de Daisy, Statele Unite

În octombrie 2022, eu și Shelley am fost alese conducătoare de biserică. Cum abia începuserăm să practicăm și nu eram obișnuite cu multe sarcini, discutam mereu aspectele împreună. După ceva timp, lucrarea noastră a început să dea unele rezultate. Shelley avea un calibru relativ bun. Când conducătoarea punea întrebări, ea putea să răspundă rapid. De cele mai multe ori, și conducătoarea îi recunoștea meritele. Astfel, conducătoarea căuta cu prioritate sugestiile lui Shelley în multe aspecte, în timp ce eu păream cineva de pe margine, ușor de înlocuit. M-am gândit: „Shelley are calibru bun și conducătoarea are o părere relativ bună despre ea, în timp ce eu nu spun nimic mult timp. Probabil conducătoarea mi-a intuit lipsa capacității și crede că pot face doar lucrări auxiliare.” M-am simțit puțin demoralizată, apoi m-am gândit că, fiind începătoare în practică și neavând calibrul așa bun, era normal să nu fiu folosită pentru lucrări importante. M-am consolat și sentimentul a trecut.

Mai târziu, a crescut volumul de lucru de care răspundeam. Când atribuia lucrări, conducătoarea ne chema pe amândouă. Dar la implementarea unor sarcini mai provocatoare, conducătoarea îi cerea special lui Shelley să le urmărească și rar îmi menționa numele. Cel mult, conducătoarea încheia: „Shelley, tu și ceilalți puteți urmări această sarcină.” La suprafață, m-am prefăcut că nu-mi pasă, dar mă frământam pe interior: „Mereu eu sunt cea ignorată, doar o părticică din «ceilalți». Pare că nu exist deloc în mintea conducătoarei. N-am ce să fac; până la urmă, nu am calibrul la fel de bun ca al lui Shelley. O să fac doar ce pot.” Am devenit apoi din ce în ce mai pasivă în urmărirea sarcinilor și nu am vrut să mă implic prea mult în lucrarea de care răspundea Shelley. Când venea să discute cu mine despre lucrare, răspundeam fără convingere. Uneori, toată lumea discuta activ o problemă, iar eu mă simțeam ca o intrusă, abia spuneam un cuvânt toată după-amiaza. Uneori aveam unele idei, dar nu eram sigură dacă sunt, de fapt, corecte. Dacă spuneam ceva greșit, oare nu mă făceam de râs? După ce m-am tot gândit, am hotărât să nu vorbesc. Astfel, am simțit din ce în ce mai mult că am un calibru slab și nu sunt de mare ajutor, așa că nu mai voiam să fiu responsabilă pentru atâta lucrare. Atunci m-am concentrat asupra lucrării de udare. La acel moment, biserica nu avea un lider al grupului de udare, iar eu m-am gândit la sora Rose, care avusese anterior unele rezultate în udarea noilor credincioși. Însă frații și surorile au raportat că nu purta o povară în datoria ei și nu era potrivită pentru a fi conducătoare de grup. Am vrut să discut asta cu Shelley, dar, văzând ce ocupată era, nu am deschis subiectul, de teamă că va spune că am calibrul prea slab, deoarece nu m-am putut ocupa nici de această sarcină minoră. Mi-am spus: „Rose are calibru bun și poate avea părtășie pentru a rezolva unele probleme. Chiar dacă acum nu poartă o povară fiindcă e constrânsă de soțul ei, cu mai multă urmărire și părtășie din partea mea, nu ar trebui să întârzie lucrarea.” Așa că am ales-o pe Rose drept conducătoarea grupului de udare. Dar, după câteva zile, am aflat că Rose a renunțat la îndatoririle ei și s-a întors acasă, constrânsă de soțul ei. Auzind asta, m-am simțit paralizată și m-am gândit: „Asta e. Eu am ales-o. Nu dezvăluie acest lucru că nu am discernământ? Am greșit chiar și când am lucrat independent la o sarcină minoră; chiar e groaznic. Dacă asta ar întârzia udarea noilor credincioși, aș perturba lucrarea bisericii.” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai rău mă simțeam, crezând că nu pot face nimic bine. Cum nu aveam calibru și discernământ și nu puteam vedea clar lucrurile, trebuia să demisionez rapid, înainte de a le face mai mult rău fraților și surorilor și de a întârzia lucrarea bisericii. Așa că am scris o scrisoare de demisie și i-am trimis-o conducătoarei și lui Shelley. La scurt timp, Shelley mi-a trimis un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Fiecare om are momente când greșește și fiecare întâlnește lucruri care îi depășesc calibrul și perspicacitatea, indiferent ce datorie face sau ce lucrare desfășoară. Acest lucru este foarte normal și trebuie să înveți să îl abordezi corect. În orice caz, indiferent ce greșeală faci, ar trebui să o înfrunți într-un mod proactiv, să găsești rădăcina problemei și să cauți adevărul pentru a o rezolva. Nu te simți negativ sau ținut în frâu și nu cădea pradă emoțiilor negative când te confrunți cu o mică dificultate. Asta înseamnă a face din țânțar armăsar și nu este nevoie de așa ceva. Ceea ce ar trebui să faci este să reflectezi imediat asupra ta și să vezi dacă greșeala a fost cauzată de o problemă de lipsă de competență în lucrarea ta, de amestecul intențiilor personale în acțiunile tale sau de faptul că faci lucrurile pe baza noțiunilor și închipuirilor tale. Ar trebui să examinezi toate aceste aspecte. Dacă este o problemă de lipsă de competență în lucrarea ta, poți învăța abilitățile profesionale sau te poți consulta și poți discuta cu oameni care înțeleg profesia. Dacă intențiile tale sunt greșite sau ai noțiuni și închipuiri, ar trebui să reflectezi asupra ta și să încerci să te cunoști în cuvintele lui Dumnezeu, iar apoi să corectezi și să te răzvrătești împotriva intențiilor sau noțiunilor tale greșite și să practici conform cuvintelor lui Dumnezeu. Desigur, dacă nu poți rezolva singur problema, poți, de asemenea, să găsești un conducător de biserică sau pe cineva care înțelege adevărul pentru a căuta și a avea părtășie. Nu se va rezolva astfel problema? În zilele care urmează, ar trebui să continui să-ți faci datoria. Atât timp cât ești în viață, ar trebui să îndeplinești datoria pe care se cuvine să o faci. Acesta este un țel care nu ar trebui să se schimbe niciodată în viața cuiva. Indiferent când, indiferent ce dificultăți întâmpini sau cu ce piedici și eșecuri te confrunți, nu ar trebui să te simți ținut în frâu. Dacă, ori de câte ori întâmpini o mică dificultate, te lași copleșit de emoția de a fi ținut în frâu și rămâi blocat, nu mai ai nicio motivație de a-ți face datoria și te prăbușești, nu înseamnă asta că ești prea nefolositor și laș? Ce fel de persoană se simte mereu ținută în frâu? Oamenii nefolositori și lași se simt adesea ținuți în frâu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am simțit o căldură interioară. Dumnezeu a spus că, atunci când oamenii își îndeplinesc îndatoririle, uneori se pot simți confuzi, pot face greșeli sau pot încălca principii din cauza lipsei de înțelegere a adevărului. Astfel, când apar probleme ce provoacă unele pierderi lucrării sau când oamenii sunt emondați, toate acestea sunt normale și ar trebui tratate corect. Esențial este să învățăm lecții din eșecuri, să reflectăm asupra noastră, să ne căim și să ne schimbăm. Dacă pierderile aduse lucrării sunt provocate de acțiuni bazate pe firi corupte, trebuie căutat adevărul pentru a înlătura firile corupte. Dacă lucrarea e ineficientă din cauza lipsei de competențe, acestea trebuie învățate rapid sau trebuie consultat cineva mai priceput. Dacă, doar din cauza apariției acestor abateri sau greșeli, cineva crede că este dezvăluit și astfel devine negativ și dă verdicte asupra lui însuși și chiar nu este dispus să-și îndeplinească îndatoririle, asta arată că este nesăbuit și slab. Am reflectat asupra problemelor legate de alegerea lui Rose și mi-am dat seama că am fost prea preocupată de reputația și statutul meu. În timpul cooperării cu Shelley, simțindu-mă eclipsată în toate privințele, am dorit să îndeplinesc singură o sarcină pentru a arăta că încă am unele capacități de lucru. Prin urmare, în cazul alegerii unui lider al grupului de udare, cu toate că îmi lipseau în mod evident principiile și nu puteam discerne oamenii, fiindcă mi-era teamă că, dacă întreb frații și surorile, ar fi putut crede că sunt chiar incompetentă, neputând să mă ocup nici măcar de o sarcină atât de minoră, am ales-o pe Rose după propria mea închipuire. Mi-a lipsit discernământul asupra oamenilor și nu am urmat principii în alegerea și folosirea lor. De fapt, casa lui Dumnezeu a avut demult părtășie ca, atunci când alegem și folosim oamenii, să îi consultăm și să-i întrebăm pe cei care le știu trecutul, pentru a fi siguri că cei aleși au simțul răspunderii și un anumit calibru înainte de a-i cultiva, și, imediat ce se descoperă o problemă cu o persoană, să investigăm prompt, pentru a înțelege situația. Dacă nu o putem vedea clar, ar trebui să ne consultăm cu cineva care înțelege adevărul. Doar astfel poate fi mai precisă alegerea și folosirea oamenilor de către noi. Însă, pentru a-mi proteja orgoliul și statutul, am promovat-o pe Rose după propria mea voință. Am acționat în mod arbitrar și am fost foarte iresponsabilă cu lucrarea. Acum că lucrarea fusese întârziată, ar trebui să mă gândesc rapid la cum să rezolv problema, în loc să mă cufund în demoralizare și să renunț la mine însămi. Făcând asta, fugeam de răspundere. Eram atât de egoistă!

La o adunare, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat foarte mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă ești o persoană hotărâtă, dacă poți să tratezi responsabilitățile și obligațiile pe care oamenii ar trebui să le poarte, lucrurile pe care oamenii cu umanitate normală ar trebui să le îndeplinească și acele lucruri pe care adulții trebuie să le realizeze ca fiind țelurile și scopurile căutării tale și dacă poți să iei asupra ta responsabilitățile proprii, atunci, indiferent ce preț plătești și ce durere înduri, nu te vei plânge și, atât timp cât le recunoști ca fiind cerințele și intențiile lui Dumnezeu, vei putea să înduri orice suferință și să-ți îndeplinești datoria. În acel moment, starea ta de spirit va fi diferită; în inima ta, vei simți pace și stabilitate și vei experimenta bucurie. Vezi tu, dacă oamenii pot să-și îndeplinească îndatoririle în mod normal, să-și asume însărcinarea dată de Dumnezeu și să pornească pe calea cea dreaptă în viață, în inimile lor, ei simt pace și bucurie și experimentează stabilitate și bucurie. Dacă, în plus, pot să urmărească adevărul și ajung în punctul în care acționează conform principiilor și își fac bine datoria, vor fi trecut prin niște schimbări. Acești oameni sunt cei care au conștiință și rațiune; sunt oameni integri care pot să depășească orice dificultate și să-și asume orice sarcină. Ei sunt bunii ostași ai lui Hristos, au fost instruiți și nu-i poate învinge nicio dificultate. Spuneți-Mi, este bine să te porți în acest fel? (Da, este.) Astfel de oameni au hotărâre; indiferent de dificultățile pe care le întâmpină, își pot îndeplini responsabilitățile. Atunci s-ar mai simți ei ținuți în frâu când întâmpină dificultăți? (Nu.) Atunci cum este înlăturată emoția lor de a fi ținuți în frâu, astfel încât să nu mai fie tulburați de ea? (Înțelegând adevărul și ajungând să-și cunoască propriile firi corupte, ei se eliberează de sub controlul sentimentului de a fi ținuți în frâu.) Corect, aceasta înseamnă a înțelege adevărul și a începe să te ocupi de lucrarea corespunzătoare. […] Dacă o persoană înțelege adevărul, se poate ocupa de lucrarea care i se cuvine și poate urma calea cea dreaptă și, astfel, această emoție de a fi ținută în frâu nu va apărea. Chiar dacă această emoție apare ocazional în ei din cauza unor circumstanțe speciale, va fi doar o stare de spirit trecătoare. Acest lucru se datorează faptului că se concentrează asupra căutării și practicării adevărului, astfel încât, chiar dacă acele emoții negative apar ocazional, ele vor dispărea. Drept urmare, o astfel de persoană nu va fi frecvent prinsă în emoția de a fi ținută în frâu. Cu alte cuvinte, nu vei fi deloc tulburat de emoția de a fi ținută în frâu. Poți experimenta stări proaste temporare, dar nu vei fi prins în ele și incapabil să ieși din ele. Aceasta este importanța urmăririi adevărului. Dacă tu cauți să te ocupi de lucrarea care ți se cuvine, dacă îți asumi responsabilitățile pe care ar trebui să și le asume adulții și dacă perspectiva din spatele a ceea ce urmărești tu este corectă și ai un mod de viață pozitiv, atunci nu vei ajunge să ai emoții negative și nu vei fi încurcat de emoția de a fi ținut în frâu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit foarte rușinată. Din cuvintele Sale, am văzut că adulții și cei care își fac lucrarea cuvenită își țin mintea ocupată cu lucruri corecte. În fiecare zi se gândesc la lucruri legate de îndatoririle lor, de exemplu, cum să-și îndeplinească bine îndatoririle, ce probleme mai au cu ele, cum să-și facă lucrarea mai bine și așa mai departe. Chiar dacă pot apărea unele abateri sau greșeli în îndatoririle lor și pot să se confrunte cu piedici și să devină slabi ori demoralizați o vreme, nu rămân tot timpul cu emoții negative, ci vor căuta activ adevărul pentru a-și rezolva problemele. Însă, deocamdată, eram exact ca o persoană inutilă care nu-și putea asuma responsabilitățile. În fața unor piedici, am devenit negativă și am renunțat, fără niciun dram din forța pe care ar trebui s-o aibă un adult. În plus, asta a expus și cum n-am reușit să mă țin de ceea ce trebuia să fac în ultima vreme. De când am preluat lucrarea bisericii, văzând că sora cu care lucram era mai bună decât mine în diverse aspecte, am simțit că îmi lipsea calibrul și că nu eram apreciată. Deci, am sperat cu adevărat la o oportunitate de a-mi dovedi abilitățile. Când conducătoarea avea adunări cu noi, îi observam constant expresiile și încercam să îmi dau seama din tonul ei dacă punea preț pe mine. Dacă îmi cerea special mie să fac unele lucrări, eram fericită, crezând că mă prețuia, și aveam motivația de a-mi îndeplini îndatoririle. Dar dacă îi atribuia responsabilitățile principale surorii mele partenere, mă simțeam subestimată. Dorința mea de reputație și statut, dacă nu era îndeplinită, mă tulbura. În timp ce cooperam cu frații și surorile, gândurile nu îmi erau la îndatoririle mele, ci la cât de mult erau de acord cu ce spuneam. Uneori, când împărtășeam un punct de vedere și nimeni nu răspundea, mă simțeam incomod. Dacă ofereau sugestii contrare, deveneam și mai negativă și stabileam că aveam un calibru prea scăzut, pierzându-mi chiar și dorința de a participa la discuție. Mai ales în situația cu Rose, am acționat nechibzuit, conform propriei voințe, în ciuda lipsei de discernământ, și nu am reflectat asupra mea după ce am făcut o greșeală, ci am căzut în emoții negative și am vrut să demisionez. Toate acestea pentru că nu participam la lucrarea cuvenită când îmi îndeplineam îndatoririle, ci urmăream mereu reputația și statutul. Ochii și gândurile mi se concentrau doar asupra reputației și statutului meu. Când nu primeam admirația oamenilor, deveneam negativă și tulburată, lăsând deoparte chiar și lucrarea bisericii. În felul acesta nu-mi puteam îndeplini deloc bine datoria. Această atitudine era cu adevărat detestată de Dumnezeu. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „Mai ales cei care își îndeplinesc acum îndatoririle în casa lui Dumnezeu sunt ocupați să predice Evanghelia și să aducă mărturie pentru Dumnezeu – ei se gândesc cum să-și îndeplinească bine îndatoririle, așadar, cum s-ar putea simți ținuți în frâu? Prin urmare, manifestările pe care le prezintă unii oameni de a se simți ținuți în frâu, de a intra într-o stare proastă și de a se cufunda în demoralizare ori de câte ori ceva nu merge câtuși de puțin pe placul lor, sunt toate cauzate de faptul că trăiesc în trândăvie cu stomacul plin toată ziua, nu se gândesc serios la nimic și nu caută deloc adevărul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Văzând că frații și surorile din jurul meu erau toți ocupați să-și îndeplinească îndatoririle, pe când eu rămâneam acaparată de preocupări legate de reputația și statutul meu, fără să caut adevărul pentru a rezolva aceste probleme, devenind în schimb mai negativă și mai potrivnică, mi-am dat seama că nu eram o persoană care urmărește adevărul. În special când m-am gândit cum a menționat Shelley că nu au fost bune rezultatele lucrării de evanghelizare de care răspundea ea și că toată lumea trăia cu greutăți, iar ea chiar spera să putem fi în asentiment pentru a depăși aceste greutăți împreună, m-am simțit foarte vinovată și tulburată pe interior. Dumnezeu ne-a rânduit mediul pentru ca noi să cooperăm, răspunzând de lucrarea bisericii, dar în loc să mă concentrez la cum să-mi îndeplinesc bine îndatoririle, m-am pierdut în gânduri triviale, am devenit negativă și retrasă și am vrut să demisionez. Am fost cu adevărat lipsită de umanitate! M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt prea egoistă. Sunt așa de multe greutăți în lucrarea bisericii acum, dar nu m-am ocupat de chestiunile corecte, ci am concurat cu sora în fiecare zi. Când nu am putut fi mai bună decât ea, am devenit negativă. Mă simt ca un gunoi pe dinăuntru, neurmărind nimic pozitiv. Nu numai că sufăr eu, dar întârzii și lucrarea bisericii. Acum mi-am dat seama de problemele mele. Deși calibrul meu nu este foarte bun, ar trebui să fac tot posibilul să cooperez și să lucrez în armonie cu sora sau măcar să nu provoc întârzieri ale lucrării din cauza atitudinii mele. Fie ca Tu să-mi scrutezi inima; sunt dispusă să mă căiesc!” Apoi, atitudinea mea față de îndeplinirea îndatoririlor a devenit mai activă. Am început în mod proactiv să discut și să rezolv probleme lucrând cu Shelley. Pentru unele sarcini dificile de care înainte îmi era teamă, m-am rugat lui Dumnezeu și am participat cât de mult am putut. Când am observat dificultăți în îndatoririle altora, dacă nu puteam oferi mult ajutor, găseam pe cineva care înțelegea adevărul să coopereze la rezolvarea lor. Uneori, deși conducătoarea o desemna în mod specific pe Shelley să urmărească o sarcină, fără să-mi menționeze numele, atâta timp cât Shelley discuta cu mine, participam și ofeream sugestii, fără să-mi pese dacă eram observată de conducătoare sau nu. Am practicat făcând lucruri înaintea lui Dumnezeu, concentrându-mă să fac fiecare sarcină în mod conștiincios și crezând că este esențial să practic adevărul și să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Când m-am răzvrătit conștient împotriva propriilor intenții și m-am concentrat din inimă asupra îndatoririlor mele zilnice, m-am simțit statornică și am început să scap puțin de emoțiile mele negative.

După un timp, am primit o emondare și am căzut din nou pradă emoțiilor negative. La momentul acela, conducătoarea mi-a cerut să organizez câteva materiale. Lipsindu-mi experiența, am cooperat cu frații și surorile ca să o fac. După ce am finalizat schița, conducătoarea a considerat că era bună când a citit-o, dar a sugerat adăugarea unor detalii în unele locuri. Am fost mulțumită când am văzut că nu erau probleme mari, crezând că a fost o sarcină bine făcută, că detaliile suplimentare ar fi ușor de adăugat și ar fi acceptabil doar să adaug puțin mai mult conținut. Așa că nu am avut părtășie despre principii cu frații și surorile. În mod neașteptat, după adăugiri, conducătoarea a considerat noul conținut stufos și incoerent, ceea ce a înrăutățit conținutul. A întrebat dacă ne gândiserăm cu atenție și înțeleseserăm clar care era problema. Apoi le-a cerut altora să reorganizeze materialele. Auzind asta, am fost uluită: „Am vrut s-o fac bine, dar de ce s-a terminat așa?” Reflectând la asta, am simțit că era tot din cauza calibrului meu slab și înțelegerii superficiale a adevărului. Am crezut că mă pot ocupa de unele chestiuni generale, dar când a fost vorba de o sarcină care necesita înțelegerea adevărului, nu am făcut față. Nu e ca și cum am vrut intenționat să dau înapoi; chiar aveam voința, dar îmi lipsea competența. După aceea, am devenit ezitantă să cooperez la lucrare. Când observam unele probleme la lucrare, voiam să le semnalez, dar apoi mă îndoiam de mine și mă gândeam: „Cu calibrul meu slab, pot măcar să identific probleme? Sunt capabilă de această sarcină? Calibrul meu e slab și nu discern adecvat lucrurile, altfel, lucrarea nu ar fi fost făcută atât de prost; așa că mai bine nu le semnalez problemele altora.” În consecință, am căzut din nou pradă emoțiilor negative, devenind pasivă în îndatoririle mele, îngrijorându-mă constant pentru viitorul și perspectivele mele, și n-am reușit să-mi liniștesc inima.

Până când, la o adunare, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care a ajutat la îmbunătățirea stării mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Toate lucrurile care apar în fiecare zi, mari sau mici, care pot să-ți zdruncine hotărârea, să-ți ocupe inima sau să te constrângă să nu-ți faci datoria sau să nu mergi înainte trebuie luate în serios – ar trebui să te examinezi cu atenție și să cauți adevărul. Toate acestea sunt probleme care ar trebui rezolvate pe măsură ce experimentezi. Unii oameni devin negativi, se plâng și renunță la îndatoririle lor când se lovesc de dificultăți și nu se pot pune pe picioare după fiecare piedică. Toți acești oameni sunt proști încăpățânați care nu iubesc adevărul și nu l-ar dobândi nici după o viață de credință. Cum ar putea astfel de proști încăpățânați să urmeze până la capăt? Dacă același lucru ți se întâmplă de zece ori și de fiecare dată nu cauți adevărul și nu înveți nici cea mai mică lecție din el, atunci ești un om de nimic și cea mai inutilă persoană. Oamenii ageri și cei care au cu adevărat calibru și înțelegere spirituală sunt căutători ai adevărului; confruntați cu zece situații, atunci, poate în opt din acele cazuri, ei vor dobândi o oarecare luminare, vor învăța o oarecare lecție, vor înțelege un oarecare adevăr și vor face un oarecare progres. Când i se întâmplă ceva de zece ori unui prost – unuia care nu are înțelegere spirituală – nici măcar o dată, acel lucru nu-i va fi de folos în viață, nu-l va schimba și nu îl va face să-și cunoască urâțenia; astfel de oameni sunt complet terminați. De fiecare dată când i se întâmplă ceva, cade, și de fiecare dată când cade, are nevoie de altcineva care să îl sprijine și să îl înduplece; fără sprijin și înduplecare, nu se poate ridica și, de fiecare dată când se întâmplă ceva, este în pericol să cadă și să ajungă să se degradeze. Nu este acesta sfârșitul său? Pentru o persoană atât de inutilă, ce speranță de mântuire ar mai putea exista? Mântuirea omenirii de către Dumnezeu este o mântuire a celor care iubesc adevărul, o mântuire a părții din ei cu voință și hotărâre și a acelei părți din ei care tânjește după adevăr și dreptate în inimile lor. Hotărârea unei persoane este partea din inima ei care tânjește după dreptate, bunătate și adevăr și care are conștiință. Dumnezeu mântuiește această parte și, prin aceasta, El le schimbă firile corupte, astfel încât ei să poată să înțeleagă și să dobândească adevărul, astfel încât corupția lor să poată fi curățită, iar viața-fire pe care o au să poată fi transformată. Dacă nu ai aceste lucruri în tine, nu ai nicio șansă de mântuire. […] Unii oameni simt că au un calibru prea slab și că nu au capacitate de înțelegere, așa că dau verdicte asupra lor înșiși. Ei simt că, indiferent cât de mult ar urmări adevărul, nu vor putea îndeplini cerințele lui Dumnezeu și că, indiferent cât de mult ar încerca, pur și simplu așa sunt ei. Sunt mereu negativi. Drept urmare, chiar și după ani de credință în Dumnezeu, nu au dobândit niciun adevăr. Fără a depune efortul de a urmări adevărul, spui că ai un calibru prea slab, renunți la tine însuți și trăiești mereu într-o stare negativă. Drept urmare, nu înțelegi adevărul pe care ar trebui să-l înțelegi și nu practici adevărul pe care ești capabil să-l practici – nu ești tu cel care te trage înapoi? Spui mereu că ai un calibru slab și insuficient – nu înseamnă asta a te sustrage și a te eschiva de la responsabilitate? Dacă poți să suferi, să plătești un preț și să dobândești lucrarea Duhului Sfânt, atunci cu siguranță vei putea înțelege unele adevăruri și vei putea intra în unele realități. Dacă nu privești spre Dumnezeu sau nu te bazezi pe El și renunți la tine fără să depui niciun efort sau să plătești un preț și, pur și simplu, te dai bătut, atunci nu ești bun de nimic și nu ai nicio fărâmă de conștiință și rațiune. Indiferent de calibrul tău, atât timp cât ai un pic de conștiință și rațiune, ar trebui să-ți faci bine datoria, cu sârguință, și să-ți duci la bun sfârșit misiunea. A fi un dezertor este un act de răzvrătire atroce; când o persoană L-a trădat pe Dumnezeu, acest lucru este iremediabil. Urmărirea adevărului necesită o voință fermă, iar oamenii care sunt prea fragili și au prea multă negativitate în ei nu vor realiza nimic. Ei nu vor putea crede în Dumnezeu până la sfârșit și există și mai puțină speranță pentru ei să dobândească adevărul și să obțină transformarea firii. Doar cei care urmăresc adevărul și au hotărâre pot să-l dobândească și să fie desăvârșiți de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, le-am raportat la mine însămi. Mi-am dat seama că, atunci când mă confruntam cu obstacole și eșecuri, eram mereu deosebit de fragilă și negativă, simțindu-mă ca o hârtie mototolită. Prima mea reacție a fost mereu să îmi spun: „Să se ocupe alții” sau „Calibrul meu e prea scăzut”, și apoi să dau altora lucrarea să o rezolve. Făcând asta, păream rațională și conștientă de sine, dar, de fapt, mă limitam și renunțam la mine. Asta arăta că nu acceptam sau nu iubeam adevărul. Când ne confruntăm cu obstacole și eșecuri, Dumnezeu vrea să căutăm adevărul ca să rezolvăm probleme și să progresăm. Dumnezeu ne desăvârșește prin voința și dorința noastră pentru dreptate. Oamenii care iubesc adevărul și au calibru bun sunt proactivi. Sunt buni la a-și sintetiza experiențele eșecurilor, examinând ce le lipsește, și pot înțelege unele adevăruri prin căutare, pot să se cunoască mai bine și să progreseze în viață. De data aceasta, când am primit emondarea, nu am analizat motivele eșecului meu, ci, în schimb, mi-am găsit scuze. Am simțit că nu era din cauză că nu voiam să fac bine, ci mai degrabă că numeroasele probleme în îndeplinirea îndatoririlor se datorau calibrului meu slab. Implicația era că făcusem totul în limita capacităților mele și nu aveam la ce să reflectez. Dar, la o analiză mai atentă, era adevărat că nu aveam deloc probleme? Când conducătoarea a semnalat că materialele erau lipsite de detalii, nu am chibzuit sau căutat, ci am adăugat mult conținut inutil pe baza propriei imaginații, făcând materialele revizuite prea lungi și banale. Nu am căutat principii și nu m-am gândit cum să obțin rezultate mai bune; doar am urmat regulile mecanic. Abordând astfel îndeplinirea îndatoririlor, făceam totul mecanic. Ar trebui să-mi sintetizez și corectez rapid abordarea. Deja îmi lipsea calibrul și, dacă nu aveam nici mentalitatea proactivă și doar mă retrăgeam pasivă când întâlneam dificultăți, atunci mi-ar fi fost greu să devin mai bună.

Mai târziu, m-am gândit la motivul pentru care voiam mereu să evadez când dădeam de obstacole și eșecuri. După multă reflecție, mi-am dat seama că era din cauza faptului că preocuparea mea pentru reputație și statut era prea mare, iar calea pe care mergeam în credința în Dumnezeu nu era corectă. Mi-am amintit de un fragment în care Dumnezeu disecă antihriștii. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Prețuirea antihriștilor față de reputația și statutul lor o depășește pe cea a oamenilor de rând și este ceva din firea-esență a lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce fac antihriștii, prima lor considerație este propria reputație și propriul statut, nimic altceva. Pentru antihriști, reputația și statutul sunt viața lor și scopul pe care îl urmăresc de-a lungul vieții lor. În tot ceea ce fac, primul lor gând este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu reputația mea? Oare această acțiune îmi va da o reputație bună? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor – și din acest motiv iau lucrurile în considerare în acest fel. Se poate spune că, pentru antihriști, reputația și statutul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin lucruri care le sunt externe de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin reputație și statut; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Reputația și statutul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de lucrurile pe care le urmăresc zilnic. Pentru antihriști, statutul și reputația sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent de lucrurile pe care le urmăresc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un statut înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Dumnezeu spune că antihriștii își prețuiesc reputația și statutul mai mult decât oamenii normali și că reputația și statutul sunt ceea ce urmăresc în viață și punctul de plecare și scopul a tot ceea ce fac. Când oamenii îi privesc cu respect și îi laudă, sunt motivați să își îndeplinească îndatoririle și sunt dispuși să facă orice. Dar când pierd admirația oamenilor, devin negativi și delăsători, simțind chiar că nu are sens să creadă în Dumnezeu și să își îndeplinească îndatoririle. Perspectiva din spatele a ceea ce urmăream era aceeași cu a antihriștilor. Când opiniile mele puteau fi recunoscute și adoptate de toată lumea, puteam face unele lucrări proactiv. Dar când sora cu care lucram era prețuită și eu eram mereu ignorată, mă simțeam foarte pierdută și abătută, pierzându-mi motivația în îndatoririle mele. Când mă confruntam cu mai multe eșecuri și eram dezvăluită, mă judecam și mai mult, crezând că n-am calibru și nu sunt potrivită pentru lucrare, dorind să evadez. Credeam mereu că voiam să demisionez pentru că eram foarte incompetentă pentru această lucrare, iar asta îmi arăta că sunt conștientă de mine, dar, de fapt, era pentru că îmi prețuiam prea mult reputația și statutul. Știam că, îndeplinind această datorie, mi-ar fi fost greu să țin capul sus și, dacă aș fi continuat această datorie, era posibil să eșuez și să fiu dezvăluită de mult mai multe ori, iar alții m-ar fi văzut exact așa cum eram. Așa că voiam să trec la o datorie mai simplă, pentru a-mi păstra reputația și statutul. Tot timpul, fie când alegeam o datorie sau unde să studiez sau să lucrez, criteriul meu principal era dacă puteam să dau bine și să ies în evidență. Când m-am înscris la facultate, era o universitate cu o specializare bună și alta cu una relativ mai slabă. Însă profesorii de la cea din urmă m-au invitat de mai multe ori să mă înscriu și am simțit că voi fi apreciată acolo. Până la urmă, am ales universitatea cu specializarea mai slabă. În timpul universității, a fost la fel. Munceam la materiile la care profesorii mă apreciau și evitam materiile la care nu eram apreciată. Pe tot parcursul vieții, judecasem lucrurile în funcție de câtă reputație și cât statut îmi puteau aduce. Îmi plăceau locurile în care puteam fi apreciată și remarcată și evitam locurile în care eram neglijată sau umilită. Acum mi-am dat seama că preocuparea mea pentru reputație și statut avea rădăcini adânci și devenise parte din mine, făcându-mă să îmi doresc constant să o protejez. De exemplu, acum știam clar că a fi conducătoare însemna să fiu des dezvăluită și emondată, ceea ce era benefic pentru înțelegerea adevărurilor-principii și pentru pătrunderea mea în viață. Totuși, pentru a-mi păstra reputația și statutul, m-am gândit chiar să renunț la datoria mea. Am văzut că prețuiam reputația și statutul mai mult decât adevărul și am dezvăluit firea de a fi scârbită de adevăr. Dacă aș continua să urmăresc astfel, ce aș câștiga până la urmă? N-aș apuca să-mi practic competențele, nici nu aș face progrese în pătrunderea în viață și, până la urmă, aș fi doar o persoană inutilă pe care Dumnezeu o detestă și o elimină. La acel moment mi-am dat seama că urmărirea reputației și statutului va duce la un punct mort și că trebuie să caut adevărul și să renunț la urmărirea reputației și a statutului, eliberându-mă de această stare.

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit calea de a practica. Dumnezeu Atotputernic spune: „Care ar trebui să fie principala preocupare în credința în Dumnezeu? Nu contează dacă ai un calibru înalt sau scăzut, dacă ai înțelegere spirituală sau cu ce fel de emondare te confrunți – niciunul dintre aceste lucruri nu este cel mai important. Așadar, care este cel mai important lucru acum? Este modul în care intrați în adevărul-realitate. Pentru a face acest lucru, care este lucrul fundamental pe care ar trebui să-l aibă o persoană? Trebuie să aibă o inimă sinceră. Și care sunt manifestările faptului de a avea o inimă sinceră? Când ți se întâmplă lucruri, nu acționezi într-un mod alunecos, nu ții cont de propriile tale interese, nu uneltești împotriva altora și nu acționezi cu viclenie față de Dumnezeu. Dacă încerci să-L înșeli pe Dumnezeu și nu ești sincer față de El, atunci ești complet terminat și Dumnezeu nu te va mântui, așa că ce rost are să înțelegi adevărul? Poți să ai înțelegere spirituală, să fii de calibru bun, să fii elocvent, să pricepi lucrurile repede și să fii în stare să tragi concluzii și să înțelegi orice spun cuvintele lui Dumnezeu, dar acționezi cu viclenie față de Dumnezeu când ți se întâmplă lucruri. Aceasta este o fire satanică și este foarte periculoasă. Indiferent cât de bun este calibrul tău, este inutil. Dumnezeu nu te va dori; El va spune: «Ești destul de elocvent, de calibru bun, ager la minte și ai înțelegere spirituală, dar există o problemă – nu iubești adevărul.» Dacă o persoană nu iubește adevărul, asta prevestește necazuri – Dumnezeu nu o va dori. Dacă o persoană nu are o inimă bună, ea este distrusă. Este la fel ca o mașină care pare bine întreținută la exterior, dar are motorul stricat și va fi dusă la casat. Și oamenii sunt la fel: indiferent cât de bun pare calibrul tău la exterior, cât de perspicace, elocvent sau capabil ești, sau cât de bun ești la rezolvarea problemelor, nimic din toate acestea nu este de niciun folos. Nu asta este cheia. Așadar, care este lucrul-cheie de luat în considerare? Este dacă inima cuiva iubește adevărul. Nu este vorba de a asculta cum vorbește, ci de a vedea ce face. Dumnezeu nu Se uită la ce spui sau promiți înaintea Lui; El se uită dacă ceea ce faci are adevăr-realitate. Dumnezeu nu Se uită cât de elevate, profunde sau mărețe sunt cuvintele tale. Chiar dacă faci ceva mic, dacă Dumnezeu vede sinceritatea ta în fiecare mișcare a ta, El va spune: «Această persoană crede sincer în Mine. Nu a făcut niciodată afirmații mărețe. Își păstrează locul cuvenit. Deși nu a adus o mare contribuție casei lui Dumnezeu și este de calibru slab, în tot ceea ce face este foarte pragmatică și are sinceritate.» Ce conține această «sinceritate»? Conține teamă și supunere față de Dumnezeu, precum și credință și iubire adevărate – în ea se află tot ceea ce Dumnezeu vrea să vadă. Acest tip de persoană nu este neapărat cineva pe care alții îl admiră; ar putea fi o persoană care găzduiește sau care face o datorie obișnuită. Ar putea fi neremarcabilă pentru alții, să nu fi realizat fapte mărețe și să nu aibă nimic care să-i facă pe alții să o prețuiască, să o admire sau să o invidieze – ar putea fi doar o persoană obișnuită. Și totuși, are tot ceea ce cere Dumnezeu, poate trăi acest lucru și îl poate oferi lui Dumnezeu. Acest lucru Îl mulțumește pe Dumnezeu și El nu vrea nimic altceva” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Înainte, puneam mare preț pe calibrul și darurile unei persoane, crezând că doar cei de calibru bun pot fi folosiți mult în casa lui Dumnezeu. Când s-a dezvăluit de mai multe ori că nu am calibru și nu pot vedea lucrurile clar, am devenit negativă și m-am limitat, neputând să îndeplinesc nici sarcina de care eram capabilă. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că nu pe nivelul calibrului lor ar trebui să se axeze credincioșii, sau pe câtă elocvență au ori cât de pătrunzătoare le sunt mințile; Dumnezeu nu prețuiește aceste lucruri. Lui Dumnezeu Îi pasă de inima omului și dacă are o inimă sinceră față de El și lucrarea bisericii. Calibrul și elocvența pe care mi le-a dat Dumnezeu nu stabilesc dacă îmi pot îndeplini bine îndatoririle. Dacă sunt elocventă și capabilă de muncă, dar fug de răspunderi și acționez nesincer în practica reală, atunci, indiferent cât de bun îmi este calibrul, Dumnezeu mă detestă. Calibrul poate ajuta la buna îndeplinire a îndatoririlor, dar mai importantă este atitudinea omului față de adevăr și îndatoririle sale, dacă are o inimă proactivă și iubitoare de adevăr, dacă poate căuta adevărul când eșuează și când este dezvăluit, dacă poate învăța din experiențe și poate urmări creșterea în viață; acestea sunt lucrurile prețuite de Dumnezeu. În trecut, unii oameni cu daruri și calibru au slujit și ei drept conducători de biserică, dar mulți nu și-au îndeplinit bine îndatoririle. După un timp, s-au dedat la confort, nu au făcut lucrare reală sau au luptat pentru faimă și beneficii, perturbând lucrarea bisericii și fiind, până la urmă, eliminați. Însă unii oameni păreau neremarcabili, fără daruri, cu un calibru mediu, și totuși și-au îndeplinit îndatoririle în mod realist, căutând principii în toate, și au progresat în îndatoririle îndeplinite, fără să fie înlocuiți sau eliminați. Asta arată că Dumnezeu este drept și că nu dă verdictul asupra cuiva în funcție de calibrul său, ci prețuiește dacă acesta urmărește și practică adevărul și dacă își poate îndeplini fiecare lucrare în mod realist și responsabil. Înțelegând asta, mi-am spus în inima mea că, de acum încolo, trebuia să-mi concentrez gândurile asupra îndatoririlor și lucrării mele în mod conștiincios, iar atât timp cât lucrarea îmi era atribuită, trebuia să o fac serios și responsabil, investind cât de mult efort, și să fiu o persoană de încredere și ancorată în realitate, care se ocupă de lucrarea cuvenită ei.

Atunci am început să mă axez pe a învăța ceva din fiecare eșec, schimbându-mi mentalitatea de fiecare dată când eram dezvăluită. Înainte, oricând dădeam peste un eșec sau o emondare, mă gândeam: „Conducătoarea și-a dat seama cum sunt cu adevărat” sau „Probabil toți cred că nu am calibru.” Când mă cufundam în asta, deveneam foarte demoralizată. Mai târziu, am început să mă gândesc de ce eram dezvăluită, ce probleme puteam descoperi despre mine și ce neajunsuri puteam compensa. Cu această nouă mentalitate, m-am concentrat mai mult asupra lucrurilor corecte din inima mea. Apoi, o perioadă, m-am confruntat cu emondarea în mod succesiv, uneori pentru eficiența scăzută în realizarea lucrurilor, alteori pentru că nu pricepeam principiile în abordarea sarcinilor și alteori pentru că aveam o perspectivă unilaterală într-un anumit aspect și îmi lipsea înțelegerea corectă. Așa că am reflectat asupra problemelor mele și am căutat metode pentru a-mi îmbunătăți eficiența lucrării dacă aveau legătură cu abilitățile mele, iar dacă era o problemă de înțelegere, reflectam la propriile probleme, examinând felul în care înțelegerea mea s-a abătut, apoi căutam părerea fraților și surorilor care înțelegeau adevărul și aveau experiență. Reflectând astfel, atitudinea mea față de emondare s-a îmbunătățit. Chiar dacă acum încă mă simt ocazional demoralizată, nu mai rămân blocată acolo și, în fiecare zi, mintea nu îmi mai este atât de împovărată când îmi îndeplinesc îndatoririle și pot să experimentez în mod normal împrejurările cu care mă confrunt.

Reflectând asupra acelei perioade de timp, când eram blocată în negativitate și mă lăsam pradă amărăciunii și oboselii, dacă nu ar fi fost îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, nu aș fi putut să las în urmă acele emoții negative și aș fi continuat să decad, îndepărtându-mă de Dumnezeu și chiar pierzându-mi îndatoririle actuale. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din inimă pentru că, în momentele mele cele mai slabe, m-a atenționat prin oamenii din jurul meu și m-a îndrumat prin cuvintele Lui, ajutându-mă să las în urmă acea emoție. De acum încolo, vreau doar să mă liniștesc și să îmi îndeplinesc îndatoririle cât de bine pot.