de Tongxin, Coreea de Sud

În octombrie anul trecut, două supraveghetoare ale lucrării video au fost demise. Asta deoarece liderul subliniase în mod repetat importanța acestei lucrări, dar ele au fost foarte relaxate. Doar participau la chestiuni generale, nu rezolvau nicio problemă și nu participau concret la producția video, ceea ce a întârziat lucrarea. Conducătorul s-a înfuriat și a spus că oamenii ca ele sunt șireți și iresponsabili, detașați de lucrarea lor și nepotriviți să fie supraveghetori, așa că le-a demis. Când am auzit asta, am fost șocată. Credeam că își făceau datoria normal. Chiar dacă erau puțin ineficiente, pasive și nu duceau o povară, nu era o problemă atât de gravă. Toți suntem așa, într-o anumită măsură. Oare chiar au meritat să fie demise pentru asta? Ulterior, conducătorul ne-a întrebat cum ne făceam datoria de obicei. Ne dădeam toată silință, făceam tot ce puteam și chiar trudeam? Încercam să fim cât se poate de eficienți și productivi? Aceste întrebări m-au neliniștit și n-am îndrăznit să ridic capul. Știam că nu mă apropiam de aceste standarde, iar când l-am auzit pe conducător numindu-le pe acele supraveghetoare „detașate”, „relaxate” și „lipsite de o povară”, am devenit și mai neliniștită. Am realizat că și eu îmi făcusem datoria la fel. Conducătorul rânduise ca eu să urmăresc lucrarea video și, la început, am căutat principiile, am studiat aptitudinile relevante și m-am gândit cum să termin repede lucrarea. Însă, după câteva zile, am început să mă gândesc: „Producția video e complexă. Abia am început și sunt multe lucruri necunoscute; problemele sunt inevitabile. Voi face doar ce pot. Oricum, conducătorul va verifica la final. Chiar dacă sunt probleme, el va înțelege.” Așa că, zilnic, făceam lucrurile din rutină. Am recunoscut că lucrarea era urgentă dar când nu eram presați de conducător, fără să-mi dau seama, progresam lent. Treburi care puteau fi făcute într-o săptămână durau de două ori mai mult, iar eu n-am mai urmărit nici lucrarea de udare de care răspundeam. Uneori mă simțeam vinovată, dar cum lucrarea nu era întârziată prea mult, nu-mi făceam griji. Ulterior, conducătorul mi-a atribuit altă lucrare, iar eu am păstrat aceeași atitudine. Deși păream a fi ocupată, eram foarte relaxată și nu rezolvam multe probleme reale. Uneori mă întrebam: „Sunt responsabilă de mai multe lucrări, așa că ar trebui să fiu mai ocupată, să-mi fac griji pentru mai multe lucruri și să fiu mai stresată. De ce nu mă simt așa? La sfârșitul zilei, mă simt destul de relaxată.” M-am gândit să-mi planific timpul mai înțelept. Cu un program încărcat, aș fi mai eficientă și aș face mai multe. Dar apoi m-am gândit: „Deja sunt destul de ocupată. De ce să cer atât de mult de la mine?” Așa că am renunțat la idee. N-am simțit că datoria mea era urgentă până n-au fost demise cele două supraveghetoare. Conducătorul fixase două standarde pentru îndatoririle noastre: să ne dăm toată silința și să facem tot ce putem și să fim cât se poate de eficienți și productivi. Eu nu realizam nimic din toate astea. În datoria mea, eram în general șireată și superficială. Nu aveam loialitate față de Dumnezeu, cu atât mai puțin venerație. Mă simțeam stăpânită de o frică de nedescris. Dacă afla conducătorul despre atitudinea mea, oare eu urma să fiu transferată sau demisă? Dacă nu-mi corectam purtarea, era posibil să fiu expusă oricând. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, în ultimul timp, am fost foarte șireată în datoria mea. Mi-e teamă că, într-o zi, voi fi expusă și alungată. Însă acum doar mi-e teamă și sunt îngrijorată, nu-mi cunosc și nu-mi urăsc cu adevărat firea coruptă. Te rog să mă îndrumi, ca să mă cunosc și să-mi îndrept starea greșită.”

Ulterior, m-am întrebat: „De ce demiterile acelor supraveghetoare m-au făcut atât de temătoare și precaută față de Dumnezeu?” Am realizat că, parțial, era din cauză că nu văzusem adevărata esență a problemelor lor. Credeam că acestea nu erau atât de grave, așa că n-am putut să accept cu adevărat ce li s-a întâmplat. Am găsit cuvintele relevante ale lui Dumnezeu pentru această problemă. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Toți aleșii lui Dumnezeu practică acum îndeplinirea îndatoririlor, iar Dumnezeu Se folosește de faptul că oamenii își îndeplinesc îndatoririle pentru a desăvârși un grup de oameni și a alunga pe altul. Prin urmare, îndeplinirea datoriei este cea care dezvăluie fiecare tip de persoană și fiecare tip de persoană înșelătoare, non-credincioasă și rea este dezvăluită și alungată în îndeplinirea datoriei sale. Cei care își îndeplinesc datoria cu credință sunt oameni cinstiți; cei care sunt în mod constant neglijenți și superficiali sunt oameni înșelători, ageri și sunt non-credincioși; iar cei care provoacă perturbări și tulburări în îndeplinirea îndatoririlor sunt oameni răi și sunt antihriști. În momentul acesta, există încă o gamă largă de probleme cu mulți dintre cei care îndeplinesc îndatoriri. Unii oameni sunt mereu foarte pasivi în îndatoririle lor, stând, așteptând și bazându-se mereu pe alții. Ce fel de atitudine este aceasta? Este iresponsabilitate. Casa lui Dumnezeu ți-a rânduit să faci datoria aceasta, și totuși, tu chibzuiești la ea zile întregi, fără să finalizezi nicio lucrare concretă. Nu ești văzut nicăieri la locul de muncă și oamenii nu te pot găsi când au probleme care trebuie rezolvate. Nu duci o povară pentru lucrarea aceasta. Dacă un conducător se va interesa de lucrare, ce îi vei spune? În acest moment, nu faci niciun fel de lucrare. Ești perfect conștient că această lucrare este responsabilitatea ta, dar nu o faci. Ce crezi tu, de fapt? Nu faci nicio lucrare pentru că ești incapabil? Sau ești doar lacom de confort? Ce atitudine ai față de datoria ta? Tu predici doar slove și cuvinte doctrinare și spui numai lucruri care sună plăcut, dar nu faci nicio lucrare practică. Dacă nu dorești să-ți îndeplinești datoria, ar trebui să demisionezi. Nu îți păstra poziția fără a face nimic acolo. A face acest lucru nu provoacă rău aleșilor lui Dumnezeu și nu compromite lucrarea bisericii? În felul în care vorbești, se pare că înțelegi tot felul de doctrine, dar când ești rugat să îndeplinești o datorie, ești neglijent și superficial, deloc conștiincios. Înseamnă acest lucru că te sacrifici sincer pentru Dumnezeu? Nu ai pic de sinceritate pentru Dumnezeu, dar totuși o simulezi. Ești capabil să-L înșeli? În felul în care vorbești de obicei, pare să existe o credință atât de mare; ai vrea să fii stâlpul bisericii și punctul ei de sprijin. Însă când îndeplinești o datorie, nu ești util nici măcar cât un băț de chibrit. Nu este din partea ta o înșelăciune cu bună știință a lui Dumnezeu? Știi ce rezultă din încercarea de a-L înșela pe Dumnezeu? Te va detesta și te va alunga! Toți oamenii sunt dezvăluiți în îndeplinirea îndatoririlor lor – doar numește o persoană responsabilă de o datorie și nu va dura mult până când se va dezvălui dacă este o persoană cinstită sau una înșelătoare și dacă este sau nu iubitoare de adevăr” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar fiind onest poți trăi ca o adevărată ființă umană”). Cuvintele Lui au clarificat lucrurile. Cei care sunt mereu superficiali, șireți și mulțumiți doar să profite de biserică prin puținul pe care-l fac au o umanitate slabă, sunt șireți și vicleni prin natură și nu se sacrifică pentru Dumnezeu. În cele din urmă, toți sunt alungați de Dumnezeu. Dumnezeu e drept. El decide finalitatea fiecărei persoane pe baza atitudinii față de datorie. Mi-am amintit de supraveghetoarele demise. Se ocupau de o lucrare atât de importantă, dar au preluat doar postul de „supraveghetor”, nu și povara și și-au făcut zilnic îndatoririle din rutină, fără să verifice de ce lucrarea lor era atât de ineficientă, ce probleme aveau ceilalți în îndatoririle lor sau cum ar trebui să-și îndrume sau să-și urmărească lucrarea. Ceilalți le-au amintit încontinuu să fie mai întreprinzătoare, să-și planifice înțelept lucrarea și să-i sporească eficiența. Au promis să facă asta, dar apoi n-au făcut nicio schimbare. Erau pasive și trebuiau să fie împinse să lucreze. Mai ales una dintre ele era o bună oratoare, talentată și avea calibru, dar după mai bine de o lună ca supraveghetoare, tot nu știa elementele de bază ale lucrării sau cum s-o repartizeze. Era foarte nepăsătoare și iresponsabilă. M-am gândit cât de clar e cuvântul lui Dumnezeu despre răspunderile liderilor și la felul în care conducătorul nostru vorbise adesea despre importanța îndatoririlor. Știau toate astea, dar tot erau superficiale. Nu erau oameni care iubeau sau urmăreau adevărul și n-aveau venerație pentru Dumnezeu. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit; făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Înainte, credeam că doar cei care refuză să-și facă datoria Îl trădează pe Dumnezeu, dar, din cuvântul Lui, am văzut că, atunci când biserica îți dă o sarcină importantă și tu ești leneș, nepăsător, ai mereu o atitudine superficială și afectezi lucrarea, asta e neglijență și trădare. Conducătorul n-a fost aspru când a demis acele supraveghetoare. A fost conform cuvântului lui Dumnezeu și principiilor. Nu putusem să accept asta fiindcă nu vedeam lucrurile conform cuvântului lui Dumnezeu, iar asta m-a făcut precaută față de El. Eram foarte ignorantă. Am realizat că purtarea mea se asemăna cu a lor, așa că trebuia să reflectez repede asupra problemelor din datoria mea.

Ulterior, am găsit cuvintele lui Dumnezeu pe care să le practic și pătrund, în legătură cu starea și atitudinea mea față de datorie. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă nu citești asiduu cuvintele lui Dumnezeu și nu înțelegi adevărul, atunci nu poți reflecta asupra ta; te vei mulțumi să faci doar un efort simbolic și să nu comiți nicio fărădelege și vei folosi acest lucru drept capital. Vei petrece fiecare zi într-un talmeș-balmeș, vei trăi într-o stare de confuzie, făcând lucrurile pur și simplu conform programului, fără a te implica, fără a-ți pune vreodată mintea la contribuție, și întotdeauna vei fi superficial și pripit. Astfel, nu-ți vei realiza niciodată datoria la un standard acceptabil. Ca să depui tot efortul pentru un lucru, trebuie mai întâi să-i dedici toată inima ta; doar când îți dedici, mai întâi, toată inima unui lucru poți să depui toate eforturile pentru acel ceva și să dai tot ce poți. În ziua de astăzi, există unii care au început să-și îndeplinească datoria cu asiduitate și să se gândească la modul în care să desfășoare în mod adecvat datoria unei ființe create pentru a mulțumi inima lui Dumnezeu. Ei nu sunt negativi și leneși, nu așteaptă pasiv să emită ordine cel de mai sus, ci au o oarecare inițiativă. Judecând după modul în care vă îndepliniți datoria, sunteți puțin mai eficienți decât înainte și, deși încă se află sub nivelul standardului, a existat un oarecare progres – ceea ce este bine. Însă nu trebuie să fiți satisfăcuți cu această stare de fapt, trebuie să continuați să căutați, să continuați să vă dezvoltați – doar atunci vă veți face datoria mai bine și veți ajunge la un standard acceptabil. Când unii oameni își realizează datoria, ei niciodată nu îndepărtează toate piedicile și dau tot ce pot, depun doar 50-60% din efortul lor și se descurcă doar până este gata lucrul de care se ocupă. Ei nu pot menține niciodată o stare de normalitate: când nu există nimeni care să-i supravegheze sau să le ofere sprijin, ei se culcă pe-o ureche și se descurajează; când există cineva care să aibă părtășie despre adevăr, se înviorează, însă, dacă nu au părtășie despre adevăr o perioadă, devin indiferenți. Care este problema când oscilează astfel? Așa sunt oamenii care nu au câștigat adevărul, toți trăiesc în funcție de pasiune – o pasiune care este incredibil de dificil de menținut: cineva trebuie să le predice și să aibă părtășie cu ei în fiecare zi; imediat ce nu mai există nimeni care să-i ude și să le dea provizii și nimeni care să-i sprijine, inimile li se răcesc din nou și iarăși se culcă pe-o ureche. Și, când inimile le slăbesc, devin mai puțin eficienți în datoria lor; dacă muncesc mai din greu, eficacitatea sporește, devin mai productivi în realizarea datoriei lor și câștigă mai mult” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „În credința în Dumnezeu, cel mai important este să practici și să experimentezi cuvintele Lui”). „Unii oameni nu își îndeplinesc îndatoririle cum se cuvine. Mereu încearcă să pună la cale mici șmecherii – de exemplu, să se distreze când ar trebui să lucreze, să doarmă până târziu, ori să nesocotească probleme pe care le văd și să nu le menționeze nimănui. Nu sunt acestea lucruri pe care le-ar face o persoană lipsită de conștiință? Cu cât îndatoririle lor devin mai încărcate, cu atât sunt mai preocupați de treburile personale. Se duc la întâlniri, joacă jocuri video, citesc reviste și știri inutile. Întotdeauna se ocupă de chestiuni personale când ar trebui să-și îndeplinească îndatoririle. Au ei conștiință? (Nu.) Dacă ar fi să vă vorbesc despre loialitate și supunere absolută, ar fi un subiect destul de greu pentru voi, l-ați considera cam dificil. V-ar face să vă simțiți constrânși și puțin stânjeniți. Dar dacă ar fi să vă vorbesc despre conștiință și umanitate? Sunteți înzestrați cu aceste două lucruri? Dacă nici măcar nu înțelegeți conștiința, umanitatea și rațiunea pe care le au oamenii normali, dacă nu știți cum să comparați cu voi înșivă aceste lucruri, dacă nu știți cum să le folosiți pentru a vă regla mintea și a vă înfrâna purtarea, atunci iubirea de adevăr și urmărirea adevărului ies din discuție, și toate acțiunile și purtarea voastră nu au nimic de-a face cu adevărul. Dumnezeu caută potențiali destinatari ai mântuirii Sale printre cei care au umanitate, conștiință și rațiune. Oamenii care nu au aceste lucruri sunt departe de-a fi capabili să înțeleagă ori să practice adevărul și sunt încă și mai departe de mântuire” (Părtășia lui Dumnezeu). Din cuvântul Lui, am aflat că trebuie să luăm inițiativa ca să ne îndeplinim cum trebuie îndatoririle. Trebuie să fim dispuși să muncim din greu, să suferim și să plătim un preț. În plus, trebuie să facem tot ce putem în toate, să punem suflet, să ne îndeplinim responsabilitățile, să obținem rezultate și să nu facem lucrurile mecanic. Asta înseamnă să ne facem adecvat datoria. Când conducătorul m-a numit responsabilă cu lucrarea video, la început, am vrut să devin mai bună la urmărirea lucrării și chiar am studiat aptitudinile și principiile, dar după ce am făcut asta o vreme, lucrarea video mi s-a părut foarte dificilă. Abia începusem, erau multe lucruri necunoscute și trebuia să sufăr și să plătesc un preț, așa că am început să trag chiulul și nu mi-am umplut programul. Deși zilnic păream foarte ocupată, nu lucram eficient și nu făceam prea multă lucrare reală. Ba chiar aveam timp să mă gândesc la ce să mănânc sau să beau și, când puteam, mă odihneam, mă plimbam sau mă distram. Aveam titlul de supraveghetoare, dar eram mai leneșă în datorie decât ceilalți. Când am întâmpinat dificultăți în lucrare, nu m-am gândit să caut principiile sau pe cineva care înțelegea ca să mă ajute, ci ținteam spre „suficient” și „mai mult sau mai puțin”, apoi lăsam liderul să verifice restul. Întrucât eram superficială și nu căutam rezultate reale în datoria mea, conducătorul găsea mereu probleme în lucrarea mea și trebuia să fie trimisă la revizuit, întârziindu-ne progresul. Nu făceam eforturi și nu puneam suflet în datoria mea. O făceam într-un mod nepăsător, fals și nu plăteam cu adevărat un preț. Chiar dacă făceam eforturi, tot nu obțineam rezultate reale. Însemna asta că-mi făceam datoria? În mod clar, Îl amăgeam și-L înșelam pe Dumnezeu! Când am realizat asta, m-am simțit foarte vinovată. Biserica mă instruia să fiu supraveghetoare, sperând să fiu responsabilă și să fac cum trebuie lucrarea bisericii, dar eu doar trăgeam chiulul. Chiar n-aveam inimă! În datoria mea, eram ca un necredincios care lucra pentru un șef și făceam servicii inferioare. Mi-am amintit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Standardul pe care îl cere Dumnezeu de la tine, în ceea ce privește datoria ta, este «adecvarea». Cum ar trebui să fie înțeles cuvântul «adecvare»? Înseamnă că trebuie să îndeplinești cerințele lui Dumnezeu și să-L mulțumești, iar Dumnezeu trebuie să-ți numească lucrarea «adecvată» și să-Și dea aprobarea; abia atunci îți vei fi îndeplinit datoria în mod adecvat. Dacă Dumnezeu spune că îți faci datoria în mod inadecvat, atunci, indiferent de cât timp o îndeplinești și cât de mare e prețul pe care l-ai plătit pentru ea, tot inadecvată este. Care va fi consecința acestui lucru? Vei efectua un serviciu și atât. Numai un mic număr de făcători fideli de servicii vor putea supraviețui dezastrelor. Dacă nu ești loial în serviciul pe care îl efectuezi, nu vei avea nicio speranță de-a supraviețui. Spus direct, vei fi distrus în dezastre” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Cuvântul lui Dumnezeu m-a făcut să realizez că, în datoria mea, nu atingeam nici standardul fundamental al conștiinței. Era o atitudine urâtă de Dumnezeu și mă făcea nevrednică de mântuire. Demiterea celor două supraveghetoare era un avertisment pentru mine. Am văzut că aceia care sunt superficiali și nepăsători în datorie nu rămân mult timp în biserică. În final, ei sunt expuși și alungați. Deși făceam o datorie în biserică, asta nu însemna că o făceam cum trebuie. Dacă nu-mi îndreptam starea cât de curând, chiar dacă biserica nu mă alunga, Dumnezeu avea s-o facă. Acest lucru e hotărât de firea Lui dreaptă. Realizând asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, în datoria mea, nu plătesc cu adevărat un preț. Sunt foarte superficială și am foarte multe regrete. Acum realizez cât de periculoasă e starea mea și că nu pot continua să am atitudinea asta față de datorie. Vreau să mă căiesc cum trebuie și să-mi fac datoria cât de bine pot.”

După asta, m-am întrebat: „Uneori știu cât de importante sunt responsabilitățile mele, dar adesea nu mă pot abține să nu trag chiulul și să nu vreau să plătesc un preț în datoria mea. Care-i motivul pentru asta?” Am citit cuvântul lui Dumnezeu. „Ce fel de comportamente și caracteristici afișează cei care sunt excesiv de leneși? În primul rând, în orice fac, acționează superficial, fac lucrurile de formă, zăbovesc, merg într-un ritm lejer și se odihnesc și amână ori de câte ori este posibil. În al doilea rând, nu acordă nicio atenție lucrării bisericii. Pentru ei, oricui îi place să se implice, n-are decât să o facă. Ei nu o vor face. Când se implică în ceva, este de dragul reputației și statutului propriu – tot ceea ce contează pentru ei este să se poată bucura de beneficiile statutului. În al treilea rând, nu pot accepta ca lucrarea lor să devină câtuși de puțin mai obositoare; devin plini de resentimente și nu sunt dispuși să îndure greutăți sau să facă sacrificii. În al patrulea rând, sunt incapabili să persevereze în lucrarea lor, renunțând întotdeauna la jumătatea drumului și fiind incapabili să ducă lucrurile la bun sfârșit. A face un lucru inedit pentru o clipă poate fi acceptabil pentru ei ca amuzament, dar dacă ceva necesită un angajament pe termen lung și îi ține ocupați, necesită multă gândire și le obosește trupul, cu timpul, vor începe să se văicărească. De exemplu, unii conducători, în supravegherea lucrării bisericii, o văd ca fiind nouă și proaspătă la început. Sunt foarte motivați în părtășia lor despre adevăr, iar atunci când frații și surorile au probleme, sunt capabili să-i ajute și să le rezolve. Dar când nenumărate probleme continuă să apară și nu reușesc niciodată să le rezolve pe toate după ce au persistat ceva timp în lucrare, nu mai pot persevera și doresc să treacă la o muncă mai ușoară. Nu sunt dispuși să îndure greutăți și le lipsește perseverența. În al cincilea rând, o altă caracteristică distinctivă pentru leneși este faptul că nu sunt dispuși să facă lucrări practice. De îndată ce trupul lor are de suferit, își caută scuze și găsesc motive pentru a scăpa și a se sustrage de la lucrarea lor, desemnând pe altcineva să o facă în locul lor. Când acea persoană termină lucrarea, ei culeg roadele. Acestea sunt cele cinci caracteristici majore ale leneșilor. Ar trebui să verificați dacă există astfel de oameni leneși printre conducătorii și lucrătorii din biserici. Dacă găsiți unul, demiteți-l imediat. Pot oamenii leneși să facă treabă bună în calitate de conducători? Indiferent ce fel de calibru au sau de calitatea umanității lor, dacă sunt leneși, nu vor putea să-și facă bine treaba. Vor întârzia lucrarea și proiectul în general. Lucrarea bisericii are mai multe fațete; fiecare proiect include multe părți mai mici și necesită părtășie cu privire la adevăr pentru a rezolva problemele, astfel încât să fie bine făcut. Dacă nu se iau suficiente măsuri, lucrurile vor fi cu mult sub rezultatul dorit. Prin urmare, conducătorii și lucrătorii trebuie să fie sârguincioși – trebuie să vorbească mult și să lucreze mult în fiecare zi pentru a asigura eficiența lucrării. Dacă vorbesc prea puțin sau nu lucrează suficient, nu vor exista rezultate. Prin urmare, dacă un conducător sau un lucrător este o persoană leneșă, cu siguranță este un conducător fals și este incapabil să facă lucrări practice. Leneșii nu fac lucrări practice, cu atât mai puțin merg ei înșiși la locurile de muncă și nu sunt dispuși să rezolve probleme sau să se implice în vreo lucrare anume. Nu au nici cea mai mică înțelegere sau pricepere asupra problemelor din oricare proiect. Doar fac de mântuială lucrurile, ascultând ce au de spus ceilalți, având o cunoaștere superficială cu privire la ceea ce se întâmplă și predicând un pic de doctrină. Sunteți capabili să deslușiți acest tip de conducător? Sunteți în stare să vă dați seama dacă este un conducător fals? (Până într-un punct.) Oamenii leneși sunt superficiali și fac lucrurile de formă în orice datorie pe care o îndeplinesc. Indiferent de datorie, le lipsește perseverența, lucrează în reprize și se plâng zile în șir când suferă câteva greutăți. Ei sar la gâtul oricărei persoane care îi critică sau îi tratează, ca o scorpie care țipă în gura mare, dorind mereu să-și reverse furia și să nu-și îndeplinească datoria. Ce arată faptul că nu își vor îndeplini datoria? Arată că nu poartă o povară, nu sunt dispuși să își asume responsabilitatea și sunt oameni leneși. Nu vor să îndure greutăți sau să facă sacrificii. În special, în cazul în care conducătorii și lucrătorii nu poartă o povară, oare pot îndeplini responsabilitățile unui conducător sau lucrător? În niciun caz” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Meditând la cuvântul lui Dumnezeu, am realizat de ce îmi lipsea perseverența în datorie și de ce, după o izbucnire scurtă de zel, nu mai voiam să plătesc un preț. Era mai ales fiindcă eram leneșă și tânjeam prea mult după confortul trupului. Nu căutam eficiența în lucrarea mea. Dacă nu mă îndemna sau nu mă trata nimeni, nu mă grăbeam. Nu voiam deloc să cheltui energie mentală pe problemele lucrării, consolându-mă mereu cu scuza că abia începusem și pasându-i conducătorului problemele. Mă gândeam: „Ar trebui să ne bucurăm cât încă suntem în viață. Oricât de urgentă e lucrarea, n-ar trebui să ne tratăm rău sau să muncim prea mult. Așadar, cât timp nu sunt alungată, e în ordine dacă depun doar un mic efort și muncesc puțin.” N-am căutat niciodată să progresez, adică am avansat foarte încet. M-am gândit la frații și surorile mele. Unii cheltuiau foarte mult timp și energie ca să termine sarcini, mereu axați pe datorie. Chiar și când își terminau lucrarea, continuau să se gândească dacă erau abateri în ea și cum puteau să se descurce mai bine. Se gândeau doar cum să-și facă bine datoria. Lucrau cum trebuie, aveau umanitate și erau devotați datoriei lor. Au câștigat ușor îndrumarea Duhului Sfânt în lucrarea lor și, cu timpul, au progresat și au avut de câștigat. Totuși, biserica mă numise responsabilă cu lucrarea video, dar eu n-aveam conștiință, perspectiva și țelurile mele erau ca ale unui animal. Când aveam timp, mă gândeam la dorințele mele trupești și deloc la datoria mea. Aveam o slujbă, dar nu munceam cu adevărat, lucru care nu numai că ne-a împiedicat să obținem rezultate, dar a întârziat și lucrarea. Eram atât de egoistă și josnică! Dacă aș fi continuat așa, n-aș fi fost capabilă să preiau nicio lucrare, n-aș fi realizat nimic și sigur aș fi fost alungată de Dumnezeu. M-am rugat înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, natura mea mârșavă e prea gravă. Sunt iresponsabilă și șireată într-o lucrare atât de importantă și-mi lipsește venerația pentru Tine. Înainte, știam că mârșăvia mea era gravă, dar n-o uram cu adevărat. Acum știu asta. Dumnezeule, vreau să mă schimb, să-mi îndrept atitudinea față de datorie și s-o fac bine. Te rog să mă îndrumi ca să-mi înlătur firea coruptă și să trăiesc o asemănare umană.”

Ulterior, mi-am amintit alt pasaj pe care-l citisem din cuvântul lui Dumnezeu. „Trebuie cel puțin să ai conștiința curată în îndeplinirea datoriei tale și să simți măcar că îți câștigi cele trei mese pe zi, că nu te milogești pentru ele. Acest lucru se numește simț al responsabilității. Indiferent dacă ai un calibru bun sau slab și dacă înțelegi sau nu adevărul, trebuie să ai această atitudine: «Deoarece mi s-a dat să fac această lucrare, trebuie să o tratez cu seriozitate; trebuie să o transform în preocuparea mea și să o fac bine, din toată inima și cu toată puterea mea. În ceea ce privește posibilitatea de a o face perfect, nu pot să-mi permit să ofer o garanție, dar atitudinea mea este că mă voi strădui să văd că e bine făcută și, cu siguranță, nu voi fi neglijent și superficial în acest sens. Dacă apare o problemă, ar trebui să-mi asum responsabilitatea și să mă asigur că învăț ceva din asta și-mi îndeplinesc bine datoria». Aceasta este atitudinea corectă. Aveți o astfel de atitudine? Unii oameni spun: «Nu trebuie neapărat să fac o treabă bună în lucrarea care îmi este atribuită. O să fac ce pot, pur și simplu, iar rezultatul final va fi cum va fi. Nu trebuie să mă obosesc atât de mult ori să devin distrus de neliniște dacă fac ceva greșit și nu trebuie să iau asupra mea atâta stres. Ce rost are să mă obosesc așa de mult? La urma urmei, tot timpul muncesc, nu sunt un parazit.» Genul acesta de atitudine față de responsabilitatea ta este iresponsabil. «Dacă am chef de lucru, voi lucra ceva. O să fac ce pot, iar rezultatul final va fi cum va fi. Nu e nevoie să iau lucrurile atât de în serios.» Astfel de oameni nu au o atitudine responsabilă față de datoria lor și le lipsește simțul responsabilității. Voi ce gen de persoane sunteți? Dacă sunteți primul gen, atunci sunteți persoane cu rațiune și umanitate. Dacă sunteți al doilea gen, atunci nu vă deosebiți cu nimic de genul de conducători falși pe care tocmai i-am analizat. Doar vă lăsați duși de val: «O să evit oboseala, greutățile și o să mă distrez puțin mai mult, pur și simplu. Chiar dacă într-o zi voi fi demis, nu voi fi pierdut nimic. Cel puțin, mă voi fi bucurat câteva zile de beneficiile statutului și nu va fi o pierdere pentru mine. Dacă voi fi ales conducător, așa mă voi purta.» Ce fel de atitudine au asemenea oameni? Acești oameni sunt non-credincioși care nu urmăresc adevărul câtuși de puțin. Dacă ești cu adevărat responsabil, atunci asta arată că ai conștiință și ești rațional. Indiferent cât de mare sau mică e sarcina, indiferent cine îți atribuie acea sarcină – dacă ți-o încredințează casa lui Dumnezeu ori ți-o repartizează un conducător de biserică sau un lucrător –, atitudinea ta ar trebui să fie următoarea: «Datoria aceasta care mi-a fost atribuită reprezintă înălțarea și darul de har de la Dumnezeu. Ar trebui să am grijă să fie bine făcută, în conformitate cu principiile adevărului. În ciuda faptului că am doar un calibru mediu, sunt dispus să-mi asum această responsabilitate și să-i dau tot ce am ca s-o fac bine. Dacă fac o treabă de proastă calitate, îmi voi asuma răspunderea pentru ea, iar dacă fac o treabă bună, nu-mi voi aroga merite pentru ea. Asta e ceea ce s-ar cuveni să fac.» De ce spun că modul în care își tratează cineva datoria este o chestiune de principiu? Dacă ai, într-adevăr, simțul responsabilității și ești o persoană responsabilă, atunci vei fi capabil să-ți asumi lucrarea bisericii și să îndeplinești datoria pe care trebuie s-o îndeplinești. Dacă ai o atitudine neglijentă față de datoria ta, atunci viziunea ta asupra credinței în Dumnezeu este incorectă și atitudinea ta față de Dumnezeu și față de datoria ta este problematică” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că oamenii responsabili fac lucrurile cu sârguință. Indiferent dacă le place lucrarea sau se pricep la ea și indiferent de calibrul lor, o abordează cu onestitate și fac sincer tot ce pot ca s-o îndeplinească bine. Acești oameni se țin de cuvânt, sunt de încredere și pot câștiga aprobarea lui Dumnezeu. În schimb, dacă cineva e de acord să preia o datorie, dar nu face decât să salveze aparențele și nimic practic și nu caută rezultate sau eficiență, atunci e exact ca trântorii și chiulangiii din lumea seculară. Nu e demn de încredere și nu te poți baza pe el. Așa îmi făcusem eu datoria. Mereu țineam cont de trup și rareori practicam adevărul. Trăiam cu tot mai puțină asemănare umană. Trebuia să-mi îndrept atitudinea față de datoria mea. Indiferent de capacitatea mea de muncă, biserica îmi încredințase această sarcină, așa că trebuia să încerc din răsputeri s-o fac bine și să-i dedic toată energia. În plus, acum e un moment crucial să ne facem datoria. Dacă aș fi continuat să nu fac tot ce puteam și aș fi așteptat încheierea lucrării lui Dumnezeu ca să fac mai multe eforturi, ar fi fost prea târziu să mă căiesc. După acest gând, mi-am refăcut programul ca să lucrez cât de mult puteam. Când simțeam că voiam să lenevesc, mă rugam lui Dumnezeu și mă gândeam la cuvintele Lui, ceea ce mă făcea vigilentă și capabilă să mă lepăd de trup. Mă rugam Lui înainte de orice sarcină, cerându-I să mă vegheze, încercând să fac treabă bună și să nu fac lucrurile mecanic. Practicând astfel, m-am simțit în largul meu.

Deși vreau să-mi fac bine datoria, uneori las de dorit. De pildă, într-o zi, verificam lucrarea de udare: un nou-venit încă avea multe noțiuni religioase, iar udătorul m-a rugat să-l ajut să le îndepărteze. La început, gândindu-mă la dificultățile pe care le înfrunta udătorul, am vrut să fac tot ce puteam ca să ajut, oricât aș fi putut realiza. Însă, când am vorbit cu nou-venitul, am avut o cunoaștere găunoasă a câtorva probleme și n-am putut să am părtășie clară. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc: „Am o înțelegere superficială a adevărului; asta-i tot ce pot realiza. Oricum conducătorul va urmări aceste probleme. Îl voi lăsa pe el să le rezolve.” Dar el era ocupat și nu a putut veni, așa că ținea de noi să le rezolvăm. Știam că, în spatele acestei situații, era voia lui Dumnezeu. Înainte, alegeam sarcini ușoare și simple în datoria mea, nu-mi dădeam toată silința și nu făceam tot ce puteam. De data asta, nu puteam să țin cont de trup sau să caut confortul. Trebuia să fac tot ce-mi stătea în putință, oricât puteam să realizez. După ce m-am gândit la asta, eu și partenera mea am avut părtășie cu udătorul, am găsit cuvinte ale lui Dumnezeu și filme evanghelice legate de noțiuni religioase și, după ce am discutat o vreme, tuturor ni s-a clarificat acest aspect al adevărului și, în final, problemele nou-venitului au fost rezolvate. Această experiență m-a făcut să văd că unele lucruri pot părea să-mi depășească statura, dar, dacă mă bazez pe Dumnezeu și chiar plătesc un preț, pot obține rezultate. Dacă muncesc din greu și tot nu e suficient, atunci voi avea conștiința curată.

Uitându-mă la aceste eșecuri ale celor din jurul meu, am învățat câteva lecții, am reflectat asupra atitudinii avute față de datoria mea și am văzut cât de departe eram de a o face cum trebuie. Și am văzut cât de adânc înrădăcinată era natura mea mârșavă. Deși mă căiesc acum, tot nu îndeplinesc cerințele lui Dumnezeu. Trebuie să-I accept analiza minuțioasă și să încerc să-mi fac cum trebuie datoria!