Ce am învățat în urma demiterii mele
Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Oamenii nu își pot schimba singuri firea; ei trebuie să fie supuși judecății, mustrării, suferinței și rafinării cuvintelor lui Dumnezeu sau să fie tratați, disciplinați și emondați prin cuvintele Lui. Doar după aceea pot să ajungă la ascultarea și devotamentul față de Dumnezeu și să nu mai fie superficiali față de El. Sub rafinarea cuvintelor lui Dumnezeu se schimbă firile oamenilor. Doar prin dezvăluirea, judecata, disciplinarea și tratarea cuvintelor Lui nu vor mai îndrăzni ei să acționeze nechibzuit și, în schimb, vor deveni calmi și liniștiți. Cel mai important lucru este că sunt capabili să se supună cuvintelor actuale ale lui Dumnezeu și lucrării Sale și, chiar dacă nu este conform noțiunilor umane, ei pot să lase la o parte aceste noțiuni și să se supună de bunăvoie” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei a căror fire s-a schimbat sunt aceia care au intrat în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte practice. Doar fiind judecați, mustrați și emondați de cuvintele Sale, putem să ne schimbăm firile satanice și să obținem supunere și credință față de El. Obișnuiam să-mi îndeplinesc îndatoririle cu o fire coruptă, protejându-mi mereu imaginea și statutul. După ce am fost demis, mi-am cunoscut firea coruptă prin judecata și dezvăluirea din partea cuvintelor lui Dumnezeu. Am avut remușcări și m-am disprețuit, iar când am primit o altă datorie, am fost mai bun decât înainte.
În august 2020, am fost ales conducător de biserică și am răspuns de lucrarea bisericii împreună cu alți câțiva frați și surori. În principal, verificam lucrarea de udare, participând și la luarea deciziilor pentru proiectele bisericii. Ne împărțisem responsabilitățile, dar am știut că lucrarea bisericii e o componentă complexă și că trebuia să cooperez cu frații și surorile pentru a ocroti interesele bisericii și a-mi face bine îndatoririle. La început, am fost foarte atent la întâlnirile săptămânale. Participam activ la discuție și făceam recomandări. Apoi, într-o zi de octombrie, udarea nou-veniților a fost cât pe ce să fie întârziată pentru că n-am verificat-o la timp. Superiorii m-au emondat aspru. M-am gândit: „A fost o problemă cu lucrarea mea, de aceea mă emondau pe mine. Dacă vor apărea și alte probleme, conducătorii vor vedea cine sunt, vor spune că nu pot face lucrare practică și voi fi demis. Cum îmi voi mai arăta fața? Cine mă va mai aprecia? Nu, trebuie să mă depun mai mult efort în lucrarea de care răspund, fără să mai fac greșeli.”
După o vreme, sfera responsabilităților mele s-a lărgit. Nu eram bun la unele lucruri și investeam mult timp să stăpânesc principiile relevante, dar erau atât de multe lucruri care trebuiau discutate și hotărâte la fiecare întâlnire cu conlucrătorii iar asta lua mult timp. M-am întrebat dacă nu cumva, după o vreme, asta ar putea afecta lucrarea de care răspundeam. Dacă lucrarea de care eram responsabil nu era eficientă și apăreau și alte probleme, cu siguranță urma să fiu demis și, atunci, ce aveau să creadă ceilalți despre mine? Alți oameni verificau alte proiecte ale bisericii. Mi-am închipuit că ei pot să discute, însă eu am foarte mult de lucru. Ba mai mult, faptul că ei își terminau treaba n-avea nicio legătură cu mine și nu îmi aducea nicio laudă. Însă aș fi direct responsabil de probleme, dacă acestea apăreau în sfera mea, așa c-ar trebui să mă ocup doar de propriile responsabilități. După aceea, am investit mai mult timp și efort în principala lucrare de care răspundeam și am tratat lucrarea celorlalți ca pe o povară. Când lucrarea bisericii trebuia discutată și hotărâtă, mi-am spus părerea despre tot ce avea legătură cu lucrarea mea, dar m-am ocupat doar de sarcinile mele când ceva ieșea din sfera aceea. N-am ascultat cu atenție discuțiile, așadar, când a fost nevoie de părerea sau decizia mea, am fost de acord, pur și simplu, cu ceilalți. Când trebuia să discutăm și să decidem urgent chestiuni importante, imediat ce vedeam că n-aveau legătură cu datoria mea, le neglijam și mă purtam cu indiferență.
După un timp, am tot auzit de la frați și surori că unele chestiuni nu fuseseră bine gestionate, iar ei au fost emondați de conducătorii noștri și, de asemenea, că distribuirea personalului nu era în conformitate cu principiile, cauzând pierderi pentru lucrarea bisericii. Unele lucruri necesitau decizia și semnătura tuturor. Întrucât nu fuseseră bine gestionate, în cele din urmă, asta a dăunat intereselor bisericii. Nici achiziționarea de bunuri pentru biserică n-a fost bine gestionată, ducând la pierderea banilor bisericii. S-au tot întâmplat astfel de lucruri. M-am gândit că era bine că nu erau probleme grave în lucrarea mea și că, atunci când un conducător ar fi cercetat cine era de vină, vina n-ar fi căzut asupra mea. A fost genul de atitudine iresponsabilă pe care am avut-o mult timp față de datoria mea și n-am văzut nimic greșit în asta. Într-o zi, o soră cu care lucram mi-a spus că nu-mi asumam o povară în datoria mea, nici nu vedeam imaginea de ansamblu, ci eram atent doar la lucrarea mea și nu mă implicam activ în procesul decizional. A spus că e un lucru periculos și că, dacă nu schimb asta, mai devreme sau mai târziu, voi fi alungat de Dumnezeu. Mi-a spus c-ar trebui să reflectez profund la atitudinea mea față de datorie. După părtășia ei, tot n-am reflectat asupra mea. În schimb, am găsit motive: „Nu ai văzut toată suferința mea? Nu este deloc ușor să îndeplinesc bine această sarcină. Dacă sunt probleme cu lucrarea de care răspund, sunt direct responsabil și, atunci, ce ar crede ceilalți despre mine? Ar crede că sunt incapabil și că nu pot face lucrare practică. În plus, nu răspund alții de celelalte sarcini? Participarea mea la aceste decizii nu va avea nicio consecință.” Și astfel, fusesem mereu nepăsător și iresponsabil față de lucrarea bisericii și nu am reflectat sau încercat să mă cunosc.
În ianuarie 2021, un conducător a venit la mine și mi-a spus: „Frații și surorile au zis că nu-ți asumi povara în datorie, că în timpul discuțiilor despre lucrare, rareori îți spui părerea, nu faci recomandări substanțiale și n-ai nici pic de responsabilitate pentru lucrarea bisericii. Nu ești potrivit pentru a fi conducător. După dezbateri, am decis toți c-ar trebui să fii demis.” Ascultându-l pe conducător, am devenit complet năucit, gata să mă prăbușesc. M-am gândit: „N-am participat mult la lucrarea de ansamblu a bisericii, dar am fost foarte ocupat zilnic cu responsabilitățile mele și am suferit atât de mult. Cum puteți spune că nu duc o povară? Nu ajunge că mi-am făcut treaba fără nicio problemă?” O vreme, n-am putut accepta acest final, dar am continuat să cred că tot ce a făcut Dumnezeu era bun, iar eu încă nu-mi dădeam seama de asta. M-am rugat lui Dumnezeu și am căutat îndrumarea Lui, ca să pot reflecta și să mă pot cunoaște.
Ulterior, am văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care m-a impresionat foarte mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „Conștiința și rațiunea ar trebui să fie amândouă componente ale umanității unei persoane. Acestea sunt ambele fundamentale și extrem de importante. Ce fel de persoană este aceea care nu are conștiință și nu are rațiunea umanității normale? În general, este o persoană lipsită de umanitate, una cu umanitate extrem de săracă. Discutând mai amănunțit, cum se manifestă o persoană cu umanitate pierdută? Încercați să analizați ce trăsături se regăsesc în astfel de oameni și ce manifestări specifice prezintă. (Ei sunt egoiști și demni de dispreț.) Oamenii egoiști și demni de dispreț sunt superficiali în acțiunile lor și sunt rezervați față de orice lucru care nu îi privește personal. Ei nu iau în considerare interesele casei lui Dumnezeu și nici nu arată considerație pentru voia lui Dumnezeu. Nu-și asumă povara de a-și îndeplini îndatoririle sau de a mărturisi pentru Dumnezeu și nu au niciun simț al responsabilității. La ce se gândesc de fiecare dată când fac ceva? Primul lor gând este: «Va ști Dumnezeu dacă fac asta? Este vizibil pentru alți oameni? Dacă alți oameni nu văd că am făcut tot acest efort și că am lucrat cu asiduitate și dacă nici Dumnezeu nu vede, atunci nu are niciun rost să fac acest efort și să sufăr pentru asta.» Nu este un lucru extrem de egoist? În același timp, este un tip de intenție infamă. Când ei gândesc și acționează astfel, conștiința lor joacă vreun rol? Este conștiința lor acuzată în asta? Nu, conștiința lor nu joacă niciun rol și nu este acuzată. Există unii oameni care nu își asumă nicio responsabilitate, indiferent de datoria pe care o îndeplinesc. Nici nu raportează superiorilor lor cu promptitudine problemele pe care le descoperă. Când văd că oamenii produc tulburări și perturbări, închid ochii. Când văd oameni răi săvârșind rele, nu încearcă să-i oprească. Ei nu protejează interesele casei lui Dumnezeu și nu iau în considerare care le este datoria și responsabilitatea. Când își îndeplinesc datoria, oamenii ca aceștia nu fac nicio lucrare reală; sunt persoane care caută să facă pe plac oamenilor, ahtiate după confort; vorbesc și acționează doar pentru vanitatea, imaginea, statutul și interesele personale și sunt dispuși să își dedice timpul și efortul doar lucrurilor care le aduc beneficii. Acțiunile și intențiile unor asemenea persoane sunt clare pentru toată lumea: răsar de fiecare dată când există șansa de a-și arăta fața sau de a se bucura de vreo binecuvântare. Dar, când nu este o șansă de a-și arăta fața sau imediat ce există o perioadă de suferință, dispar din vedere precum o țestoasă care își retrage capul în carapace. Are o asemenea persoană conștiință și rațiune? (Nu.) O persoană fără conștiință și rațiune, ce se comportă în acest mod, simte oare remușcare? Oamenii ca aceștia nu au remușcări; conștiința unei asemenea persoane nu servește niciunui scop. Nu a simțit niciodată remușcarea din partea conștiinței sale, deci poate ea să simtă reproșul și disciplina Duhului Sfânt? Nu, nu poate” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferindu-ți inima lui Dumnezeu, poți obține adevărul”). Am simțit cum cuvintele lui Dumnezeu îmi străpung inima. Eram exact ce a descris Dumnezeu. Fusesem neatent și distant față de datoria mea, neacordând atenție decât responsabilităților mele. Mă ocupasem doar de lucrarea mea. Luasem în considerare doar dacă îmi putea fi satisfăcută dorința de reputație și statut. Nu ocrotisem deloc lucrarea bisericii. În perioada aceea, când toți discutau pentru a lua decizii, am considerat că orice succes din afara responsabilității mele nu m-ar ajuta să dau bine, iar dacă aceste lucruri nu erau bine gestionate, vina ar cădea pe mine. Așadar, nu participam dacă puteam evita acest lucru. Am făcut totul mecanic, fiind de acord cu toți ceilalți. Aceea era nepăsare și iresponsabilitate. Am fost foarte sârguincios și muncitor în lucrarea din sfera mea, temându-mă să nu fiu emondat dacă era vreo problemă, sau că voi demis și complet discreditat. Ca să mă ocup bine de lucrarea mea și să-mi păstrez statutul și imaginea în fața celorlalți, am tratat luarea deciziilor ca pe o neplăcere și o pierdere de timp care mă împiedica să-mi duc la bun sfârșit lucrarea. Reflectând asupra comportamentului meu, am văzut că intenția din spatele îndeplinirii datoriei mele fusese să mă mulțumesc pe mine și că toată suferința fusese pentru mine. Nu-mi asumasem nicio povară și nicio responsabilitate pentru a ocroti lucrarea sau interesele bisericii. Nu fusesem lipsit de umanitate? Eram complet nedemn de o funcție atât de importantă. În acel moment, am acceptat pe deplin demiterea mea. Deși eram conștient că faptele mele încălcau voia lui Dumnezeu, tot nu mi-am înțeles propria natură și n-am știut ce anume a dus la neasumarea poverii în datoria mea, la fixația asupra reputației și a statutului și a neglijenței mele complete față de interesele bisericii. După aceea, m-am rugat lui Dumnezeu în legătură cu această problemă, cerându-I să mă îndrume să cunosc rădăcina și esența problemei mele, să-mi văd firea satanică, ca să mă pot disprețui din toată inima.
După aceea, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Antihriștii nu au pic de conștiință, simț sau umanitate. Nu numai că le lipsește orice urmă de rușine, dar au și un alt semn distinctiv: sunt neobișnuit de egoiști și ticăloși. Sensul literal al «egoismului și ticăloșiei» lor nu este greu de înțeles: ei sunt orbi cu privire la orice în afară de propriile interese. Orice are legătură cu propriile sale interese îi captează toată atenția și va suferi pentru asta, va plăti un preț, se va cufunda în acel lucru și i se va dedica. Va închide ochii în fața oricărui lucru nu are legătură cu propriile interese și nu-l va lua în seamă; alții pot face cum doresc – nu îi pasă dacă o persoană este perturbatoare sau provoacă tulburări și, din punctul lui de vedere, acest lucru nu are nicio legătură cu el. Spus cu tact, se ocupă de treburile lui. Însă este mai corect să spunem că acest tip de persoană este mârșavă, dezgustătoare, ticăloasă; o definim ca «egoistă și ticăloasă». Cum se manifestă egoismul și ticăloșia antihriștilor? În tot ceea ce este în beneficiul statutului și reputației lui, depune eforturi ca să facă sau să spună orice este necesar și îndură de bunăvoie orice suferință. Dar când este vorba de lucrarea rânduită de casa lui Dumnezeu sau de lucrarea care este prielnică pentru progresul în viață al aleșilor lui Dumnezeu, o ignoră cu desăvârșire. Chiar și atunci când răufăcătorii întrerup, tulbură și comit tot felul de rele, afectând grav prin asta lucrarea bisericii – rămâne impasiv și nepăsător, ca și cum acest lucru nu ar avea nimic de-a face cu el. Și dacă cineva descoperă și raportează faptele viclene ale unui răufăcător, el spune că nu a văzut nimic și simulează ignoranța. Însă dacă cineva îl raportează și dă în vileag faptul că nu face lucrare practică și doar urmărește reputația și statutul, vede roșu înaintea ochilor. Ședințele sunt convocate în grabă pentru a discuta cum să reacționeze, se desfășoară anchete pentru a descoperi cine l-a trădat, cine a fost inițiatorul, cine a fost implicat. Nu va mânca și nu va dormi până nu va da de capăt problemei și până când chestiunea va fi dată cu totul uitării; uneori, e fericit doar după ce-i doboară pe toți cei implicați în raportarea sa. Aceasta este manifestarea egoismului și ticăloșiei, nu-i așa? Face el lucrarea bisericii? El acționează pur și simplu de dragul puterii și statutului său. Își conduce propria operațiune. Indiferent ce lucrare întreprinde, genul de persoană care este un antihrist nu se gândește niciodată la interesele casei lui Dumnezeu. Se gândește doar dacă propriile interese vor fi afectate, doar la puțina lucrare prezentă care e în beneficiul său. Pentru el, lucrarea principală a bisericii este doar un lucru făcut în timpul liber. Nu o ia deloc în serios. Se mișcă doar când este îndemnat să acționeze, face numai ceea ce îi place și doar lucrarea menită pentru a-și păstra statutul și puterea. În ochii lui, orice lucrare rânduită de casa lui Dumnezeu, lucrarea de răspândire a Evangheliei și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu nu sunt importante. Indiferent ce dificultăți întâmpină alți oameni în munca lor, ce probleme au identificat și raportat antihriștilor, cât de sincere le sunt cuvintele, antihriștii nu acordă atenție, nu se implică, de parcă asta nu are nicio legătură cu ei. Indiferent de cât de importante sunt problemele care apar în lucrarea bisericii, ei sunt extrem de indiferenți. Chiar și atunci când problema se află înaintea lor, ei doar o abordează superficial. Numai atunci când sunt emondați direct de Cei de mai sus și li se ordonă să rezolve o problemă, vor face, în silă, puțină lucrare reală și vor oferi Celor de mai sus ceva de văzut; curând după aceea, își vor vedea de propria treabă. Față de lucrarea bisericii, față de lucrurile importante ale contextului mai larg, ei sunt dezinteresați, ignoranți. Ba chiar ignoră problemele pe care le descoperă și dau răspunsuri superficiale sau își folosesc cuvintele ca să te respingă când sunt întrebați de probleme, abordându-le doar cu mare reticență. Aceasta este manifestarea egoismului și ticăloșiei, nu-i așa?” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și esența firii lor (Partea întâi)”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au străpuns inima. Antihriștii lucrează doar pentru reputația și statutul lor și sunt sârguincioși în tot ceea ce implică propriile interese. Pot să sufere și să-și consume toată energia fizică și mentală pentru asta. Ignoră tot ce nu le aduce niciun beneficiu. Sunt deosebit de egoiști și demni de dispreț. Am văzut că avusesem un comportament de antihrist și că lucrasem doar pentru reputația și statutul meu. „Lasă lucrurile să treacă, dacă ele nu te afectează direct” și „Cu cât mai puține probleme, cu atât mai bine” erau filosofii satanice care mă ghidaseră în viață. Acordasem atenție doar lucrării de care eram responsabil și care îmi putea afecta reputația și statutul, am ignorat lucrarea ieșită din sfera responsabilității mele. Aceasta a dus la pierderi însemnate pentru lucrarea și banii bisericii. Am văzut că fusesem un degenerat egoist, egocentric și vrednic de dispreț, că nu puteai să pui bază în mine. Când mă gândesc la acea perioadă, o serie de probleme au apărut în lucrarea bisericii, iar conducătorii i-au emondat pe ceilalți frați și surori pentru că nu și-au făcut bine treaba. N-am fost emondat direct, dar eram totodată conducător de biserică și aveam o responsabilitate de neevitat. Dac-aș fi participat cu sârguință la discuțiile despre lucrare, poate c-aș fi descoperit unele probleme. Dar, pentru a-mi salva imaginea și statutul, m-am ocupat numai de puținele mele responsabilități și nu m-am gândit deloc la lucrarea generală a bisericii, nici la interesele ei. Văzând diferitele fărădelegi din datoria mea și pierderile ireparabile cauzate lucrării bisericii, am regretat și m-am învinuit. Dumnezeu m-a înălțat și mi-a arătat har, permițându-mi să îndeplinesc o datorie atât de importantă și dându-mi ocazia să mă perfecționez ca să pot înțelege adevărul mai repede. Eu mă bucurasem de udarea și susținerea cuvintelor lui Dumnezeu timp de mulți ani și, totuși, am răsplătit acest lucru cu nerecunoștință și n-am vrut să-mi fac bine datoria, nici să-I răsplătesc iubirea lui Dumnezeu. M-am gândit doar cum să-mi apăr imaginea, statutul și mica mea sferă, ca să nu fiu emondat. Am fost nepăsător și iresponsabil cu această lucrare importantă și n-am făcut nimic când interesele și lucrarea bisericii au avut de suferit. Am fost indiferent și n-am avut pic de conștiință. Cum aș putea măcar să fiu considerat uman? Când o familie hrănește un câine, acesta îi va fi credincios pe deplin. Am fost cu adevărat mai rău și decât un animal. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam tot mai nedemn să mă bucur de harul lui Dumnezeu. Atunci, am venit înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune: „O, Dumnezeule, m-am gândit doar la reputația și statutul meu făcându-mi datoria, fără să apăr în vreun fel lucrarea bisericii. Am fost lipsit de umanitate, egoist și egocentric. Demiterea mea este venirea dreptății Tale, ba mai mult, este iubirea și mântuirea Ta pentru mine. Sunt gata să mă căiesc.”
Apoi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Care este standardul după care sunt judecate acțiunile și comportamentul unei persoane drept bune sau rele? Acesta e dacă acea persoană, în gândurile, efuziunile și acțiunile sale, deține sau nu mărturia punerii în practică a adevărului și a trăirii adevărului-realitate. Dacă nu ai această realitate sau nu o trăiești, atunci, fără nicio îndoială, ești un răufăcător. Cum îi privește Dumnezeu pe răufăcători? Pentru Dumnezeu, gândurile și acțiunile tale exterioare nu sunt mărturie pentru El, nici nu-l umilesc și nu îl înfrâng pe Satana; în schimb, Îl fac de rușine pe El și sunt pline de semnele ocării pe care I-ai adus-o. Nu mărturisești pentru Dumnezeu, nu te sacrifici pentru El și nici nu-ți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile față de Dumnezeu; în schimb, acționezi pentru binele tău. Ce înseamnă «pentru binele tău»? Mai precis, înseamnă pentru binele Satanei. Prin urmare, în final, Dumnezeu va spune: «Plecați de la Mine, voi, cei ce săvârșiți fărădelegea!» În ochii lui Dumnezeu, acțiunile tale nu vor fi văzute ca fapte bune, vor fi considerate fapte rele. Nu numai că nu vor obține aprobarea lui Dumnezeu – vor fi condamnate. Ce speră să câștige cineva dintr-o astfel de credință în Dumnezeu? Oare, până la urmă, nu-i așa că o astfel de credință nu va da niciun rezultat?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin înlăturarea firii corupte”). Am văzut din cuvintele lui Dumnezeu că firea Lui e dreaptă și nu tolerează nicio ofensă. Dumnezeu vede în adâncul inimilor noastre și, dacă ne îndeplinim îndatoririle cu alte intenții decât mulțumirea Lui, dacă nu practicăm adevărul, dacă vrem să fim mulțumiți în toate privințele și urmărim reputația și statutul, Dumnezeu nu laudă asta. Oricât am suferi făcând asta, Dumnezeu nu comemorează acest lucru, ci ne condamnă drept persoane rele. Intențiile din datoria mea erau greșite. Nu erau ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu, ci pentru propriul proiect. Eram dispus să sufăr și să fac efort pentru lucrarea de care răspundeam, dar o făceam pentru a-mi apăra statutul și imaginea în ochii celorlalți. Am vrut să fiu admirat pentru că păream că sufăr și că trudesc, ca să obțin lauda oamenilor și un loc în inimile lor. Prin harul lui Dumnezeu am fost capabil să slujesc în calitate de conducător și am avut șansa de a mă perfecționa. Conducătorii răspund de lucrarea generală a bisericii și sunt multe probleme, greutăți și chestiuni de rezolvat. E nevoie de multă căutare a adevărului și principiilor. Ei pot face greșeli în lucrare și pot fi emondați, dar, prin revizuire, remediere și reflectare constantă, vor obține multe. Toate sunt cunoștințe practice, fie că e vorba de firea dreaptă a lui Dumnezeu sau de firea lor coruptă. Dumnezeu le permite oamenilor să dobândească adevărul prin îndeplinirea unei datorii, dar eu nu țineam cont de voia lui Dumnezeu sau nu-mi luam în serios datoria. O tratam ca pe o inconveniență, pierzând atâtea șanse de a dobândi adevărul. Într-o datorie atât de importantă, dacă nu eram responsabil, nu colaboram cu ceilalți, nu jucam un rol în procesul decizional sau în supraveghere, cum îmi făceam, de fapt, datoria? Îl păcăleam și înșelam pe Dumnezeu. Făceam rău!
Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Pentru toți cei care îndeplinesc o datorie, indiferent cât de profundă sau superficială este înțelegerea lor despre adevăr, cel mai simplu mod de a practica intrarea în adevărul-realitate este să se gândească, în toate, la interesele casei lui Dumnezeu și să renunțe la propriile dorințe egoiste, la intențiile personale, la motive, mândrie și statut. Să pună interesele casei lui Dumnezeu pe primul loc – măcar atât ar trebui să facă un om. Dacă o persoană care îndeplinește o datorie nu poate face nici măcar atât, atunci cum se poate spune că își face datoria? Asta nu înseamnă a-ți îndeplini datoria. Ar trebui să te gândești mai întâi la interesele casei lui Dumnezeu, să fii atent la voia Sa și să ții seama de lucrarea bisericii. Pune aceste lucruri înainte de toate; abia după aceea poți să te gândești la stabilitatea statutului tău sau la cum te privesc alții. Nu simțiți că devine ceva mai ușor atunci când împărțiți asta în doi pași și faceți unele compromisuri? Dacă vei practica astfel o vreme, vei ajunge să simți că a-L mulțumi pe Dumnezeu nu este un lucru atât de dificil. Ba mai mult, ar trebui să poți să-ți îndeplinești responsabilitățile, să-ți onorezi obligațiile și datoria, să lași deoparte dorințele, intențiile și motivele tale egoiste, să ai considerație față de voia lui Dumnezeu și să pui pe primul loc interesele casei lui Dumnezeu, lucrarea bisericii și datoria pe care ar trebui s-o îndeplinești. După ce vei fi experimentat aceste lucruri o vreme, vei simți că acesta este un mod bun de a te comporta. Înseamnă să trăiești deschis și onest, să nu fii o persoană meschină, josnică; înseamnă să trăiești cu dreptate și onoare, mai degrabă decât să fii josnic, meschin și să nu fii bun de nimic. Vei simți că așa ar trebui să acționeze o persoană. Și că aceasta este înfățișarea pe care ar trebui să o trăiască. Treptat, dorința ta de a-ți satisface propriile interese se va diminua” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin înlăturarea firii corupte”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o cale de practicare. Interesele bisericii trebuie să fie pe primul loc în îndatoririle noastre. Trebuie să-I acceptăm scrutarea, să ne concentrăm pe căutarea adevărului, să lăsăm deoparte imaginea, statutul și interesele personale și să păzim, în toate privințele, lucrarea bisericii. Doar așa putem să acționăm în acord cu voia Lui și să trăim sincer și onorabil. Crezusem mereu că a participa în procesul decizional pentru lucrarea bisericii îmi va întârzia propria lucrare, dar e o idee absurdă. De fapt, cât te axezi pe căutarea adevărurilor-principii, păstrezi un sens al priorităților și te ocupi de sarcini esențiale, lucrarea nu va fi întârziată. Iar participând la luarea deciziilor, vei înțelege mai multe principii, lucru prielnic pentru datorie și pentru tine. Casa lui Dumnezeu pune fiecare biserică să-și aleagă câțiva conducători care răspund împreună de lucrarea ei, astfel încât să se poată completa, supraveghea și verifica reciproc. Mai ales în chestiuni importante, când aceștia sunt factori decizionali, acest lucru poate să prevină pierderi pentru lucrarea bisericii datorate unor decizii aleatorii și lipsei de înțelegere, dar eu am fost nepăsător și neglijent într-o datorie atât de importantă. N-am fost deloc demn de încredere și am meritat să fiu demis și izgonit. Când mi-am dat seama de asta, am decis că, în viitor, indiferent dacă e lucrarea de care răspund în principal, dacă e lucrarea bisericii sau implică interesele ei, aceasta e responsabilitatea și datoria mea și ar trebui să fac totul pentru a ocroti lucrarea bisericii.
Mai târziu, am fost ales conducător la o altă biserică. Am știut că acest lucru reprezenta o preamărire din partea lui Dumnezeu. Fusesem egoist și josnic, dar biserica tot mi-a permis să îndeplinesc o datorie atât de importantă. Am jurat că o voi face cum se cuvine, că nu mă voi gândi cu egoism doar la lucrarea mea. Eram unul dintre cei trei conducători de la acea biserică și fiecare răspundea de o parte a lucrării. În lucrarea de care eram responsabil, am văzut multe lucruri pe care nu le înțelegeam, care necesitau timp și efort pentru a le învăța. Zilnic, aveam programul încărcat și uneori simțeam că nu am destul timp. Într-o zi, o soră cu care lucram a venit la mine și a spus că voia s-o ajut să se ocupe de câteva probleme. M-am gândit: „Cu câteva zile înainte, un conducător superior mi-a revizuit lucrarea și mi-a spus că erau multe lucruri pe care nu le făcusem cum trebuie. Timpul meu e foarte prețios. Dacă merg să o ajut și asta îmi întârzie lucrarea și mă împiedică să am rezultate, ce va crede conducătorul despre mine? Oare va spune că sunt incompetent și că nu pot face lucrare practică? Oare voi fi demis din nou?” La acest gând, mi-am dat seama că iar mă gândeam la imaginea și statutul meu, că lucrarea bisericii e un întreg și că nu o pot diviza. Dacă mă ocupam doar de responsabilitățile mele și neglijam restul, n-aș fi egoist și demn de dispreț, apărându-mi doar propriile interese? N-am putut face asta. A trebuit să las interesele mele și să cooperez cu sora pentru a rezolva problemele bisericii. Așadar, am fost de-acord să o ajut să se ocupe de probleme. Când am făcut asta, m-am simțit împăcat și am simțit libertatea care vine din practicarea adevărului. Deși demiterea a fost foarte dureroasă pentru mine, mi-a dat și o lecție valoroasă. M-a făcut să conștientizez practic firea dreaptă a lui Dumnezeu, care nu tolerează ofensă. De asemenea, mi-am îndreptat, într-o anumită măsură, părerile greșite și atitudinea nepăsătoare față de datoria mea. Slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea mea!
Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!