de Zhizhuo, China

Am crescut la țară, iar viața de acasă era foarte dificilă. Îi invidiam pe cei de la oraș pentru viața pe care o duceau și simțeam că doar studiind din greu, intrând la universitate și asigurându-mi un loc de muncă stabil aș putea scăpa de o viață de muncă pe câmp din zori și până-n seară. Cât timp am fost la școală, m-am dedicat studiului. Chiar și atunci când alții se odihneau, eu continuam să învăț. La sfârșitul săptămânii, nu mergeam acasă pentru că mă temeam că întoarcerea acasă ar putea avea un impact negativ asupra studiilor mele. Dar lucrurile nu au mers așa cum mi-am dorit. Indiferent cât de mult am învățat, notele mele tot nu s-au îmbunătățit semnificativ. Am repetat anul școlar de două ori, dar tot nu am reușit să intru la universitate. Ca urmare, am dezvoltat insomnie severă. După ce am picat examenul de admitere la facultate, m-am simțit foarte rușinată și nu am mai ieșit din casă timp de peste șase luni. După ce m-am căsătorit, eu și soțul meu am început o afacere acasă. Chiar dacă lucram în fiecare zi din zori până la apus, nu puteam face prea mulți bani. După ce s-a născut fiul nostru, văzând cât de inteligent și de drăguț era, m-am gândit: „Din moment ce dorințele mele nu au fost îndeplinite, trebuie să mă asigur că, în viitor, copilul meu va putea să studieze intens și să intre la universitate, să-și găsească un loc de muncă respectabil și să iasă în evidență față de ceilalți. În acest fel, putem scăpa de o viață de sărăcie și o să mă facă și pe mine să dau bine în lume. Când eram copil, pentru că aveam multe surori, părinții mei nu aveau timp să ne supravegheze studiile, ceea ce a determinat slaba mea pregătire academică. Trebuie să mă concentrez pe educația copilului meu de la o vârstă fragedă și să mă asigur că pregătirea lui este solidă.” Așa că, de fiecare dată când vedeam câte o carte care îi putea îmbunătăți notele, o cumpăram pentru el. Uneori, când copilul meu venea acasă de la școală și voia să se joace puțin, îi spuneam: „Dacă nu înveți din greu acum, vei ajunge să faci munci grele în viitor, iar ceilalți te vor privi cu superioritate – la fel ca pe noi. Cât de obositor ar fi acest lucru! Pentru cine lucrez atât de intens în fiecare zi? Nu pentru tine sunt toate? Și, cu toate acestea, tu tot nu faci niciun efort!” Neavând de ales, copilul meu se ducea cu reticență să-și facă temele. Chiar și după ce termina, nu-l lăsam să iasă la joacă; în schimb, îi dădeam mai multe teme de făcut. Am crezut că „dacă citești o carte de o sută de ori, sensul ei nu va mai avea nevoie de explicații”. Așa că, în fiecare dimineață, îl puneam să se trezească cu o jumătate de oră mai devreme pentru a-și memora lecțiile. Când nu voia să învețe și făcea o criză de nervi, țipam la el și îi țineam morală. În fiecare zi, eram ca un arc bine strâns, care nu îndrăznea niciodată să se relaxeze. De fiecare dată când copilul meu nu mă asculta, chiar și puțin, îl cicăleam: „De ce nu asculți! Muncesc pe brânci în fiecare zi, veghind asupra studiilor tale, îți spăl hainele și îți pregătesc mesele când mergi la școală și sunt nevoită și să lucrez pentru a câștiga bani ca să-ți cumpăr mâncare bună. Pentru cine fac toate astea? Nu este totul pentru tine, ca să ai un viitor strălucit? Dacă nu mă asculți și nu înveți din greu, vei regreta mai târziu!” Mi-a fost teamă că, dacă începe să se joace, nu va mai reuși să-și adune gândurile pentru a se concentra în direcția corectă, așa că nu l-am lăsat să iasă la joacă. Uneori, chiar și atunci când îl scoteam în oraș, era doar pentru a vizita librăria. L-am urmărit îndeaproape, fiind mereu lângă el, îndemnându-l să studieze și am continuat să fac asta chiar și după ce a intrat la școala gimnazială.

Când copilul meu era la gimnaziu, notele lui la engleză erau slabe, așa că m-am gândit că trebuia să învăț eu mai întâi limba asta – cum altfel aș putea să îl învăț pe el? Credeam că numai dacă notele sale la toate materiile erau bune ar fi avut șanse mai mari să intre la universitate. Și numai prin admiterea la universitate ar putea avea șansa de a-și schimba soarta. Dacă ar putea ieși în evidență, ne-ar onora și pe noi, ca părinți. Chiar dacă aveam multe lucruri de rezolvat, ceea ce a îngreunat învățarea, am depus totuși efort, iar după ce stăpâneam engleza, făceam lecții cu el până când înțelegea. Văzând cât de chinuit arăta în fiecare zi, nedorind să vorbească, fără să zâmbească vreodată, cu un spate cocoșat la o vârstă atât de fragedă, lipsit de energie, m-a durut foarte tare. Dar, de dragul viitorului său strălucit, am simțit că nu am de ales decât să continui să îl forțez așa. În cele din urmă, copilul meu a intrat doar la o universitate de rang secundar. Am simțit că urmarea cursurilor unei universități de rang secundar nu ar asigura cine știe ce viitor, așa că l-am pus să își repete studiile la un liceu de top din oraș. În cele din urmă, după toată strădania mea, a fost admis la o universitate ideală. Am fost foarte mulțumită și mândră, și am simțit că mă prezint altfel decât înainte. Am crezut că, atât timp cât copilul meu va absolvi universitatea și își va asigura un loc de muncă stabil, el va putea duce o viață fericită și confortabilă, iar eu m-aș bucura de beneficiile acestui fapt la bătrânețe. Dar ceea ce m-a luat prin surprindere a fost că fiul meu nu a putut obține certificatul de absolvire deoarece a picat examenul CET-4 (testul de limbă engleză de nivel 4 pentru admiterea la facultate). Am încercat tot ce se putea, apelând la cunoștințe și relații, dar fără succes. M-am gândit în sinea mea: „S-a terminat totul acum; nu mai există nicio speranță ca eu să mă ridic deasupra celorlalți. Toți anii mei de strădanie s-au dus pe apa sâmbetei, și toate speranțele mele sunt complet spulberate!” Simțeam că lumea mea se prăbușește. După aceea, tot ce am făcut în privința copilului meu a fost să critic și să mă plâng, arătându-mi dezamăgirea față de el pentru că nu a studiat suficient de mult și nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor mele. Era atât de sătul de cicăleala mea încât nici măcar nu voia să vină acasă. Deoarece fiul meu nu avea o diplomă universitară, nu și-a putut găsi un loc de muncă. Când ieșeam în oraș, îmi era groază să nu mă întâlnesc cu unele cunoștințe care m-ar fi putut întreba: „Unde lucrează copilul dumneavoastră? Cum avansează?” Dacă alții ar afla că fiul meu a mers la universitate, dar nu are o diplomă, nu ar crede ei că este ca și cum nu ar fi mers deloc la universitate? N-ar râde de mine? Drept urmare, am fost tulburată în fiecare zi.

În decembrie 2021, am acceptat mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Am împărtășit suferința mea unei surori, iar ea a găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu pentru mine: „Indiferent cât de nemulțumit este cineva de nașterea, maturizarea sau căsătoria sa, oricine a trecut prin aceste lucruri știe că nimeni nu poate alege unde și când s-a născut, cum arată, cine îi sunt părinții și cine îi este soț sau soție, ci că trebuie pur și simplu să accepte voia Cerului. Totuși, când vine momentul ca oamenii să crească noua generație, ei își vor proiecta toate dorințele pe care nu au reușit să le îndeplinească în prima jumătate a vieții lor asupra urmașilor lor, sperând că progenitura lor va compensa toate dezamăgirile din prima parte a vieții lor. Așa că oamenii se complac în tot felul de fantezii despre copiii lor: că fiicele lor vor ajunge să fie niște frumuseți uluitoare, fiii lor, domni eleganți; că fiicele lor vor fi cultivate și talentate și fiii lor, studenți eminenți și sportivi de elită; că fiicele lor vor fi blânde, virtuoase și sensibile, și fiii lor, inteligenți, capabili și simțitori. Ei speră că, urmașii lor, indiferent dacă vor fi fiice sau fii, își vor respecta bătrânii, vor fi atenți cu părinții lor, vor fi iubiți și lăudați de toată lumea… În acest moment, speranțele de viață reapar și noi pasiuni se aprind în inimile oamenilor. Oamenii știu că sunt neputincioși și fără speranță în această viață, că nu vor mai avea altă șansă sau altă speranță să iasă în evidență din mulțime și că nu au de ales decât să-și accepte destinele. Și astfel, își proiectează toate speranțele, toate dorințele și idealurile nerealizate asupra următoarei generații, sperând că progeniturile lor îi pot ajuta să-și atingă visurile și să-și îndeplinească dorințele; că fiicele și fiii lor vor aduce glorie numelui familiei, vor deveni importanți, bogați sau celebri. Pe scurt, ei vor să vadă norocul copiilor lor luându-și elan. Planurile și fanteziile oamenilor sunt perfecte; nu știu ei că numărul copiilor pe care îi au, aspectul fizic al copiilor, abilitățile și așa mai departe nu sunt decizia lor, că nici măcar o părticică din destinele copiilor lor nu este în mâinile lor? Oamenii nu sunt stăpânii propriului lor destin, și totuși ei speră să schimbe destinele generației mai tinere; sunt lipsiți de puterea de a scăpa de propriul lor destin, și totuși încearcă să îl controleze pe acela al fiilor și fiicelor lor. Nu se supraapreciază? Nu este aceasta nesăbuință și ignoranță omenească?” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am fost profund mișcată. Dumnezeu controlează soarta oamenilor. Nu contează ce metode folosesc sau prețul pe care-l plătesc, oamenii nu pot scăpa de soarta rânduită de Dumnezeu. Rememorând perioada tinereții mele, am văzut că nu fusesem mulțumită de viața mea de familie. Voiam să-mi schimb soarta prin cunoaștere. Când aspirațiile mele au fost spulberate, mi-am pus speranțele în fiul meu, dorind ca el să-mi poată îndeplini visurile de a avea succes. Pentru a-mi atinge obiectivele, îl controlasem pe fiul meu cu strictețe, planificând cum ar trebui să studieze în fiecare interval de timp. Nu-l lăsam să iasă la joacă nici măcar la sfârșit de săptămână; dacă ieșea undeva, nu putea fi decât la o librărie. Îl supravegheasem îndeaproape și, când nu învăța din greu, îl lovisem sau îl certasem, temându-mă că, dacă nu se descurca bine, nu avea să intre la o universitate bună, iar acest lucru nu mi-ar fi creat o imagine pozitivă în societate. Îi impusesem toate așteptările mele, ceea ce îl făcuse să trăiască o viață foarte reprimată, afectându-i semnificativ bunăstarea fizică și mentală; la rândul meu, și eu trăisem într-o mare suferință și epuizare. Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că Dumnezeu guvernează soarta oamenilor și că, oricât de mult ar încerca, ei nu o pot schimba. Cu toate acestea, voisem mereu să mă rup de suveranitatea lui Dumnezeu, și, prin cunoaștere, să schimb soarta mea și a copilului meu și să ating obiectivul de a mă ridica deasupra celorlalți. Deși plătisem un preț mare, în final lucrurile decurseseră contrar dorințelor mele. Nu puteam să controlez nici măcar soartea mea, și totuși am vrut să o schimb pe cea a copilului meu; cât fusesem de arogantă, îngâmfată, nechibzuită și ignorantă! Și cât de tare mă supraestimasem! Mi-am adus aminte că avusesem un vecin care, deși nu avea multă educație, devenise patron și câștigase mulți bani. Nici nepotul meu nu avusese parte de multă educație, dar a reușit să facă mulți bani gestionându-și afacerea cu electronice, și a trăit mai bine decât mulți alții care aveau diplome și cunoștințe. Mai exista și un frate mai tânăr din orașul meu natal care, deși fusese admis la facultate, a intrat în depresie după absolvire. Nu mai voia să vorbească cu alții și a ajuns fără loc de muncă. Înainte, nu înțelesesem suveranitatea lui Dumnezeu și încercasem mereu să mă eliberez, făcându-mi rău atât mie, cât și fiului meu. Acum mi-am dat seama că greșisem, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt dispusă să-l încredințez pe fiul meu în mâinile Tale. Indiferent de ce se va întâmpla în viitor, sunt dispusă să mă supun suveranității și rânduielilor Tale.” Din acel moment, nu mi-am mai certat fiul și nici nu m-am mai arătat nemulțumită de el. Nici el nu m-a mai evitat ca înainte. Mai târziu, când m-am întâlnit cu o prietenă pe stradă și ea m-a întrebat despre slujba fiului meu, încă mă simțeam supărată. N-am îndrăznit să spun adevărul, îmi făceam griji în privința opiniei ei despre mine și mă simțeam foarte jenată.

Mai târziu, am chibzuit: „Am crezut că pot să nu mă mai preocup de situația fiului meu, dar de ce sunt încă supărată când alții aduc vorba despre asta?” Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În timpul dobândirii de către om a cunoștințelor, Satana folosește tot felul de metode, fie că este vorba de relatarea istorisirilor, de a le da pur și simplu o anumită cunoștință sau de a le permite să-și satisfacă dorințele sau ambițiile. Pe ce drum vrea Satana să te conducă? Oamenii cred că nu este nimic în neregulă cu dobândirea cunoștințelor, că este ceva întru totul natural. Ca să facă să sune atrăgător, să încurajezi idealuri înalte sau să ai ambiții înseamnă să ai aspirații, iar aceasta ar trebui să fie calea cea dreaptă în viață. Nu este oare o modalitate mai glorioasă ca oamenii să trăiască astfel, dacă își pot realiza propriile idealuri sau pot avea o carieră de succes? Făcând aceste lucruri, nu numai că ne onorăm strămoșii, ci avem și șansa de a lăsa o urmă în istorie – nu este acesta un lucru bun? Acesta este un lucru bun în ochii oamenilor din lume, iar, pentru ei, acest lucru ar trebui să fie cuvenit și pozitiv. Totuși Satana, cu motivele lui sinistre, duce oamenii pe un astfel de drum și asta-i tot? Cu siguranță, nu. De fapt, indiferent de cât de înalte sunt idealurile omului, cât de realiste sau de cuvenite pot fi dorințele lui, tot ceea ce omul dorește să realizeze, tot ceea ce caută el este strâns legat de două cuvinte. Aceste două cuvinte sunt de o importanță vitală pentru viața fiecărei persoane și sunt lucruri pe care Satana intenționează să le insufle în om. Care sunt aceste două cuvinte? Sunt «faimă» și «câștig». Satana folosește o metodă foarte blândă, o metodă foarte mult în acord cu noțiunile oamenilor, care nu este deloc radicală, prin care îi face pe oameni să accepte pe neștiute modul lui de viață, regulile lui de trai, și să-și stabilească obiectivele și direcția în viață și, fără să-și dea seama, ajung să aibă ambiții de viață. Indiferent cât de grandioase ar putea să pară aceste ambiții de viață, ele sunt legate inextricabil de «faimă» și de «câștig». Tot ceea ce persoanele importante sau faimoase – de fapt toți oamenii – urmează în viață are legătură doar cu aceste două cuvinte: «faimă» și «câștig». Oamenii cred că, odată ce au faimă și câștig, ei pot apoi să le valorifice ca să se bucure de statut înalt, de bogăție mare și să se bucure de viață. Ei cred că faima și câștigul sunt un gen de capital pe care îl pot folosi ca să obțină o viață de căutare a plăcerii și de desfătare nesăbuită a trupului. De dragul acestei faime și al acestui câștig la care râvnesc atât, oamenii, de bună voie, totuși fără să știe, îi predau Satanei trupurile și mințile lor, tot ceea ce au, viitorul și destinele lor. Ei fac așa cu sinceritate și fără niciun moment de ezitare, ignorând întotdeauna nevoia de a recupera tot ceea ce au predat. Oare pot oamenii să mai păstreze vreun control asupra lor înșiși odată ce s-au refugiat astfel în Satana și i-au devenit loiali? Cu siguranță, nu. Ei sunt controlați complet și total de Satana. S-au scufundat complet și total într-o mlaștină și nu se pot elibera. Odată ce o persoană se împotmolește în faimă și câștig, nu mai caută ceea ce este strălucitor, ceea ce este just sau acele lucruri care sunt frumoase și bune. Asta deoarece puterea seducătoare pe care o au asupra oamenilor faima și câștigul este prea mare; ele devin lucruri pe care oamenii le urmăresc fără încetare pe tot parcursul vieții și chiar pentru întreaga veșnicie. Nu este acest lucru adevărat?” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). „Satana folosește faima și câștigul pentru a controla gândurile omului, până când oamenii nu se pot gândi decât la faimă și câștig. Ei se luptă pentru faimă și câștig, suferă greutăți, îndură umilirea pentru faimă și câștig și sacrifică tot ceea ce au pentru faimă și câștig și vor judeca și hotărî orice de dragul faimei și al câștigului. În acest fel, Satana îi leagă pe oameni cu lanțuri invizibile și, purtând aceste lanțuri, ei nu au nici puterea și nici curajul de a se debarasa de ele. Fără să știe, ei poartă aceste lanțuri și se târăsc mereu înainte, cu mare dificultate. De dragul acestei faime și a câștigului, omenirea se ferește de Dumnezeu și Îl trădează și devine din ce în ce mai nemernică. Așadar, în acest fel, o generație după alta este distrusă în mijlocul faimei și câștigului Satanei” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Satana corupe oamenii prin faimă și câștig, conducându-i să urmărească doar aceste lucruri și să creadă că, atât timp cât au faimă și câștig, vor avea totul, iar viața lor va fi una fericită. Avusesem și eu această opinie, trăind după legile de supraviețuire ale Satanei, cum ar fi: „Cunoașterea înseamnă putere; cunoștințele îți pot schimba soarta”, „Omul poate crea o patrie primitoare cu propriile sale mâini” și „A urmări altceva e neînsemnat, cărțile le excelează pe toate”. Amintindu-mi de copilărie, familia mea era săracă și oamenii ne priveau cu superioritate. Când o văzusem pe verișoara mea mai mare întorcându-se din oraș la volanul unei mașini și cum toată lumea din sat o admirase, mă simțisem deosebit de invidioasă. Mă gândisem în sinea mea că, în viitor, trebuia să trăiesc și eu o viață ca a verișoarei mele și să câștig admirația oamenilor. Pentru a urmări faima și câștigul, îmi dedicasem tot timpul studiului, sacrificând chiar și odihna, ceea ce a dus, în cele din urmă, la insomnii severe. Stăteam trează noapte de noapte și nu mă puteam baza pe altceva decât pe somnifere. Abia rezistam în fiecare zi, simțind că viața era mai rea decât moartea. Cu toate acestea, în cele din urmă, tot nu intrasem la universitate și nici nu-mi realizasem viața pe care mi-o dorisem. Chiar și așa, nu reușisem să mă trezesc la realitate, iar pentru a obține faimă și câștig, îmi proiectasem aspirațiile neîmplinite asupra copilului meu. A fost foarte normal pentru copilul meu să vrea să se joace pentru o vreme când era mic, dar, pentru a-mi îndeplini propriile dorințe, i-am controlat viața, obligându-l să nu facă altceva decât să învețe în fiecare zi și lovindu-l sau certându-l când nu învăța bine. Copilul meu, cândva vioi și vesel, devenise tot timpul posomorât, își pierduse bucuria copilăriei și dezvoltase o cocoașă accentuată și o cădere gravă a părului la o vârstă fragedă. Din cauza controlului meu, copilul meu devenise distant față de mine. Când fiul meu nu a putut obține o diplomă universitară, iar eu nu mi-am atins obiectivele de a obține faimă și câștig, am simțit că lumea mea se prăbușește. Nu am vrut să văd pe nimeni, mi-era prea rușine să țin capul sus și m-am văitat de copilul meu, criticându-l pentru că nu se ridicase la înălțimea așteptărilor mele. Trăisem într-o mare angoasă. Acestea erau fructele amare produse de goana mea după faimă și câștig. Mi-am amintit de un băiat din satul surorii mele, care provenea și el dintr-o familie foarte săracă. Pentru a-și schimba soarta prin cunoaștere, el și-a repetat studiile timp de mai mulți ani, dar tot nu a reușit să intre la universitate. În cele din urmă, a intrat în depresie. Acesta este rezultatul faptului că Satana folosește faima și câștigul pentru a corupe oamenii. Am reflectat la cum îmi trăisem viața în conformitate cu filosofia Satanei, tratând faima și câștigul ca pe țelurile mele de urmărit în viață. Consumându-mă cu disperare pentru aceste țeluri, ajunsesem să îmi fac rău atât mie, cât și copilului meu. Nu mai doream să sufăr din cauza răului Satanei și eram dispusă să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu.

După aceea, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În primul rând, sunt corecte sau greșite aceste cerințe și abordări pe care le au părinții în legătură cu odraslele lor? (Sunt greșite.) Așadar, până la urmă, unde-și are originea principalul vinovat în ceea ce privește aceste abordări pe care le folosesc părinții pentru copiii lor? Oare nu în așteptările părinților de la copiii lor? (Ba da.) În conștiința lor subiectivă, părinții anticipează, plănuiesc și stabilesc diverse lucruri pentru viitorul copiilor lor și, în consecință, produc aceste așteptări. Fiind instigați de aceste așteptări, părinții le cer copiilor să dobândească diverse competențe, să studieze teatrul, dansul sau arta și așa mai departe. Le cer să devină indivizi talentați și să fie apoi superiori, nu subordonați. Le cer să devină demnitari, și nu simpli funcționari; le cer să devină manageri, directori generali și executivi, lucrând pentru companiile din topul 500 mondial și așa mai departe. Toate acestea sunt idei subiective ale părinților. Înainte de a ajunge la vârsta adultă, oare au copiii vreo idee despre așteptările părinților lor? (Nu.) N-au habar de aceste lucruri, nu le înțeleg. Ce înțeleg copiii mici? Înțeleg doar să meargă la școală ca să învețe să citească, să studieze din greu și să fie copii buni și ascultători. În sine, acesta este un lucru destul de bun. Să meargă la școală pentru a participa la cursuri în funcție de programul lor stabilit și să se întoarcă acasă pentru a-și termina temele – acestea sunt lucrurile pe care le înțeleg copiii, în rest sunt doar jocuri, mâncare, fantezii, visuri și altele. Înainte de a ajunge la vârsta adultă, copiii nu au niciun concept despre lucrurile necunoscute de pe drumul vieții lor și nici nu anticipează nimic despre ele. Toate lucrurile anticipate sau stabilite despre perioada după care acești copii vor deveni adulți provin de la părinții lor. Prin urmare, așteptările greșite pe care le au părinții de la copiii lor nu au nicio legătură cu ei. Aceștia au nevoie doar să deslușească esența așteptărilor pe care le au părinții lor. Pe ce se bazează aceste așteptări părintești? De unde provin? Provin din societate și din lume. Scopul tuturor acestor așteptări părintești este de a le permite copiilor să se adapteze la această lume și societate, de a evita să fie eliminați de lume sau de societate și de a-și găsi un loc în societate, de a obține un loc de muncă sigur, de a avea o familie stabilă și un viitor stabil, așa că părinții au diverse așteptări subiective de la urmașii lor. De exemplu, în prezent, este la modă să fii inginer IT. Unii spun: «Copilul meu va fi inginer IT când va fi mare. Va putea câștiga mulți bani în acest domeniu, având un computer la el toată ziua și făcând inginerie informatică. Mă va pune și pe mine într-o lumină bună!» În aceste circumstanțe, în care copiii nu au niciun fel de idee despre nimic, părinții le hotărăsc viitorul. Nu este greșit? (Ba da.) Părinții își pun speranțele în copiii lor bazându-se în întregime pe modul adulților de a vedea lucrurile, precum și pe opiniile, perspectivele și preferințele adulților despre lucrurile din lume. Nu este ceva subiectiv? (Ba da.) Dacă ar fi să te exprimi politicos, ai putea spune că este subiectiv, dar cum este de fapt? Care este o altă interpretare a acestei subiectivități? Nu este egoism? Nu este constrângere? (Ba da.) Îți place o slujbă sau alta și o anumită carieră, îți place să fii stimat, să duci o viață strălucitoare, să lucrezi ca demnitar sau să fii bogat în societate, așa că îți obligi copiii să facă și ei acele lucruri, să fie și ei asemenea persoane și să meargă pe acel tip de cale, dar le va plăcea să trăiască în acel mediu și să lucreze în acel domeniu în viitor? Sunt potriviți pentru asta? Care sunt destinele lor? Care sunt rânduielile și hotărârile lui Dumnezeu în privința lor? Știi aceste lucruri? Unii spun: «Nu-mi pasă de acele lucruri, ceea ce contează sunt lucrurile care îmi plac mie, părintele lor. Îmi pun speranțele în ei pe baza preferințelor mele.» Nu este extrem de egoist? (Ba da.) Este atât de egoist! Ca să ne exprimăm frumos, este foarte subiectiv, înseamnă că iau singuri toate deciziile, dar cum este în realitate? Este foarte egoist! Acești părinți nu iau în considerare calibrul sau talentele copiilor lor, nu le pasă de rânduielile pe care le are Dumnezeu pentru destinul și viața fiecărei persoane. Nu iau în considerare aceste lucruri, doar își impun propriile preferințe, intenții și planuri asupra copiilor lor prin gândirea lor nerealistă” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, chiar dacă copilul meu nu avea niciun concept despre nimic, i-am impus cu nesaț diverse pretenții pentru a-mi atinge propriile țeluri. Mi-am pus mari speranțe în el, în ideea că ar putea să se integreze în societate și să-și facă un nume, să-și asigure un loc de muncă stabil în viitor și că nu va fi eliminat de această societate, ceea ce mi-ar îndeplini și mie dorințele. Am vrut să merg la facultate și să obțin o slujbă bună după absolvire ca să câștig admirația oamenilor, dar cum dorințele mele nu au fost îndeplinite, am încercat să-l fac pe fiul meu să mi le îndeplinească. Când fiul meu își alegea o specializare pentru facultate, nu i-am cerut părerea. În schimb, bazându-mă pe ideile mele, i-am ales o specializare care să-i asigure venituri mai mari după absolvire. Cu toate acestea, nu am anticipat că această specializare necesita un nivel de minimum 4 la limba engleză. Competențele lingvistice ale fiului meu erau slabe și a picat constant examenul de nivel 4 la limba engleză și, în cele din urmă, nu și-a obținut diploma. Pentru că fiul meu nu mi-a îndeplinit așteptările, m-am plâns de el și l-am criticat, provocându-i o mare durere. Nu m-am gândit niciodată dacă cerințele mele erau realizabile pentru el, dacă se descurca cu ele sau ce anume chiar îi făcea plăcere ori la ce se pricepea concret. Îi impuneam mereu cu pasiune propriile mele preferințe, planuri și visuri. Tot ce făceam părea să fie în beneficiul lui, ca să obțină un loc de muncă bun și ca să se integreze în societate după absolvire, dar, în esență, am făcut totul pentru a-mi satisface dorința exagerată de a fi privită cu respect de alții. Era clar că eram foarte egoistă!

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „Disecând esența așteptărilor părinților de la copiii lor, putem vedea că acestea sunt egoiste, contrare umanității și că, în plus, nu au nicio legătură cu responsabilitățile părinților. Când le impun copiilor diverse așteptări și cerințe, părinții nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Deci, care sunt «responsabilitățile» lor? Responsabilitățile de bază pe care se cuvine să le îndeplinească părinții sunt să-și învețe copiii să vorbească, instruindu-i să fie mărinimoși și să nu fie oameni răi și îndrumându-i într-o direcție pozitivă. Acestea sunt cele mai importante responsabilități ale lor. În plus, ar trebui să-și sprijine copiii în studierea oricărui tip de cunoștințe, talente și altele asemenea care li se potrivesc, în funcție de vârsta lor, de cât de mult pot asimila și de calibrul și interesele lor. Părinții ușor mai buni își vor ajuta copiii să înțeleagă faptul că oamenii sunt creați de Dumnezeu și că El există în acest univers, îndrumându-i să se roage și să citească din cuvintele lui Dumnezeu, spunându-le unele povești din Biblie și sperând că Îl vor urma pe Dumnezeu și își vor realiza datoria de ființă creată după ce vor crește, în loc să urmărească tendințe lumești, să devină blocați în diverse relații interpersonale complicate și să fie distruși de diferitele tendințe ale acestei lumi și societăți. Responsabilitățile care se cuvine să fie îndeplinite de părinți nu au nicio legătură cu așteptările lor. Responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească în rolul lor de părinți sunt de a le oferi copiilor îndrumări pozitive și sprijin adecvat înainte ca aceștia să devină adulți, precum și să se îngrijească prompt de ei în viețile lor trupești în ceea ce privește mâncarea, îmbrăcămintea, locuința sau momentele în care se îmbolnăvesc. În cazul în care copiii se îmbolnăvesc, părinții ar trebui să trateze orice boală ce trebuie tratată; nu ar trebui să își neglijeze copiii sau să le spună: «Mergi în continuare la școală, studiază în continuare – nu poți să rămâi în urmă la cursuri. Dacă rămâi prea mult în urmă, nu ai să mai poți recupera.» Când copiii au nevoie să se odihnească, părinții ar trebui să-i lase să se odihnească; când copiii sunt bolnavi, părinții trebuie să-i ajute să-și revină. Acestea sunt responsabilitățile părinților. Pe de o parte, trebuie să aibă grijă de sănătatea fizică a copiilor lor; pe de altă parte, trebuie să-și sprijine, educe și ajute copiii în ceea ce privește sănătatea mintală. Acestea sunt responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinească părinții, în loc să le impună copiilor așteptări sau cerințe nerealiste. Părinții trebuie să-și îndeplinească responsabilitățile atât în ceea ce privește nevoile mintale ale copiilor, cât și lucrurile de care au nevoie aceștia în viețile lor fizice. Părinții nu ar trebui să-și lase copiii să înghețe de frig iarna și ar trebui să le transmită cunoștințe generale de viață, de exemplu, în ce situații pot răci, că ar trebui să mănânce mâncare caldă, că îi va durea stomacul dacă mănâncă mâncare rece și că n-ar trebui să se expună în mod neglijent la vânt sau să se dezbrace în locuri unde îi trage curentul când vremea este rece, ajutându-i astfel să învețe cum să-și protejeze sănătatea. În plus, când în tinerele lor minți apar niște idei infantile, imature, despre viitorul lor sau unele gânduri extreme, părinții trebuie să le ofere prompt îndrumări corecte imediat ce le descoperă, în loc să le reprime forțat; ar trebui să-i încurajeze pe copii să-și exprime ideile și să le dea frâu liber, astfel încât problema să poată fi rezolvată cu adevărat. Asta înseamnă îndeplinirea responsabilităților lor. Într-un anumit sens, îndeplinirea responsabilităților de părinte înseamnă să-și îngrijească copiii; în alt sens, înseamnă să-și sfătuiască și să-și corecteze copiii, să le ofere îndrumări privind gândurile și opiniile corecte. De fapt, responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții nu au nicio legătură cu așteptările pe care le au de la urmașii lor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am învățat cum să ne tratăm copiii. Ca părinți, nu trebuie să le impunem copiilor noștri propriile așteptări și pretenții. Responsabilitatea părinților este de a oferi îndrumare pozitivă și sprijin în funcție de calibrul, nevoile și situațiile concrete ale copiilor în fiecare etapă de vârstă. Când sunt mici, trebuie să îi învățăm pe copii să vorbească și să avem grijă de sănătatea lor. Pe măsură ce cresc, ar trebui să îi îndrumăm să nu se angajeze în comportamente rele, să nu urmeze tendințele rele ale lumii și să nu aibă idei extreme. Ar trebui să-i sfătuim corect pentru ca ei să poată crește fericiți. Ar trebui să îi lăsăm să înțeleagă creația și suveranitatea lui Dumnezeu, să-i îndrumăm să se roage lui Dumnezeu și să se bazeze pe El atunci când se întâmplă lucruri și să-i ghidăm să citească cuvintele lui Dumnezeu. După ce am înțeles aceste lucruri, nu mi-am mai criticat fiul, nici nu m-am mai plâns de el, iar el a fost dispus să-mi împărtășească niște cuvinte rostite din inimă. Deși, în prezent, nu trăiește în bunăstare, are un zâmbet pe chip pe care nu l-a avut înainte. De asemenea, simt un sentiment de eliberare în inima mea pentru că practic conform cuvintelor lui Dumnezeu. Acest soi de fericire nu poate fi cumpărat cu bani.