de Han Jiuyi, China

Repar echipamente electronice în biserică de peste doi ani. Când am preluat pentru prima dată această datorie, am considerat-o foarte stimulativă, fiindcă trebuia să învăț unele competențe profesionale noi și tehnici noi. Eram dispusă să dedic timp și energie studiului aprofundat al acestora și nu mă temeam să sufăr sau să plătesc un preț. Frații și surorile din jurul meu spuneau că port o povară în îndeplinirea datoriei mele. M-am bucurat foarte mult să aud asta. Totuși, pe măsură ce făceam această datorie de mai mult timp, am reușit să pricep într-o oarecare măsură competențele tehnice, iar lucrul mergea destul de lin. Așa că am început să simt că această datorie era obișnuită și plictisitoare. Confruntată toată ziua cu muncă și operațiuni repetitive, m-am gândit în sinea mea: „Oare va trebui să continui așa la nesfârșit? E prea monoton! Din punct de vedere tehnic, am învățat suficient cât să mă descurc. Știu cum să rezolv majoritatea problemelor pe care le întâlnesc, așa că nu sunt dificultăți mari. Să continui așa ar fi prea plictisitor! Ar fi mai bine dacă aș putea face altă datorie și aș trece într-un mediu nou. Aș intra în contact cu oameni, evenimente și lucruri noi și poate atunci aș deborda de energie ca să-mi fac datoria. Chiar dacă nu sunt familiarizată cu competențele profesionale, le pot învăța de la zero – ar fi chiar bine.” Voiam să mă întâlnesc cu supraveghetorul ca să discut despre ideile mele. Dar apoi m-am gândit că făceam această datorie de mult timp și că nu se putea găsi imediat o persoană potrivită care să-mi preia datoria, așa că nu am spus nimic. Totuși, pentru că nu am spus nimic, inima mea tot se simțea ținută în frâu și deprimată. În fiecare zi, reparam echipamentele mai mult de formă. Nu eram serioasă sau atentă în nimic din ce făceam și îmi petreceam zilele lălăind-o.

Deoarece nu eram atentă când îmi făceam datoria, echipamentele pe care le reparam aveau probleme în mod repetat și uneori trebuiau reparate iar și iar. Repararea unui calculator, care ar fi trebuit să dureze trei zile, era tărăgănată până la cinci zile sau chiar mai mult, întârziiind folosirea aparatului de către frații și surorile mele. Odată, am preluat un calculator și, când am văzut că era vorba despre o problemă obișnuită, m-am săturat de-a binelea și am terminat reparația în grabă și neglijent, doar ca să scap de ea. După aceea, fratele cu care făceam echipă a descoperit, la verificare, că acel calculator încă avea o defecțiune și că trebuia demontat și reparat din nou. Altă dată, supraveghetorul m-a rugat să-i învăț pe doi frați noi, Wu Ming și Zheng Yang, cum să repare echipamente. Le-am vorbit doar pe scurt despre cum să se ocupe de defecțiunile obișnuite și apoi i-am lăsat pe cei doi frați să se instruiască singuri în privința reparațiilor. Au trecut câteva zile și echipamentul încă nu fusese reparat, așa că m-am dus să întreb și să aflu ce se întâmpla. Wu Ming a spus că era în curs de reparare. M-am gândit în sinea mea: „Acest tip de echipament nu e deloc greu de reparat. De ce nu a fost reparat încă? Lasă. E în regulă dacă se ocupă oricum de el.” După alte câteva zile, tot nu îl reparaseră încă, dar eu doar i-am zorit să progreseze și nu m-am interesat efectiv de dificultățile lor sau de stadiul reparației. Au mai trecut două zile până să aflu că nu stăpâniseră pasul esențial, așa că nu făcuseră progrese deloc. Când am văzut că, în datoria mea, apăreau probleme una după alta, împiedicând progresul, și că toată lumea avea de suferit din cauza asta, am simțit mustrări de conștiință în adâncul inimii. Mi-am dat seama că asta se datora faptului că îmi făceam datoria superficial, așa că am căutat cuvintele lui Dumnezeu pentru a-mi corecta starea. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii cărora le place să fie superficiali nu au conștiință sau rațiune; umanitatea lor este săracă, nu sunt de încredere și nu te poți baza pe ei deloc. Va lucra Duhul Sfânt asupra acestor oameni? Categoric nu. Așadar, Dumnezeu nu îi va folosi și nici nu-i va desăvârși niciodată pe cei cărora le place să fie superficiali în îndatoririle lor. Toți cei cărora le place să fie superficiali sunt înșelători, plini de motive rele și lipsiți în totalitate de conștiință și rațiune. Ei acționează fără principii sau limite inferioare; acționează doar în baza propriilor preferințe și sunt capabili să facă tot felul de lucruri rele. Toate acțiunile lor se bazează pe starea lor de spirit: dacă au o stare de spirit bună și sunt mulțumiți, atunci se vor descurca puțin mai bine. Dacă au o stare de spirit proastă și sunt nemulțumiți, atunci vor fi superficiali. Dacă sunt furioși, atunci ar putea fi arbitrari și nesăbuiți și ar putea amâna chestii importante. Nu Îl au deloc pe Dumnezeu în inimile lor. Ei doar lasă zilele să treacă, stând degeaba și așteptând moartea. […] Oamenii lipsiți de inimă nu au limite inferioare când acționează; nimic nu îi poate înfrâna. Pot astfel de oameni să gestioneze lucrurile pe baza conștiinței? (Nu.) De ce nu? (Ei nu au standarde de conștiință și nici umanitate sau limite inferioare.) Așa este. Nu au standarde de conștiință în acțiunile lor; ei acționează în funcție de preferințele lor, făcând ce vor, pe baza stării lor de spirit. Rezultatele obținute în îndeplinirea datoriilor lor sunt bune sau rele, în funcție de starea lor de spirit. Dacă starea lor de spirit este bună, rezultatele sunt bune, dar dacă starea lor de spirit este proastă, rezultatele sunt proaste. Este posibil ca îndeplinirea unei datorii în acest mod să atingă un standard acceptabil? Ei își fac îndatoririle în funcție de starea lor de spirit și nu conform adevărurilor-principii; astfel, le este foarte dificil să pună adevărul în practică și să obțină aprobarea lui Dumnezeu. Cei care acționează pe baza preferințelor fizice nu pun deloc adevărul în practică” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Omul este cel mai mare beneficiar al planului de gestionare al lui Dumnezeu”). „Mulți oameni își îndeplinesc îndatoririle cu superficialitate, fără să le ia niciodată în serios, de parcă ar lucra pentru non-credincioși. Ei fac lucrurile într-un mod grosolan, superficial, indiferent și neglijent, de parcă totul ar fi o glumă. De ce se întâmplă asta? Sunt non-credincioși care muncesc; neîncrezători care îndeplinesc îndatoriri. Acești oameni sunt deosebit de pungași; sunt depravați și neînfrânați și nu diferă cu nimic de non-credincioși. Cu siguranță nu sunt superficiali când fac lucrurile pentru ei. Atunci, de ce nu au măcar puțină onestitate și sârguință când vine vorba despre îndeplinirea îndatoririlor lor? Orice ar face, orice datorie ar îndeplini, există o tentă de neseriozitate și răutate. Acești oameni sunt mereu superficiali, existând o doză de înșelăciune în ceea ce-i privește. Au umanitate astfel de oameni? Cu siguranță nu; nu au nici cel mai mic grad de conștiință și rațiune. Au nevoie de stăpânire și supraveghere constantă, la fel ca măgarii sau caii sălbatici. Ei înșală și păcălesc casa lui Dumnezeu. Înseamnă asta că au credință sinceră în El? Se sacrifică pentru El? Cu siguranță nu sunt la înălțime și nu sunt calificați să muncească. Dacă astfel de oameni ar fi angajați de oricine altcineva, ar fi concediați în câteva zile. În casa lui Dumnezeu e corect să spunem că sunt muncitori și lucrători angajați și nu pot fi decât eliminați” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că o persoană care își face datoria fără a lua în considerare interesele bisericii sau propriile responsabilități și care își urmează constant poftele, se conduce după preferințele sale și face orice dorește este o persoană fără umanitate. M-am gândit cum felul în care îmi făcusem datoria recent fusese exact așa. După ce am făcut această datorie mult timp, stăpânisem unele dintre tehnici și competențe profesionale și ajunsesem să simt că datoria mea nu mai prezenta nicio noutate și că nu mai era stimulativă. Așa că începusem să devin neglijentă în îndeplinirea datoriei și eram delăsătoare ori de câte ori se putea. Nu fusesem atentă la repararea echipamentelor și trecusem cu vederea defecțiuni evidente, ceea ce a dus la necesitatea refacerii lucrării și la întârzierea progresului. Wu Ming și Zheng Yang de-abia începuseră să se instruiască pentru a face această datorie și aveau nevoie de mai multă comunicare și de o monitorizare mai atentă, astfel încât să se poată familiariza cu tehnicile de reparații cât mai repede posibil. Totuși, eu nu purtasem o povară și nu îi îndrumasem în detaliu. Drept urmare, ei progresaseră lent în competențele lor profesionale, iar reparațiile fuseseră întârziate. Preferințele personale avuseseră o pondere mult prea mare în îndeplinirea datoriei mele și nu mă gândisem deloc să protejez interesele bisericii. Fusesem superficială și neglijentă și îmi urmasem poftele în îndeplinirea datoriei. Chiar fusesem prea lipsită de umanitate și absolut nedemnă de încredere! M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Să lucrezi doar mecanic, de formă, când îți îndeplinești datoria e absolut interzis. Dacă întotdeauna lucrezi mecanic, de formă, în timp ce-ți îndeplinești datoria, nu ai cum să ți-o îndeplinești la un standard acceptabil. Dacă vrei să-ți îndeplinești loial datoria, mai întâi trebuie să-ți rezolvi problema lucrului mecanic, de formă. Ar trebui să iei măsuri să corectezi situația de îndată ce observi asta. Dacă ești confuz, nu ești niciodată capabil să observi problemele, lucrezi mereu mecanic, de formă, și faci lucrurile într-o manieră superficială, atunci nu vei avea cum să-ți faci datoria bine. De aceea, întotdeauna trebuie să-ți faci datoria din inimă. Oamenii au obținut foarte dificil această oportunitate! Când Dumnezeu le dă o șansă, dar ei nu profită de ea, atunci acea șansă este pierdută – și chiar dacă, mai târziu, își doresc să găsească o astfel de oportunitate, este posibil să nu mai apară din nou. Nici lucrarea lui Dumnezeu și nici șansele cuiva de a-și realiza datoria nu așteaptă pe nimeni” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pătrunderea în viață începe cu îndeplinirea datoriei”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Dumnezeu le dă oamenilor un număr limitat de oportunități să-și facă îndatoririle. Eu întârziasem deja lucrarea pentru că acționasem în îndeplinirea datoriei mele conform preferințelor personale și o făcusem de mântuială. Dacă aș fi continuat să-mi urmez poftele în acest fel, fără a mă gândi la pocăință, în cele din urmă cu siguranță mi-aș fi pierdut șansa de a-mi face îndatoririle! Nu eram dispusă să continui așa. Apoi m-am rugat lui Dumnezeu cu pocăință și am început să fiu serioasă și atentă în datoria mea. Reparam echipamentele cu grijă și, în același timp, îi îndrumam cu meticulozitate pe Wu Ming și pe Zheng Yang în privința tehnicilor lor. Practicând astfel, starea mea s-a îmbunătățit simțitor, apăreau mai puține probleme cu reparațiile, iar sentimentul că îndeplinirea datoriei mele era plictisitoare și neinteresantă s-a diminuat și el mult.

După aceea, am reflectat asupra mea: de ce, după ce făcusem o singură datorie destul de mult timp, ajunsesem să manifest plictiseală și monotonie și începusem să fiu superficială? Câteva zile mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă spunem că plăcerea de a simți senzații tari este o fire coruptă, atunci ce fel de fire coruptă este? Este aroganță, înșelătorie sau ferocitate? (Niciuna dintre acestea.) Nu are legătură cu niciun tip de fire coruptă. Ce fel de problemă este, atunci? (Este o problemă a umanității.) Ce fel de problemă a umanității este? Este întrucâtva o întrecere a măsurii? (Da.) Este o conduită inadecvată a unei persoane care întrece măsura, savurând senzațiile tari și fiind neliniștită. Neliniștea indică o lipsă a umanității normale. Aceasta nu se referă la conștiință, ci reflectă în primul rând o lipsă de raționalitate în umanitatea normală. Astfel de persoane nu se pot dedica unei singure sarcini sau nu-și pot îndeplini îndatoririle cu conștiinciozitate și respectând regulile. Sunt incapabile să facă lucrurile ca niște adulți; le lipsesc gândirea matură, un stil matur de conduită personală și un mod matur de a face lucrurile. Acesta este cel puțin un defect al umanității lor. Desigur, nu se ridică la nivelul unei probleme privind caracterul lor, ci se referă la atitudinea cu care se poartă și acționează. Le plac lucrurile noi și senzațiile tari, sunt inconsecvente în tot ce fac, sunt incapabile să persevereze, sunt neliniștite și nelalocul lor și vor mereu să caute senzații tari și să încerce lucruri noi și interesante – problemele de acest tip fac parte din defectele umanității. Persoanele cărora le plac senzațiile tari nu au raționalitatea umanității normale; nu le este ușor să-și asume responsabilitățile și lucrarea pe care ar trebui să și le asume adulții. Orice sarcină fac, atâta vreme cât o fac mult timp, iar aceasta își pierde noutatea, li se pare plictisitoare, își pierd interesul față de realizarea ei și vor să caute o senzație de noutate și senzații tari. Fără senzații tari, simt că lucrurile sunt anoste și pot chiar să experimenteze o senzație de deșertăciune spirituală. Când se simt astfel, inima le devine neliniștită și vor să caute senzații tari sau lucruri care le interesează. Vor în permanență să facă ceva neconvențional. Ori de câte ori consideră că lucrarea pe care o fac sau treburile de care se ocupă sunt plictisitoare sau neinteresante, își pierd dorința de a continua. Chiar dacă este vorba de lucrarea pe care ar trebui să o facă sau de o lucrare semnificativă și valoroasă, nu pot persevera. […] La prima vedere, persoanele de acest fel par adesea să nu aibă probleme majore. Dacă nu discerni astfel de persoane sau nu-ți dai seama de esența lor sau de esența acestui tip de problemă, s-ar putea să gândești: «Aceste persoane doar au firi instabile; au vreo treizeci sau patruzeci de ani, dar sunt încă imature ca niște copii.» În realitate, în adâncul sufletului, persoanele de acest fel caută în permanență senzații tari. Indiferent ce fac, nu au gândurile și conștientizarea pe care le au adulții, nici abordarea și atitudinea cu care adulții se ocupă de probleme. Prin urmare, astfel de persoane sunt foarte problematice. Poate că umanitatea lor nu este rea și caracterul lor nu este deosebit de abject, însă, din cauza acestui defect al umanității lor, le este foarte greu să fie competente pentru o lucrare semnificativă, în special pentru anumite elemente importante ale lucrării” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (9)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles, în sfârșit, că motivul principal pentru care ajunsesem să manifest plictiseală și monotonie în îndeplinirea datoriei mele și fusesem superficială și neatentă era că exista o problemă cu umanitatea mea. Îmi plăceau noutatea și senzațiile tari și nu-mi plăceau rutina și obișnuitul. Urmărisem să fac o datorie plină de schimbări și de provocări, în loc să mă țin de aceeași lucrare și s-o duc la bun sfârșit cu perseverență. Exact ca atunci când am făcut pentru prima dată îndatoririle de reparații: am intrat în contact cu lucruri noi și nu stăpâneam chiar atât de bine unele dintre competențele profesionale presupuse de această datorie, așa că existau unele provocări și dificultăți. Puteam avea multe experiențe noi și palpitante în îndeplinirea datoriei mele, așa că îmi plăcea această datorie și eram dispusă să plătesc un preț. Totuși, după ce am făcut această datorie mult timp, noutatea dispăruse, iar eu începusem să simt că această datorie era plictisitoare și monotonă. Deși îmi făceam datoria la exterior, inima mea era complet sătulă, iar în fiecare zi reparasem echipamentele într-un mod superficial. În inima mea, mă gândisem chiar să schimb mediul și să fac o altă datorie. Nu îmi tratasem datoria cu loialitate. Când nu simțisem nicio noutate sau emoție în îndeplinirea datoriei mele, nu-mi putusem stârni interesul pentru ea. Îmi făcusem datoria bazându-mă complet pe preferințele personale. Felul în care mă purtasem și acționasem fusese deplasat și denota neastâmpăr; îmi lipsise consecvența și nu îmi asumasem responsabilitățile unui adult. Fusese greu să duc ceva la bun sfârșit în acest fel și fusesem absolut nedemnă de încredere. În special, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ori de câte ori consideră că lucrarea pe care o fac sau treburile de care se ocupă sunt plictisitoare sau neinteresante, își pierd dorința de a continua. Chiar dacă este vorba de lucrarea pe care ar trebui să o facă sau de o lucrare semnificativă și valoroasă, nu pot persevera. […] Poate că umanitatea lor nu este rea și caracterul lor nu este deosebit de abject, însă, din cauza acestui defect al umanității lor, le este foarte greu să fie competente pentru o lucrare semnificativă, în special pentru anumite elemente importante ale lucrării.” Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că acest tip de defect al umanității este extrem de dăunător. Eram responsabilă de repararea echipamentelor și, pe baza punctelor mele forte, era potrivit ca biserica să rânduiască să fac această datorie. Totuși, îmi tratasem datoria conform preferințelor personale și ajunsesem să fiu sătulă și superficială de îndată ce nu o mai considerasem o noutate sau interesantă. Mă gândisem chiar să-mi schimb datoria. Unde era loialitatea mea în toate astea? Dacă nu îndreptam lucrurile și îmi făceam datoria fără niciun simț al responsabilității, riscam să fiu dezvăluită și demisă.

Când am înțeles aceasta, m-am gândit la Noe, care a perseverat în construirea arcei timp de 120 de ani, așa că am căutat cuvintele lui Dumnezeu ca să le citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Câți ani i-a luat lui Noe să construiască arca? (120 de ani.) Ce reprezintă 120 de ani pentru oamenii din ziua de azi? Este mai mult decât durata de viață a unei persoane normale. Poate chiar mai mult decât două vieți omenești. Și totuși, în acești 120 de ani, Noe a făcut un singur lucru, și a făcut același lucru în fiecare zi. În acea vreme preindustrială, în acea eră dinaintea comunicării informațiilor, în acea epocă în care totul se baza pe lucrul manual și pe munca fizică, Noe a făcut același lucru în fiecare zi. Timp de 120 ani, nu a renunțat și nu s-a oprit. O sută douăzeci de ani: cum putem concepe asta? Ar fi putut altcineva din rasa umană să rămână dedicat realizării unui singur lucru timp de 120 de ani? (Nu.) Faptul că nimeni nu ar fi putut rămâne dedicat realizării unui singur lucru timp de 120 de ani nu este o surpriză. Și totuși, a existat un bărbat care, timp de 120 de ani, a perseverat, fără schimbare, în ceea ce Dumnezeu îi încredințase, fără să se plângă sau să renunțe, imun la mediul extern și, în final, ducând acel lucru la bun sfârșit exact cum îi spusese Dumnezeu. Ce fel de situație a fost asta? Pentru rasa umană, acesta era un lucru rar, neobișnuit – unic chiar. În îndelungatul flux al istoriei umane, dintre toate rasele omenești care Îl urmaseră pe Dumnezeu, acesta a fost fără asemănare. Cu privire la enormitatea și dificultatea ingineriei implicate, nivelul fizic și efortul necesar și durata pe care aceasta a presupus-o, nu a fost o sarcină ușoară, motiv pentru care, când Noe a făcut acest lucru, a fost unic pentru omenire, fiind un model și un exemplu pentru toți cei care-L urmează pe Dumnezeu. Noe auzise doar câteva mesaje, iar pe vremea aceea, Dumnezeu nu exprimase multe cuvinte, așa că nu e niciun dubiu că Noe nu a înțeles foarte multe adevăruri. El nu a înțeles știința modernă sau cunoștințele moderne. A fost un om extrem de obișnuit, un membru nesemnificativ al rasei umane. Totuși, într-o privință, a fost diferit de oricine altcineva: a știut să asculte de cuvintele lui Dumnezeu, a știut cum să urmeze cuvintele lui Dumnezeu și să li se supună, a știut care era poziția cuvenită a omului și a fost capabil să creadă cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu și să li se supună – nimic mai mult. Aceste câteva principii simple au fost suficiente pentru a-i permite lui Noe să îndeplinească tot ce Dumnezeu îi încredințase și a stăruit în asta nu doar câteva luni, nici câțiva ani, nici câteva decenii, ci mai mult de un secol. Nu este un număr incredibil? Cine ar fi putut face asta, în afară de Noe? (Nimeni.) […] Faptul că Noe a fost capabil să ducă la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu a fost pentru că, atunci când Noe a auzit cuvintele lui Dumnezeu, a putut să le păstreze cu fermitate în inima lui; pentru el, însărcinarea dată de Dumnezeu a fost un angajament pe viață, credința lui a fost neclintită, voința lui a fost neschimbată vreme de o sută de ani. Pentru că avea o inimă cu frică de Dumnezeu, era o persoană reală și avea rațiunea supremă că Dumnezeu i-a încredințat să construiască arca” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Excursul doi: Cum Noe și Avraam au ascultat de cuvintele lui Dumnezeu și I s-au supus (Partea întâi)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am fost foarte mișcată și rușinată. Noe nu auzise multe cuvinte ale lui Dumnezeu, nici nu înțelegea mult adevăr, dar a putut să persevereze în însărcinarea dată de El timp de o sută douăzeci de ani. Aceasta se datora faptului că avea conștiință și rațiune. Când Noe a auzit că Dumnezeu i-a cerut să construiască arca înainte ca potopul să distrugă lumea, Noe a pătruns intenția urgentă a lui Dumnezeu și inima sa a început să arate considerație față de El. A tratat construirea arcei ca pe lucrul cel mai important și mai urgent pe care trebuia să-l facă. În timp ce Noe finaliza proiectul imens de construire a arcei, s-a confruntat cu dificultăți, eșecuri, boală, oboseală, cu lipsa de înțelegere din partea familiei sale, precum și cu batjocura și calomnierea din partea oamenilor lumii; dar, de la început și până la sfârșit, a perseverat în însărcinarea dată de Dumnezeu și nu s-a gândit niciodată s-o abandoneze. De asemenea, simțea constant o recunoștință profundă pentru faptul că Dumnezeu îi încredințase o însărcinare atât de importantă și era adesea inspirat de faptul că Dumnezeu îl înălța. Atitudinea lui Noe față de cuvintele lui Dumnezeu și față de însărcinarea dată de El era de ascultare și acceptare, de supunere și perseverență. Aceasta era o dovadă a faptului că Noe avea conștiință și rațiune. Acest tip de caracter este cu adevărat atât de prețios! Când L-am văzut pe Dumnezeu întrebând: „Noe a fost capabil să persevereze timp de 120 de ani. Câți ani ați putea persevera voi?” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Excursul doi: Cum Noe și Avraam au ascultat de cuvintele lui Dumnezeu și I s-au supus (Partea întâi)”]. Chiar nu aveam nimic de spus ca răspuns! De-a lungul acestor ani, mă bucurasem de udarea și de aprovizionarea cu atât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu, și de grija și protecția Lui, dar după ce am făcut datoria de reparare a echipamentelor doar doi ani, nu am mai putut persevera și am început să fiu neatentă și superficială. Chiar nu aveam nicio fărâmă de conștiință sau de rațiune și eram absolut nedemnă de încredere! Am simțit un regret imens, am avut mustrări de conștiință puternice și m-am rugat lui Dumnezeu cu pocăință: „Dumnezeule drag, indiferent cât timp mi se va mai cere să fac această datorie, sunt dispusă s-o fac cum trebuie și nu o voi mai face bazându-mă pe preferințele mele.”

După aceea, când făceam bilanțul, am descoperit că încă existau multe probleme în datoria mea. Abilitățile mele de reparații erau foarte modeste și trebuia să continui să-mi tot perfecționez abilitățile. Totuși, deoarece nu mă străduisem să progresez și nu mă concentrasem să depun efort în studierea competențelor profesionale, abilitățile mele de reparații nu se îmbunătățiseră mult. Chiar eram atât de arogantă și de neprihănită de sine! Nu-mi recunoșteam propriile neajunsuri și aveam impresia că știam să fac un lucru sau altul sau că le stăpâneam, și că această datorie nu mai prezenta dificultăți sau provocări. Eram într-adevăr prea ignorantă și nu-mi cunoșteam deloc măsura. Apoi, a trebuit să iau în serios datoria mea conform cerințelor lui Dumnezeu, să-mi descopăr propriile deficiențe și neajunsuri și să caut cum să-mi îmbunătățesc competențele, ca să-mi pot face datoria la standardul cerut.

După aceea, nu m-am mai gândit să-mi schimb datoria, ci m-am gândit cum să-mi fac bine datoria. Când mentalitatea mea s-a schimbat, sentimentele mele anterioare de irascibilitate și de plictiseală au dispărut și am putut să-mi dedic inima îndatoririlor mele. Indiferent dacă problema este simplă sau dificilă, sunt capabilă s-o tratez cu seriozitate și să dedic timp și efort pentru a repara bine echipamentul cât mai repede posibil, fără a-i întârzia pe frații și pe surorile mele în folosirea acestuia. Mulțumesc expunerii din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a dat o oarecare înțelegere și m-a ajutat să fac unele schimbări în starea cu care îmi făceam datoria. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din tot sufletul!