de Katrina, Statele Unite

O cunoșteam pe Sheila de mai bine de 3 ani și o știam bine. Oricând ne întâlneam, îmi vorbea despre starea ei de atunci. Spunea că îi bănuia mereu pe ceilalți și că-i păsa mult ce credeau alții despre ea. Spunea și că era foarte meschină și că mereu făcea presupuneri privind ceea ce voiau să zică oamenii. O putea supăra și cea mai vagă expresie de pe fața cuiva, tonul său, chiar și o remarcă spontană. Nu voia să fie așa, dar nu se putea abține. Spunea adesea că era profund coruptă, vicleană și lipsită de umanitate, că ura cât de mult prețuia reputația și statutul, plângând când spunea asta. Văzând ce plină de regrete și de ură față de ea însăși era, am crezut că își dorea cu adevărat să se schimbe. Poate că această fire coruptă era puțin mai gravă și reprezenta slăbiciunea ei vitală, așa că schimbarea nu avea să vină ușor și era de durată. Așa că m-am gândit că ar trebui să fiu înțelegătoare cu ea. Oricât de ocupată eram cu datoria mea, dacă ea voia să discute, îmi lăsam lucrarea la o parte și-i ascultam destăinuirile și adesea o încurajam, o consolam și aveam părtășie cu ea. Dar nu puteam să înțeleg de ce, cu toate că Sheila părea să vorbească în mod clar și logic atunci când avea părtășie și se cunoștea bine, când alții atrăgeau atenția asupra problemelor ei, ea credea că o disprețuiau și devenea negativă. Asta se tot întâmpla și nu s-a schimbat niciodată. Ba mai mult, vorbise cu mulți despre starea aceasta, se destăinuise deseori și mulți avuseseră părtășie cu ea. Dar, după câțiva ani, tot nu dăduse nici cel mai mic semn că se îndreptase.

Îmi aduc aminte că, o dată, un supraveghetor discuta o problemă pe care o avuseserăm la udarea nou-veniților, spunând că nu fuseserăm destul de iubitori și de răbdători cu nou-veniții, nu avuseserăm părtășie și nu-i sprijiniserăm imediat când nu veneau la adunări, ceea ce era iresponsabil. Supraveghetorul le spunea asta tuturor udătorilor și nu nominaliza pe cineva anume. Dar Sheila a spus că supraveghetorul o expunea și îi știrbea reputația, deci n-a vrut să vorbească în timpul adunării. Altă dată, un frate avea părtășie despre starea lui actuală și spunea că, uneori, când întâlnea frați și surori care aveau un calibru puțin mai slab, nu putea să-i trateze corect. Apoi și-a continuat părtășia despre cunoștințele lui bazate pe experiență, despre cum s-a schimbat și a câștigat intrarea. Dar când a auzit asta, Sheila a crezut că vorbea despre ea și că fratele îi minimaliza calibrul și că o privea de sus. După asta, a fost negativistă multe zile, a început să aibă o prejudecată față de frate, l-a evitat și l-a ignorat. Altădată, discutând despre lucrare, supraveghetorul a menționat o mică problemă legată de modul în care Sheila îi uda pe nou-veniți, iar ea a început brusc să plângă, a fugit și s-a întors abia mai târziu. A stat tăcută deoparte, cu fața plină de lacrimi, ca și când ar fi fost profund nedreptățită. Văzându-i expresia de pe față, n-am putut să-mi liniștesc inima, iar întrunirea a fost tulburată. Într-un final, supraveghetorul n-a avut de ales decât s-o aline și s-o încurajeze și, în sfârșit, ea s-a liniștit. Mai târziu, conducătorul a avut părtășie cu Sheila, subliniind că ea prețuia prea mult reputația și statutul și că trebuia să fie în centrul grijii și atenției tuturor, ca să-și facă datoria. Asta a acceptat chiar mai puțin: pe de o parte, a considerat critica supraveghetorului părtinitoare și nedreaptă, dar a spus totodată că ea avea o natură dificilă și că voia să se schimbe, dar nu era în stare. De asemenea, a spus: „Nu pot fi mântuită. Cum de am o asemenea natură? De ce sunt toți mai buni decât mine și binecuvântați cu gânduri mai puțin complicate? De ce nu mi-a dat Dumnezeu o natură bună?” Când am auzit-o spunând toate acestea, m-am gândit: „E în mod voit dificilă și irațională! Cum se poate plânge de Dumnezeu?” Dar, apoi, m-am gândit că poate avusese recent o stare proastă și spusese aceste lucruri doar fiindcă-i fuseseră amenințate reputația și statutul. Când i se îmbunătățea starea, poate nu se mai purta așa.

După aceea, mi-am dat seama că, indiferent cu cine era, lui Sheila îi păsa mult de expresiile acelei persoane – dacă i se părea că era cineva rece cu ea sau dacă nu-i plăcea tonul sau atitudinea sa, concluziona că acea persoană îi voia răul. În interacțiunile mele cu ea, eram extrem de atentă, temându-mă mereu că aveam s-o ofensez cumva cu vorbele mele, s-o fac să devină negativă și să-și amâne datoria. Era sufocant să încerc să interacționez cu Sheila și deseori voiam s-o evit. Dar, apoi, credeam că și eu eram coruptă și că n-ar trebui s-o privesc mereu critic. Trebuia să fiu iubitoare și atentă la greutățile ei și tolerantă și plină de compasiune față de ea. Așa că m-am forțat să interacționez normal cu ea și mi-am dat silința să nu-i rănesc mândria.

Mai târziu, fiindcă Sheila nu accepta deloc adevărul, era irațională și nu juca un rol pozitiv în biserică, conducătorul a demis-o și a rânduit ca ea să fie izolată, pentru a reflecta. Am fost destul de surprinsă când am auzit vestea, fiindcă deși Sheila era prea preocupată de reputație și statut și-i bănuia adesea pe alții, era totuși destul de dispusă să se destăinuie și să aibă părtășie și părea să urmărească adevărul. Atunci, de ce se rânduise să fie izolată și să reflecteze? Abia mai târziu, în timpul unei adunări, când conducătorii au citit cu voce tare evaluările fraților și ale surorilor despre Sheila și au folosit cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i diseca purtarea, am dobândit ceva discernământ în privința ei. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii care sunt iraționali și problematici în mod intenționat se gândesc doar la propriile interese atunci când acționează, făcând orice își doresc. Cuvintele lor nu sunt altceva decât argumente și erezii absurde, iar ei sunt irezonabili, debordând de firi feroce. Nimeni nu îndrăznește să se asocieze cu ei și nimeni nu este dispus să aibă părtășie despre adevăr cu ei, de teamă să nu atragă dezastrul asupra sa. Ceilalți oameni stau ca pe ghimpi de fiecare dată când le spun ce gândesc, temându-se că, dacă spun un cuvânt care nu este pe placul lor sau care nu este în conformitate cu dorințele lor, vor profita de acest lucru și vor face acuzații scandaloase. Nu sunt răi oamenii ca aceștia? Oare nu sunt ei demoni vii? Toți cei cu firi feroce și rațiune nesănătoasă sunt demoni vii. Iar când o persoană interacționează cu un demon viu, poate atrage un dezastru asupra sa cu o singură clipă de neglijență. Nu ar însemna mari necazuri dacă astfel de demoni vii ar fi prezenți în biserică? (Ba da.) După ce acești demoni vii au făcut crize de furie și și-au vărsat mânia, s-ar putea să vorbească precum un om pentru un timp și să își ceară scuze, dar nu se vor schimba ulterior. Cine știe când li se va înrăutăți starea de spirit și vor mai avea un acces de furie, debitându-și argumentele absurde. Ținta acceselor de furie și a defulărilor lor este diferită de fiecare dată; la fel și sursa și contextul defulărilor lor. Cu alte cuvinte, orice îi poate declanșa, orice îi poate face să se simtă nemulțumiți și orice îi poate face să reacționeze într-un mod isteric și recalcitrant. Cât de îngrozitor, cât de supărător! Acești oameni răi și dereglați își pot pierde mințile în orice moment; nimeni nu știe ce sunt capabili să facă. Am cea mai mare ură pentru astfel de oameni. Fiecare dintre ei ar trebui să fie înlăturat – toți trebuie îndepărtați. Nu vreau să am nicio legătură cu ei. Au mintea tulbure și o fire brutală, sunt plini de argumente absurde și de cuvinte diavolești, iar atunci când li se întâmplă lucruri, răbufnesc cu privire la acestea într-un mod impetuos. […] În ciuda faptului că sunt în mod evident conștienți de numeroasele lor probleme, nu caută niciodată adevărul pentru a le rezolva și nici nu discută despre cunoașterea de sine în părtășia lor cu ceilalți. Când sunt menționate problemele lor, ei deviază de la subiect și lansează acuzații false, împingând toate problemele și responsabilitățile asupra altora și chiar se plâng că motivul pentru comportamentul lor este faptul că alții îi maltratează. Este ca și cum crizele lor de furie și provocările lipsite de sens ar fi cauzate de alții, ca și cum toți ceilalți ar fi de vină și, pur și simplu, ei nu au altă opțiune decât să acționeze în acest fel – cred că se apără în mod legitim. Ori de câte ori sunt nemulțumiți, încep să-și verse resentimentele și să debiteze prostii, insistând asupra argumentelor lor absurde, de parcă toți ceilalți ar greși, înfățișându-i pe alții ca pe niște ticăloși și pe ei înșiși ca pe singurele persoane bune. Indiferent cât de multe crize de furie fac sau câte argumente absurde debitează, cer să se vorbească bine despre ei. Chiar și atunci când greșesc, le interzic altora să-i expună sau să-i critice. Dacă atragi atenția chiar și asupra unei mici probleme a lor, te vor implica în dispute fără sfârșit, iar atunci poți să-ți iei gândul de la o viață pașnică. Ce fel de persoană este aceasta? Este cineva irațional și problematic în mod intenționat, iar cei care procedează așa sunt oameni răi” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (26)”]. Cuvintele lui Dumnezeu expun comportamentele oamenilor care sunt iraționali și supărători. Când cineva spune sau face un lucru care le amenință interesele, ei vorbesc irațional și fac o scenă. Ei dezvăluie firi feroce, astfel încât ceilalți să înceapă să se teamă să nu-i ofenseze și să nu-i confrunte. Ei îi tulbură grav pe frați și surori și viața bisericească. Sheila a fost mereu așa. Când ceilalți îi menționau problemele, nu se gândea dacă era adevărat ce spuneau și nu reflecta, concentrându-se în schimb la tonul și atitudinea lor. Dacă acestea nu-i plăceau, își pierdea cumpătul și fie se simțea potrivnică față de ei și-și făcea o impresie proastă despre ei, gândindu-se că aveau ceva cu ea și o priveau de sus, fie își exprima nemulțumirea plângând. Asta îi constrângea pe ceilalți, care mereu trebuiau fie s-o evite, fie să-i facă pe plac. Supraveghetorul nostru discuta problemele lucrării noastre de udare ca să ne ajute să corectăm abaterile și să ne îndeplinim mai bine îndatoririle, dar Sheila a crezut că supraveghetorul o viza pe ea și aducea în discuție vechile ei greșeli, așa că și-a format o prejudecată despre el. Când un frate a avut părtășie despre starea lui, spunând că nu reușea să-i trateze corect pe oameni și reflectând pentru a se cunoaște, ea a crezut că o disprețuia și o privea de sus, așa că l-a ignorat. Când supraveghetorul a subliniat problemele din datoria ei, ea a început să plângă, ca să-și manifeste nemulțumirile. Așa că oamenii nu îndrăzneau s-o confrunte sau s-o ofenseze și puteau vorbi doar delicat cu ea, calmând-o și fiind de acord cu ea. Abia atunci își făcea datoria. Sheila se purta așa de ani în șir. Își forma o părere proastă despre oricine îi afecta reputația sau îi amenința interesele. Ba chiar spunea că era negativistă din cauza atitudinii rele a celorlalți față de ea, ceea ce era o răsturnare complet irațională a adevărului. Nu era ea doar unul dintre oamenii iraționali expuși de Dumnezeu? Abia după ce mi-am dat seama de asta am văzut că a-i bănui pe alții și a fi prea preocupată de reputație nu erau singurele probleme ale lui Sheila; nu accepta deloc adevărul și era o persoană enervantă și supărătoare. Apoi am reflectat la faptul că, atunci când vedeam că Sheila discuta des despre starea ei, se destăinuia și avea părtășie despre corupția ei, se diseca la adunări și chiar izbucnea în plâns și avea remușcări când își discuta corupția, credeam că sigur se cunoaște cu adevărat și urmărește adevărul. Ce era greșit în înțelegerea mea?

Mai târziu, după ce am avut părtășie cu frații și surorile mele despre cuvintele lui Dumnezeu, în sfârșit am dobândit ceva discernământ asupra așa-zisei sale „autocunoașteri”. Dumnezeu spune: „Când au părtășie despre cunoașterea de sine, unii oameni spun fără menajamente: «Sunt un diavol, o satană vie, cineva care se împotrivește lui Dumnezeu. Mă răzvrătesc împotriva Lui și Îl trădez; sunt o viperă, o persoană rea. Merit să fiu blestemat.» Este aceasta adevărata cunoaștere de sine? Ei vorbesc doar în termeni generali. De ce nu oferă exemple? De ce nu dezvăluie lucrurile rușinoase pe care le-au făcut, nu le disecă și nu le scot la iveală? Unii oameni lipsiți de discernământ îi aud și se gândesc: «Asta da cunoaștere de sine! Se cunosc drept diavoli și se blestemă pe ei înșiși. Ce înălțimi au atins!» Mulți oameni, în special noii credincioși, sunt predispuși să fie induși în eroare de aceste cuvinte. Ei cred că vorbitorul este pur și are înțelegere spirituală, că acesta este cineva care iubește adevărul și poate să fie conducător. Cu toate acestea, odată ce interacționează cu el pentru o perioadă, constată că persoana nu este cea pe care și-au imaginat-o, ci este excepțional de falsă și înșelătoare, pricepută la deghizare și prefăcătorie, ceea ce vine ca o mare dezamăgire. Pe ce bază se poate considera că oamenii se cunosc cu adevărat? Nu poți ține cont doar de ceea ce spun ei – cheia este să te uiți dacă sunt capabili să accepte adevărul și dacă pot să-l pună în practică după ce îl înțeleg. În ceea ce-i privește pe cei care înțeleg realmente adevărul, nu numai că sunt capabili să aibă cunoaștere adevărată despre sine, ci, cel mai important, sunt capabili să practice adevărul. Ei nu doar vorbesc despre adevărata lor înțelegere, ci sunt, totodată, capabili să facă într-adevăr ceea ce spun. Mai exact, cuvintele și acțiunile lor sunt complet aliniate. Dacă ceea ce spun sună frumos și rațional, dar nu fac acel lucru, nu îl trăiesc, atunci, prin aceasta, au devenit farisei, sunt ipocriți și, în niciun caz, nu sunt oameni care se cunosc pe ei înșiși cu adevărat. Mulți oameni par foarte raționali atunci când au părtășie despre adevăr, dar nu își dau seama când dezvăluie firi corupte. Sunt aceștia oameni care se cunosc pe ei înșiși? Dacă oamenii nu se cunosc pe ei înșiși, sunt ei oameni care înțeleg adevărul? Toți cei care nu se cunosc pe ei înșiși sunt oameni care nu înțeleg adevărul și toți cei care rostesc cuvinte goale de autocunoaștere au spiritualitate falsă, sunt mincinoși. Unii oameni par deosebit de raționali atunci când rostesc cuvinte și doctrine, dar când vine vorba despre starea lor de spirit, sunt amorțiți și obtuzi, nu sunt perceptivi și nu răspund la nicio problemă. Se poate spune că sunt amorțiți, dar uneori dau impresia că spiritele lor sunt destul de ascuțite. De exemplu, imediat după ce se întâmplă ceva, ei sunt capabili să se cunoască pe sine imediat, spunând: «Abia acum s-a dezvăluit în mine o idee. M-am gândit la asta și mi-am dat seama că era înșelător, că Îl înșelam pe Dumnezeu.» Unii oameni lipsiți de discernământ sunt invidioși când aud asta, spunând: «Această persoană își dă imediat seama când are o dezvăluire de corupție și este capabilă să fie sinceră și să aibă părtășie despre asta. Reacționează atât de repede, spiritul ei este ascuțit, e o persoană mult mai bună decât noi. Este cu adevărat cineva care urmărește adevărul.» Este acesta un mod precis de a măsura oamenii? (Nu.) Așadar, care ar trebui să fie baza pentru a evalua dacă oamenii se cunosc cu adevărat pe ei înșiși? Nu trebuie să fie doar ceea ce le iese pe gură. De asemenea, trebuie să vă uitați la ceea ce se manifestă cu adevărat în ei. Cea mai simplă metodă pentru aceasta este să vă uitați dacă sunt capabili să practice adevărul – asta este cel mai important. Dacă pot practica adevărul, acest lucru dovedește că ei se cunosc cu adevărat pe ei înșiși, întrucât cei care se cunosc cu adevărat manifestă căință și numai atunci când oamenii manifestă căința se cunosc cu adevărat pe ei înșiși” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cunoașterea de sine este esențială în urmărirea adevărului”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că aceia care chiar se cunosc pe sine pot să accepte adevărul, se rușinează după ce-și dezvăluie corupția și, după aceea, chiar se căiesc și se transformă. Alții, dimpotrivă, spun toate cuvintele potrivite, își spun demoni și satane, ca și când ar avea o autocunoaștere profundă, dar confruntați cu emondarea, n-o acceptă deloc, nu reflectează și chiar se apără în mod repetat și aduc argumente amăgitoare. Indiferent cât de plăcut ar suna cuvintele lor, din exterior, sau cât de multă autocunoaștere par a avea acești oameni, totul e un fals. M-am gândit cum discuta Sheila mereu despre starea ei, spunând că era prea preocupată de imagine și constrânsă de tonul și de atitudinile oamenilor. Spunea și că este înșelătoare și bănuitoare cu privire la ceilalți. Din afară, părea că era foarte directă și sinceră, că putea să-și vadă dezvăluirile de corupție și să reflecteze asupra propriei persoane, chiar plângând uneori, când vorbea. Părea că era într-adevăr plină de regrete și că se ura. Așa că am crezut că era o persoană care urmărea adevărul. Dar ea vorbea de ani în șir despre aceste comportamente și totuși, niciodată nu părea să se schimbe. Doar prin ce-au dezvăluit cuvintele lui Dumnezeu am văzut că așa-zisa autocunoaștere a Sheilei era doar o mască; de fapt, nu accepta adevărul și nu reflecta asupra propriei corupții. Adesea își aplica sieși diverse afirmații aparent profunde, dar fără substanță, spunând că avea o umanitate slabă, că era înșelătoare, răuvoitoare, un antihrist și că trebuia trimisă în iad. Părea să se cunoască în profunzime, dar când alții îi menționau problemele sau o emondau, nu accepta absolut deloc, ba chiar era potrivnică și plină de resentimente. Începea chiar și să plângă, să devină ofensatoare și irațională și se contrazicea în legătură cu ce-i corect și ce-i greșit, tulburându-i pe ceilalți până nu se mai puteau întruni și nu-și mai puteau face datoria în mod normal. Tulbura în mod grav viața și lucrarea bisericii. În trecut, nu înțelegeam adevărul și nu aveam discernământ, așa că am fost indusă în eroare de comportamentul ei exterior și chiar am crezut că era o persoană care urmărea adevărul. Cât de confuză și de nesăbuită am fost! Abia mai târziu mi-am dat seama că Sheila nu-și discuta starea cu ceilalți deoarece voia să caute adevărul ca să-și rezolve problemele și să-și corecteze starea, ci doar fiindcă voia să-și verse cuiva nemulțumirile, s-o consoleze și s-o ajute cineva să-și aline suferința. Când i se destăinuia cuiva despre starea ei, era doar o tulburare. Dacă nu ar fi fost demisă și nu i s-ar fi disecat starea, eu nu aș fi dobândit discernământ în ceea ce o privește. Aș fi tratat-o ca pe o soră, cu toleranță și răbdare, poate chiar m-ar fi indus în eroare și m-ar fi înșelat, fără să-mi dau seama. Atunci mi-am dat seama cât de important e să privești oamenii prin cuvintele lui Dumnezeu!

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a oferit un oarecare discernământ privind motivele lui Sheila și tacticile pe care le folosea ca să-i inducă în eroare pe oameni. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cum poate cineva discerne dacă o persoană iubește sau nu adevărul? Pe de o parte, trebuie să vadă dacă această persoană poate ajunge sau nu să se cunoască pe baza cuvântului lui Dumnezeu, dacă poate sau nu să reflecteze asupra ei și să aibă adevărate remușcări; pe de altă parte, trebuie să se uite dacă aceasta poate sau nu să accepte și să practice adevărul. Dacă poate să accepte și să practice adevărul este într-adevăr o persoană care iubește adevărul și care se poate supune lucrării lui Dumnezeu. Dacă doar recunoaște adevărul, dar nu îl acceptă sau nu îl practică niciodată, așa cum spun unii: «Înțeleg tot adevărul, dar nu pot să-l practic», acest lucru este o dovadă suficientă că nu este o persoană care iubește adevărul. Unii oameni recunosc cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărul și că au firi corupte și, totodată, spun că sunt dispuși să se căiască și să devină oameni noi, dar, ulterior, nu există nicio schimbare. Cuvintele și acțiunile lor continuă să fie aceleași ca înainte. Când vorbesc despre a se cunoaște pe sine, este ca și cum ar spune o glumă sau ar striga un slogan și nu reflectează și nici nu ajung să se cunoască deloc în adâncul inimii lor. Aspectul esențial este că nu au nicio atitudine de remușcare. Și mai puțin se destăinuie și își expun corupția într-un mod simplu și curat, pentru a reflecta cu adevărat asupra lor. Mai degrabă, ei pretind că se cunosc parcurgând procesul și făcând lucrurile de formă. Nu sunt oameni care într-adevăr se cunosc sau acceptă adevărul. Când astfel de oameni vorbesc despre a se cunoaște pe sine, ei fac lucrurile de formă; se dedau deghizării, înșelătoriei și spiritualității false. Unii oameni sunt înșelători și, când îi văd pe alții având părtășie despre cunoașterea de sine, se gândesc: «Toți ceilalți se destăinuie și își disecă propria înșelătorie. Dacă nu spun nimic, vor crede că nu mă cunosc. Va trebui să fac lucrurile de formă, atunci!» După care, își descriu propria înșelătorie ca fiind extrem de gravă, exagerând-o, iar cunoașterea lor de sine pare deosebit de profundă. Toți cei care aud acest lucru simt că aceștia se cunosc cu adevărat și, apoi, îi privesc cu invidie, ceea ce, la rândul său, îi face să se simtă deosebit de glorioși, de parcă tocmai ar fi fost împodobiți cu o aură. Faptul că se cunosc pe sine în acest fel mecanic, împreună cu deghizarea și înșelătoria, îi induce în eroare pe ceilalți. Oare poate conștiința lor să fie liniștită când fac acest lucru? Nu este aceasta doar o înșelătorie flagrantă? Dacă oamenii doar spun vorbe goale despre cunoașterea de sine, însă, oricât de măreață sau de bună ar putea fi acea cunoaștere, ei tot continuă să acționeze conform firilor lor corupte, fără nicio schimbare, atunci, aceea nu este o cunoaștere de sine autentică. Dacă oamenii pot să se deghizeze și să înșele în mod deliberat în acest fel, aceasta dovedește că nu acceptă deloc adevărul și sunt la fel ca non-credincioșii. Vorbind astfel despre autocunoaștere, doar urmăresc tendințele și spun ceva care este pe placul oricui. Nu este înșelătoare cunoașterea și disecarea lor despre sine? Reprezintă aceasta cunoaștere de sine autentică? În niciun caz. Aceasta se datorează faptului că ei nu se deschid și nu se disecă din inimă – doar de dragul de a face lucrurile mecanic, vorbesc puțin despre cunoașterea de sine într-un mod deghizat, prefăcut. Și mai grav este că atunci când vorbesc despre cunoașterea de sine pe care o au, exagerează în mod deliberat, vorbind despre problemele lor de parcă ar fi foarte grave, astfel încât alții să-i admire și să-i invidieze. Aceasta indică faptul că intențiile și obiectivele lor personale sunt implicate aici. Când fac acest lucru, nu se simt îndatorați, iar conștiința lor nu le reproșează nimic după ce se deghizează și se dedau la înșelătorie. Nu simt nimic și nu se roagă lui Dumnezeu să-și admită greșeala după ce s-au răzvrătit împotriva Lui și L-au înșelat. Nu sunt astfel de oameni destul de intransigenți în inimile lor? Dacă nu se simt îndatorați, pot simți vreodată remușcări? Poate cineva lipsit de o inimă cu adevărat plină de remușcări să se răzvrătească împotriva trupului și să practice adevărul? Poate cineva lipsit de o inimă cu adevărat plină de remușcări să se căiască realmente? Cu siguranță, nu. Dacă nici măcar nu are o inimă plină de remușcări, nu este absurd să vorbească despre cunoaștere de sine? Oare nu reprezintă acest lucru doar deghizare și înșelătorie?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cunoașterea de sine este esențială în urmărirea adevărului”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, m-am gândit la comportamentul lui Sheila. Îi plăcea să discute cu alții despre starea ei și folosea cuvintele lui Dumnezeu ca să reflecteze asupra ei la adunări și să se cunoască. Se descria în termeni cât se poate de serioși. La exterior, părea să aibă o autocunoaștere profundă și să fie extrem de plină de regrete și de ură față de ea însăși, dar, de fapt, doar juca teatru pentru ceilalți, ca să-i facă să creadă că accepta adevărul și că avea autocunoaștere. Această așa-zisă autocunoaștere era metoda ei de a-i induce în eroare și a-i păcăli pe ceilalți făcându-i să creadă că se expunea cu neînfricare, ca ei nu doar să n-o discearnă, ci să o și admire foarte mult. În plus, ori de câte ori dezvăluia corupție, Sheila invoca expunerea antihriștilor de către Dumnezeu pentru a se descrie, spunând că ea căuta reputația și statutul, urma calea unui antihrist, că dorința sa de statut preluase controlul asupra vieții ei și că, dacă nu se căia, această dorință avea s-o ucidă. Dar imediat ce o situație îi amenința reputația și statutul, revenea la vechile obiceiuri și, cu toate că avea de mulți ani părtășie despre starea ei, nu suferise nicio schimbare. Conducătorii îi menționaseră problemele și avuseseră adesea părtășie cu ea, dar ea nu le accepta. Ba chiar devenea potrivnică, dezbătea neîncetat și aducea argumente amăgitoare. Era clar că, indiferent cât de negativ părea să se vadă sau cât de plină de regrete și de tristă părea, totul era o prefăcătorie pentru a-i amăgi pe oameni și că singurul ei scop era să-și protejeze statutul și imaginea. De asemenea, când a văzut cum au putut ceilalți să renunțe la orgolii și să caute adevărul, ea nu a învățat din atuurile lor, crezând în schimb că doar se născuseră cu o natură bună și că ea nu putea să practice adevărul și că-i bănuia mereu pe oameni fiindcă Dumnezeu n-o înzestrase cu o natură bună. Nu-și ura firea satanică și, în schimb, se plângea de Dumnezeu, fiind plină de resentimente față de El și spunând că nu era drept. Asta a arătat că Sheila avea esența unui demon și că era incredibil de absurdă și de irațională. Fără cele dezvăluite de cuvintele lui Dumnezeu, aș fi tratat-o ca pe o persoană care urmărea adevărul.

În timpul unei adunări, am văzut acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Numai cei care iubesc adevărul sunt oameni ai casei lui Dumnezeu; ei sunt adevărați frați și surori. Crezi că toți cei care participă deseori la adunări în casa lui Dumnezeu sunt frați și surori? Nu neapărat. Care oameni nu sunt frați și surori? (Cei care sunt scârbiți de adevăr și cei care nu acceptă adevărul.) Cei care nu acceptă adevărul și cei care sunt scârbiți de el sunt cu toții oameni răi. Sunt toți oameni fără conștiință sau rațiune. Niciunul dintre ei nu face parte dintre cei pe care Dumnezeu îi mântuiește. Acești oameni sunt lipsiți de umanitate, nu își fac lucrarea cum se cuvine și se dezlănțuie făcând lucruri rele. Ei trăiesc în întregime după filosofiile Satanei. Tot ce fac este să folosească tactici necinstite și să-i exploateze, să-i lingușească și să-i înșele pe alții. Ei nu acceptă deloc adevărul și se infiltrează în casa lui Dumnezeu doar de dragul de a obține binecuvântări; sunt neîncrezători. De ce spun că sunt neîncrezători? Pentru că ei cred în Dumnezeu doar de dragul de a obține binecuvântări și, totuși, nu acceptă deloc adevărul și, indiferent ce li se întâmplă, nu caută niciodată adevărul și, ori de câte ori se are părtășie despre adevăr, nu sunt interesați, simt aversiune față de el și nu-l vor asimila și simt că este plictisitor și nu pot sta locului. Acești oameni sunt în mod clar neîncrezători și non-credincioși. Nu trebuie sub nicio formă să-i tratezi ca pe frați și surori. […] Ei nu sunt interesați de adevăr, așadar, cum l-ar putea pune în practică? Prin urmare, după ce trăiesc ei mereu? Cu siguranță, după filosofiile Satanei; recurg mereu la șiretlicuri mărunte și la uneltiri viclene, fără să trăiască așa cum ar face-o oamenii cu umanitate normală. Ei nu se roagă niciodată lui Dumnezeu și nu caută adevărul, ci gestionează totul folosind uneltiri umane, tactici umane și filosofii pentru interacțiuni lumești; astfel, viețile lor sunt epuizante și pline de suferință. […] Toți cei care nu iubesc adevărul nu cred cu adevărat în Dumnezeu. Toți cei care nu acceptă câtuși de puțin adevărul nu pot fi numiți frați și surori. Doar cei care iubesc adevărul și sunt capabili să-l accepte sunt frați și surori. Acum, cine sunt cei care nu iubesc adevărul? Sunt cu toții non-credincioși. Cei care nu acceptă câtuși de puțin adevărul sunt scârbiți de adevăr și îl resping. Mai exact, sunt cu toții non-credincioși care s-au infiltrat în biserică. Dacă mai și fac tot felul de rele și tulbură și perturbă lucrarea bisericii, sunt slujitori ai Satanei. Ar trebui îndepărtați și eliminați. Ei categoric nu pot fi tratați drept frați și surori. Toți cei care le arată iubire sunt stupizi până la extrem, nesăbuiți și ignoranți” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cu ajutorul cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că adevărații frați și surori sunt cei ce iubesc adevărul și-l pot accepta. Ei chiar se consumă pentru Dumnezeu și au mărturii ale practicării adevărului. Poate că nu pot vorbi de vreo autocunoaștere profundă, dar iubesc adevărul și pun în practică atât de multe din cuvintele lui Dumnezeu cât pot înțelege. Deși pot să comită fărădelegi, să dezvăluie corupție și să devină negativi uneori, deoarece urmăresc adevărul, când sunt emondați sau se confruntă cu eșecuri, ei pot accepta toate acestea de la Dumnezeu, pot căuta adevărul și reflecta asupra propriei persoane. Când își recunosc problemele, pot să le rectifice treptat și să se îndrepte. Doar astfel de oameni sunt frați și surori adevărate. Cât despre cei ce nu acceptă adevărul și sunt scârbiți de el, ei nu pot fi numiți frați și surori. Dacă au o umanitate slabă și fac tot soiul de rele care perturbă și tulbură lucrarea bisericii, sunt oameni răi și antihriști și sunt chiar mai puțin calificați să fie numiți frate sau soră. Chiar dacă rămân în biserică, sunt doar credincioși falși, infiltrați în casa lui Dumnezeu. Indiferent de câtă vreme cred, până la urmă, vor fi dezvăluiți și eliminați de Dumnezeu. Din afară, Sheila nu părea să fi comis rele mari, dar tot ce făcea tulbura gândurile oamenilor și-i împiedica să-și îndeplinească îndatoririle și făcuse asta încă de la început. Indiferent cum au avut alții părtășie cu ea și au susținut-o, ea nu a făcut niciodată nici cea mai mică schimbare și chiar a dezbătut, s-a certat și s-a purtat irațional. Asta a arătat că Sheila nu accepta deloc adevărul și că, prin natura ei, era scârbită de adevăr. E a Satanei și nu e una dintre surorile noastre. În trecut, nu am înțeles acest aspect al adevărului și nu am avut discernământ. Am crezut că, atât timp cât cineva credea în Dumnezeu și Îi recunoștea numele, era un frate sau o soră. Îl tratam ca pe un frate sau o soră, empatizam orbește cu el și-l toleram, arătându-i, în mod nesăbuit, bunătate și sprijin fără discernământ. Ca urmare, multe dintre eforturile mele au fost în van. Cât de nesăbuită și confuză am fost! Acum că Sheila fusese demisă și izolată, am văzut cât de drept e Dumnezeu. Cei ce nu caută adevărul și se poartă irațional nu pot câștiga o poziție în biserică și, în final, vor fi dezvăluiți de către Dumnezeu. Am ajuns să înțeleg și intențiile minuțioase ale lui Dumnezeu: Dumnezeu mi-a pregătit situații ca să-mi permită să învăț lecții. Trebuie să încep să profit de ele. În viitor, va trebui să investesc mai mult timp și efort în adevăr și să privesc oamenii și lucrurile și să mă comport și să acționez prin prisma cuvintelor lui Dumnezeu.