de Liu Xin, China

Pe 23 iulie 2023, după ce tocmai terminasem de udat câțiva nou-veniți și mă întorsesem acasă, conducătorul superior Li Qing a venit la mine într-un suflet și mi-a spus: „Mulți dintre nou-veniții în biserica Shu Guang au fost arestați de poliție, chiar și conducătorii și diaconii bisericii au fost luați. Mulți frați și surori din două biserici din apropiere au fost și ei arestați. Acum, nou-veniții au nevoie urgentă de udare și de sprijin, altfel, le va fi greu să rămână neclintiți în această situație îngrozitoare. Dat fiind că tu i-ai mai udat înainte, vrem să îi sprijini pe acești nou-veniți.” Auzindu-l pe conducător spunând asta, mi-am dat seama că această lucrare era foarte importantă. Dar apoi m-am gândit: „Tocmai m-am întors de la biserica Shu Guang acum două zile și atât de mulți frați și surori au fost arestați în ziua următoare. În plus, toți mă cunosc, așa că să mă duc să ud nou-veniții în acest moment ar fi extrem de periculos! Sunt camere de supraveghere peste tot. Dacă mă vinde careva, iar poliția folosește înregistrările video pentru a mă prinde? Am mai fost arestată de două ori în trecut și, dacă sunt arestată din nou, e aproape sigur că poliția mă va tortura până la moarte. Dacă sunt omorâtă în bătaie, atunci șansa mea la mântuire va fi complet pierdută.” Mă simțeam oarecum speriată, așa că m-am gândit să îi cer mai întâi uneia dintre fostele udătoare, care fusese demisă, să-i sprijine pe acești nou-veniți. Dar această soră nu avea un simț al poverii în datoria ei și nu rezolva probleme reale și nu îmi venea să o trimit pe ea. În timp ce mă frământam și ezitam, m-am gândit: „Nu sunt și polițiștii în mâinile lui Dumnezeu? Nu depinde de poliție dacă voi fi arestată sau nu. Dacă mă sperii înainte chiar de a ajunge la biserică, cum voi putea să aduc mărturie?” M-am rugat lui Dumnezeu să mă apere și să-mi dea credință și putere și apoi m-am dus să ud nou-veniții.

Dar, după un timp, am aflat că alți câțiva nou-veniți fuseseră arestați, iar poliția folosea fotografii obținute fără știrea noastră cu alte două surori și cu mine pentru a-i determina pe nou-veniți să ne identifice. Am devenit și mai speriată și m-am gândit: „Am fost arestată acum câțiva ani, iar polițiștii Brigăzii de Securitate Națională mă cunosc cu toții. Dacă voi fi arestată din nou, cu siguranță nu îmi vor da drumul.” Gândindu-mă la modul în care unii frați și unele surori fuseseră bătuți cu brutalitate până la moarte de către poliție și la faptul că, în trecut, fusesem deja torturată o dată de poliție până în pragul morții, m-am întrebat: „Dacă sunt arestată și chiar omorâtă în bătaie, nu se vor sfârși oare anii mei de credință?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât deveneam mai îngrijorată și nu puteam dormi noaptea. Voiam doar ca superiorul să găsească pe altcineva care să îi ude pe nou-veniți. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre conducătorii, lucrătorii și udătorii bisericii fuseseră arestați de poliție, așa că, pentru moment, nu erau disponibile alte persoane potrivite. Ulterior, deși am continuat să îi ud pe nou-veniți, trăiam cu teamă și cu neliniște, iar în cadrul adunărilor participam doar de formă și, de fiecare dată când citeam puțin din cuvintele lui Dumnezeu, voiam să plec cât mai repede posibil, temându-mă că, cu cât adunarea dura mai mult, cu atât mai periculoasă ar fi devenit. În acea perioadă, unii dintre nou-veniți se temeau să nu fie arestați și stările lor erau proaste, iar eu doar vorbeam succint înainte de a încheia în grabă adunările. Mai târziu, gândindu-mă la faptul că problemele nou-veniților nu fuseseră rezolvate, m-am simțit vinovată, temându-mă că nou-veniții ar putea deveni negativi, slabi sau că ar putea fi induși în eroare de zvonurile nefondate răspândite de PCC și ar putea ajunge să plece. Dar m-am gândit și la faptul că, deși poliția obținuse filmări de supraveghere și fotografii cu mine, nu observasem nicio persoană suspectă care să mă urmărească și că, atât timp cât eram atentă să fiu în siguranță și mă deghizam, puteam participa în continuare la adunări. Dacă, în acest moment critic, mă gândeam doar la siguranța mea și nu luam în considerare dacă nou-veniții puteau sau nu să rămână neclintiți, aș mai avea oare umanitate? Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care spune: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Era adevărat. Dumnezeu este atotputernic și nu contează cât de malefic și de agresiv este marele balaur roșu, el nu poate transcende suveranitatea lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, poliția nu mă putea prinde. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere, așa că am continuat să ud nou-veniții.

Mai târziu, din cauza necesităților lucrării, m-am dus la biserica Xin Sheng pentru a superviza lucrarea de udare. Dar nu m-am așteptat ca, la scurt timp după ce am ajuns la biserica Xin Sheng, conducătorii bisericii să fie arestați de poliție. Văzând că poliția începea să aresteze oameni și din această biserică, m-am umplut de neliniște și de frică și nu am vrut să merg să ud nou-veniții. Dar nou-veniții în această biserică de abia începuseră să participe la adunări în mod normal și conducătorii bisericii fuseseră arestați. Nu puteam să asist pur și simplu, nepăsătoare, cum nou-veniții rămâneau fără udare și viețile lor aveau de suferit. Inima mea era tulburată, așa că am îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule Atotputernic! Mulți nou-veniți au nevoie de udare și de sprijin, dar mie mi-e frică să nu fiu arestată și nu am curajul să mă duc. Te rog, dă-mi credință și curaj.” După ce m-am rugat, am vizionat un material video cu mărturii bazate pe experiențe care m-a mișcat profund. Deși sora se simțea slabă și negativă atât în fața persecuției poliției, cât și a epidemiei care făcea ravagii, a reușit să se bazeze pe Dumnezeu pentru a se ocupa în mod corespunzător de lucrarea de gestionare a consecințelor în biserică și a mutat în siguranță cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. Văzând-o pe această soră cum fusese capabilă să-și îndeplinească datoria în toiul persecuției și al potrivniciei, m-am simțit foarte rușinată, mai ales că m-am simțit inspirată de cuvintele lui Dumnezeu care apăreau în materialul video. Dumnezeu Atotputernic spune: „Ceea ce Îmi doresc este loialitatea și supunerea ta de acum, dragostea și mărturia ta de acum. Chiar dacă, în acest moment, nu știi ce este mărturia sau dragostea, ar trebui să Îmi aduci tot ce ai și să Îmi predai singurele comori pe care le ai: loialitatea și supunerea ta. Ar trebui să știi că dovada biruinței Mele asupra Satanei stă în loialitatea și supunerea omului, precum și dovada cuceririi Mele complete a omului. Datoria credinței tale în Mine este de a-Mi fi martor, de a-Mi fi loial Mie și nimănui altcuiva și de a fi supus până la sfârșit. Înainte de a începe următoarea etapă a lucrării Mele, cum Îmi vei fi martor? Cum Îmi vei fi loial și supus? Îți dedici toată loialitatea funcției tale, sau pur și simplu vei renunța? Preferi să te supui oricărui aranjament al Meu (chiar de ar fi moarte sau distrugere) sau să fugi la jumătatea drumului pentru a evita mustrarea Mea? Te mustru ca să Îmi fii martor, să Îmi fii loial și supus. Mai mult, mustrarea din momentul de față este pentru a sprijini următoarea etapă a lucrării Mele și pentru a permite lucrării să progreseze nestânjenită. Așadar, te îndemn să fii înțelept și să nu-ți tratezi nici viața, nici importanța existenței tale ca pe un nisip fără valoare. Poți ști cu precizie care va fi lucrarea Mea viitoare? Știi oare cum voi lucra în zilele ce vor veni și cum se va desfășura lucrarea Mea? Ar trebui să cunoști importanța experimentării lucrării Mele, ba chiar mai mult, importanța credinței tale în Mine. […] De aceea, tot trebuie să îți spun: se cuvine să îți dedici viața pentru a face lucrarea Mea și, mai mult decât atât, se cuvine să te dedici pe tine însuți slavei Mele. De mult timp tânjesc să Îmi fii martor și chiar de mai multă vreme tânjesc să răspândești Evanghelia Mea. Se cuvine să înțelegi ce este în inima Mea” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am fost profund mișcată și, în special când Dumnezeu a spus „Preferi să te supui oricărui aranjament al Meu (chiar de ar fi moarte sau distrugere) sau să fugi la jumătatea drumului pentru a evita mustrarea Mea?” m-am simțit deosebit de lipsită de conștiință și cu adevărat egoistă și detestabilă! Având în vedere că biserica era supusă arestărilor și persecuției sălbatice din partea PCC, știam clar că acestor nou-veniți le lipsea adevărul privitor la viziuni și că, în fața acestei situații îngrozitoare și a zvonurilor nefondate răspândite de PCC, ar fi fost lesne ca ei să devină negativi, slabi sau induși în eroare și chiar să renunțe la credință. Trebuia să mă ocup de lucrarea de udare a nou-veniților pentru ca ei să înțeleagă adevărul și să rămână neclintiți. Dar, pentru că mi-era frică să nu fiu arestată, voiam ca în acest moment critic să renunț la lucrarea de udare a nou-veniților și să fug și am devenit și mai înfricoșată în special după ce am aflat că poliția avea fotografia mea. Mi-era frică să nu fiu arestată și bătută de poliție până la moarte și mă temeam că, în viitor, nu urma să am un final bun și nici o destinație bună. Așa că, deși știam clar că nou-veniții nu aveau pe nimeni care să-i sprijine, tot nu voiam să mă duc să-i ud. Cu toate că mai târziu m-am dus, am fost doar superficială și am făcut totul de formă, voind să termin repede adunarea și să plec. Reflectând asupra conduitei mele, mi-am dat seama că nu aveam o credință reală în Dumnezeu și nici supunere față de El și că eram preocupată doar de siguranța mea. Voiam pur și simplu să-mi abandonez datoria și să fug la jumătatea drumului la cel mai mic semn de pericol. În ce fel aveam eu credință în Dumnezeu? Unde erau loialitatea și supunerea mea? Unde era mărturia mea? Aceasta era o manifestare a trădării față de Dumnezeu. Mă simțeam abătută și vinovată, urându-mă pentru că eram atât de egoistă și de detestabilă și pentru că nu aveam niciun fel de loialitate! În același timp, înțelegeam că, în fața arestărilor și a persecuției, trebuia să mă bazez pe Dumnezeu pentru a rămâne neclintită în mărturia mea, să-mi predau inima și să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și, chiar dacă însemna să-mi sacrific viața, trebuia să îmi fac bine datoria. Dându-mi seama de acest lucru, am simțit un val de putere și nu mi-a mai fost frică de arestare. Apoi m-am dus repede la nou-veniți, am avut părtășie cu ei despre cuvintele lui Dumnezeu și i-am ajutat să înțeleagă atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca ei să poată avea credința de a trece prin această situație.

Mai târziu, m-am gândit: „De ce veștile despre arestarea fraților și surorilor mă sperie întotdeauna și mă fac să vreau să mă protejez? Care este cauza principală a acestei frici?” Am căutat cuvintele lui Dumnezeu referitoare la această chestiune și le-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „În China continentală, a crede în Dumnezeu înseamnă a trăi într-un mediu periculos. Fiecare om care-L urmează pe Dumnezeu se confruntă cu riscul zilnic de a fi arestat, condamnat și supus persecuției crude din partea marelui balaur roșu. Antihriștii nu fac excepție. Deși, în casa lui Dumnezeu, pot fi clasificați drept antihriști, marele balaur roșu, însoțit de comunitatea religioasă, face constant tot ce-i stă în putință ca să suprime și să persecute biserica lui Dumnezeu și pe aleșii Lui și, bineînțeles, și antihriștii se regăsesc într-un astfel de mediu și nu fac excepție de la amenințarea arestului. Prin urmare, trebuie să înfrunte frecvent problema propriei siguranțe. Asta se referă la următoarea întrebare: cum se ocupă antihriștii de propria siguranță? Pentru această subsecțiune avem părtășie în principal despre atitudinea pe care o au antihriștii față de propria siguranță. Ei bine, care este atitudinea lor? (Fac tot ce le stă în putință ca să-și protejeze propria siguranță.) Antihriștii fac tot posibilul ca să-și protejeze siguranța. Iată ce-și spun în sinea lor: «Trebuie neapărat să-mi garantez siguranța. Indiferent cine va fi prins, acela nu trebuie să fiu eu.» […] Dacă un loc este sigur, atunci antihriștii vor alege acel loc pentru a lucra și, într-adevăr, vor părea plini de inițiativă și pozitivi în munca lor, etalându-și grozavul «simț al responsabilității» și «loialitatea». Dacă o anumită lucrare implică riscuri și există probabilitatea să aibă loc un incident, ducând la descoperirea de către marele balaur roșu a persoanei care a făcut-o, ei își caută scuze și o refuză și găsesc o ocazie pentru a fugi de aceasta. De îndată ce există pericol sau de îndată ce există o urmă de pericol, se gândesc la modalități de a se sustrage și de a-și abandona datoria, fără să le pese de frați și surori. Le pasă doar să scape de pericol. S-ar putea să fie deja pregătiți în sinea lor: de îndată ce apare pericolul, ei renunță imediat la lucrarea pe care o fac, fără să se preocupe de modul în care se desfășoară lucrarea bisericii sau de ce pierdere poate reprezenta pentru interesele casei lui Dumnezeu sau pentru siguranța fraților și a surorilor. Ceea ce contează pentru ei este fuga. Au chiar și un «as în mânecă», un plan pentru a se proteja: de îndată ce pericolul se abate asupra lor sau sunt arestați, spun tot ceea ce știu, eliberându-se și absolvindu-se de orice responsabilitate, ca să-și păstreze siguranța. Acesta e planul pe care-l au la îndemână. Acești oameni nu sunt dispuși să îndure persecuția pentru credința în Dumnezeu; le este frică să nu fie arestați, torturați și condamnați. Realitatea este că ei au cedat de mult în fața Satanei, în inimile lor. Sunt îngroziți de puterea regimului satanic și se tem chiar mai mult de lucruri precum tortura și interogatoriile aspre care se abat asupra lor. Prin urmare, în cazul antihriștilor, dacă totul decurge fără probleme și nu există nicio amenințare la adresa siguranței sau vreo problemă cu aceasta și niciun hazard nu este posibil, își pot oferi zelul, «loialitatea» și chiar bunurile lor. Însă, dacă împrejurările sunt nefaste și ar putea fi arestați în orice moment pentru credința lor în Dumnezeu și pentru că și-au făcut datoria și în cazul în care credința lor în Dumnezeu îi poate face să fie concediați din funcția lor oficială sau abandonați de cei apropiați, atunci vor fi extrem de atenți și nu vor predica Evanghelia și nu vor mărturisi pentru Dumnezeu și nici nu-și vor face datoria. Când există un mic semn că ar putea să apară necazuri, ei se retrag în carapace precum o broască-țestoasă; când există un mic semn de necazuri, doresc să restituie imediat bisericii cărțile cuvintelor lui Dumnezeu și orice este legat de credința în Dumnezeu, pentru a rămâne în siguranță și nevătămați. Nu sunt ei periculoși? Dacă ar fi arestați, nu ar deveni iude? Antihriștii sunt atât de periculoși, încât pot să devină iude în orice moment; există întotdeauna posibilitatea să-L trădeze pe Dumnezeu. În plus, sunt extrem de egoiști și mai mult decât demni de dispreț. Acest lucru este determinat de natura-esență a antihriștilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Dumnezeu expune că natura antihriștilor este deosebit de egoistă și de detestabilă. Dacă sunt în siguranță și nu există pericole în locurile unde își îndeplinesc îndatoririle, antihriștii sunt foarte proactivi și par a fi foarte responsabili, însă imediat ce situația devine dificilă, se preocupă numai de cum să se protejeze și nu le pasă deloc de lucrarea bisericii sau de siguranța fraților și a surorilor. Așa acționasem eu. Când biserica nu se confrunta cu arestări, eram foarte energică și proactivă și, când se aglomerau treburile, mergeam să ud nou-veniții chiar fără să mănânc. Dar, când biserica s-a confruntat cu arestări pe scară largă și conducătorii și udătorii au fost prinși și era necesar ca eu să ud nou-veniții, m-am retras și m-am dat în lături, temându-mă că voi fi arestată de poliție și torturată până la moarte și că voi rămâne fără un final bun sau o destinație bună. Așa că nu am vrut să mă duc să ud nou-veniții și, deși știam clar că udătoarea care fusese demisă nu era responsabilă, tot am vrut să-i împing pe nou-veniți înspre ea și să fug în acel moment critic. Am pus siguranța mea mai presus de toate și nu mi-a păsat deloc dacă lucrarea bisericii avea de suferit sau dacă nou-veniții ar fi fost capabili ori nu să rămână neclintiți. Am înțeles că îmi lipseau cu adevărat umanitatea și conștiința și că firea pe care o dezvăluiam era exact precum cea a unui antihrist – extrem de egoistă și de detestabilă! Dacă nu mă pocăiam și continuam ca, în momente critice, să îmi abandonez datoria și să acționez ca o dezertoare, în cele din urmă, aș fi fost eliminată.

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o anumită înțelegere a problemei fricii de moarte și am știut cum să o tratez. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cum au murit discipolii Domnului Isus? Printre discipoli, s-au numărat cei care au fost lapidați, târâți în urma unui cal, răstigniți cu capul în jos, dezmembrați de cinci cai – diverse feluri de a muri s-au abătut asupra lor. Care a fost motivul pentru moartea lor? Au fost executați pentru crimele lor conform legii? Nu. Au fost condamnați, bătuți, certați și uciși fiindcă au răspândit Evanghelia Domnului și au fost respinși de oamenii lumii – astfel au fost martirizați. Să nu vorbim de finalul acestor martiri sau de definiția lui Dumnezeu pentru comportamentul lor, ci să întrebăm asta: când au ajuns la final, modurile în care și-au întâlnit sfârșitul vieții au fost conform noțiunilor umane? (Nu, nu au fost.) Din perspectiva noțiunilor omenești, au plătit un preț atât de mare pentru a răspândi lucrarea lui Dumnezeu, dar au fost uciși de Satana, în ultimă instanță. Acest lucru nu este conform noțiunilor omenești, dar tocmai asta e ceea ce li s-a întâmplat. E ceea ce Dumnezeu a îngăduit. […] De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; acesta a fost modul în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent cum au murit, ori cum au plecat, sau cum s-a întâmplat asta, acesta nu este felul în care Dumnezeu a definit finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, ei au folosit întocmai acele mijloace pentru a condamna această lume și a aduce mărturie despre faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile lor foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor ca să aducă mărturie despre faptele și marea putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat. Până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le confirme ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare a întregii omeniri pe care a făcut-o îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au îndeplinit datoria cei care au fost martirizați pentru răspândirea Evangheliei Domnului Isus? Până la extrem? Cum s-a manifestat extrema? (Și-au oferit viețile.) Așa este, ei au plătit cu viețile lor. Familia, averea și lucrurile materiale ale acestei vieți sunt toate lucruri exterioare; singurul lucru care are legătură cu sinele este viața. Pentru fiecare om viu, viața este lucrul cel mai demn de a fi prețuit, cel mai de preț lucru și, întâmplător, acești oameni au fost capabili să ofere cea mai de preț avere a lor – viața – drept confirmare și ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Până în ziua morții lor, ei nu au negat numele lui Dumnezeu și nici lucrarea lui Dumnezeu și și-au folosit ultimele clipe din viață pentru a aduce mărturie despre existența acestui fapt – nu este aceasta cea mai înaltă formă de mărturie? Acesta este cel mai bun mod de a-ți face datoria; asta înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitatea. Când Satana i-a amenințat și i-a terorizat și, în cele din urmă, chiar și când i-a făcut să plătească cu prețul vieții, ei nu și-au abandonat responsabilitatea lor. Asta înseamnă să-ți îndeplinești datoria în cea mai mare măsură” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria morală a tuturor credincioșilor”). Reflectând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am fost profund mișcată. Am văzut că, de-a lungul veacurilor, sfinții care au propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu s-au confruntat cu persecuții din partea celor care erau la putere. Unii au fost trași de cai până la moarte, alții au fost omorâți cu pietre, iar alții au fost răstigniți cu capul în jos, dar în fața amenințării morții, nu au fost constrânși de influența întunericului și și-au îndeplinit datoria până la moarte, fără să-I nege numele lui Dumnezeu sau să-L trădeze și folosindu-și viața pentru a aduce o mărturie frumoasă și răsunătoare pentru Dumnezeu. Moartea lor a fost valoroasă și plină de sens. Deși în ochii oamenilor au murit fizic, ei au fost persecutați pentru dreptate, iar Dumnezeu îi laudă și îi ține minte. M-am gândit cum avusesem ocazia să accept lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și să îmi îndeplinesc datoria ca ființă creată și că acest lucru era un har de la Dumnezeu. Ca ființă creată, trebuia să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu și să îmi fac bine datoria. Dacă Dumnezeu permitea poliției să mă aresteze, ar fi fost tot o oportunitate pentru mine de a aduce mărturie pentru El. Chiar dacă eram cu adevărat persecutată până la moarte de poliție, ar fi fost cu voia lui Dumnezeu. Trebuia să rămân neclintită în mărturia mea pentru Dumnezeu, pentru că viața mi-a fost dată de El și, indiferent dacă trăiesc sau mor, ar trebui să-L las pe Dumnezeu să mă orchestreze și să mă supun suveranității și rânduielilor Sale. În caz contrar, dacă îmi prețuiam viața și mă protejam, iar în momente critice nu-mi făceam datoria sau nu îi sprijineam și nu-i udam pe nou-veniți, atunci aș fi comis o fărădelege înaintea lui Dumnezeu și ar fi fost prea târziu pentru regrete. Deși trupul meu poate că nu va muri, Dumnezeu m-ar vedea ca pe cineva care și-a pierdut mărturia și L-a trădat și aș trăi ca un leș umblător. Înțelegând acest lucru, inima mea nu a mai fost constrânsă de frica morții.

Într-o seară, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care spune: „Satana nu a îndrăznit niciodată să încalce autoritatea lui Dumnezeu și, mai mult decât atât, a ascultat întotdeauna cu atenție și s-a supus ordinelor și poruncilor concrete ale lui Dumnezeu, neîndrăznind niciodată să le sfideze și, bineînțeles, neîndrăznind să modifice liber niciunul dintre ordinele lui Dumnezeu. Acestea sunt limitele stabilite de Dumnezeu pentru Satana, așa că Satana nu a îndrăznit niciodată să depășească aceste limite. Nu este aceasta puterea autorității lui Dumnezeu? Nu este o mărturie a autorității lui Dumnezeu? Satana are o înțelegere mult mai clară decât omenirea despre cum să se comporte față de Dumnezeu și cum să Îl privească pe Dumnezeu, și astfel, pe tărâmul spiritual, Satana vede statutul și autoritatea lui Dumnezeu foarte limpede și are o apreciere profundă a puterii autorității lui Dumnezeu și a principiilor din spatele exercitării autorității Lui. Nu îndrăznește deloc să nu țină seama de ele, nici nu îndrăznește să le încalce în vreun fel sau să facă ceva care să încalce autoritatea lui Dumnezeu și nu îndrăznește să provoace mânia lui Dumnezeu în vreun fel. Deși este rău și arogant prin natura sa, Satana nu a îndrăznit niciodată să treacă peste granițele și limitele stabilite pentru el de către Dumnezeu. Milioane de ani, a respectat cu strictețe aceste granițe, a ascultat de fiecare poruncă și ordin date de Dumnezeu și niciodată nu a îndrăznit să încalce consemnul. Deși este răuvoitor, Satana este mult mai înțelept decât omenirea stricată; cunoaște identitatea Creatorului și își cunoaște propriile limite. Din acțiunile «supuse» ale Satanei se poate vedea că autoritatea și puterea lui Dumnezeu sunt edicte cerești care nu pot fi încălcate de către Satana, iar asta tocmai datorită unicității și autorității lui Dumnezeu, prin care toate lucrurile se schimbă și se dezvoltă în mod ordonat, prin care omenirea poate trăi și se poate înmulți în cursul stabilit de Dumnezeu, cu nimeni și nimic în stare să strice această ordine și cu nimeni și nimic în stare să schimbe această lege – pentru că toate provin din mâinile Creatorului și din consacrarea și autoritatea Creatorului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Din cuvintele lui Dumnezeu, I-am înțeles autoritatea și marea Sa putere. Toate lucrurile și evenimentele sunt sub controlul lui Dumnezeu și, indiferent cât de agresiv este marele balaur roșu, nu ar îndrăzni să ne aresteze după bunul său plac fără permisiunea lui Dumnezeu pentru că nu poate depăși fruntariile și limitele stabilite de El. Aceasta este autoritatea unică a lui Dumnezeu. M-am gândit la cum Moise i-a condus pe israeliți afară din Egipt, cu Marea Roșie în față și armata faraonului în spate. În imaginația omului, părea imposibil ca israeliții să scape, dar când israeliții erau la ananghie, Dumnezeu a despărțit Marea Roșie și a transformat-o în uscat, iar israeliții au traversat în siguranță, în timp ce toată armata egipteană a fost înecată. Am înțeles autoritatea și marea putere a lui Dumnezeu și am înțeles, de asemenea, că Dumnezeu este Cel care a oferit israeliților o cale de scăpare și că nimic nu este greu pentru El. Asemenea, în fața persecuției și a potrivniciei, Dumnezeu folosea marele balaur roșu ca pe o unealtă pentru a-mi desăvârși credința și, indiferent cât de periculoasă era situația, trebuia să mă bazez pe Dumnezeu și să-mi fac datoria bine.

Două luni mai târziu, din cauza trădării unei iude, situația a devenit din ce în ce mai cumplită și aproape o sută de persoane au fost arestate. De la cei care fuseseră arestați și apoi eliberați, am aflat că poliția întrebase de mai multe ori unde mă aflam. M-am gândit că, fiind aleasă drept conducătoare de biserică, dacă eram cu adevărat arestată, poliția m-ar tortura cu siguranță. M-am întrebat: dacă nu puteam rezista și eram bătută până la moarte, nu s-ar încheia astfel anii mei de credință în Dumnezeu? Când m-am gândit la asta, mi-am dat seama că încă mă agățam de viața mea. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să îmi protejeze inima. Mi-am amintit de un film numit „Povestea mea, povestea noastră” și l-am pus repede. Am văzut că frații fuseseră torturați de poliție pentru că răspândiseră cuvintele lui Dumnezeu, dar au ales să moară decât să se închine Satanei. Mai ales la sfârșit, când au preferat să moară în loc să semneze „Cele trei declarații” și să-L trădeze pe Dumnezeu, au adus o mărturie puternică și răsunătoare. Am fost inspirată profund și am hotărât că, dacă într-o zi eram cu adevărat arestată de poliție, atunci, ca frații și surorile din film, aș refuza să fac un compromis cu Satana, chiar dacă asta însemna moartea, ca să aduc o mărturie frumoasă pentru a-I mângâia inima lui Dumnezeu. După aceasta, am avut cu adevărat părtășie despre adevăr cu nou-veniții, ajutându-i să deslușească uneltirile Satanei și, treptat, câțiva dintre nou-veniți au reușit să participe la adunări în mod corespunzător.

Experiența arestărilor și a persecuțiilor organizate de marele balaur roșu mi-a dezvăluit adevărata mea statură, precum și firea mea satanică, egoistă și detestabilă. Aceasta mi-a permis să mă înțeleg mai bine și mi-am dat seama că arestările și persecuțiile sunt permise de Dumnezeu și că El le folosește pentru a ne desăvârși credința și dragostea. Știu că voi trece prin persecuții și potrivnicii și mai mari în viitor, dar cred că totul este în mâinile lui Dumnezeu și, indiferent de ce se întâmplă, îmi voi face bine datoria ca ființă creată și voi aduce mărturie pentru Dumnezeu.