44. Zilele în care am fost prizonieră
În iulie 2006, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Soțul meu mi-a sprijinit credința în Dumnezeu și i-a primit călduros pe frații și surorile care veneau la noi acasă. Ulterior, a aflat că aceia care cred în Dumnezeu Atotputernic ar putea fi oprimați și arestați de guvern și a mers să-l întrebe despre asta pe vărul meu, care lucra în biroul unui procuror. După ce a venit acasă, mi-a spus: „Vărul tău spune că guvernul reprimă credința religioasă, mai ales pe credincioșii în Dumnezeu Atotputernic. În plus, un credincios va implica toată familia lui. Nu mai crede în Dumnezeu Atotputernic. Dacă ți-e indispensabil să crezi, mergi la o biserică patriotică.” Am văzut că soțul meu nu înțelegea chestiuni legate de credință. „Biserica patriotică a fost înființată de Partidul Comunist”, i-am spus. „Ei pun patriotismul și iubirea pentru partid pe primul loc, și apoi iubirea pentru Dumnezeu. Ei consideră partidul mai măreț decât Dumnezeu. Asta nu este credință. Nu pot să merg la biserica patriotică.” „Știu că e bine să ai credință în Dumnezeu Atotputernic”, a protestat el, „dar trebuie să vezi lucrurile clar. Acum, trăim în lumea Partidului Comunist și, dacă îți păstrezi credința, ne-am putea pierde slujbele. Ești dispusă să renunți la slujba ta de la spital? Mai mult de-atât, avem ipoteca și ne trebuie bani să ne creștem fiica. Cum putem să trăim fără bani? Dacă ești condamnată la închisoare, oamenii mă vor desconsidera, iar fiica noastră va fi ridiculizată de colegii ei de clasă. Ar trebui să încetezi să mai crezi!” Era inevitabil ca soțul meu, un necredincios, să nu-și facă astfel de griji, așa că i-am spus: „Partidul Comunist e ateu și i-a persecutat mereu pe cei care cred în Dumnezeu. Nu voi renunța la credința mea din cauza persecuției partidului. Cei care se tem nu pot intra în Împărăția Cerurilor – nu știi asta? Dezastrele se agravează acum, iar Mântuitorul Dumnezeu Atotputernic a exprimat adevărul și a făcut lucrarea de judecată din zilele de pe urmă, care este menită să curețe și să mântuiască pe deplin omenirea, ca să putem supraviețui calamităților și să fim luați în Împărăția lui Dumnezeu. E o șansă cu care nu ne mai întâlnim niciodată! Credința în Dumnezeu înseamnă că va exista puțină suferință și pericol temporar, dar prin asta putem să obținem adevărul și să fim mântuiți de Dumnezeu. Asta contează.” Soțul meu a spus: „Intrarea în Împărăția lui Dumnezeu e departe. Cel mai realist lucru acum este să trăim o viață bună. Nu-mi fac griji pentru ce s-ar putea întâmpla în viitor și nu vreau să mă gândesc la asta deloc.” Ulterior, s-a certat cu mine când a văzut că tot mergeam la adunări și-mi făceam datoria. A spus: „Nu putem trăi așa, pe muchie de cuțit. Dacă vei continua să crezi, familia noastră se va despărți.” M-am gândit: „Probabil că familia noastră se va despărți dacă insist asupra credinței mele. Fiica mea are doar nouă ani. Să nu aibă familia întreagă ar fi rănit-o foarte mult!” Pe atunci nu voiam să-mi pierd familia, dar soțul meu stătea în calea credinței mele și, dacă lucrurile continuau așa, cum îmi puteam face datoria? Fiica mea, familia mea și Dumnezeu – nu eram pregătită să renunț la nimic din toate astea. Tocmai când mă luptam cu această dilemă, m-am gândit la cuvintele Domnului Isus: „Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, și cel ce iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Oricine nu-și ia crucea și nu Mă urmează, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38). M-am gândit la toți acei sfinți care, de-a lungul veacurilor, au renunțat la tot ca să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu, răspândind Evanghelia și fiind martori pentru El, și la modul în care eu, alimentată cu atât de mult adevăr de la Dumnezeu, trebuia să fiu atentă la voia Lui, neputând să abandonez credința și datoria doar ca să-mi protejez familia. M-am gândit la Dumnezeu, care a venit întrupat ca să ne mântuiască definitiv de puterea Satanei, exprimând în taină adevăruri, ca să ne ude și să ne susțină, în timp ce îndura oprimare, arestare, defăimare și condamnare din partea marelui balaur roșu, precum și respingere și calomnie din partea comunității religioase. Iubirea pe care Dumnezeu o are pentru omenire este atât de mare! Am primit atât de mult de la Dumnezeu, în vreme ce-mi prețuiam familia și fiica și nu mă gândeam cum să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu. Unde-mi era conștiința? La gândul acesta, m-am simțit profund îndatorată lui Dumnezeu și am hotărât că, oricum m-ar fi împiedicat sau presat soțul meu, aveam să-L urmez pe Dumnezeu; aveam să răspândesc Evanghelia și să fiu martoră pentru El.
Ulterior, opresiunea Partidului Comunist asupra bisericii a devenit și mai severă, iar opoziția soțului meu s-a intensificat. În ultima parte a anului 2007, sub pretextul că menținea stabilitatea pentru Jocurile Olimpice, partidul a luat măsuri drastice împotriva credinței religioase și a suprimat biserici, iar mai mulți frați și surori au fost arestați. Într-o dimineață din septembrie, când mă pregăteam să ies să răspândesc Evanghelia, soțul meu m-a oprit și n-a vrut să mă lase să plec. L-a chemat la noi pe fratele meu mai mare și a spus: „Acum câteva zile, vărul tău a povestit cum Comitetul de Afaceri Politice și Juridice a coordonat o operațiune comună cu agențiile de securitate și justiție, desfășurând mult personal pentru a face arestări masive ale credincioșilor în Dumnezeu Atotputernic. Odată arestați, sunt condamnați. Așadar, încetează să mai crezi în Dumnezeu, bine?” Fratele meu m-a îndemnat și el: „Știu că e bine să crezi, dar partidul nu permite ca oamenii să aibă credință în Dumnezeu. Nu avem puterea să luptăm cu ei, așa că, dacă trebuie să-ți practici credința, fă-o acasă. Nu mai ieși să răspândești Evanghelia. Ce ai face dacă ai fi arestată?” Am spus: „Știu că-mi vreți binele, dar cel mai corect lucru de făcut este să avem credință în Dumnezeu și să răspândim Evanghelia, ca mai mulți oameni să poată fi mântuiți de Dumnezeu. Asta e cea mai mare faptă bună. N-aș fi incredibil de egoistă să nu mai răspândesc Evanghelia doar ca să mă protejez?” Auzind asta, soțul meu a căzut în genunchi și a spus: „Te implor! Pentru căminul și copilul nostru, încetează să mai ai credință în Dumnezeu! Credința înseamnă ca fiica noastră să nu intre la facultate și să nu ajungă să-și găsească o slujbă. Perspectivele ei ar fi distruse! Avem un singur copil – trebuie să te gândești la ea! Dacă ești arestată, oamenii mă vor vorbi pe la spate când voi ieși. Spune-mi, ce demnitate îmi mai rămâne?” Văzându-l pe soțul meu așa, chiar n-am știut ce să fac. Întotdeauna a fost atât de mândru, dar acum mă implora în genunchi, de față cu fratele meu. L-aș răni și mai mult dacă aș insista asupra credinței mele. Și ce s-ar întâmpla cu fiica mea, dacă partidul ar împiedica-o în cele din urmă să meargă la facultate din cauza credinței mele, aducând-o în imposibilitatea de a-şi găsi o slujbă bună și de a-și construi o carieră? Chiar și fratele meu se opunea credinței mele. Probabil că familia mea ar sta în calea credinței mele dacă ar ști că asta provoca o ruptură între mine și soțul meu. Acest lucru ar îngreuna și mai mult calea credinței mele. Dar dacă cedam în fața soțului meu și îi promiteam să renunț la credința mea, nu însemna asta să mă lepăd de Dumnezeu? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai neliniștită deveneam, așa că am spus o rugăciune în tăcere, cerându-I lui Dumnezeu să-mi protejeze inima. În acel moment, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl citisem înainte: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face în interiorul oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau perturbări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Într-adevăr! Din afară, părea că familia mea îmi stătea în cale, dar de fapt eram testată de Satana. Crezând în Dumnezeu și făcându-mi datoria, eram pe calea cea dreaptă. Satana se folosea de familia mea ca să-mi stea în cale și să mă facă să mă lepăd de Dumnezeu. Nu mă puteam lăsa păcălită de șiretlicurile Satanei, ci trebuia să rămân neclintită, să fiu martoră și să-l umilesc pe Satana. Gândindu-mă la asta, le-am spus solemn: „Dumnezeu decide tot. Lucrarea și viitorul nostru sunt orchestrate de El, indiferent de ce spune Partidul Comunist. Ascensiunea și prăbușirea țărilor și a partidelor politice, să nu mai vorbim de soarta unui individ neînsemnat, sunt toate în mâinile lui Dumnezeu. Amândoi știți cât am fost de bolnavă înainte să devin credincioasă și aș fi murit demult dacă nu era Dumnezeu. El mi-a dat această viață și am primit atât de multe de la El. Pentru mine, să nu am credință sau să nu-mi fac datoria ar fi de neconceput. Oare aș mai fi om? Oare viața mea ar mai avea vreun sens?” Fratele meu s-a încruntat și a spus: „E adevărat, te-ai vindecat după ce ai găsit credința. Dar trăim sub Partidul Comunist, iar acesta vrea să aresteze credincioși. Nu te pui pur și simplu în bătaia focului ieșind să răspândești Evanghelia?” Soțul meu era de partea lui, aprobând. Dar am insistat asupra credinței mele, indiferent ce au spus ei. Văzând că nu eram de clintit, au trecut la tactici mai dure. Cam după o lună, când într-o zi am ajuns acasă de la o adunare, soțul meu m-a plesnit peste față și a spus furios: „Partidul arestează credincioși cu frenezie, dar tu tot participi la adunări. Nu te voi lăsa să urmezi credința asta a ta! Te-am respectat în toți acești ani, fără să ridic vreodată mâna asupra ta. Fratele tău și cumnata ta spun că te-am răsfățat și că ar trebui să te pun la punct și să nu-ți dau ocazia să continui să crezi în Dumnezeu.” L-am privit insistent, uimită de comportamentul său. Temându-se să mă privească în ochi, și-a plecat capul și a spus: „Chiar nu vreau să te lovesc. Nu vreau să fii arestată și aruncată în închisoare pentru credința ta în Dumnezeu. E spre binele tău.” A fost foarte supărător să-l aud spunând asta. Soțul meu fusese mereu bun cu mine, dar de teama persecuției, devenise o unealtă a Partidului Comunist. Încerca să mă facă să mă lepăd de Dumnezeu. Cum era asta spre binele meu? Ulterior, văzând că eram hotărâtă să-mi păstrez credința, pur și simplu nu a mai mers la serviciu. Mă urmărea îndeaproape și nu mă lăsa să citesc cuvintele lui Dumnezeu, să merg la adunări sau să-mi fac datoria. La acea vreme, era mult de lucru în biserică, dar el mă ținuse în arest la domiciliu și nu-mi puteam face datoria. L-am îndemnat să nu-mi curme credința. Am zis: „Dumnezeu te-a protejat în momentele în care era cât pe ce să ai un accident de mașină, pe vremea când îmi sprijineai credința. Dumnezeu ne-a dăruit atât de mult har, cum poți să I te împotrivești și să-L respingi?” A spus: „În trecut, credința ta în Dumnezeu a fost benefică, dar acum nu mai e la fel. Atât timp cât ai credință în Dumnezeu, partidul nu te va lăsa în pace, iar familia noastră va suferi. Putem să supraviețuim cu ajutorul credinței?” Ulterior, nevrând să fie implicat, a spus că ar trebui să divorțăm. A fost o lovitură puternică pentru mine, dar ura mea față de marele balaur roșu era și mai puternică. Mă teroriza și mă bătea, iar acum voia să divorțăm. Totul provenea din opresiunea Partidului Comunist. Mi-am adus aminte de acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile și a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui diavol și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și care au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să se răzvrătească împotriva acestui diavol bătrân și malefic. De ce să pui un obstacol atât de impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești diferite trucuri ca să-i înșeli pe oamenii lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui Dumnezeu?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Partidul este un demon care se opune lui Dumnezeu și-L urăște. Arestează și persecută credincioșii ca să împiedice și să distrugă lucrarea lui Dumnezeu. Inventează tot felul de zvonuri ca să o calomnieze și să păcălească oamenii, ca să se opună și ei lui Dumnezeu și să fie distruși în cele din urmă. Ba chiar oprimă și persecută familiile credincioșilor, astfel încât familii întregi suferă pentru credința unui singur om. La început, rudele mele mi-au sprijinit credința, dar persecuția și zvonurile partidului le-au dus pe căi greșite, transformându-le în complici care se opun lui Dumnezeu. Partidul e atât de ticălos! M-am gândit la alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Ca persoane normale, care urmăresc iubirea față de Dumnezeu, pătrunderea în Împărăție pentru a deveni oameni ai lui Dumnezeu este viitorul vostru adevărat și o viață care este de cea mai mare valoare și semnificație; nimeni nu este mai binecuvântat decât voi. De ce spun asta? Pentru că cei care nu cred în Dumnezeu trăiesc pentru trup și trăiesc pentru Satana, dar astăzi voi trăiți pentru Dumnezeu și trăiți pentru a urma voia lui Dumnezeu. De aceea vă spun că viețile voastre au cea mai mare semnificație. Numai acest grup de oameni care a fost selectat de Dumnezeu poate duce o viață de maximă însemnătate: nimeni altcineva de pe pământ nu poate trăi o viață de o asemenea valoare și semnificație” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cunoaște cea mai recentă lucrare a lui Dumnezeu și urmează-I pașii”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, m-am iluminat. Acceptasem lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, putusem să mă bucur de multă udare și aprovizionare din cuvintele Lui, să-mi fac datoria de ființă creată, să răspândesc Evanghelia și să fiu martoră pentru Dumnezeu și să ajut mai mulți oameni să vină înaintea Lui și să fie mântuiți. Era cel mai drept și mai prețios lucru de făcut și nu puteam renunța la credința și la datoria mea ca să-mi protejez familia. Trebuia să-L urmez pe Dumnezeu până la sfârșit, chiar dacă însemna să divorțez. Așadar, i-am spus soțului meu: „Sunt hotărâtă să merg pe această cale. De vreme ce insiști să divorțăm, sunt de acord.”
În aceeași zi, am mers la Starea Civilă să ne ocupăm de acte. Tocmai când eram pe cale să semnez, fratele meu și soția lui au dat buzna înăuntru, m-au târât în mașina lor fără un cuvânt și m-au dus la magazinul lor. Tatăl meu era deja acolo și, în clipa în care m-a văzut, a ridicat mâna să mă lovească. Angajații au venit repede să-l oprească. A strigat: „Credeam că guvernul îți sprijină credința. Nu știam că poți fi arestată și că familia îți poate fi implicată. Nu poți continua să crezi în Dumnezeu. Te voi dezmoșteni dacă o faci!” Am spus: „Tată, am fost creați de Dumnezeu, El stăpânește peste toate. Oamenii ar trebui să aibă credință și să-L venereze.” Înainte să pot termina, fratele meu a răbufnit: „Tot vrei să ai credință și dacă asta înseamnă să-ți pierzi familia?” Am spus ferm: „Nu-i nimic greșit cu credința mea. El vrea acest divorț – nu eu sunt cea care abandonează familia asta.” Fratele meu a strigat: „Prietenul meu care lucrează pentru guvern a spus că acesta a emis un document desemnându-i pe credincioșii în Dumnezeu Atotputernic drept principalele ținte de suprimat. Ne-a spus să te urmărim și să te împiedicăm să crezi, ca să nu fim implicați împreună cu tine.” Spunând asta, a luat o nuia de bambus și m-a lovit cu ea în ochi, spunând: „Asta te va învăța minte pentru că nu vezi lucrurile așa cum sunt!” M-a durut foarte tare să fiu tratată așa de familia mea. Mi-am folosit toată forța să scap de ei și am fugit afară. Am plâns tot drumul spre casă. M-am simțit atât de neajutorată și de singură și chiar nu am știut cum să rămân pe calea asta. În lacrimi, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, acum toată familia este împotriva mea, stându-mi în cale, spunându-mi că nu pot să am credință. E foarte greu pentru mine! Dumnezeule, Te rog, îndrumă-mă să-Ți înțeleg voia și să știu cum să depășesc situația asta.” După ce m-am rugat, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Deoarece a demarat într-un ținut care se împotrivește lui Dumnezeu, toată lucrarea lui Dumnezeu întâmpină piedici enorme, iar îndeplinirea multora dintre cuvintele Lui ia mult timp; așadar, oamenii sunt rafinați ca rezultat al cuvintelor lui Dumnezeu, ceea ce este și o parte a suferinței. Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Prin cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El lucrează în zilele de pe urmă în țara marelui balaur roșu, unde I se opun cu cea mai mare sălbăticie, și că noi, cei care Îl urmăm, vom îndura cu siguranță oprimare și excludere. Dumnezeu lucrează în felul acesta ca să putem vedea cum este cu adevărat marele balaur roșu și esența lui rea, potrivnică lui Dumnezeu și să nu mai fim păcăliți. E și ca să ne desăvârșim credința, ca să învățăm să ne bazăm pe Dumnezeu în greutăți și să-L urmăm fără să fim ținuți pe loc de forțele Satanei și să avem credință adevărată în Dumnezeu. Însă după puțină suferință, am considerat că era prea greu să am credință. Trăiam în negativitate și voiam să scap din situația aceea. Chiar îmi lipsea credința. Confruntată cu aceste greutăți, știam că trebuia să le accept de la Dumnezeu. Trebuia să mă rog, să caut adevărul și să fiu martoră pentru Dumnezeu. În calitate de ființă creată, asta era ceea ce trebuia să fac. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, n-am mai fost atât de nefericită. Ulterior, am aflat că soțul meu nu voia, de fapt, să divorțeze, dar vorbise cu familia mea și ei crezuseră că asta avea să mă forțeze să renunț la credința mea.
La scurt timp după aceea, când soțul meu ne ducea cu mașina la cumpărături, dintr-odată a virat spre autostradă și ne-a dus direct la un ospiciu. M-a târât în camera de consultație și i-a spus doctorului: „Crede în Dumnezeu Atotputernic și a răspândit Evanghelia. Trebuie să o închideți și să o țineți separat de alți credincioși. Un fel de dezintoxicare. Poate ieși odată ce nu mai crede în Dumnezeu și nu mai răspândește Evanghelia.” Mi-a frânt inima. A vrut să mă interneze alături de bolnavi psihic, ca să împiedice credința mea în Dumnezeu. Fiind închis acolo, poți înnebuni! I-am spus imediat doctorului: „Și eu sunt doctor. Mai întâi stabiliți dacă am probleme de sănătate mintală, înainte să mă internați.” Apoi i-am oferit un rezumat ordonat al felului în care mă ocupasem de treburile gospodărești în ultimii câțiva ani. După ce m-a ascultat, doctorul i-a spus soțului meu: „Nu e bolnavă psihic. N-o putem interna. Nu-i putem garanta siguranța dacă insistați să o lăsați aici.” Soțul meu a tot cerut ca doctorul să mă interneze. Am spus: „Dacă mă închideți, o să mă sinucid aici!” De teamă că ar fi responsabil pentru asta, doctorul n-a vrut să mă interneze. Soțul meu n-a avut de ales decât să mă ducă acasă.
Din ceea ce se întâmplase, am văzut clar că, în timp ce soţul meu pretindea mereu că făcea ceea ce era mai bine pentru mine, totul era doar un spectacol. În repetate rânduri, își apăra propriile interese, în timp ce mă rănea şi mă umilea. Ba chiar a vrut să mă interneze. Era capabil să facă orice ca să mă împiedice să am credință. Faptul că se împotrivea lui Dumnezeu împreună cu partidul a demonstrat că și el iubea răul, venera puterea și ura adevărul. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Credincioșii și non-credincioșii nu sunt compatibili; mai degrabă, sunt opuși unii altora” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Eram pe două căi diferite. Mi-am pierdut speranța în el și doar de dragul copilului nu am divorțat. După aceea, n-a încetat niciodată să se certe și să strige, cerându-mi să renunț la credința mea. Mai ales în perioada dinaintea Jocurilor Olimpice, când vărul meu a spus că guvernul se axa pe arestarea credincioșilor în Dumnezeu Atotputernic și că erau pedepsiți aspru credincioșii și nimeni nu-i putea scoate pe cauțiune, soțul meu era tot timpul cu ochii pe mine și îmi urmărea fiecare mișcare. M-a ținut în arest la domiciliu timp de 11 zile. Nu aveam cum să-mi practic credința acasă. Ca să fac asta și să îndeplinesc o datorie, trebuia să-mi părăsesc familia. Dar nu puteam suporta să mă despart de fiica mea. I-ar fi fost atât de greu dacă plecam! Fără mine lângă ea și neavând pe nimeni care să aibă grijă de ea cum se cuvine, ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost dusă pe căi greșite? Aveam ochii plini de lacrimi când m-am gândit la asta. În adâncul suferinței, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te dai pe tine adevărului, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să nu renunți la adevăr de dragul unei vieți liniștite de familie și nu trebuie să pierzi demnitatea și integritatea vieții tale de dragul unei desfătări de moment. Ar trebui să urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață care este mai plină de înțeles. Dacă duci o asemenea viață vulgară și nu urmărești niciun obiectiv, nu îți irosești tu viața? Ce poți câștiga dintr-o asemenea viață? Ar trebui să abandonezi toate desfătările trupului pentru un singur adevăr și nu ar trebui să renunți la toate adevărurile pentru un pic de desfătare. Oamenii de genul acesta nu au integritate sau demnitate; nu există nicio semnificație în existența lor!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am gândit la anii mei de credință. Satana se folosea mereu de rudele mele ca să mă oprime și să mă chinuie, să mă îndepărteze de Dumnezeu și să mă facă să mă lepăd de El. Eram cu familia mea, dar nu eram fericită, iar soțul meu nu mă lăsa să citesc cuvintele lui Dumnezeu sau să răspândesc Evanghelia și să-mi fac datoria. Era un mod dureros de a trăi. Dumnezeu a rânduit să mă nasc în zilele de pe urmă și să-I accept Evanghelia, ca să pot să urmăresc adevărul, să fiu mântuită și să-mi fac datoria de ființă creată. Asta ar trebui să urmăresc. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Soarta omului este controlată de mâinile lui Dumnezeu. Ești incapabil de a te controla pe tine însuți: în ciuda faptului că omul întotdeauna se agită și își găsește ocupații în nume propriu, el rămâne incapabil de a se controla. Dacă ai putea să-ți cunoști propriile perspective, dacă ai putea să-ți controlezi propria soartă, ai mai fi o ființă creată?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Restaurarea vieții normale a omului și conducerea lui către o destinație minunată”). E adevărat. Pentru fiecare om care vine pe lume, Dumnezeu a stabilit demult ce cale va apuca și cât va suferi. Nimeni nu poate ajuta pe altcineva. Am născut-o pe fiica mea, dar soarta ei era în mâinile lui Dumnezeu. El a decis cu mult timp în urmă cât avea să sufere. Chiar dacă eram alături de ea, nu puteam să port eu suferința care îi era destinată. Nu-mi puteam controla nici propria soartă, cu atât mai puțin pe a ei. Trebuia doar s-o încredințez pe fiica mea lui Dumnezeu și să mă supun stăpânirii Lui. Apoi, într-o zi, am reușit să mă furișez afară din casă, în timp ce soțul meu dormea.
Spre surprinderea mea, după numai două săptămâni, un conducător mi-a spus că soțul meu îi deranja pe frați și surori zilnic, spunând că avea să-i denunțe la poliție dacă nu mă întorceam. A trebuit să merg acasă ca ei să nu aibă necazuri. De data asta, soțul meu m-a supravegheat cu și mai multă strictețe. M-a ținut închisă în casă, ascunzând cheia și fiind tot timpul la câțiva pași de mine. Mă urmărea chiar și când găteam sau mergeam la toaletă. Ținea televizorul aprins de dimineață până noaptea, obligându-mă în fiecare zi să mă uit la știri și la filme patriotice împreună cu el, spunând că voia să mă spele pe creier. A spus că vărul meu i-a zis să nu-mi mai dea nicio ocazie să mă rog sau să citesc cuvintele lui Dumnezeu şi că, pentru a mă face să-mi abandonez credința, trebuia să mă îndoape cu tot ce era la televizor, ca să nu mai fie loc pentru gânduri religioase. De asemenea, mi-a spus că nu-mi putea da pace nicio clipă fiindcă, dacă mă rugam, Dumnezeu avea să-mi ofere o cale de scăpare și apoi aveam să merg la adunări și să răspândesc Evanghelia din nou. Furioasă, i-am spus: „E libertatea mea să am credință. De ce te alături Partidului Comunist, oprimându-mă și privându-mă de libertate? Te-ai bucurat de harul lui Dumnezeu datorită credinței mele și ai văzut ce poate să facă El. Acum îmi curmi credința și mă oprimi. Nu doar că mă oprimi pe mine – te împotrivești lui Dumnezeu!” Spre surprinderea mea, a strigat la mine: „Mă împotrivesc lui Dumnezeu, deci cere-I să vină să mă pedepsească!” Am fost absolut șocată. Cum a putut spune un astfel de lucru? Își pierduse orice rațiune. M-a ținut închisă așa în jur de o săptămână, fără ca nici măcar să pot face un pas afară. Nu puteam să citesc cuvintele lui Dumnezeu, să merg la adunări sau să-mi fac datoria. A fost o suferință absolută. Nu aveam poftă de mâncare și nu puteam dormi. Mă gândeam cum toți ceilalți făceau o datorie, în vreme ce eu rămâneam închisă în casă de soțul meu, privată până și de dreptul de a mă ruga. Dacă lucrurile continuau așa, nu m-aș fi îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu? În plus, toți membrii familiei mele erau de partea soțului meu, oprimându-mă. De-abia mai puteam suporta. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai rău. Eram singură și neajutorată.
Într-o seară, când soțul meu dormea, m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu. Am spus: „Dumnezeule, nu-Ți pot citi cuvintele. Mă simt foarte slabă pe dinăuntru. O, Dumnezeule, statura mea este atât de mică. Te rog să-mi dai credință și putere!” După ce m-am rugat, m-am gândit la un pasaj din cuvintele Lui. „Cei la care Dumnezeu Se referă ca biruitori sunt cei care încă pot să mărturisească ferm, să-și mențină încrederea și devotamentul față de Dumnezeu când sunt sub influența Satanei sau sunt asediați de Satana, adică atunci când se găsesc printre forțele întunericului. Dacă poți să rămâi cu inima pură înaintea lui Dumnezeu și să păstrezi iubirea autentică pentru Dumnezeu indiferent de situație, atunci tu mărturisești ferm în fața lui Dumnezeu, și asta vrea să spună Dumnezeu prin «a fi biruitor»” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că, în zilele de pe urmă, El vrea să desăvârșească un grup de oameni deveniți biruitori, care nu vor ceda forțelor întunecate, sub atacurile și persecuția Satanei. În schimb, vor ține strâns de credința și devotamentul lor și vor fi martori minunați pentru Dumnezeu. M-am simțit inspirată și gata să mă supun și să învăț o lecție. Oricum m-ar fi blocat și oprimat soțul meu, aveam să rămân fermă și să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Ulterior, când soțul meu dormea, contemplam cuvintele lui Dumnezeu, rugându-mă sau cântând un imn în sinea mea, iar asta îmi aducea o oarecare bucurie. În a nouăsprezecea zi a arestului meu la domiciliu, soțul meu a început să aibă dureri de cap, de gât sau de spate când se certa cu mine. Cu cât era mai furios, cu atât îl durea mai tare, până în punctul de a țipa de durere, până când nu a mai îndrăznit să se certe. În cele din urmă a spus: „Nu mai pot! Cu cât te țin mai mult închisă, cu atât mai însuflețită devii. În schimb, eu doar mă îmbolnăvesc.” În ziua următoare, a plecat la serviciu, lăsându-mă închisă în casă. Într-o zi, am găsit din întâmplare cheia și m-am strecurat afară din casă, când el nu era acolo. I-am fost atât de recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a dat o cale de scăpare și că puteam, în sfârșit, să particip la adunări și să-mi fac din nou datoria.
După aceea, soțul meu nu m-a mai supravegheat la fel de îndeaproape. Ori de câte ori încerca din răsputeri să mă comande, se îmbolnăvea și simțea o durere groaznică în gât. Într-o zi din martie 2012, mi-a spus: „În toți acești ani, am vrut să alegi între familia noastră și credința ta. N-ai renunțat la credința ta. Să încheiem asta azi. Sunt două căi în fața ta. Dacă rămâi în casa asta, nu-L poți urma pe Dumnezeu, iar dacă Îl urmezi, nu te mai poți întoarce aici niciodată.” I-am spus cu convingere: „Am ales calea credinței în Dumnezeu și nu mă voi întoarce niciodată.” Apoi mi-am făcut bagajele și am plecat din casă, intrând în rândul tuturor celor care își fac datoria. Slavă Ție, Dumnezeule Atotputernic!