odată ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, m-am simțit mult mai senină. M-am rugat pentru mama mea, cerându-I lui Dumnezeu să o protejeze, astfel încât să nu se teamă de influența întunecată a marelui balaur roșu și să aducă o mărturie răsunătoare pentru El. Nu știam cât timp aveam să fiu despărțită de mama mea de data aceasta, dar mă simțeam împăcată în inima mea. Renunțând la grijile pentru mama, m-am dedicat îndeplinirii datoriei mele.

Mai târziu, mama mi-a spus că, atunci când poliția i-a verificat dosarul pentru a vedea dacă are antecedente, în mod miraculos, nu a găsit nimic. Mama mea a spus că, în timpul celor două arestări anterioare, experimentase personal cum Dumnezeu o îndrumase în mijlocul necazului și-I văzuse faptele miraculoase. De asemenea, dobândise o mai bună înțelegere a atotputerniciei și suveranității lui Dumnezeu, iar credința ei în Dumnezeu devenise mai puternică. Când polițiștii au întrebat-o cum predica Evanghelia, mama mea a adus cu îndrăzneală mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu în fața lor. Prin experiența mamei mele, am văzut cât de înțelept este Dumnezeu. El a folosit persecuția din partea marelui balaur roșu pentru a ne da mai mult curaj și mai multă înțelepciune și pentru a ne spori credința în Dumnezeu. De asemenea, am dobândit discernământ, am deslușit esența demonică a marelui balaur roșu și l-am urât și l-am respins din tot sufletul. Marele balaur roșu este doar un pion în mâna lui Dumnezeu. Acesta folosește toate metodele posibile pentru a tulbura și a deraia lucrarea lui Dumnezeu, dar eforturile sale nu fac decât să slujească la desăvârșirea aleșilor lui Dumnezeu. În realitate, este complet neputincios! Fiindcă am fost martoră la atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu, am avut și mai multă credință în a-L urma. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Când Îmi încep oficial lucrarea, toți oamenii se mișcă odată cu Mine, astfel încât oamenii din tot universul au grijă să fie în pas cu Mine, întregul univers este într-o stare de «forfotă veselă», iar omul este îndemnat înainte de Mine. În consecință, însuși marele balaur roșu este împins de către Mine într-o stare de frenezie și năuceală, servește lucrarea Mea și, chiar dacă nu este dispus, nu-și poate urma dorințele și nu are de ales decât «să se supună orchestrărilor Mele». În toate planurile Mele, marele balaur roșu este contrastul Meu, inamicul Meu, dar și servitorul Meu; ca atare, nu i-am ușurat niciodată «însărcinările». Așadar, ultima etapă a lucrării întrupării Mele se încheie în casa acestuia – asta este mai propice pentru ca marele balaur roșu să-Mi facă un serviciu cum se cuvine prin care îl voi cuceri și Îmi voi încheia planul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 29). Poate că persecuția din partea marelui balaur roșu m-a făcut să sufăr mai mult decât alți copii, dar, în ciuda durerii și a momentelor de slăbiciune, am devenit mai puternică. Aceste experiențe au fost foarte valoroase pentru mine. M-au ajutat să ajung la convingerea profundă că numai Dumnezeu este mereu acolo pentru a mă ajuta și că El îmi oferă sprijin adevărat. Atât timp cât nu ne pierdem credința în Dumnezeu, El ne va îndruma când vom înfrunta greutăți și necazuri, iar noi putem fi martori ai faptelor Sale. Sunt dispusă să mă bizui pe Dumnezeu pentru a-L urma cu statornicie și credință, să-mi fac datoria corespunzător și să-I răsplătesc dragostea!