de Wu Shi, China

În august 2016, eram răspunzătoare de lucrarea de evanghelizare din biserică. Întrucât îmi lipsea experiența și aveam o înțelegere superficială a adevărului, mă simțeam foarte încordată când am început să fac această datorie, așa că mă rugam adesea lui Dumnezeu în privința dificultăților mele și studiam adevărurile și principiile legate de predicarea Evangheliei. Când nu înțelegeam ceva, le ceream ajutorul fraților și surorilor. Treptat, am reușit să pricep unele principii și am devenit capabilă să identific problemele din lucrare și să ofer sugestii rezonabile. Lucrarea de evanghelizare a început să dea unele rezultate, iar eu Îi eram cu-adevărat recunoscătoare lui Dumnezeu. Ulterior, eficiența lucrării de evanghelizare din biserica noastră s-a îmbunătățit, iar câțiva lucrători evanghelici au fost promovați în funcția de supraveghetori. Eram bucuroasă la culme și mă gândeam: „Având în vedere rezultatele lucrării, se pare că nu mă descurc rău deloc și că am ceva calibru și capacitate de lucru.” Aceste gânduri erau dulci ca mierea pentru inima mea. După aceea, nu mai eram la fel de smerită ca înainte la adunările cu frații și cu surorile. Când vedeam că unii frați și unele surori devin negativi din cauza dificultăților întâmpinate în lucrarea de evanghelizare, aveam părtășie cu ei despre felul cum, atunci când începusem să fac această datorie, mă bizuiam pe Dumnezeu pentru a depăși provocările și a obține rezultate în lucrare. Când mă auzeau spunând asta, frații și surorile mă priveau cu toții admirativ și dobândeau motivația și dorința de a continua să coopereze pentru realizarea îndatoririlor lor. După aceea, frații și surorile veneau la mine ori de câte ori aveau vreo întrebare sau vreo dificultate, iar frații și surorile cu care cooperam îmi cereau deseori părerea atunci când se confruntau cu dificultăți. Eram foarte încântată de stima și de aprobarea pe care mi le arătau cu toții, simțind că sunt foarte capabilă și că-mi merit cu prisosință funcția de supraveghetoare.

Până în decembrie 2017, au venit în biserica noastră mulți oameni noi; au fost înființate una după alta mai multe biserici noi, iar unii dintre nou-veniți erau promovați și cultivați la scurtă vreme după ce-și preluau îndatoririle. Toate acestea îmi creau un sentiment puternic de împlinire. Deși din gură spuneam că Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru îndrumare, în sinea mea, mă admiram pe mine însămi. Consideram că înțeleg adevărul și că mă pricep să-i discern pe oameni. Mă gândeam la faptul că, atunci când mi-am asumat inițial această datorie, exista o singură biserică, iar acum se înființaseră mai multe, și că, de când preluasem lucrarea, chiar adusesem niște oameni talentați în biserică. Inima mi-era plină de-ncântare și mă simțeam și mai convinsă că sunt capabilă, un adevărat talent, și că eu reprezint stâlpul bisericii. Mi-am dat seama că Îi furam gloria lui Dumnezeu și m-am simțit un pic vinovată, dar apoi m-am gândit: „Lucrarea lui Dumnezeu nu e ceva supranatural, tot are nevoie de cooperarea oamenilor, iar lucrarea n-ar fi reușit fără cooperarea mea; și întrucât fac această datorie de cel mai mult timp, chiar merit o oarecare recunoaștere.” Când m-am gândit așa, vinovăția din inimă mi-a dispărut. După aceea, deseori nu mă puteam abține să nu mă laud în fața lucrătorilor evanghelici, spunând: „Tocmai m-am întors de la cutare biserică. Aveau niște probleme acolo, dar le-am rezolvat eu. Mâine, mă duc la altă biserică…” Frații și surorile mă priveau cu toții admirativ. O soră chiar a zis: „Ești responsabilă de lucrarea atâtor biserici! Noi sigur n-am face față, ar începe să ni se învârtă capul! Tu chiar înțelegi adevărul și ai capacitate de lucru!” Auzind lauda surorii, m-am simțit foarte mândră. Mi-am spus în sinea mea: „Fără îndoială! Sunt cu siguranță mai bună decât voi toți, altminteri cum aș putea fi supraveghetoare?” În acea perioadă, mergeam cu capul sus, iar când se întâmpla ceva, nu căutam adevărurile-principii, ci doar acționam direct. Am crezut întotdeauna că înțeleg adevărul și că pot face ceva din lucrare, și eram convinsă că sunt cea mai bună la gestionarea lucrării de evanghelizare. Ulterior, când frații și surorile s-au confruntat cu probleme în îndatoririle lor, nu s-au străduit să caute, nu s-au rugat lui Dumnezeu și nu au căutat adevărul pentru a depăși dificultățile. În schimb, m-au așteptat pe mine să am părtășie și să rezolv lucrurile. Au fost unele aspecte pentru care nu am putut găsi soluții, ceea ce i-a făcut să se simtă și mai descurajați. Drept urmare, eficiența lucrării de evanghelizare a scăzut de la o lună la alta. Când s-au întâmplat aceste lucruri, nu am reflectat cum se cuvine asupra mea și nu m-am cunoscut. Asta a durat până când s-au pogorât asupra mea certarea și disciplinarea lui Dumnezeu.

Într-o zi din aprilie 2018, o soră cu care cooperam trebuia să meargă, inițial, la o adunare a bisericii, însă în ultima clipă a intervenit ceva, așa că m-am dus eu în locul ei. De îndată ce am ajuns acolo unde se ținea adunarea, am fost arestată de poliție și condamnată la trei ani de închisoare. La început, cât am stat în centrul de detenție, mă gândeam că în China era ceva normal să fii persecutat și arestat pentru credința în Dumnezeu, așa că nu am reflectat cu-adevărat asupra mea și nu m-am cunoscut. Asta până când, după un an și șapte luni de detenție, am fost transferată la închisoare și, temându-mă pentru viața mea, am fost silită să semnez „cele trei declarații”. În acel moment, am fost copleșită de regret, rușine și remușcare, prăbușindu-mă complet. Noaptea târziu, stând întinsă în pat, pe față-mi șiroiau lacrimi de căință. Cuprinsă de durere, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, această situație a dezvăluit ceva despre mine, dar nu înțeleg care este intenția Ta sau ce lecție ar trebui să-mi însușesc. Te rog, Dumnezeule, călăuzește-mă să-Ți înțeleg intenția.” După aceea, mi-au străfulgerat prin minte scene de când îmi făceam datoria înainte să fiu arestată: mă dădeam mare și vorbeam cu ifos în fața fraților și surorilor, îmi închipuiam mereu că faptul de a fi capabilă să fac ceva din lucrare arăta că înțeleg adevărul și că dobândisem unele realități, mă consideram a fi un talent rar și mă credeam stâlpul bisericii. Îmi petreceam zilele plină de mândrie și de aroganță. Comparând acele amintiri cu momentul în care am semnat „cele trei declarații”, trădându-L pe Dumnezeu, am înțeles că eram slabă, lașă și jalnică, stăpânită de frica de moarte; mi-aș fi dorit doar să găsesc o văgăună în care să mă târăsc. În clipa aceea, am început să înțeleg de ce am fost arestată fără veste. Mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl citisem înainte: „Atunci când suferiți o limitare sau o greutate mică este bine pentru voi; dacă v-ar fi ușor, ați fi distruși și atunci cum ați putea fi protejați? Astăzi, tocmai pentru că sunteți mustrați, judecați și blestemați, vi se acordă protecție. Tocmai pentru că ați suferit mult sunteți protejați. Dacă nu ar fi așa, de mult ați fi căzut în depravare. Aceasta nu înseamnă că fac lucrurile dificile pentru voi în mod intenționat – natura omului este greu de schimbat și trebuie să fie astfel pentru ca firile lor să fie schimbate. Astăzi, nu posedați nici măcar conștiința sau rațiunea lui Pavel și nu aveți nici conștiința lui de sine. Trebuie să fiți mereu presați și trebuie să fiți mereu mustrați și judecați ca să vă treziți sufletele. Mustrarea și judecata reprezintă ceea ce este mai bun pentru viața voastră. Și, când este necesar, trebuie să fie și mustrarea faptelor care vin asupra voastră; numai atunci vă veți supune pe deplin. Naturile voastre sunt astfel încât, fără mustrare și blestem, nu veți vrea să vă plecați capetele, nu veți vrea să cedați. Fără faptele dinaintea ochilor voștri, nu va exista niciun efect. Aveți caractere prea josnice și prea lipsite de valoare! Fără mustrare și judecată, va fi dificil să fiți cuceriți iar nelegiuirea și neascultarea voastră n-ar fi biruite. Vechea voastră natură este atât de adânc înrădăcinată. Dacă ați fi puși pe tron, nu v-ați cunoaște locul în univers, cu atât mai puțin locul spre care vă îndreptați. Nu știți nici măcar de unde ați venit, așadar cum ați putea să-L cunoașteți pe Creator? Fără mustrarea oportună și blestemele de astăzi, ziua voastră de pe urmă ar fi venit de mult. Ca să nu mai vorbesc despre soarta voastră – nu ar fi ea într-o primejdie iminentă? Fără această promptă mustrare și judecată, cine știe cât de trufași ați deveni sau cât de depravați ați ajunge. Această mustrare și această judecată v-au adus în ziua de astăzi și v-au menținut existența. Dacă ați fi încă «educați» după aceleași metode ca ale «tatălui» vostru, cine știe în ce lume ați intra! Nu aveți absolut nicio abilitate de a vă controla și de a reflecta cu privire la voi înșivă. Pentru oameni ca voi, dacă doar urmați și vă supuneți, fără să provocați nicio tulburare sau perturbare, scopurile Mele vor fi atinse. Nu ați face mai bine să acceptați mustrarea și judecata de astăzi? Ce alte alegeri aveți?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (6)”]. Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că arestarea și întemnițarea mea erau disciplinarea hărăzită de El. În perioada în care am deținut funcția de supraveghetoare, am fost cu-adevărat arogantă. De fiecare dată când lucrarea dădea unele rezultate, mă lăudam în fața fraților și surorilor. Când lucrătorii evanghelici întâmpinau dificultăți și deveneau negativi, îmi împărtășeam experiențele cu intenția de a face paradă de capacitatea mea de lucru; de asemenea, țineam să le subliniez fraților și surorilor că lucrarea de evanghelizare de la biserică, de care eram răspunzătoare, obținuse rezultate bune, făcându-i astfel pe toți să aibă o părere bună despre mine. Ulterior, au fost înființate câteva biserici noi, iar eu am continuat să fac paradă de capacitatea mea de lucru, făcându-i pe alții să mă aprecieze încă și mai mult. Pentru că mă lăudam constant în felul acesta, frații și surorile credeau cu toții că am un simț al poverii în datoria mea și că pot obține rezultate în lucrare, considerându-mă o supraveghetoare competentă. Oriunde mergeam, toți mi se adresau într-un mod politicos și plin de respect; oricând aveau probleme, îmi cereau bucuroși sfatul, iar de cele mai multe ori îmi urmau sugestiile. Până și sora cu care cooperam îmi cerea adesea părerea. Faptul că mă bucuram de aprobarea și de admirația tuturor îmi aducea foarte multă satisfacție, iar mândria pe care o simțeam parcă-mi dădea aripi. Aveam impresia că sunt o persoană indispensabilă bisericii, că lucrarea acesteia nu se poate lipsi de mine și că sunt mai bună și mai importantă decât toți ceilalți. Dându-mă mare în felul acesta, îi aduceam pe oameni înaintea mea. Ofensasem firea lui Dumnezeu fără să-mi dau seama. Dumnezeu nu putea îndura să mă vadă cum tot decad. Prin faptul că fusesem arestată de poliție, El a pus capăt alunecării mele pe calea răului, m-a obligat să mă opresc și să reflectez, astfel încât să mă pot întoarce de pe calea greșită și să mă dezmeticesc la timp, încetând a mai merge pe drumul incorect. Când mi-am dat seama de asta, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Eram profund mișcată de dragostea lui Dumnezeu și de intențiile Lui minuțioase. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că mi-ai rânduit această situație. Sunt gata să mă pocăiesc în fața Ta. Dumnezeule, Te rog să mă luminezi și să mă călăuzești, ca să mă pot înțelege cu-adevărat.”

Într-o zi, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă în inima ta chiar înțelegi adevărul, atunci vei ști cum să practici adevărul și să I te supui lui Dumnezeu și vei porni în mod firesc pe calea urmăririi adevărului. Dacă este corectă calea pe care mergi și în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu, atunci lucrarea Duhului Sfânt nu te va părăsi – caz în care vor fi din ce în ce mai puține șanse să-L trădezi pe Dumnezeu. Fără adevăr, e ușor să faci rău și o vei face în ciuda ta. De exemplu, dacă ai o fire arogantă și îngâmfată, atunci a ți se spune să nu te împotrivești lui Dumnezeu nu schimbă deloc situația, nu te poți abține, este dincolo de controlul tău. Nu ai face-o intenționat; ai face-o sub stăpânirea naturii tale arogante și vanitoase. Aroganța și vanitatea ta te-ar face să-L disprețuiești pe Dumnezeu și să-L vezi ca neavând nicio importanță; te-ar determina să te înalți pe tine însuți, să te dai mare în mod constant; te-ar face să-i disprețuiești pe alții, n-ar lăsa pe nimeni în inima ta decât pe tine însuți; ar fura locul lui Dumnezeu din inima ta și, în cele din urmă, te-ar face să stai în locul lui Dumnezeu și să ceri ca oamenii să ți se supună și te-ar face să-ți venerezi propriile gânduri, idei și noțiuni drept adevăr. Atât de mult rău este făcut de oameni sub dominația naturii lor arogante și îngâmfate!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar urmărind adevărul poate cineva să obțină o schimbare a firii”). Dumnezeu expune că sursa împotrivirii omului față de El este natura sa arogantă și îngâmfată. O persoană cu o fire arogantă se va considera superioară, crezându-se mai bună decât toți ceilalți. În preajma altora, nu se va putea abține să nu aducă mărturie despre sine și să nu se dea mare, făcându-i pe oameni să o admire și să o venereze. În timpul cât am fost supraveghetoare, când obțineam unele rezultate în lucrare, mă gândeam că am calibru, că înțeleg adevărul, că sunt capabilă să rezolv probleme și că pot descoperi oameni talentați; mă gândeam că sunt un talent de neînlocuit și că reprezint stâlpul bisericii. Toate acestea aveau la bază natura mea arogantă. Neîndoielnic, faptul că lucrarea de evanghelizare producea unele rezultate se datora pe de-a-ntregul lucrării și îndrumării Duhului Sfânt, precum și colaborării fraților și surorilor, însă eu îmi arogam tot meritul. Mă dădeam intenționat mare în fața fraților și surorilor, făcându-i să creadă că lucrarea dădea rezultate doar pentru că eu înțelegeam adevărul și aveam capacitate de lucru. În cele din urmă, toți mă admirau și mă venerau. Cât de nerușinată eram! M-am gândit la primul dintre decretele administrative ale lui Dumnezeu: „Omul nu ar trebui să se preamărească, nici să se înalțe pe sine. El ar trebui să se închine și să-L înalțe pe Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției”). Dumnezeu îi atenționează pe oameni să-L slăvească și să-L onoreze ca fiind măreț. Omul n-ar trebui să aibă loc în inima lui decât pentru Dumnezeu, pentru că doar El este vrednic de-a fi venerat de om. Însă eu mă onoram pe mine însămi ca fiind măreață și mă făleam, dorind ca frații și surorile să-mi rezerve un loc în inimile lor. Tot ce făceam izvora din natura mea arogantă și era o împotrivire față de Dumnezeu. Încălcasem deja decretele administrative ale lui Dumnezeu, și totuși nu mă temeam, ba chiar mă bucuram. Eram cu-adevărat amorțită! M-am gândit cum mă cultivase biserica pentru a fi supraveghetoare. Pe de o parte, scopul era ca eu să pot urmări adevărul și schimbarea firii făcându-mi datoria, pe de altă parte, asta-mi permitea să-mi asum un rol de conducere. Când lucrarea ar fi întâmpinat dificultăți, i-aș fi putut îndruma pe frați și pe surori să privească spre Dumnezeu și să se bizuie pe El, să caute adevărul și să acționeze conform principiilor, ceea ce le-ar fi îngăduit să-L onoreze pe Dumnezeu ca fiind măreț și să-I păstreze un loc în inimile lor, aducându-i astfel pe oameni înaintea Lui. În aceasta constau responsabilitatea și datoria mea. Totuși, nu-mi îndeplineam responsabilitățile așa cum ar fi trebuit să facă un supraveghetor; în schimb, profitam de orice ocazie pe care mi-o oferea lucrarea mea pentru a mă da mare și a aduce mărturie despre mine însămi, determinându-i pe frați și pe surori să mă admire și să mă venereze și făcându-i să apeleze la mine când se confruntau cu dificultăți, în loc să se bizuie pe Dumnezeu sau să caute adevărurile-principii. Îi aduceam pe oameni înaintea mea și, prin asta, Îi disputam statutul lui Dumnezeu. Mergeam pe calea unui antihrist și ofensasem deja firea lui Dumnezeu. Dacă aș fi continuat să-mi fac datoria în felul acesta, în cele din urmă, aveam să fiu pedepsită pentru a mă fi împotrivit lui Dumnezeu. Când mi-am dat seama de asta, m-au trecut sudori reci și am simțit că această arestare era pogorârea firii drepte a lui Dumnezeu asupra mea, și în același timp puternica Lui ocrotire și mântuirea pe care mi le oferea. I-am mulțumit sincer lui Dumnezeu, dispusă să mă supun acestui mediu și să învăț o lecție. În 2021, am fost eliberată după ispășirea sentinței, scăpând din acel iad pe pământ care este o închisoare a PCC.

La scurt timp după întoarcerea acasă, frații și surorile mi-au adus cărțile cu spusele lui Dumnezeu, iar eu am fost profund mișcată. Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Sunteți capabili să simțiți călăuzirea lui Dumnezeu și luminarea Duhului Sfânt pe parcursul realizării datoriei voastre? (Da.) Dacă sunteți capabili să simțiți lucrarea Duhului Sfânt, însă tot aveți o părere foarte bună despre voi înșivă și credeți că aveți realitatea, ce se întâmplă aici? (Când îndeplinirea datoriei noastre a dat ceva roade, credem că jumătate din merit Îi aparține lui Dumnezeu și jumătate ne aparține nouă. Ne amplificăm cooperarea într-o măsură nelimitată, gândindu-ne că nimic nu a fost mai important decât cooperarea noastră și că luminarea lui Dumnezeu nu ar fi fost posibilă fără ea.) Deci, de ce te-a luminat Dumnezeu? Poate Dumnezeu să lumineze și alți oameni? (Da.) Când Dumnezeu luminează pe cineva, este prin harul lui Dumnezeu. Și ce este acea fărâmă de cooperare din partea ta? Este ceva pentru care ți se cuvin merite sau este datoria și responsabilitatea ta? (Este datoria și responsabilitatea noastră.) Când recunoști că este datoria și responsabilitatea ta, atunci ai mentalitatea corectă și nu te vei mai gândi să încerci să-ți asumi meritele pentru asta. Dacă întotdeauna te gândești: «Aceasta este contribuția mea. Ar fi fost posibilă luminarea lui Dumnezeu fără cooperarea mea? Această sarcină necesită cooperarea omului; cooperarea noastră reprezintă cea mai mare parte a îndeplinirii acestui lucru», atunci te înșeli. Cum ai fi putut coopera, dacă Duhul Sfânt nu te-ar fi luminat și dacă nimeni nu ar fi avut părtășie cu tine despre adevărurile-principii? Nu ai ști ceea ce cere Dumnezeu; nici nu ai cunoaște calea practicii. Chiar dacă ai vrea să I te supui lui Dumnezeu și să cooperezi, nu ai ști cum. Oare această «cooperare» a ta nu reprezintă doar cuvinte goale? Fără o adevărată cooperare, acționezi numai conform propriilor idei – și, în acest caz, ar putea datoria pe care o îndeplinești să fie la nivelul cerut? În niciun caz, ceea ce indică chestiunea în discuție. Care este chestiunea? Indiferent de datoria pe care o îndeplinește o persoană, dacă obține rezultate, își îndeplinește datoria potrivit standardelor și dobândește aprobarea lui Dumnezeu, depinde de acțiunile lui Dumnezeu. Chiar dacă îți îndeplinești responsabilitățile și datoria, dacă Dumnezeu nu lucrează, dacă Dumnezeu nu te luminează și nu te îndrumă, atunci nu îți vei cunoaște calea, direcția sau obiectivele. Ce se întâmplă în cele din urmă? După ce ai trudit atâta vreme, nu îți vei fi îndeplinit datoria cum se cuvine, nici nu vei fi dobândit adevărul și viața – totul va fi fost în zadar. Prin urmare, a-ți îndeplini datoria potrivit standardelor, a-i edifica pe frații și surorile tale și a obține aprobarea lui Dumnezeu, toate depind de Dumnezeu! Oamenii pot face doar acele lucruri de care sunt capabili personal, pe care s-ar cuveni să le facă și care se încadrează în capacitățile lor inerente – nimic mai mult. Atunci, în esență, îndeplinirea îndatoririlor tale într-o manieră eficientă depinde de îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu și de luminarea și conducerea Duhului Sfânt; numai atunci poți să înțelegi adevărul și să finalizezi însărcinarea dată de Dumnezeu conform căii pe care El ți-a dat-o și principiilor pe care El le-a stabilit. Acest lucru reprezintă harul și binecuvântarea lui Dumnezeu, iar dacă oamenii nu pot vedea asta, sunt orbi” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). După ce am citit acest fragment, am înțeles că motivul pentru care eram capabilă să-I fur slava lui Dumnezeu era faptul că nutream în sinea mea un punct de vedere fals. Îmi închipuiam că lucrarea înfăptuită de Duhul Sfânt și rezultatele pe care le obțineam se datorau cooperării mele. Acordam o importanță prea mare cooperării umane. Realitatea este că și cooperarea umană are la bază înțelegerea adevărurilor-principii. Fără rostirea adevărului de către Dumnezeu, cooperarea umană nu are nicio direcție. Cooperarea umană nu este altceva decât îndeplinirea de către cineva a datoriei și responsabilităților sale, rezultatele lucrării sau lipsa acestora depinzând în esență de lucrarea Duhului Sfânt. Îmi amintesc că, atunci când am început să fac această datorie, nu pricepeam multe principii, așa că mă rugam mai mult, studiam principiile și căutam împreună cu frații și cu surorile. Treptat, am ajuns să pricep unele principii și, datorită luminării și îndrumării Duhului Sfânt, reușeam să descopăr și să rezolv unele probleme. Numai atunci dădea rezultate bune lucrarea de evanghelizare. Mai târziu, trăiam într-o stare de automulțumire; mă rugam mai puțin și nu mai căutam adevărurile-principii, așa că nu mai reușeam să obțin lucrarea Duhului Sfânt, și erau multe probleme pe care nu știam cum să le rezolv, ceea ce afecta lucrarea de evanghelizare. Mai ales după ce am fost arestată și întemnițată, lucrarea de evanghelizare a bisericii nu a stagnat din cauza arestării mele, ci mai degrabă a făcut progrese constante, devenind chiar mai rodnică. Totuși, în mod prostesc și necugetat, eu consideram cooperarea mea ca fiind de o importanță extraordinară și credeam că lucrarea bisericii n-ar obține rezultate bune în lipsa mea. Privind acum în urmă, mă simțeam rușinată. În plus, dacă găsisem niște oameni talentați, asta nu se datora faptului că înțelegeam adevărul și că eram capabilă să aleg oamenii potriviți, ci mai degrabă faptului că Dumnezeu pregătise de mult pentru lucrarea Sa diverse tipuri de oameni talentați. De asemenea, în timpul procesului de selectare a oamenilor au existat multe aspecte care mi-erau neclare și pe care le-am deslușit abia când am căutat adevărurile-principii împreună cu sora cu care cooperam. Dacă Dumnezeu n-ar fi exprimat adevărul, având părtășie atât de limpede despre principiile legate de îndeplinirea îndatoririlor, cum ar fi fost posibil să înțeleg și să pricep aceste principii sau să-mi fac bine datoria? În realitate, Dumnezeu Își înfăptuia lucrarea Lui, iar eu făceam, pur și simplu, doar o mică parte din datoria care-mi revenea ca ființă umană. Nu aveam nimic cu care să mă laud.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și m-am simțit încă și mai rușinată, mai stânjenită și mai umilită. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dumnezeu a săvârșit un număr semnificativ de lucrări asupra oamenilor, dar a vorbit El vreodată despre asta? A explicat El vreodată acest lucru? L-a declarat El vreodată? Nu, nu a făcut-o. Indiferent de modul în care oamenii Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu, El nu explică. Din perspectiva Lui, indiferent dacă ai 60 sau 80 de ani, înțelegerea lui Dumnezeu de către tine este foarte limitată și, ținând cont de cât de puține știi, încă ești un copil. Dumnezeu nu dă vina pe tine; încă ești un copil imatur. Nu contează că unii oameni poate au trăit mulți ani și corpul lor arată semnele vârstei; înțelegerea lui Dumnezeu de către ei este încă foarte copilărească și superficială. Dumnezeu nu dă vina pe tine pentru asta – dacă nu înțelegi, nu înțelegi. Acestea sunt calibrul și capacitatea ta și nu se pot schimba. Dumnezeu nu-ți va impune nimic. Dumnezeu cere ca oamenii să fie mărturie pentru El, dar oare a fost Dumnezeu mărturie pentru El Însuși? (Nu.) Pe de altă parte, Satana se teme că oamenii nu vor afla nici măcar despre cel mai mărunt lucru pe care-l face. Antihriștii nu sunt diferiți: se laudă în fața tuturor cu fiecare lucru mărunt pe care îl fac. Auzindu-i, pare că mărturisesc pentru Dumnezeu – dar, dacă asculți cu atenție, vei descoperi că nu mărturisesc pentru Dumnezeu, ci se grozăvesc, întărindu-se. Intenția și esența din spatele spuselor lor este să se întreacă cu Dumnezeu pentru aleșii Lui și pentru statut. Dumnezeu este smerit și ascuns, iar Satana se dă în spectacol. Există vreo diferență? A se da în spectacol față de smerenie și ascundere: care sunt lucruri pozitive? (Smerenia și ascunderea.) Ar putea Satana să fie descris ca fiind smerit? (Nu.) De ce? Judecând după natura-esență ticăloasă a acestuia, este un gunoi fără valoare; ar fi anormal ca Satana să nu se dea în spectacol. Cum i s-ar putea spune Satanei «smerit»? Despre Dumnezeu se spune că este «smerit». Identitatea, esența și firea lui Dumnezeu sunt înalte și onorabile, dar El nu Se grozăvește niciodată. Dumnezeu este smerit și tainic, așa că oamenii nu văd ce a făcut, dar în timp ce lucrează într-o astfel de obscuritate, omenirea este constant aprovizionată, hrănită și îndrumată – și toate acestea sunt rânduite de Dumnezeu. Oare nu din cauza ascunderii și a smereniei nu declară Dumnezeu niciodată aceste lucruri, nu le menționează niciodată? Dumnezeu este smerit tocmai pentru că El este capabil să facă aceste lucruri, dar niciodată nu le menționează și nu le declară și nu discută despre acestea cu oamenii. Ce drept ai să vorbești despre smerenie, când ești incapabil de astfel de lucruri? Nu ai făcut niciunul dintre aceste lucruri, dar insiști să îți asumi meritul pentru ele – asta se numește a fi nerușinat. Călăuzind omenirea, Dumnezeu săvârșește o lucrare atât de măreață și guvernează întregul univers. Autoritatea și puterea Lui sunt atât de vaste, dar El nu a spus niciodată: «Puterea Mea este extraordinară.» El rămâne ascuns printre toate lucrurile, guvernând peste toate, hrănind și aprovizionând omenirea, permițând întregii omeniri să dăinuie generație după generație. Luați aerul și soarele, de exemplu, sau toate lucrurile materiale necesare existenței umane pe pământ – toate curg fără încetare. Faptul că Dumnezeu îl aprovizionează pe om este incontestabil. Dacă Satana ar face un lucru bun, l-ar ține sub tăcere și ar rămâne un erou nelăudat? Niciodată. Este ca în cazul unor antihriști din biserică care anterior au întreprins lucrări periculoase, care s-au lepădat de lucruri și au îndurat suferințe, care poate chiar au ajuns la închisoare; sunt și câțiva care au contribuit cândva la un aspect al lucrării casei lui Dumnezeu. Ei nu uită niciodată aceste lucruri, cred că pentru ele merită laude tot restul vieții, cred că acestea sunt capitalul vieții lor – ceea ce arată cât de mici sunt oamenii! Oamenii sunt cu adevărat mărunți, iar Satana e nerușinat” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea a doua)”]. Esența lui Dumnezeu este modestă, frumoasă și bună, în vreme ce esența Satanei este rea, hâdă și neobrăzată. M-am gândit la ce spune Biblia despre ispitirea Domnului Isus de către Satana. Neîndoielnic, tot ce există pe lume a fost creat de Dumnezeu, și totuși Satana a pretins că el crease totul și a încercat a-L ispiti pe Domnul Isus să-l venereze. M-am gândit și la PCC. Tot ceea ce aduce bucurie oamenilor vine, fără îndoială, de la Dumnezeu, iar El le satisface acestora toate nevoile de zi cu zi; totuși, PCC afirmă că i-a condus pe oameni către o viață bună, făcându-i să-i atribuie meritul pentru aceste lucruri. M-am gândit și la acei antihriști excluși din biserică. Aceștia se lăudau și să ridicau în slăvi necontenit, povestind cât au trudit ei pentru casa lui Dumnezeu și câtă suferință au îndurat și folosindu-se de asta pentru a-i induce pe oameni în eroare, ca aceștia să-i urmeze și să-i venereze. Văzând aceste lucruri, mi-am dat seama cât de nerușinați sunt, de fapt, diavolii și Satana! Gândindu-mă la situația mea, nu exista nicio îndoială că lucrarea bisericii obținuse rezultate datorită lucrării Duhului Sfânt; totuși, eu îmi socoteam în taină realizările și mă lăudam adesea cu ele în fața fraților și surorilor, făcându-i pe toți să creadă că erau realizările mele, să mă prețuiască și să-mi dăruiască un loc în inimile lor. Oare nu mă purtam întocmai ca acei antihriști care se ridică în slăvi și se dau mari? Cum putusem să fiu atât de nerușinată, complet lipsită de conștiință și de rațiune?! Dumnezeu S-a smerit pe Sine pentru a deveni om și a mântui omenirea; El este dispus să-Și riște viața și să îndure mari umilințe și suferințe, venind printre oameni ca să lucreze și ca să ne mântuiască. Dumnezeu a dat totul pentru omenire, fără ca totuși să-Și destăinuie vreodată faptele. El doar înfăptuiește în tăcere lucrarea pe care intenționează s-o facă. În ceea ce mă privește pe mine, o măruntă ființă creată, nu făceam altceva decât să-mi îndeplinesc datoria și responsabilitatea, dar foloseam diverse modalități de a mă grozăvi și a mă da mare. Eram cu-adevărat josnică și bună de nimic! M-am rugat plină de căință lui Dumnezeu, cerându-I să-mi ierte fărădelegile. Eram dispusă s-o iau de la capăt și să-mi transform firea arogantă, să învăț să-L slăvesc pe Dumnezeu și să aduc mărturie despre El în toate lucrurile.

Mai târziu, am citit un fragment despre practica de a-L slăvi pe Dumnezeu și de a aduce mărturie despre El: „Când aduceți mărturie pentru Dumnezeu, ar trebui să vorbiți în special despre modul în care Dumnezeu judecă și mustră oamenii și despre ce încercări folosește El pentru a rafina oamenii și a le schimba firea. Ar trebui să vorbiți și despre cât de multă corupție a fost dezvăluită în experiența voastră, cât de mult ați suferit, cât de multe lucruri ați făcut pentru a vă împotrivi lui Dumnezeu și cum ați fost cuceriți în cele din urmă de Dumnezeu. Să vorbiți despre cât de multă cunoaștere adevărată aveți cu privire la lucrarea lui Dumnezeu și cum ar trebui să aduceți mărturie pentru Dumnezeu și să Îi răsplătiți dragostea. Ar trebui să dați substanță unui astfel de limbaj și, în același timp, să spuneți lucrurile în manieră simplă. Nu vorbiți despre teorii goale. Vorbiți mai pragmatic; vorbiți din inimă. Așa ar trebui să experimentați lucrurile. Nu vă echipați cu teorii aparent profunde, dar goale, în efortul de a vă da în spectacol; făcând astfel, ajungeți să păreți aroganți și lipsiți de rațiune. Ar trebui să vorbiți mai mult despre lucruri reale din experiența voastră concretă și să vorbiți mai mult din inimă; asta este cel mai benefic pentru ceilalți și lucrul pe care se cuvine cel mai mult să-l vadă. Voi erați oameni care se împotriveau cel mai mult lui Dumnezeu, care erați cel mai puțin înclinați să vă supuneți Lui, dar acum ați fost cuceriți – nu uitați niciodată acest lucru. Ar trebui să meditați și să chibzuiți mai mult asupra acestor chestiuni. Odată ce oamenii le înțeleg clar, vor ști cum să fie mărturie, altfel, vor fi predispuși să săvârșească fapte rușinoase și fără sens, ceea ce nu înseamnă a fi mărturie pentru Dumnezeu, ci mai degrabă a-L face de rușine. Fără experiențe autentice și o înțelegere a adevărului nu este posibil să fiți mărturie pentru Dumnezeu. Oamenii a căror credință în Dumnezeu este ambiguă și confuză nu vor fi niciodată în stare să fie mărturie pentru Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar urmărind adevărul poate cineva să obțină o schimbare a firii”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles cum trebuie să-L slăvești și să aduci mărturie despre El în rândul oamenilor. Pe de o parte, trebuie să le împărtășim fraților și surorilor mai multe despre felul în care am experimentat judecata, mustrarea, emondarea, încercările și rafinările înfăptuite de cuvintele lui Dumnezeu, despre semnificația lucrării lui Dumnezeu, despre intențiile Lui și despre efectele pe care vrea să le obțină în noi, astfel încât alții să poată ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu și să-I înțeleagă intențiile minuțioase de a mântui omenirea. Pe de altă parte, trebuie, de asemenea, să ne deschidem și să dăm la iveală corupția pe care am dezvăluit-o în experiențele noastre, răzvrătirea și lucrurile sfidătoare pe care le-am făcut împotriva lui Dumnezeu, așa încât alții să poată înțelege natura acțiunilor noastre și căpăta discernământ pe baza lor. În felul acesta, pot să se vadă pe ei înșiși în lumina acestor lucruri, să-și cunoască și să-și urască firile corupte. Numai practicând în felul acesta putem să Îl slăvim cu-adevărat pe Dumnezeu și să aducem mărturie despre El. Însă eu preferam să vorbesc numai despre lucrurile bune. Spuneam doar despre cum mă bizuiam eu pe Dumnezeu ca să obțin rezultate în lucrare, despre câți oameni adusesem și despre câte biserici înființasem, fără să pomenesc de răzvrătirea, corupția și slăbiciunea pe care le dezvăluisem în decursul acestui proces. Nu scoteam la iveală aceste lucruri în fața fraților și surorilor. Drept urmare, au fost cu toții induși în eroare de purtarea mea aparent bună. Ceea ce făcusem și felul în care mă purtasem erau cu totul contrare cuvintelor lui Dumnezeu, iar din acel moment încolo trebuia să mă pocăiesc în fața lui Dumnezeu și să practic conform cuvintelor Lui.

La cinci luni de la eliberarea mea din închisoare, biserica a rânduit ca eu să continui predicarea Evangheliei. Eram foarte mișcată și am hotărât să-mi fac datoria așa cum se cuvine și să mă achit de obligațiile acumulate în trecut față de Dumnezeu. În timpul unei adunări, o nou-venită a adus în discuție anumite noțiuni, iar eu, cu răbdare, am avut părtășie cu ea despre cuvintele lui Dumnezeu, înlăturând, în cele din urmă, noțiunile ei. Ea a spus că a avut mult de câștigat de pe urma acestei adunări și s-a arătat foarte recunoscătoare pentru suveranitatea și rânduielile prin care Dumnezeu îi adusese pe frați și pe surori să aibă părtășie cu ea. Vorbea cu mult entuziasm, iar eu, care stăteam alături de ea și ascultam, mă bucuram în taină, spunându-mi: „Noțiunile acestei surori au fost înlăturate în special datorită faptului că am avut părtășie cu ea. Se pare că mă descurc destul de bine și că pot avea părtășie despre adevăr pentru a rezolva anumite probleme.” Când mi-au apărut aceste gânduri, mi-am dat seama că iarăși furam gloria lui Dumnezeu. I-am văzut pe frații și pe surorile din preajma mea mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru călăuzire, în timp ce eu mă admiram fără rușine pe mine însămi, și m-am simțit cu-adevărat dezgustată de mine. Eram atât de neobrăzată! M-am rugat grabnic lui Dumnezeu în inima mea, gândindu-mă la cuvintele Lui: „Atunci când ai o oarecare înțelegere a lui Dumnezeu, atunci când îți poți vedea propria corupție și recunoaște josnicia și urâțenia aroganței și a trufiei, te vei simți dezgustat, scârbit și mâhnit. Vei putea face în mod conștient unele lucruri pentru a-I fi pe plac lui Dumnezeu și, făcând acest lucru, te vei simți în largul tău. Vei putea să citești, în mod conștient, cuvintele lui Dumnezeu, să-L preamărești, să fii martor pentru El și, în inima ta, vei simți desfătare. Te vei demasca singur, în mod conștient, dând în vileag propria-ți urâțenie și, făcând acest lucru, te vei simți bine în sinea ta și vei simți că ești într-o stare de spirit îmbunătățită” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar urmărind adevărul poate cineva să obțină o schimbare a firii”). M-am deschis în fața fraților și surorilor cu privire la gândurile mele detestabile. Am menționat și faptul că, la început, nu înțelesesem precis unele aspecte pomenite la adunarea din ziua aceea, dar că, în timpul părtășiei, lucrurile mi se clarificaseră treptat prin luminarea cuvintelor lui Dumnezeu și că asta nu se datora staturii mele înnăscute, ci luminării și îndrumării oferite de Duhul Sfânt. După ce am împărtășit acestea, inima mi-a fost cuprinsă de o pace profundă și am simțit că era într-adevăr bine să trăiești așa! Această transformare de care aveam parte se datora în întregime efectului pe care îl avuseseră asupra mea judecata și mustrarea din cuvintele lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!