de Yifan, China

Am început să sufăr de astm alergic pe când aveam 28 de ani. De fiecare dată când se declanșează o criză, nu pot să respir și am o stare de sufocare atât de intensă, încât începe să mi se învârtă capul. Noaptea, nu pot nici măcar să stau întinsă; trebuie să șed în capul oaselor sprijinită de ceva și sunt nevoită să rămân așa toată noaptea. Pe atunci, mă internam des în spital pentru tratament, iar suferința pe care mi-o provoca boala mă lăsa epuizată atât fizic, cât și psihic. Îmi amintesc că, odată, eram grav bolnavă și nu puteam să respir, iar după ce am stat în spital timp de peste zece zile, starea tot nu mi s-a ameliorat; chiar și cu perfuzie și conectată la oxigen, tot mă sufocam și eram leoarcă de transpirație. Cei de la spital nu mă puteau trata, așa că au aranjat să fiu transferată la un spital mai mare. Am fost transportată cu o targă de cei din familia mea, iar de cum am ajuns la intrarea în spital, mi-am pierdut cunoștința. În clipa aceea, am crezut că era posibil să-mi fi venit sfârșitul, însă după zece zile de tratament de urgență, starea mea a fost adusă sub control. După externare, m-am recuperat acasă. Trăiam cu prudență în fiecare zi, temându-mă că până și cea mai mică scăpare mi-ar fi putut declanșa din nou boala. Într-o zi, am fost să mă vadă doctorul. Acesta a spus: „Boala ta reprezintă una dintre cele patru mari provocări medicale cu care se confruntă lumea. E deja un lucru bun că simptomele pot fi controlate, dar nu există nicio șansă de vindecare. Ar trebui să ai mereu la tine medicație de urgență, pentru că întârzierea tratamentului ți-ar putea pune viața în pericol.” A fost destul de demoralizant să aud asta. Cum de-am ajuns să sufăr de o astfel de boală la o vârstă așa de tânără? De fiecare dată când mă gândeam la perioada aceea în care eram în stare critică și în pragul morții, mă trecea un fior de teamă. În următorii zece ani și mai bine, am căutat tratament medical peste tot, dar n-am găsit niciunul care să rezolve cauza de bază, iar odată cu trecerea anilor, corpul meu a ajuns extrem de slăbit. Chinul bolii m-a făcut să-mi pierd speranța în viață. În 2009, mama mi-a predicat Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că aceasta este etapa finală a lucrării lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Faptul că puteam accepta lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu în timpul vieții mele era o mare binecuvântare! M-am gândit: „Atât timp cât urmăresc așa cum se cuvine, vindecarea bolii mele ar trebui să fie o chestiune neînsemnată pentru Dumnezeu. Poate că voi ajunge chiar să văd frumusețea Împărăției!” Era ca o oază în mijlocul deșertului, iar eu mi-am regăsit speranța în viață. După aceea, am început să-mi fac datoria la biserică. Încet-încet, simțeam că boala mea nu mai era la fel de gravă ca înainte. Deși încă aveam crize frecvente, le puteam ține sub control cu niște medicamente. Îi mulțumeam întruna lui Dumnezeu în inima mea și am devenit și mai motivată în datoria mea. Odată, am cunoscut o soră care credea în Dumnezeu de multă vreme. Ea a spus că, înainte să-L găsească pe Dumnezeu, suferise de aceeași boală ca mine. După ce L-a găsit pe Dumnezeu, a continuat să-și facă datoria în biserică și, fără să-și dea seama, își revenise din boala ei. M-am gândit în sinea mea: „Dumnezeu a putut s-o vindece pe ea, deci poate cu siguranță să mă vindece și pe mine. Doar că eu n-am plătit încă un preț suficient și nu sunt vrednică. Odată ce mă voi consuma mai mult, Dumnezeu nu mă va dezamăgi.”

Ulterior, am preluat îndatoriri bazate pe texte. Mă gândeam în sinea mea: „Faptul că pot face îndatoriri bazate pe texte reprezintă harul și înălțarea oferite de Dumnezeu, așa că trebuie să fac asta din toată inima. Poate că Dumnezeu va vedea disponibilitatea mea de a plăti un preț și îmi va ușura suferința. Dumnezeu este atotputernic, și poate că El mă poate vindeca pe deplin de boala mea.” Cu această mentalitate, lucram din zori și până-n seară în fiecare zi, iar datoria mea dădea și ea unele rezultate. Până în 2017, deoarece unele medicamente au devenit mai puțin eficiente în urma folosirii pe termen lung și deoarece medicamentele bune erau prea scumpe pentru mine, am ajuns să nu mă mai pot baza decât pe medicamente hormonale pentru a-mi ține boala sub control și pentru a continua să-mi fac datoria. M-am gândit în sinea mea: „În toți acești ani, n-am fost constrânsă de această boală și am continuat să-mi fac datoria. Poate că Dumnezeu va vedea felul în care mă consum și mă va vindeca într-o bună zi de boala mea. Atunci voi putea să-mi fac datoria ca o persoană normală. Ce minunat ar fi!” Tocmai pe când visam la asta, boala mea nu numai că nu s-a ameliorat, ci, dimpotrivă, s-a agravat. Pentru că de o vreme luam medicamente hormonale, au început să apară efecte secundare, iar corpul mi se umfla. Văzând în ce stare sunt, supraveghetorul n-a avut de ales și a trebuit să rânduiască să mă duc acasă pentru tratament. M-am simțit nespus de negativă și de nefericită, gândindu-mă: „Boala mea s-a agravat foarte tare. Nu știu nici măcar dacă o să apuc ziua de mâine, darămite să văd pe viitor locurile frumoase din Împărăția lui Dumnezeu!” Gândindu-mă la asta, fără ca măcar să-mi dau seama, pe față au început să-mi curgă lacrimi, iar în inima mea am început să mă lamentez: „O, Dumnezeule! În toți acești ani, am înfruntat vântul și ploaia pentru a-mi face datoria, îndurând numeroase greutăți și plătind un preț. Datoria mea a dat și ea rezultate, așa că de ce nu m-ai ocrotit? Dacă mor așa, nu va fi fost lipsită de sens toată consumarea mea? Dumnezeule, oare Te folosești de boala aceasta pentru a mă dezvălui și a mă elimina? Dacă aș fi știut că o să se întâmple una ca asta, m-aș fi preocupat să-mi tratez boala și să am grijă de trupul meu. Atunci n-aș fi ajuns în starea aceasta!” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai nedreptățită. După aceea, n-am mai mâncat și n-am mai băut cuvintele lui Dumnezeu, nici nu m-am mai rugat. Trăiam fiecare zi într-o stare de confuzie, asemenea unui cadavru ambulant. Mă simțeam cu adevărat îndepărtată de Dumnezeu, ca și cum El m-ar fi părăsit. Îmi era foarte teamă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, știu că starea mea este greșită, dar nu știu ce lecție ar trebui să învăț. Te rog să mă luminezi și să mă îndrumi pentru a-mi înțelege problema.”

Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, care dintre ei nu are propriile scopuri, motivații și ambiții? Deși o parte dintre ei cred în existența lui Dumnezeu și au văzut-o, credința lor în Dumnezeu tot conține acele motivații, iar scopul lor final în a crede în Dumnezeu este de a primi binecuvântările Sale și lucrurile pe care și le doresc. În experiențele de viață ale oamenilor, ei își spun deseori: «Am renunțat la familie și carieră pentru Dumnezeu și El ce mi-a dat? Trebuie să calculez și să confirm – am primit recent vreo binecuvântare? Am dat foarte mult în acest timp, am tot alergat și am suferit mult – mi-a dat Dumnezeu vreo promisiune, în schimb? Și-a adus aminte de faptele mele bune? Care va fi finalitatea mea? Pot primi binecuvântările lui Dumnezeu?…» Fiecare persoană face constant astfel de calcule în inima sa și Îi cere lui Dumnezeu lucruri care conțin motivațiile, ambițiile și mentalitatea sa de târguială. Adică, în inima sa, omul Îl testează în mod constant pe Dumnezeu, face constant planuri despre Dumnezeu și își susține argumentele pentru propriul final cu Dumnezeu și încearcă să obțină o declarație de la Dumnezeu și să vadă dacă Dumnezeu îi poate da ceea ce își dorește. În timp ce Îl caută pe Dumnezeu, omul nu Îl tratează ca pe Dumnezeu. Omul a încercat întotdeauna să facă târguri cu Dumnezeu, cerându-I lucruri neîncetat și chiar presându-L la fiecare pas, încercând să Îi ia toată mâna, după ce i s-a dat un deget. În același timp în care încearcă să se târguiască cu Dumnezeu, omul se și ceartă cu El, și există chiar unii oameni care, când se abat încercări asupra lor sau când se află în anumite situații, deseori devin slabi, negativi și neglijenți în lucrarea lor și plini de plângeri în privința lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a început prima oară să creadă în Dumnezeu, el L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligația și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească Dumnezeu erau de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a «credinței în Dumnezeu» a tuturor celor care cred în El și astfel e înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). „Relația omului cu Dumnezeu este doar una de pur interes personal. Este o relație dintre o persoană care primește și una care dă binecuvântarea. Pentru a spune lucrurilor pe nume, este relația dintre un angajat și un angajator. Angajatul lucrează din greu numai pentru a primi recompensele acordate de angajator. Nu există nicio afecțiune de înrudire într-o astfel de relație bazată pe interese, ci doar o tranzacție. Nu există a iubi sau a fi iubit, numai caritate și milă. Nu există înțelegere, doar o neputincioasă indignare reprimată și înșelătorie. Nu există intimitate, numai o prăpastie de netrecut. Acum că lucrurile au ajuns până în acest punct, cine poate inversa o astfel de direcție? Și câți oameni sunt capabili să înțeleagă cu adevărat cât de cumplită a devenit această relație? Cred că atunci când oamenii se cufundă în bucuria de a fi binecuvântați, niciunul nu-și poate imagina cât de jenantă și de dizgrațioasă este o astfel de relație cu Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 3: Omul poate fi salvat numai în mijlocul gestionării lui Dumnezeu”). Ceea ce expunea Dumnezeu era adevărata mea stare. Inima parcă-mi fusese străpunsă și mă simțeam tulburată, rușinată și umilită. În acești ani de credință în Dumnezeu, în aparență, chiar și atunci când sufeream de pe urma bolii, mă trezisem devreme și lucrasem până târziu pentru a-mi face datoria, și deși păream să Îi fiu loială lui Dumnezeu, atentă la intențiile Lui și doritoare să-L mulțumesc, adevărata mea intenție era de a mă folosi de consumarea mea și de realizările mele ca de un capital, pentru a-L determina pe Dumnezeu să mă vindece de boala mea. Vedeam aceste lucruri drept monede de schimb pentru a-mi asigura mântuirea și a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Tot ce făceam era de dragul propriilor binecuvântări și beneficii și încercam să închei târguri cu El. În realitate, nu-mi îndeplineam datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. M-am gândit la boala mea incurabilă și la felul în care anii de durere și de suferință m-au făcut să-mi pierd voința de a trăi; cu toate acestea, în durerea și în deznădejdea mea, a venit la mine Evanghelia lui Dumnezeu, iar eu, văzând autoritatea și puterea Lui, mi-am pus speranța în El. Mai ales atunci când am văzut că o soră s-a vindecat după ce L-a găsit pe Dumnezeu, m-am gândit că, atât timp cât sunt dispusă să îndur suferință în datoria mea, Dumnezeu nu mă va dezamăgi. Credeam nu numai că El mă va vindeca de boala mea, ci și că mă va aduce în Împărăția Lui ca să mă bucur de viață veșnică. Prin urmare, orice datorie mi-ar fi rânduit biserica, eu acceptam și mă supuneam, luam medicamente pentru a-mi ține sub control boala și nu îmi întârziam niciodată datoria. Dar când boala mea s-a agravat în loc să se amelioreze și m-am confruntat chiar cu amenințarea morții, m-am întors imediat împotriva lui Dumnezeu, simțind că El era nedrept față de mine. Trăiam într-o stare negativă, plângându-mă de Dumnezeu și înțelegându-L greșit. Nici nu citeam cuvintele lui Dumnezeu și nu mă rugam, regretând chiar că înainte mă consumasem. Privindu-mă în lumina cuvintelor de expunere ale lui Dumnezeu, mi-am dat seama că relația mea cu El avea la bază un interes egoist nedisimulat, la fel ca relația dintre un angajat și un angajator. Truda mea și sacrificiile mele nu aveau alt scop decât acela de a câștiga beneficii din partea lui Dumnezeu, iar eu mă foloseam de El și Îl înșelam. Nu L-am tratat niciodată cu adevărat pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu. Mi-am adus aminte de boala gravă de care am suferit la douăzeci și ceva de ani și am știut că, fără ocrotirea lui Dumnezeu, aș fi fost demult moartă. Cum altfel aș fi putut continua să trăiesc? Dumnezeu era Cel care mi-a dat o a doua viață și care îmi îngăduise să trăiesc până acum. Dar eu, în loc să fiu recunoscătoare, mă foloseam de consumarea mea pentru a cere binecuvântări și har de la Dumnezeu. Eram cu-adevărat lipsită de umanitate și nevrednică să fiu mântuită de El. M-am gândit la Pavel. Deși a trudit și s-a sacrificat, el nu a făcut asta de dragul datoriei sale, ci pentru a câștiga binecuvântări și o coroană. În cele din urmă, în răzvrătirea sa, el a spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:7-8). El a ofensat firea lui Dumnezeu. Dacă nu mă pocăiam și nu mă schimbam, continuând să cer binecuvântări și har de la Dumnezeu, aveam să fiu în cele din urmă disprețuită, respinsă și eliminată de El, la fel ca Pavel. Dându-mi seama de asta, m-am simțit și mai cuprinsă de remușcări și m-am urât pentru faptul că am crezut în Dumnezeu atâția ani fără să urmăresc adevărul. O apucasem pe calea greșită a urmăririi de binecuvântări. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, în toți acești ani de credință în Tine, nu Ți-am arătat nicio fărâmă de iubire și n-am încercat să Te răsplătesc. N-am încercat niciodată altceva decât să mă folosesc de Tine. Am fost complet lipsită de umanitate! Dumnezeule, vreau să mă răzvrătesc împotriva mea și să nu mai încerc să închei târguri cu Tine.”

După aceea, cu ajutorul medicamentelor și al tratamentelor cu inhalator, boala mea era ținută relativ bine sub control. În aprilie 2022, mi-am reluat îndatoririle bazate pe texte. Am prețuit din plin această oportunitate. În acest timp, mi-am făcut datoria cât de bine am putut și din toată inima, iar rezultatele pe care le-am obținut au fost destul de bune. Știam că aceasta se datora harului și ocrotirii lui Dumnezeu. Într-o clipită, m-am trezit în septembrie 2023, iar astmul meu s-a agravat brusc. Medicamentele și injecțiile s-au dovedit ineficiente, așa că n-am avut încotro și m-am dus la spitalul provincial pentru tratament. După multe dificultăți, starea mea s-a stabilizat în cele din urmă. Dar nu după mult timp, astmul meu s-a declanșat din nou. Puteam doar să inspir, nu să și expir, ceea ce-mi provoca o stare de amețeală și de vertij, și simțeam că sunt mereu în pericol să-mi pierd viața. N-aveam altă alternativă decât să merg acasă pentru a mă recupera. Gândul că trebuia să mă duc acasă m-a făcut să mă simt nespus de descurajată și de lipsită de speranță și nu m-am putut abține să nu izbucnesc în lacrimi. M-am gândit în sinea mea: „Am muncit atât de mult în datoria mea, am îndurat atâta suferință și am plătit un preț foarte mare, așa că de ce îmi tot revine boala? De ce lucrurile merg, pur și simplu, din rău în mai rău? De ce nu ține Dumnezeu cont de disponibilitatea mea de a-mi face datoria și de ce nu mă ocrotește și nu mă vindecă? Oare Dumnezeu nu-mi vede inima?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai nedreptățită și credeam că Dumnezeu mă trata într-un mod injust. Mă simțeam cu totul lipsită de speranță în privința viitorului. Nu numai că era puțin probabil să mă vindec de boala mea, dar simțeam și că speranțele mele de a dobândi mântuirea și de a intra în Împărăție deveniseră și mai slabe. La momentul respectiv, o soră a găsit pentru mine un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care avea legătură cu starea mea: „Când Dumnezeu rânduiește ca un om să se îmbolnăvească, fie de o boală grea sau de una ușoară, scopul Lui nu este să te facă să apreciezi amănuntele bolii, răul pe care ți-l face, inconveniențele și dificultățile pe care ți le provoacă și feluritele sentimente pe care te face să le ai – scopul Lui nu este ca tu să apreciezi boala trecând prin ea. Scopul Lui este mai degrabă ca tu să tragi învățăminte din boală, să înveți cum să pricepi intențiile lui Dumnezeu, să cunoști firile corupte pe care le dezvălui și atitudinile greșite pe care le adopți față de Dumnezeu atunci când ești bolnav și să înveți cum să te supui suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, astfel încât să poți ajunge la o supunere adevărată față de Dumnezeu și să fii capabil să rămâi ferm în mărturia ta – acest lucru este esențial. Dumnezeu Își dorește să te mântuiască și să te curățească prin boală. Ce anume vrea să curățească la tine? Vrea să curățească toate dorințele și cerințele tale extravagante de la Dumnezeu și chiar diversele socoteli, judecăți și planuri pe care le faci cu orice preț, ca să supraviețuiești și să rămâi în viață. Dumnezeu nu-ți cere să faci planuri și să judeci și nu-ți permite să ai dorințe extravagante față de El; îți cere doar să I te supui și, prin practicarea ta și experimentarea supunerii tale, să-ți cunoști atitudinea față de boală și față de aceste stări trupești pe care ți le dă, precum și propriile dorințe. Când ajungi să cunoști aceste lucruri, poți aprecia beneficiile pe care ți le aduce faptul că Dumnezeu a pregătit circumstanțele bolii pentru tine sau că ți-a dat aceste stări fizice sau afecțiuni trupești; și poți aprecia cât de mult te ajută acestea să-ți schimbi firea, să obții mântuirea și să pătrunzi în viață. De aceea, atunci când boala îți bate la ușă, nu trebuie să te întrebi mereu cum poți să scapi, să fugi de ea sau s-o respingi. […] Nu poți să spui: «Dacă mă vindec de boala asta, atunci voi crede că este marea putere a lui Dumnezeu, dar dacă nu mă vindec, atunci nu voi fi mulțumit de Dumnezeu. De ce mi-a dat această boală? De ce nu vindecă această boală? De ce m-am îmbolnăvit eu și nu altcineva? Nu o vreau! De ce trebuie să mor atât de devreme, la o vârstă atât de fragedă? Cum se face că alți oameni pot continua să trăiască? De ce?» Nu întreba de ce, este orchestrarea lui Dumnezeu. Nu există niciun motiv și nu ar trebui să întrebi de ce. Dacă faci asta, sunt vorbe de răzvrătire, iar aceasta nu este o întrebare pe care ar trebui s-o pună o ființă creată. Nu întreba de ce, nu există un motiv. Dumnezeu a rânduit și a planificat lucrurile în felul acesta. Dacă întrebi de ce, atunci se poate spune doar că ești prea răzvrătit, prea intransigent. Când ceva te nemulțumește sau Dumnezeu nu face așa cum îți dorești sau nu te lasă să faci cum vrei tu, devii nefericit, ești nemulțumit și întrebi mereu de ce. Așadar, Dumnezeu te întreabă: «În calitate de ființă creată, de ce nu ți-ai făcut bine datoria? De ce nu ți-ai îndeplinit-o cu loialitate?» Și tu cum vei răspunde? Spui: «Nu există un motiv, pur și simplu așa sunt eu.» Este acceptabil? (Nu.) Este acceptabil ca Dumnezeu să-ți vorbească în felul acela, dar nu este acceptabil ca tu să-I vorbești Lui așa. Ești de partea greșită a baricadei și ești prea lipsit de rațiune” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere privind intenția Lui. Dumnezeu nu voia ca eu să trăiesc acaparată de boala mea și să cunosc particularitățile condiției de bolnav, nici nu voia să mă facă să caut cu înfrigurare să mă eliberez de boala mea. Boala poate fi tratată, dar dacă poate fi sau nu vindecată sau dacă îmi va pune viața în pericol nu e ceva care ține de ființele omenești. Totul stă sub semnul suveranității și al predestinării lui Dumnezeu. Ceea ce trebuia să fac eu era să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, să reflectez asupra firilor corupte și a perspectivelor eronate pe care le-am dezvăluit în boala mea și să caut adevărul pentru a rezolva aceste lucruri. Acesta era simțul rațiunii pe care s-ar fi cuvenit să-l dețin. M-am gândit cum eu nu aveam niciun fel de supunere față de Dumnezeu în boala mea. Când starea mea s-a înrăutățit și nu mi-am putut îndeplini îndatoririle sau când viața mi-a fost chiar în pericol, n-am căutam adevărul, ci, în loc de asta, m-am plâns. M-am plâns de Dumnezeu că nu ținea cont de suferința și de consumarea mea și că nu mă ocrotea și am crezut că Dumnezeu era nedrept. Deși, în urma experiențelor anterioare, căpătasem o oarecare înțelegere asupra mentalității mele eronate de a încerca să închei târguri cu Dumnezeu, nu avusese loc nicio transformare autentică. Dumnezeu îmi știa deficiențele și neajunsurile și, prin recurența bolii mele, expunea din nou intențiile detestabile ale credinței mele în El. Abia atunci mi-am dat seama cât de adânc înrădăcinate erau intențiile mele de a câștiga binecuvântări. Recurența bolii mele conținea buna intenție a lui Dumnezeu și apăruse pentru a curăți corupțiile și impuritățile mele. Dar eu nu înțelegeam lucrarea lui Dumnezeu și mă plângeam că El este nedrept. L-am înțeles greșit pe Dumnezeu, gândindu-mă că El intenționa să mă elimine prin mijlocirea bolii mele, și am văzut că, după toți acești ani de credință, tot nu-L cunoșteam deloc pe Dumnezeu. Eram cu-adevărat săracă, deplorabilă și oarbă! Acum am înțeles că, deși, la prima vedere, sufeream mult din cauza acestei boli, în spatele tuturor acestor lucruri se afla intenția minuțioasă a lui Dumnezeu, că aceasta era mântuirea oferită de El mie și că scopul era acela de a mă face să reflectez asupra mea și să mă cunosc în boala mea. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, aș fi rămas cu mentalitatea eronată aflată în spatele felului meu de a urmări și aș fi deviat și mai mult de la cerințele lui Dumnezeu, ajungând, în cele din urmă, să merg pe o cale fără întoarcere. Dându-mi seama de asta, inima mi s-a mai înseninat și am încetat să mă plâng de Dumnezeu sau să-L înțeleg greșit.

Ulterior, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Dreptatea nu înseamnă nicidecum echitate sau justețe; nu înseamnă egalitarism și nici a-ți aloca ceea ce meriți în funcție de cât de multe lucrări ai dus la bun sfârșit, a-ți plăti pentru vreo lucrare pe care ai făcut-o sau a-ți da ce ți se cuvine în funcție de eforturile depuse. Aceasta nu este dreptate, înseamnă doar a fi corect și rațional. Foarte puțini oameni sunt capabili să cunoască firea dreaptă a lui Dumnezeu. Să presupunem că Dumnezeu l-ar fi eliminat pe Iov după ce Iov a fost martor pentru El: ar fi asta drept? De fapt, ar fi. De ce se numește aceasta dreptate? Cum văd oamenii dreptatea? Dacă un lucru este în conformitate cu noțiunile oamenilor, atunci lor le este foarte ușor să spună că Dumnezeu este drept; totuși, dacă nu văd acel lucru ca fiind în concordanță cu noțiunile lor – dacă este ceva ce nu sunt capabili să înțeleagă – atunci le-ar fi greu să spună că Dumnezeu este drept. Dacă Dumnezeu l-ar fi distrus pe Iov pe atunci, oamenii nu ar fi spus că El este drept. De fapt, totuși, indiferent dacă oamenii au fost sau nu corupți și dacă au fost profund corupți sau nu, trebuie Dumnezeu să Se justifice atunci când îi distruge? Ar trebui să fie nevoit să le explice oamenilor pe ce bază face acest lucru? Trebuie oare Dumnezeu să le spună oamenilor regulile pe care El le-a poruncit? Nu este nevoie. În ochii lui Dumnezeu, cineva care este corupt și care este pasibil să se împotrivească lui Dumnezeu nu are nicio valoare; orice mod în care Se va ocupa Dumnezeu de el va fi potrivit și toate sunt rânduielile lui Dumnezeu. Dacă ai fi neplăcut în ochii lui Dumnezeu și dacă El ar spune că nu Îi mai ești de niciun folos după mărturia ta și, prin urmare, te-ar distruge, ar fi și aceasta dreptatea Lui? Ar fi. S-ar putea să nu fii capabil să recunoști acest lucru din fapte chiar acum, dar trebuie să înțelegi doctrina. Ce ați spune – este distrugerea Satanei de către Dumnezeu o expresie a dreptății Sale? (Da.) Și dacă i-ar permite Satanei să rămână? Nu îndrăzniți să spuneți, nu-i așa? Esența lui Dumnezeu este dreptatea. Deși ceea ce face El nu este ușor de înțeles, tot ceea ce face El este drept; doar că, pur și simplu, oamenii nu înțeleg. Când Dumnezeu i l-a dat pe Petru Satanei, cum a răspuns Petru? «Omenirea nu este în măsură să priceapă ce faci Tu, dar tot ceea ce faci conține voia Ta; în toate acestea există dreptate. Cum să nu rostesc vorbe de laudă pentru înțelepciunea și faptele Tale?» Acum, ar trebui să vedeți că motivul pentru care Dumnezeu nu îl distruge pe Satana în timp ce îl mântuiește pe om este că oamenii pot să vadă clar cum i-a corupt Satana și măsura în care i-a corupt și cum îi purifică și mântuiește Dumnezeu. În cele din urmă, când oamenii au înțeles adevărul și au văzut clar chipul hidos al Satanei și păcatul monstruos al corupției lor de către Satana, Dumnezeu îl va distruge pe Satana, arătându-le dreptatea Lui. Momentul în care Dumnezeu îl distruge pe Satana este plin de firea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Tot ceea ce face Dumnezeu este drept. Deși s-ar putea ca oamenii să nu poată să perceapă dreptatea lui Dumnezeu, ei nu ar trebui să emită judecăți după bunul plac. În cazul în care ceva din ce face El li se pare nerezonabil oamenilor sau dacă aceștia au vreo noțiune privind acest lucru, iar asta îi determină să spună că El nu este drept, atunci sunt extrem de nerezonabili” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că eu nu înțelesesem firea Lui dreaptă. Privisem dreptatea lui Dumnezeu ca pe corectitudinea și raționalitatea pe care le percepe omenirea coruptă. M-am gândit că, de vreme ce credeam în Dumnezeu, plătisem un preț și mă consumasem, Dumnezeu ar trebui să mă vindece de boala mea și să-mi acorde haruri și binecuvântări. Când lucrurile se aliniau la noțiunile mele, Îl consideram pe Dumnezeu ca fiind drept, însă când El nu mă binecuvânta, iar lucrurile nu se aliniau la noțiunile și închipuirile mele, mă gândeam că Dumnezeu este nedrept. Cântăream firea dreaptă a lui Dumnezeu exclusiv pe baza faptului dacă dobândeam sau nu binecuvântări și beneficii, ceea ce este în totală contradicție cu adevărul. Aceste perspective erau într-adevăr denaturate! În realitate, indiferent de câte lucruri se leapădă cineva sau de măsura în care se consumă după ce-L găsește pe Dumnezeu, indiferent cât de mult suferă sau cât de mare este prețul pe care îl plătește, toate acestea sunt lucruri pe care o ființă creată ar trebui să le facă. În ceea ce privește felul în care ne tratează Dumnezeu – dacă El dăruiește sau nu har și binecuvântări ori dacă vindecă sau nu boala trupească – aceasta este prerogativa Lui, iar omenirea coruptă n-are niciun drept să ceară ca Dumnezeu să facă una sau alta. Ceea ce-ar trebui oamenii să facă este să accepte și să se supună, căci acesta este simțul rațiunii pe care-ar trebui să-l aibă. Dar eu pretindeam cu neprihănire de sine ca Dumnezeu să mă vindece în virtutea consumării mele. Oare nu încercam să-I adresez lui Dumnezeu cereri nepotrivite? Ideea că mă sacrificam și mă consumam și că, prin urmare, Dumnezeu trebuia să facă în așa fel încât totul să decurgă lin pentru mine și să-mi vindece boala, și că, dacă nu făcea asta, se dovedea nedrept – oare nu era vorba doar de propriile mele noțiuni și dorințe iluzorii? Dacă Dumnezeu mă vindecă, atunci aceasta este dreptatea Lui, iar dacă nu mă vindecă, și aceasta este tot dreptatea Lui. Indiferent cât de gravă va deveni boala mea, chiar dacă Dumnezeu va îngădui ca eu să mor, aceasta este dreptatea Lui. Nu puteam privi firea dreaptă a lui Dumnezeu din perspectiva intereselor personale, ci mai curând din perspectiva esenței Sale. Dumnezeu este Creatorul, iar felul în care suntem tratați este ceva ce merităm și este drept. M-am gândit cum Dumnezeu l-a dat pe Petru pe mâna Satanei. Petru a fost în stare să accepte fără să se plângă de Dumnezeu și fără să-L înțeleagă greșit, ba chiar a spus: „Omenirea nu este în măsură să priceapă ce faci Tu, dar tot ceea ce faci conține voia Ta; în toate acestea există dreptate. Cum să nu rostesc vorbe de laudă pentru înțelepciunea și faptele Tale?” Eu nu sunt decât o ființă creată neînsemnată, iar orice îmi face Dumnezeu este potrivit. Indiferent dacă mă va vindeca sau nu ori dacă îmi va da sau nu un final bun sau o destinație bună, eu ar trebui să accept și să mă supun, pentru că aceasta demonstrează faptul de a deține umanitate și rațiune. Dându-mi seama de asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, înainte nu înțelegeam firea Ta dreaptă și o cântăream pe baza propriilor mele noțiuni și închipuiri. Acum înțeleg că orice faci Tu este drept. Chiar dacă boala mea nu se vindecă și eu mor, Tu rămâi drept, iar eu voi continua să Îți mulțumesc și să Te slăvesc!”

Ulterior, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Iov nu s-a târguit cu Dumnezeu și nu a avut cereri sau pretenții de la El. Lăudarea numelui lui Dumnezeu s-a datorat marii puteri și autorități ale lui Dumnezeu în conducerea tuturor lucrurilor și nu a depins de faptul dacă primea binecuvântări sau era lovit de nenorociri. El credea că, indiferent dacă Dumnezeu îi binecuvântează pe oameni sau aduce nenorociri asupra lor, puterea și autoritatea lui Dumnezeu nu se vor schimba și, prin urmare, indiferent de împrejurările unei persoane, numele lui Dumnezeu ar trebui lăudat. Faptul că omul este binecuvântat de Dumnezeu se întâmplă datorită suveranității lui Dumnezeu și când nenorocirea se abate asupra omului este tot datorită suveranității lui Dumnezeu. Puterea și autoritatea lui Dumnezeu conduc și rânduiesc tot ce are legătură cu omul; capriciile sorții omului reprezintă manifestarea puterii și autorității lui Dumnezeu; și, indiferent din ce perspectivă privești, numele lui Dumnezeu ar trebui lăudat. Aceasta este ceea ce Iov a experimentat și a ajuns să cunoască în timpul anilor vieții sale. Toate gândurile și acțiunile lui Iov au ajuns la urechile lui Dumnezeu, au ajuns înaintea lui Dumnezeu și au fost considerate importante de către Dumnezeu. Dumnezeu a prețuit această cunoaștere a lui Iov și l-a prețuit pe Iov pentru că avea o asemenea inimă. Această inimă aștepta întotdeauna porunca lui Dumnezeu și în toate locurile și indiferent de timp sau loc, primea tot ceea ce se abătea asupra ei. Iov nu a avut cerințe pentru Dumnezeu. Ceea ce a cerut de la sine însuși a fost să aștepte, să accepte, să confrunte și să se supună tuturor aranjamentelor care veneau de la Dumnezeu; Iov credea că aceasta este datoria lui și era exact ceea ce dorea Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a luminat și am găsit o cale de practică. Iov credea în Dumnezeu fără a încerca să încheie târguri cu El, și indiferent dacă primea binecuvântări sau îndura nenorociri, era capabil să-L slăvească pe Dumnezeu. Motivul era că el recunoștea autoritatea lui Dumnezeu din toate lucrurile și din propriile experiențe și știa că marea putere a lui Dumnezeu este cea care rânduiește toate lucrurile și cârmuiește în mod suveran asupra lor. Indiferent dacă, până la urmă, o persoană primește binecuvântări sau suferă, ea ar trebui să se supună necondiționat suveranității și rânduielilor Creatorului. Iov avea umanitate și rațiune; el nu I-a cerut lui Dumnezeu să facă nimic. În schimb, și-a impus sieși să aștepte neîncetat și să accepte și să se supună tuturor lucrurilor care veneau de la Dumnezeu. Iov era cinstit, bun și avea credință adevărată în Dumnezeu; până la urmă, a rămas ferm în mărturia sa în timpul încercărilor și a primit aprobarea lui Dumnezeu. Și eu voiam să fiu asemenea lui Iov și, indiferent dacă boala mea avea să se amelioreze ori nu sau oricare ar fi fost finalul meu, aveam să mă supun rânduielilor și orchestrărilor lui Dumnezeu și aveam să încetez să fac alegeri proprii. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, în trecut nu înțelegeam adevărul. Eram mereu neliniștită cu privire la faptul dacă aveam să fiu sau nu vindecată de boala mea sau dacă aveam să mă bucur de un final bun sau de o destinație bună și trăiam într-o mare suferință. Astăzi, sunt dispusă să mă încredințez în mâinile Tale și, indiferent dacă voi primi binecuvântări sau voi suferi, mă voi supune suveranității și rânduielilor tale.” După ce perspectiva mea s-a schimbat întrucâtva, am putut regăsi un sentiment intens de ușurare și de eliberare. Ulterior, am încercat niște leacuri băbești și, în mod neașteptat, starea mea chiar s-a stabilizat și mi-am putut îndeplini îndatoririle în mod normal. În urma acestei experiențe, mi-am dat seama că, dacă nu aș fi fost dezvăluită prin intermediul bolii, nu mi-aș fi putut recunoaște intențiile detestabile de a urmări binecuvântări. Deși am suferit ceva durere fizică, am dobândit o oarecare înțelegere privind perspectivele false din spatele felului meu de a urmări și am experimentat o oarecare schimbare. Acestea erau iubirea și mântuirea pe care mi le oferea Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!