de Grayson, Statele Unite

În august 2021, conducătorii mi-au atribuit sarcina de a supraveghea lucrarea video. De obicei, pe lângă realizarea de videoclipuri proprii, trebuia să verific și videoclipurile realizate de frații mei și de surorile mele, să soluționez eventualele probleme sau dificultăți pe care le întâmpinau aceștia în îndatoririle lor și să am părtășie despre stările lor și să-i ajut să și le corecteze. La început, reușeam să mă implic total în datoria mea, însă, după o vreme, aceasta a început să mi se pară solicitantă și obositoare. M-am gândit în sinea mea: „Sunt atâtea de făcut în fiecare zi, iar dacă aș încerca să gestionez și să rezolv toate chestiunile una câte una, ar fi prea epuizant! Aș prefera să fiu doar un membru al echipei și să-mi fac videoclipurile fără toată bătaia asta de cap și fără să mă extenuez atât!” Am văzut, de asemenea, că frații și surorile își făceau de obicei îndatoririle cu multă seriozitate, așa că m-am gândit că nu era nevoie să-i controlez constant; la urma urmei, de ce m-aș obosi atât de mult? După aceea, în afară de realizarea videoclipurilor conform planului, n-am mai acordat prea multă atenție celorlalte chestiuni legate de echipă. Sintetizam rar împreună cu frații mei și cu surorile mele abaterile sau problemele din îndatoririle noastre și abia dacă le rezolvam vreodată stările incorecte. Uneori, frații și surorile îmi reaminteau să finalizez la timp anumite sarcini, iar atenționările lor mă iritau; dacă mă mai îndemnau de câteva ori, începeam să mă simt potrivnic: „Nu mă ocup deja de asta? La viteza mea, oricât m-ați îmboldi, nu pot face lucrurile mai repede!” Trăind în această stare, a început să-mi lipsească tot mai mult simțul poverii față de datoria mea, iar după o vreme, aceasta a ajuns să mi se pară complet anostă și inima mi-era cuprinsă de un sentiment de deșertăciune. Totuși, pe atunci, eram complet amorțit și nu reflectam niciodată asupra mea.

Odată, conducătorii au observat că producția video a surorii Paula nu progresase de mai multe zile și mi-au amintit să monitorizez și să cercetez situația, ca să văd cu ce dificultăți se confrunta sora Paula și ca s-o ajut să le rezolve. Așadar, am întrebat-o repede despre starea ei și am aflat că, în ultima vreme, fusese foarte pasivă în îndatoririle ei și că rareori căuta părtășie sau discuta despre problemele din lucrarea ei. M-am gândit că ar trebui să analizez situația în detaliu, dar apoi mi-am spus: „Dacă se întâmplă să găsesc vreo problemă, va trebui să am părtășie și s-o rezolv, iar asta va fi o adevărată bătaie de cap. Lucrarea nu avansează chiar așa de încet, deci n-ar trebui să fie o problemă chiar atât de mare.” Așa că n-am cercetat cu seriozitate aceste lucruri, iar chestiunea a rămas în aer. Până când, într-o zi, conducătorii au observat că numărul videoclipurilor pe care le realizaserăm în luna respectivă aproape se înjumătățise față de luna precedentă, ceea ce întârzia în mod direct progresul lucrării video. Așa că ne-au îndemnat să găsim cauza și ne-au emondat și expus pentru faptul că ne făceam îndatoririle într-un mod superficial și că ne lipsea simțul responsabilității, spunând că a ne face îndatoririle în acest fel era un lucru neloial. Au zis că, dacă nu ne căim, vom fi disprețuiți de Dumnezeu. M-am simțit cu-adevărat stingherit, iar mai ales când i-am auzit pe conducători rostind cuvintele „progres lent”, „neloial” și „disprețuiți de Dumnezeu”, m-am simțit și mai abătut și n-am fost în stare nici măcar să-mi ridic privirea. Ulterior, în timpul sintetizării lucrării, frații și surorile și-au deschis sufletul cu privire la stările lor. Au spus că, în ultima vreme, se complăcuseră într-o stare de confort trupesc în privința îndatoririlor lor, îndeplinindu-le fără un simț al urgenței și fără să tindă spre eficiență, și că sarcini care ar fi putut fi finalizate în jumătate de zi luau o zi întreagă sau mai mult, afectând direct progresul lucrării video. Auzind despre stările fraților mei și surorilor mele și despre atitudinea pe care o aveau față de îndatoririle lor, m-am simțit plin de remușcări și mă tot întrebam: „E limpede că am observat unele chestiuni, așa că de ce nu le-am cercetat și nu le-am rezolvat la timp?”

În timpul unuia dintre devoționalele mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „De ce fel de manifestări și caracteristici dau dovadă cei care sunt excesiv de leneși? În primul rând, indiferent ce fac, se comportă superficial, pierd vremea, nu se grăbesc și se odihnesc și tărăgănează ori de câte ori este posibil. În al doilea rând, nu acordă nicio atenție lucrării bisericii. Pentru ei, oricui îi place să își facă griji pentru astfel de lucruri poate să o facă. Ei nu vor face acest lucru. Când chiar își fac griji pentru ceva, este de dragul faimei, câștigului și statutului propriu – tot ceea ce contează pentru ei este să se poată bucura de beneficiile statutului. În al treilea rând, se feresc de greutățile din lucrarea lor; nu pot accepta ca lucrarea lor să fie chiar și puțin obositoare, devenind plini de resentimente când se întâmplă acest lucru, și nu sunt capabili să îndure greutăți sau să plătească un preț. În al patrulea rând, indiferent de lucrarea pe care o fac, nu sunt capabili să persevereze, renunțând mereu la jumătatea drumului și fiind incapabili să ducă lucrurile la bun sfârșit. Dacă, temporar, sunt binedispuși, s-ar putea să lucreze ceva ca să se distreze. Însă, dacă un lucru necesită un angajament pe termen lung și îi ține ocupați, necesită multă atenție și le obosește trupul, cu timpul vor începe să bombănească. De exemplu, unii conducători se ocupă de lucrarea bisericii și, la început, li se pare ceva nou și inedit. Sunt foarte motivați în părtășia despre adevăr și, atunci când văd că frații și surorile au probleme, pot să îi ajute și să le rezolve. Însă, după ce persistă o vreme, lucrarea de conducere începe să li se pară prea istovitoare și devin negativi – își doresc să treacă la o sarcină mai ușoară și nu sunt dispuși să îndure greutăți. Acestor oameni le lipsește perseverența. În al cincilea rând, o altă caracteristică distinctivă a oamenilor leneși este lipsa dorinței de a face lucrare reală. De îndată ce trupul lor suferă, găsesc scuze pentru a se sustrage și a se eschiva de la lucrarea lor sau o pasează altcuiva. Iar când persoana respectivă termină lucrarea, ei culeg fără rușine recompensele. Acestea sunt cele cinci caracteristici principale ale oamenilor leneși. Trebuie să verificați dacă există astfel de oameni leneși printre conducătorii și lucrătorii din biserici. Dacă găsiți vreunul, acea persoană trebuie demisă imediat. Pot oamenii leneși să facă lucrare bună în calitate de conducători? Indiferent de tipul de calibru pe care îl au sau de calitatea umanității lor, dacă sunt leneși, nu își vor putea face lucrarea bine și vor întârzia lucrarea și chestiunile importante. Lucrarea bisericii prezintă multe aspecte; fiecare aspect implică numeroase sarcini detaliate și, pentru ca acestea să fie bine făcute, trebuie să avem părtășie asupra adevărului, ca să rezolvăm problemele. Prin urmare, conducătorii și lucrătorii trebuie să fie sârguincioși – trebuie să vorbească mult și să lucreze mult în fiecare zi, ca să se asigure de eficiența lucrării. Dacă vorbesc puțin sau fac prea puțin, nu vor fi rezultate. Prin urmare, dacă un conducător sau un lucrător este o persoană leneșă, atunci acesta este cu siguranță un conducător fals și este incapabil să facă lucrare reală. Leneșii nu fac lucrare reală, cu atât mai puțin merg personal acolo unde se lucrează, și nu sunt dispuși să rezolve probleme sau să se implice într-o lucrare specifică. Ei nu înțeleg și nu pricep deloc problemele niciunei lucrări. Au în cap doar o idee superficială, vagă, formată ascultând spusele altora, și își fac datoria de mântuială, doar predicând puțină doctrină. Puteți discerne acest tip de conducători? Puteți să vă dați seama că sunt conducători falși? (Într-o anumită măsură.) Leneșii sunt superficiali, indiferent de datoria pe care o fac. Oricare ar fi datoria, le lipsește perseverența, lucrează când și când și se plâng ori de câte ori îndură câteva greutăți, lamentându-se neîncetat. Aruncă vorbe de ocară asupra oricui îi critică sau îi emondează, ca o scorpie care insultă oamenii pe străzi, dorind mereu să își verse nervii pe ceilalți și nedorind să își facă datoria. Ce arată faptul că nu vor să își facă datoria? Arată că nu poartă o povară, că nu sunt dispuși să își asume responsabilitatea și că sunt leneși. Nu vor să îndure greutăți sau să plătească prețul. Acest lucru se aplică în special conducătorilor și lucrătorilor: dacă nu poartă o povară, pot să-și îndeplinească responsabilitățile de conducători și lucrători? Categoric nu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (4)”]. „Oamenii leneși nu pot face nimic. Pentru a rezuma în două cuvinte, sunt niște oameni inutili; au o incapacitate secundară. Oricât de bun ar fi calibrul oamenilor leneși, acesta nu reprezintă altceva decât o fațadă; chiar dacă au un calibru bun, acesta nu folosește la nimic. Sunt prea leneși – știu ce ar trebui să facă, dar nu o fac și, chiar dacă știu că un anumit lucru reprezintă o problemă, nu caută adevărul pentru a o rezolva și, deși știu ce greutăți ar trebui să îndure pentru ca lucrarea să fie eficientă, nu sunt dispuși să îndure aceste greutăți care merită efortul – prin urmare, nu pot să dobândească niciun adevăr și nu pot să facă nicio lucrare reală. Nu doresc să îndure greutățile pe care ar trebui să le îndure oamenii; știu doar să se desfete în confort, să savureze momentele de bucurie și tihnă și să se bucure de o viață liberă și relaxată. Nu sunt ei inutili? Oamenii care nu pot îndura greutăți nu merită să trăiască. Cei care mereu doresc să trăiască o viață de parazit sunt oameni fără conștiință sau rațiune; sunt fiare, iar astfel de oameni nu sunt potriviți nici măcar să muncească. Întrucât nu pot să îndure greutăți, chiar și atunci când muncesc, nu sunt capabili să o facă bine, iar dacă doresc să dobândească adevărul, speranța este și mai mică. O persoană care nu poate îndura și nu iubește adevărul este o persoană inutilă; nu este calificată nici măcar să muncească. Este o fiară, fără o fărâmă de umanitate. Astfel de oameni trebuie să fie eliminați; numai acest lucru este în acord cu intențiile lui Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, atunci când își face datoria, o persoană foarte leneșă vrea întotdeauna să abordeze lucrurile într-un mod relaxat și să se complacă în confort trupesc. Ea este incapabilă să aibă un simț al poverii sau al responsabilității când își face datoria, și chiar dacă are un calibru bun sau capacități de lucru, ea nu este de încredere și nu poate face o lucrare concretă. Am reflectat asupra mea. Nu gestionasem bine lucrarea echipei, ceea ce dusese la o scădere semnificativă a rezultatelor lucrării video, și am înțeles că această situație avea drept cauză principală faptul că eram într-adevăr leneș, că mă complăceam în confort trupesc și că nu eram dispus să sufăr și să plătesc un preț. Privind în urmă, am văzut că, la scurtă vreme după ce am început să supraveghez lucrarea video, am ajuns să simt că erau prea multe lucruri de care trebuia să mă preocup și că îndeplinirea cu meticulozitate a fiecărei sarcini m-ar fi făcut să sufăr și să mă epuizez, așa că voiam mereu să fac doar videoclipurile mele și să evit să mă preocup de aceste lucruri. În plus, eram prea leneș ca să cercetez sau să mă interesez de stările fraților și surorilor sau de dificultățile pe care le întâmpinau în îndatoririle lor și mi se părea mereu prea obositor să fac asta. Când alții mă atenționau cu privire la progresul lucrării mele, eram iritat și simțeam că sunt prea exigenți cu mine și că nu arată înțelegere față de dificultățile cu care mă confrunt. Mai ales când conducătorii mi-au cerut să analizez cum se descurca Paula în îndeplinirea îndatoririlor ei, deși mi-am dat seama că exista o problemă, n-am vrut s-o cercetez în detaliu, fiindu-mi teamă că, dacă aș fi descoperit vreo greșeală, ar fi trebuit să-mi bat capul cu ea și s-o rezolv. Reflectând la atitudinea pe care o aveam față de datoria mea, am văzut că, ori de câte ori mă confruntam cu suferință fizică sau cu sarcini care presupuneau preocupare, voiam mereu să fiu alunecos, să mă fofilez și să evit să plătesc un preț. Este exact ceea ce expune Dumnezeu cu privire la oamenii leneși și inutili! Din cauză că eram leneș, apatic și lipsit de responsabilitate, n-am fost în stare să supraveghez și să monitorizez lucrarea fraților mei și surorilor mele, iar asta a dus la ineficiență în datoria tuturor și i-a făcut pe toți să trăiască într-o stare de complăcere în confort și de lipsă de strădanie în vederea progresului, ceea ce a afectat grav lucrarea video. Purtam titlul de supraveghetor, dar nu îndeplineam deloc responsabilitățile unui supraveghetor. Făceam cu-adevărat rău, atât mie, cât și altora! În momentul acela, mi-am dat seama că oamenii leneși au un caracter slab, nu pot face bine nicio lucrare și nu sunt de încredere! Dacă nu rezolvam problema legată de lenea mea, n-aveam să fiu niciodată capabil să-mi îndeplinesc datoria și aveam să sfârșesc, în cele din urmă, prin a fi disprețuit și eliminat de către Dumnezeu!

Ca reacție la această stare, am mâncat și am băut cuvinte relevante ale lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă oamenii nu pot exprima ceea ce ar trebui să exprime în timpul slujirii sau să împlinească ceea ce le este posibil în mod inerent și, în schimb, fac totul mecanic, atunci ei au pierdut funcția pe care ar trebui să o aibă o ființă creată. Astfel de oameni sunt cunoscuți drept «mediocrități»; ei sunt gunoaie fără folos. Cum pot astfel de oameni să fie numiți în mod corespunzător ființe create? Nu sunt ei ființe corupte care strălucesc din exterior, dar sunt putrede în interior? […] Când oamenii nu reușesc să își facă datoria, ar trebui să simtă vinovăția și îndatorarea; ar trebui să-și urască slăbiciunile și inutilitatea, răzvrătirea și corupția și, mai mult decât atât, ar trebui să-și dea viața lui Dumnezeu. Doar atunci sunt ființe create care-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu și doar astfel de oameni sunt vrednici de a se bucura de binecuvântările și promisiunile lui Dumnezeu și de a fi desăvârșiți de către El. Cât despre cei mai mulți dintre voi? Cum Îl tratați pe Dumnezeul care trăiește printre voi? Cum v-ați îndeplinit datoria înaintea Lui? Ați îndeplinit tot ceea ce ați fost chemați să îndepliniți, chiar și cu prețul vieții voastre? Ce ați sacrificat? Nu ați primit multe din partea Mea? Puteți discerne? Cât de loiali Îmi sunteți? Cum Mi-ați slujit? Și cum rămâne cu tot ce v-am acordat și am făcut pentru voi? Ați luat în calcul toate acestea? Ați judecat și comparat cu toții acest aspect cu puțina conștiință pe care o aveți în voi? De cine ar putea să fie demne cuvintele și acțiunile voastre? S-ar putea oare ca astfel de sacrificii minuscule din partea voastră să fie vrednice de tot ceea ce v-am dăruit? Nu am altă alternativă și, cu toate că v-am fost devotat din toată inima, tot nutriți intenții rele și sunteți fără tragere de inimă în privința Mea. Aceasta este dimensiunea datoriei voastre, singura voastră funcție. Nu e așa? Nu știți că ați eșuat complet să îndepliniți datoria unei ființe create? Cum puteți fi considerați o ființă creată? Nu vă este clar ce anume exprimați și trăiți? Ați eșuat în îndeplinirea datoriei voastre, dar căutați să obțineți toleranța și harul bogat al lui Dumnezeu. Un astfel de har nu a fost pregătit pentru unii atât de lipsiți de valoare și de josnici ca voi, ci pentru aceia care nu cer nimic și se sacrifică cu bucurie. Astfel de oameni ca voi, astfel de mediocrități, sunt total nevrednice să se bucure de harul cerului. Doar dificultățile și pedeapsa interminabilă vă vor acompania zilele! Dacă nu-Mi puteți fi credincioși, soarta voastră va fi una a suferinței. Dacă nu puteți fi răspunzători față de cuvintele Mele și de lucrarea Mea, rezultatul vostru va fi unul al pedepsirii. Orice har, binecuvântare și viața minunată în Împărăție nu vor avea nimic de-a face cu voi. Acesta este finalul de care meritați să aveți parte și este consecința propriilor voastre fapte!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). În fața cuvintelor de judecată ale lui Dumnezeu, m-am simțit complet rușinat. În trecut, am crezut mereu că faptul de a fi puțin leneș și de a plăti un preț mai mic în îndatoririle mele nu era o problemă chiar atât de mare, însă, după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama de gravitatea acestei probleme. În ochii lui Dumnezeu, a-ți îndeplini datoria cât mai bine cu putință și a dovedi supunere și loialitate autentice față de El reprezintă sensul și valoarea vieții unei ființe create. Cineva care își face adesea datoria în mod superficial și care nu poate nici măcar îndeplini responsabilitățile care îi revin nu este vrednic să fie numit om sau ființă creată. Reflectând la cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit profund tulburat și înfricoșat. Gândindu-mă mai atent, am văzut că, deși aparent îmi făceam îndatoririle, nu aveam în inima mea niciun fel de simț al poverii sau al responsabilității și mi se părea mereu că aceste lucruri sunt prea dificile și epuizante. Tratam constant cu indiferență lucrarea care ar fi trebuit monitorizată și problemele care ar fi trebuit rezolvate, și chiar și atunci când mă interesam de ele, o făceam doar de formă, temându-mă că, dacă aș fi cercetat mai în profunzime și aș fi găsit probleme, ar fi trebuit să-mi bat capul să le rezolv. Ca să mă simt relaxat și să mă complac în confort trupesc, ignoram cu bună-știință problemele din lucrare și mă făceam că nu le observ, afectând grav eficacitatea lucrării. Am constatat că, în tot ceea ce făcusem, o luasem pe scurtătură, mă eschivasem și acționasem într-un mod superficial. Cum s-ar fi putut spune că aveam vreo urmă de sinceritate față de Dumnezeu? Cum s-ar fi putut spune că îmi făceam datoria? Eram cu siguranță acel tip de om bun de nimic despre care Dumnezeu spune că „strălucesc din exterior, dar sunt putrede în interior”! M-am gândit cum, pentru a mântui omenirea coruptă, Dumnezeu a îndurat umilințe și suferințe de nedescris, întrupându-Se pentru a-Și face apariția și a-Și înfăptui lucrarea. Deși persecutat și vânat cu frenezie de diabolicul PCC și, totodată, confruntat cu împotrivirea și blamul lumii religioase, Dumnezeu nu Și-a încetat niciodată lucrarea, rostind fără contenire adevăruri pentru a-i uda, hrăni și aproviziona pe oameni. De teamă că s-ar putea să nu înțelegem, Dumnezeu vorbește mereu cu răbdare și în detaliu, folosind metafore, exemple și perspective diverse, ca să putem să înțelegem repede adevărul și să dobândim schimbarea firii. Dumnezeu este întru totul dedicat lucrării Sale de mântuire a omenirii și a plătit întregul preț, însă eu, care primisem mântuirea Lui, nu dovedeam deloc sinceritate în a răsplăti iubirea lui Dumnezeu și nu puteam nici măcar îndeplini datoria unei ființe create. Cum aș fi putut susține că aveam vreo fărâmă de umanitate? M-am gândit apoi la Noe, care, după ce a acceptat însărcinarea dată de Dumnezeu, a lucrat neobosit pentru a construi arca. Indiferent cât de anevoios era proiectul ori câte dificultăți sau obstacole întâmpina, el a continuat să lucreze cu îndârjire timp de 120 de ani, până când arca a fost terminată. M-am gândit la caracterul lui Noe, la loialitatea și la supunerea lui față de Dumnezeu, și am înțeles că el era un om înzestrat cu umanitate și rațiune, o adevărată ființă creată și o persoană demnă de încrederea lui Dumnezeu. Prin comparație, am văzut că mie îmi lipsea până și nivelul cel mai elementar de umanitate normală. Nu puteam face nici măcar ceea ce îmi dicta conștiința și eram cu-adevărat nevrednic să fiu numit om! Dacă dovedeam în continuare o atitudine lipsită de căință față de îndatoririle mele, oare n-aveam să ajung să fiu dezvăluit și eliminat de Dumnezeu? Acest gând m-a făcut să mă simt puțin speriat, precum și oarecum cuprins de regret și de vinovăție, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu și am hotărât în inima mea că, pe viitor, atunci când îmi voi face îndatoririle, sigur mă voi răzvrăti împotriva trupului și voi face tot posibilul pentru a-mi îndeplini îndatoririle.

După această experiență, îmi făceam îndatoririle mai bine decât înainte. În fiecare zi, pe lângă realizarea de videoclipuri, cercetam adesea cum se descurcă frații mei și surorile mele în îndatoririle lor, iar ori de câte ori întâmpinau dificultăți sau probleme, aveam părtășie cu ei despre soluții. Deși acest mod de a-mi face îndatoririle presupunea ceva mai multă bătaie de cap, mă simțeam împăcat și în siguranță știind că îmi fac îndatoririle pe cât de bine îmi stă în putință. Totuși, pentru că nu-mi înțelegeam foarte bine natura-esență, după un timp, am regresat din nou la starea de a tânji după confort.

Întrucât volumul de muncă pentru realizarea de videoclipuri a crescut, erau o mulțime de lucruri de gestionat aproape în fiecare zi, iar unele videoclipuri trebuiau finalizate într-o anumită limită de timp. Unele videoclipuri aveau cerințe tehnice mai mari și trebuiau gândite și studiate atent. Inițial, am fost capabil să fac tot posibilul pentru a finaliza totul, însă, după un timp, am început să mă plâng în sinea mea, gândindu-mă: „Sunt atâtea de făcut în fiecare zi! Când o să mai scadă volumul de lucru? Dacă s-ar reduce măcar un pic, n-aș mai fi atât de încordat, iar trupul meu s-ar simți mai relaxat.” Îmi amintesc că, odată, o soră mi-a trimis mai bine de zece videoclipuri simultan, cerându-mi să le verific în două zile. M-am simțit un pic potrivnic și m-am gândit: „Oare chiar pot să verific toate astea în două zile? N-o să fie nevoie să lucrez peste program?” Deși nu spuneam nimic cu voce tare, în sinea mea mă tot plângeam. Ulterior, mi-am dat seama că starea mea nu era corectă și am știut că această situație era una din care trebuia să trag învățăminte. În următoarele câteva zile, am reflectat adesea asupra mea: „De ce vreau mereu să mă îngrijesc de trupul meu de îndată ce crește volumul de lucru din datoria mea? Ce anume mă controlează?” În căutarea mea, am citit mai multe fragmente din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Așadar, ce este otrava Satanei? Cum poate fi ea exprimată? De exemplu, dacă întrebi: «Cum ar trebui să trăiască oamenii? Pentru ce ar trebui să trăiască ei?», oamenii vor răspunde: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate.» Această singură frază exprimă sursa problemei. Filosofia și logica Satanei au devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» – aceasta este filosofia de viață a omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte au devenit deja natura omenirii corupte și sunt adevărata zugrăvire a naturii satanice pe care o are omenirea coruptă. Această natură satanică a devenit deja baza existenței omenirii corupte. Vreme de câteva mii de ani, omenirea coruptă a trăit cu acest venin al Satanei, chiar până în zilele noastre” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). „În ceea ce privește trupul, cu cât ești mai bun cu el, cu atât devine mai lacom. Se cuvine să înduri puțină suferință. Cei care îndură puțină suferință vor păși pe calea corectă și vor lucra cum se cuvine. Dacă trupul nu va îndura suferință, dacă va tânji după confort și va crește înconjurat de confort, atunci oamenii nu vor realiza nimic și nu vor avea cum să obțină adevărul. Dacă oamenii vor avea de-a face cu calamități naturale și dezastre provocate de om, vor fi lipsiți de sens și vor fi iraționali. Pe măsură ce trece timpul, doar vor deveni tot mai corupți. Avem multe exemple de genul acesta? Poți vedea printre non-credincioși mulți cântăreți și actori de cinema celebri care au fost dispuși să îndure greutăți și s-au dedicat muncii lor înainte de a deveni celebri. Însă, odată ce dobândesc faimă și încep să facă mulți bani, nu mai merg pe calea corectă. Unii dintre ei iau droguri, alții se sinucid, iar viețile lor sunt scurtate. Care este cauza? Plăcerile lor materiale sunt excesive, au prea mult confort și nu știu cum să obțină plăceri sau emoții mai mari. Unii se apucă de droguri în căutarea unei plăceri sau emoții mai mari și, pe măsură ce trece timpul, nu mai pot renunța. Unii mor în urma consumului excesiv de droguri, iar alții, neștiind cum să scape de asta, pur și simplu se sinucid în cele din urmă. Sunt atât de multe exemple ca acesta. Indiferent cât de bine mănânci, cât de bine te îmbraci, cât de bine trăiești, cât de bine te distrezi sau cât de confortabilă este viața ta și indiferent cât de mult ți se îndeplinesc dorințele, la final este goliciune peste goliciune, iar rezultatul este distrugerea. Este acea fericire pe care o caută non-credincioșii o fericire adevărată? De fapt, aceea nu este fericire. Este închipuire umană, este o formă de depravare, este o cale prin care oamenii devin depravați. Așa-zisa fericire pe care o urmăresc oamenii este falsă. Este, de fapt, suferință. Nu este un scop pe care oamenii ar trebui să-l urmărească, nici nu reprezintă valoarea vieții. Unele dintre căile și metodele prin care Satana îi corupe pe oameni este să îi facă să caute drept țel satisfacerea trupului și răsfățul carnal. În acest fel, Satana îi amorțește pe oameni, îi ademenește și îi corupe, făcându-i să simtă că aceasta ar fi fericirea și îndemnându-i să urmărească acel țel. Oamenii cred că obținând aceste lucruri vor obține fericire, prin urmare, fac tot ce le stă în putere să urmeze acel țel. Apoi, după ce l-au atins, ceea ce simt nu este fericire, ci mai degrabă goliciune și durere. Acest lucru dovedește că nu este calea corectă; este un drum către moarte” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Reflectând la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că urmărirea plăcerii trupești este modul Satanei de a-i corupe pe oameni. Satana folosește diverse filosofii pentru interacțiuni lumești și sofisme pentru a-i induce în eroare și a-i corupe pe oameni, precum „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „Viața este scurtă, așa că bucură-te de ea cât poți” și „Bea azi vinul de azi”, determinându-i pe oameni să trăiască potrivit acestor idei și făcându-i să considere urmărirea plăcerii trupești drept sensul și valoarea vieții, drept scopul acesteia. Asta îi face pe oameni să urmărească plăcerea trupească și confortul și îi determină să devină din ce în ce mai desfrânați și mai degenerați și să-și piardă asemănarea umană. M-am gândit cum, deși credeam în Dumnezeu și îmi făceam îndatoririle în cadrul bisericii, nefiind asemenea non-credincioșilor, care urmăresc mâncarea, băutura și plăcerea și se complac în confort trupesc, otrăvurile, filosofiile și legile Satanei erau totuși adânc înrădăcinate în inima mea, iar gândurile și părerile mele erau identice cu ale non-credincioșilor. Am crezut mereu că plăcerea și confortul fizice sunt sinonime cu fericirea și nu voiam să sufăr sau să plătesc un preț în nimic din ceea ce făceam. Uneori, când îndatoririle mele presupuneau multă bătaie de cap sau era mai mult de lucru, voiam să-mi găsesc timp să mă odihnesc și să nu mă obosesc așa de tare. Mai mult chiar, nu aprofundam sau nu rezolvam problemele evidente din lucrare, lăsându-mi îndatoririle deoparte. Ca urmare, am întârziat progresul lucrării fără să-mi dau seama. Asta era cu-adevărat periculos! Reamintindu-mi de vremea când trăiam într-o stare de complăcere în confort, nu luam în considerare cum să-mi îndeplinesc îndatoririle sau cum să-L mulțumesc pe Dumnezeu, iar când intervenea ceva, primul meu gând era mereu dacă nu cumva trupul meu avea să sufere sau să se epuizeze. Era ceva cu-adevărat egoist și detestabil, iar eu n-aveam deloc conștiință sau rațiune. Uneori, chiar și atunci când știam că ar trebui să țin cont de intențiile lui Dumnezeu, mă pomeneam întruna constrâns de trupul meu, nefiind dispus să sufăr sau să plătesc un preț. În adâncul meu, simțeam o împotrivire și o aversiune puternice față de adevăr și de lucrurile pozitive, iar când venea vorba de sarcinile pe care trebuia să le îndeplinesc, încercam mereu să-mi găsesc scuze pentru a le evita. Când făceam asta, trupul meu se bucura de confort și nu suferea, dar, în cele din urmă, nu dobândeam niciun adevăr. Oare nu mă condamnam singur la distrugere totală? Gândindu-mă la asta, am început să capăt o oarecare înțelegere asupra consecințelor periculoase ale complăcerii în confort.

Ulterior, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii care cred cu adevărat în Dumnezeu își îndeplinesc îndatoririle cu bunăvoință, fără a-și calcula propriile pierderi și câștiguri. Indiferent dacă ești cineva care urmărește adevărul, trebuie să te bazezi pe conștiința și pe rațiunea ta și să depui într-adevăr efort atunci când îți îndeplinești datoria. Ce înseamnă să depui cu adevărat efort? Dacă te mulțumești doar să faci un efort simbolic și să înduri puține greutăți fizice, dar nu îți iei datoria deloc în serios sau nu cauți adevărurile-principii, atunci asta nu înseamnă altceva decât că ești superficial – nu înseamnă că depui într-adevăr efort. Cheia pentru a face un efort este să-ți pui toată inima în acest lucru, să te temi de Dumnezeu în inima ta, să fii atent la intențiile lui Dumnezeu, să fii îngrozit de ideea de a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu și de a-L răni pe Dumnezeu și să înduri orice greutăți pentru a-ți îndeplini bine datoria și pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu: dacă ai o inimă iubitoare de Dumnezeu în acest fel, îți vei putea îndeplini datoria în mod corespunzător. Dacă nu există frică de Dumnezeu în inima ta, nu vei avea nicio povară atunci când îți îndeplinești datoria, nu vei fi deloc interesat de ea și vei fi inevitabil superficial și vei face lucrurile mecanic, fără a produce niciun efect real – ceea ce nu înseamnă a îndeplini o datorie. Dacă ai cu adevărat un simț al poverii și crezi că a-ți îndeplini datoria este responsabilitatea ta personală și că, dacă nu o faci, nu ești apt să trăiești și ești o fiară, dacă crezi că numai dacă îți îndeplinești datoria în mod corespunzător ești demn de a fi numit ființă umană și te poți confrunta cu propria conștiință – dacă ai acest simț al poverii atunci când îți îndeplinești datoria – atunci vei putea să faci totul cu conștiință și vei putea să cauți adevărul și să faci lucrurile în conformitate cu principiile și astfel vei putea să-ți faci datoria în mod corespunzător și să-L mulțumești pe Dumnezeu. Dacă ești demn de misiunea pe care Dumnezeu ți-a dat-o și de tot ceea ce Dumnezeu a sacrificat pentru tine și de așteptările Sale de la tine, atunci asta înseamnă că depui într-adevăr efort. […] Măcar oamenii din casa lui Dumnezeu sunt cinstiți. Sunt inși care sunt demni de încredere în datoria lor, care pot să accepte însărcinarea dată de Dumnezeu și să își îndeplinească datoria cu loialitate. Dacă oamenii nu au credință adevărată, conștiință și rațiune și dacă nu au o inimă cu frică de Dumnezeu sau supusă Lui, atunci nu sunt potriviți pentru a îndeplini îndatoriri. Deși își fac datoria, o fac neglijent. Sunt muncitori – oameni care nu s-au căit cu adevărat. Asemenea muncitori vor fi eliminați mai devreme sau mai târziu. Doar muncitorii loiali vor fi cruțați. Deși muncitorii loiali nu au adevărurile-realități, ei au conștiință și rațiune, sunt capabili să își îndeplinească îndatoririle cu sinceritate, iar Dumnezeu le permite să fie cruțați. Aceia care au adevăruri-realități și care pot să aducă o mărturie răsunătoare despre Dumnezeu sunt oamenii Săi și vor fi și ei cruțați și aduși în Împărăția Sa” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a-ți îndeplini bine datoria, trebuie măcar să fii înzestrat cu o conștiință și cu rațiune”). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, în ochii Lui, doar oamenii onești care-și fac îndatoririle în mod sincer sunt cu-adevărat oamenii casei lui Dumnezeu. Oamenii de acest fel au un simț al responsabilității față de lucrarea lor și sunt demni de încredere. Ei nu se mulțumesc doar cu a depune un oarecare efort vizibil sau cu a lucra în mod mecanic. Mai degrabă, ei sunt dispuși să sufere și să plătească un preț pentru a-și îndeplini îndatoririle, făcând asta cu sârguință și până la capăt. Acesta este adevăratul mod de a-ți îndeplini îndatoririle. Pornind de la cuvintele lui Dumnezeu, am găsit o cale de practică. Trebuia să-mi abordez îndatoririle cu o inimă sinceră. Când, în îndeplinirea îndatoririlor mele, voiam să o iau pe scurtătură, să mă fofilez și să mă complac în confort, trebuia să mă răzvrătesc împotriva trupului, să pun suflet în fiecare chestiune legată de îndatoririle mele, să fiu meticulos și să-mi îndeplinesc responsabilitățile. Numai făcând asta îmi puteam îndeplini îndatoririle într-un mod care să se alinieze la intențiile lui Dumnezeu. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, în îndeplinirea îndatoririlor mele, m-am îngrijit mereu de trup, am eșuat în a-mi face îndatoririle și am eșuat în a mă ridica la înălțimea intențiilor Tale. Acum sunt dispus să mă pocăiesc înaintea Ta și să-Ți accept scrutarea. Voi practica fiind serios și responsabil în finalizarea fiecărei sarcini și îmi voi îndeplini așa cum trebuie îndatoririle.”

După aceea, când îmi făceam îndatoririle, mă axam pe a practica și a intra în felul acesta. Îmi amintesc că, odată, frații și surorile mi-au trimis două videoclipuri care trebuiau verificate urgent. Unul dintre ele avea o mulțime de probleme și verificarea lui cerea mult timp și efort, iar eu nu m-am putut abține să nu mă plâng iarăși. În acel moment, însă, mi-am dat seama că țineam cont de trup, așa că m-am rugat degrabă lui Dumnezeu și m-am răzvrătit împotriva mea. Mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În prezent, nu există multe oportunități de a îndeplini o datorie, așa că trebuie să te ții de ea atunci când poți. Exact atunci când te confrunți cu o datorie, tu trebuie să depui efort; atunci este momentul în care trebuie să te dăruiești, să te sacrifici pentru Dumnezeu și când ți se cere să plătești prețul. Nu ascunde nimic, nu unelti nimic, nu lăsa nicio marjă de libertate și nu-ți oferi o cale de scăpare. Dacă îți iei vreo libertate, ești calculat sau alunecos și lenevind, atunci sigur nu vei face o treabă de calitate” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pătrunderea în viață începe cu îndeplinirea datoriei”). Aveam în față o sarcină urgentă, iar acesta era exact momentul în care trebuia să mă răzvrătesc împotriva trupului și să plătesc un preț. Ar trebui să accept scrutarea lui Dumnezeu, să finalizez cu seriozitate și responsabilitate această lucrare și să-mi îndeplinesc responsabilitățile, întrucât doar asta s-ar alinia la intențiile lui Dumnezeu. Așadar, am terminat repede de verificat videoclipurile, iar după aceea m-am ocupat de alte chestiuni. Ulterior, când mă confruntam cu situații similare, exact ca înainte, mă linișteam în mod conștient înaintea lui Dumnezeu și îmi puneam îndatoririle pe primul loc. Practicând în felul acesta, îmi simțeam inima împăcată și mi se părea că îndatoririle mele îmi aduc mult mai multă împlinire decât înainte.

Experimentând aceste circumstanțe, am reușit în sfârșit să văd pericolele și consecințele complăcerii în confort; mi-am dat seama și de faptul că, atunci când îți faci îndatoririle, îți poți îndeplini responsabilitățile și îndatoririle doar dacă ai un simț autentic al poverii și dacă ești dispus să suferi și să plătești un preț.