de Liu Huizhen, China

Când am început să cred în Dumnezeu, am observat cum frații și surorile care erau conducători aveau adesea părtășie cu oamenii despre cuvintele lui Dumnezeu pentru a le rezolva problemele, iar frații și surorile erau dispuși să îi caute pentru a discuta despre problemele lor. Îi invidiam foarte mult pentru acest lucru și mă gândeam că îndeplinirea unei astfel de datorii le-ar permite să fie respectați și admirați oriunde ar fi mers. Cât despre îndatoririle de găzduire și cele care țineau de chestiuni generale, credeam că frații și surorile care făceau acele îndatoriri trudeau doar în culise, că nu se puteau remarca, că nu-i vedeau ceilalți și nu-i admira nimeni. Mă gândeam cât de bine ar fi dacă aș putea face o datorie care să îmi permită să mă fac remarcată și să fiu admirată în viitor. Ulterior, am fost aleasă conducătoare de biserică, iar frații și surorile de la adunările pe care le conduceam mă tratau cu toții cu multă căldură. Mă simțeam minunat să văd cum mă priveau cu invidie și mă simțeam mai presus decât ceilalți. Să fac o datorie de conducere era mai stresant și presupunea mai multă muncă, dar, oricât sufeream sau oricât de obosită eram, niciodată nu renunțam, nici nu mă plângeam. La câtva timp după aceea, din cauza calibrului meu slab și a faptului că nu mă ocupam de treburi conform principiului – acționând adesea pe baza propriilor mele opinii și neabătându-mă de la reglementări – precum și a faptului că am cauzat pierderi în lucrarea bisericii, am fost demisă. După demiterea mea, conducătorul meu a venit la mine și m-a întrebat dacă aș fi dispusă să îndeplinesc o datorie la chestiunile generale. Am fost puțin reticentă și m-am gândit: „Chestiunile generale înseamnă pur și simplu să mă ocup de diverse sarcini în biserică, adică doar o lucrare simplă, manuală. Dacă ceilalți frați și surori află că fac o astfel de datorie, ce vor crede despre mine? Vor crede că îndeplinesc o astfel de datorie pentru că nu am adevărul-realitate?” Cu toate acestea, știind că alocarea unei datorii era însărcinarea dată de Dumnezeu și trebuie acceptată cu supunere, am fost de acord, fără tragere de inimă.

Ulterior, când mergeam să îmi fac datoria, mă întâlneam adesea cu frați și surori pe care îi cunoscusem în trecut. Când mă întrebau ce datorie fac, îmi era rușine să le spun, temându-mă că mă vor privi de sus dacă vor ști că îmi fac datoria în chestiunile generale. Însă lucrul de care mă temeam cel mai mult chiar s-a întâmplat. La un moment dat, am mers acasă la o soră să împrumut scuterul ei și, stând de vorbă, i-am spus că acum fac o datorie legată de chestiuni generale. A fost surprinsă și m-a întrebat: „De ce ești la chestiunile generale acum? Credeam că făceai o datorie legată de texte!” M-am simțit incredibil de jenată și am schimbat intenționat subiectul, vorbind despre lucruri mărunte cu ea și grăbindu-mă apoi să plec cât am putut de repede. În drum spre casă, tot revedeam în minte expresia șocată a surorii la auzul veștii că mă ocup de chestiunile generale. M-am simțit îngrozitor și m-am întrebat ce avea să creadă sora despre mine. Oare avea să creadă că mi s-a alocat acea datorie pentru că nu aveam adevărul-realitate și pentru că eram de un calibru slab? Avea să mă privească de sus? Acest lucru m-a făcut să fiu și mai reticentă în privința datoriei mele. Câteodată tărăgănam livrarea unor scrisori urgente și nu le duceam la timp la frații și surorile mele. Uneori eram uitucă, iar frații și surorile mele mă emondau pentru că eram superficială și iresponsabilă și îmi aminteau să fi mai sârguincioasă în datoria mea și să mă gândesc mai bine la ea. În fața acestei situații, nu numai că nu am reflectat asupra mea, ci chiar m-am împotrivit și mai mult datoriei. Mi-am amintit cum, pe vremea când fusesem conducătoare, lucrătorii de la chestiuni generale îmi livrau cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu și scrisori, dar acum lucrurile se schimbaseră și eu eram cea însărcinată să fac comisioane și să le livrez lucruri altor frați și surori. Simțeam că statutul meu se prăbușise brusc și am devenit tot mai nefericită și mai apăsată.

Într-o dimineață, când mergeam cu scuterul electric, mi s-a descărcat bateria și a trebuit să împing eu scuterul. În timp ce îl împingeam, am acționat din greșeală accelerația și scuterul a țâșnit în față, făcându-mă să cad peste el înainte să apuc să reacționez. M-am lovit cu gura de marginea din față a scuterului, alegându-mă astfel cu câțiva dinți slăbiți, niște vânătăi la față și o rană la picior. După ce m-am întors acasă, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! De curând am fost foarte reticentă față de datoria mea în chestiunile generale și nu știu cum să rezolv această problemă. Te rog, îndrumă-mă să mă cunosc pe mine însămi, ca să mă pot supune!” După rugăciune, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu, în care scria: „În casa lui Dumnezeu, se menționează constant acceptarea însărcinării date de Dumnezeu și îndeplinirea corectă a datoriei. Cum ia naștere datoria? În general vorbind, aceasta se naște ca rezultat al lucrării de gestionare a lui Dumnezeu prin care aduce omenirii mântuirea; vorbind precis, pe măsură ce lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu se desfășoară în rândul omenirii, apare o lucrare variată care necesită ca oamenii să coopereze și să o ducă la bun sfârșit. Acest fapt a dat naștere unor responsabilități și misiuni pe care oamenii să le îndeplinească, iar aceste responsabilități și misiuni sunt îndatoririle pe care Dumnezeu le dă omenirii. În casa lui Dumnezeu, diferitele sarcini care necesită cooperarea oamenilor sunt îndatoririle pe care ar trebui să le realizeze. Așadar, există diferențe între îndatoriri în ceea ce privește faptul de a fi mai bune și mai rele, mărețe și modeste, sau mari și mici? Astfel de diferențe nu există; atât timp cât o chestiune are legătură cu lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu, este o cerință a lucrării casei Lui și este cerută de răspândirea Evangheliei lui Dumnezeu, atunci este datoria unei persoane” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). „Oricare ar fi datoria ta, nu face discriminare între cele înalte și cele joase. Să presupunem că spui: «Deși această sarcină este o însărcinare din partea lui Dumnezeu și lucrarea casei lui Dumnezeu, dacă o fac, s-ar putea ca oamenii să mă disprețuiască. Alții ajung să facă o lucrare ce le permite să iasă în evidență. Mi s-a dat această sarcină, care nu îmi permite să ies în evidență, ci mă face să mă străduiesc din răsputeri în culise, e nedrept! Nu voi face această datorie. Datoria mea trebuie să fie una care să mă facă să ies în evidență în fața celorlalți și care îmi permite să îmi fac un nume – și, chiar dacă nu îmi fac un nume sau nu ies în evidență, tot trebuie să beneficiez de pe urma acesteia și să mă simt, fizic, în largul meu.» Este aceasta o atitudine acceptabilă? A fi mofturos înseamnă să nu accepți lucrurile de la Dumnezeu; înseamnă să faci alegeri în funcție de propriile preferințe. Asta înseamnă că nu îți accepți datoria; este un refuz al datoriei tale, o manifestare a răzvrătirii tale față de Dumnezeu. Un astfel de moft este denaturat de preferințele și dorințele tale individuale. Când te gândești la propriul beneficiu, la propria reputație și așa mai departe, atitudinea față de datoria ta nu este una de supunere” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Cuvintele lui Dumnezeu erau o expunere clară a stării mele din acel moment. Am văzut că atitudinea și perspectiva mea asupra datoriei mele erau greșite. Făceam diferență între datoriile înalte și cele de jos, separându-le pe grade și ranguri. Mă gândeam că cine este conducător sau îndeplinește o datorie legată de texte este mai presus de ceilalți și le poate câștiga admirația și respectul. Indiferent cât sufeream sau cât de obosită mă simțeam într-o astfel de datorie, eram foarte dispusă să o fac. Cât despre îndatoririle care presupuneau muncă manuală și nu îmi permiteam să mă fac remarcată și observată, nu eram dispusă să le fac, gândindu-mă că astfel de îndatoriri sunt în mod clar foarte neînsemnate, iar oamenii aveau să mă desconsidere pentru că le făceam. Sub influența acestor păreri false, când conducătorul meu îmi dădea o datorie ce ținea de chestiuni generale, simțeam că era una inferioară și că îmi va știrbi reputația, deci mă împotriveam, nu eram dispusă să mă supun și acționam superficial și iresponsabil în îndeplinirea datoriei. Cât de ridicole erau părerile mele! La cât eram de coruptă și la cât de slab îmi era calibrul, doar prin puterea și harul lui Dumnezeu am putut să fac o datorie în casa lui Dumnezeu, dar eu nu am ținut cont deloc de intențiile lui Dumnezeu, nu am știut să-I răsplătesc iubirea, ci mă gândeam doar la interesele mele, la reputația mea, și acționam cum voiam în datoria mea, folosind-o pentru a-mi servi propriilor interese. Unde îmi era umanitatea? Cu siguranță că Dumnezeu detesta o astfel de purtare!

Într-o zi, am găsit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Ce atitudine ar trebui să ai față de datoria ta? În primul rând, nu trebuie să o analizezi încercând să te lămurești cine anume ți-a desemnat-o; în schimb, ar trebui să o accepți de la Dumnezeu, ca datorie încredințată ție de Dumnezeu și ar trebui să te supui orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și să-ți accepți datoria de la Dumnezeu. În al doilea rând, nu face discriminare între cele înalte și cele joase și nu te preocupa de natura sa, indiferent dacă îți permite sau nu să ieși în evidență, dacă este realizată în văzul lumii sau în culise. Nu lua în considerare aceste lucruri. Mai există o altă atitudine: supunere și cooperarea activă” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că îndatoririle noastre sunt însărcinarea de la Dumnezeu, obligația și responsabilitatea noastră. Indiferent dacă datoria ne permite să ne remarcăm și să fim văzuți și dacă ne câștigă respectul și admirația semenilor, ca ființe create, ar trebui să acceptăm astfel de îndatoriri, să ne supunem și să dăm dovadă de cea mai mare loialitate. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o avem în îndatoririle noastre și rațiunea pe care ar trebui să o avem cu toții. M-am gândit că, deși chestiunile generale s-ar putea să nu fie o datorie plină de strălucire, ele sunt totuși un aspect indispensabil al lucrării casei lui Dumnezeu. Dacă nu am avea oameni care să livreze cărți și scrisori, frații și surorile noastre nu ar putea citi la timp cuvintele lui Dumnezeu, iar anumite proiecte nu s-ar finaliza la timp, ceea ce ar afecta lucrarea bisericii. Dat fiind că mi se încredințase o datorie de chestiuni generale, ar fi trebuit să îmi asum responsabilitatea să duc la bun sfârșit sarcinile care mi-au fost încredințate. După ce am înțeles acest lucru, am fost, în sfârșit, dispusă să accept și să mă supun. Indiferent dacă aveam să câștig sau nu respectul semenilor mei, tot aveam să fac tot posibilul pentru a-mi îndeplini datoria. După aceea mi-am făcut datoria cu toată energia și toată atenția mea. În fiecare zi, când venea momentul să trimit și să primesc scrisori, le verificam conștiincios și lucram din inimă. Când sora cu care eram colegă trebuia să meargă să se ocupe de altă lucrare, o ajutam în mod activ să avanseze și depuneam eforturi pentru a-mi face bine lucrarea. M-am simțit deosebit de liniștită lucrând în acest mod sârguincios și detaliat. Când alți frați și surori mă întrebau ce datorie făceam, le spuneam direct că lucrez la chestiunile generale și nu mă mai simțeam jenată.

În iunie 2019, conducătorul meu m-a căutat pentru a mă întreba dacă aș fi dispusă să găzduiesc câteva surori. M-am gândit: „Sunt dispusă să accept o datorie, dar dacă frații și surorile mele află că mi-am petrecut toată ziua spălând vase și gătind ca gazdă, ce vor crede despre mine? Mă vor privi cu dispreț?” M-am grăbit să o recomand pe sora Wang Yun, spunând că o consider mai potrivită pentru această datorie, dar conducătorul a răspuns că sora Wang Yun fusese bolnavă de curând și nu era potrivită. Mi-am dat seama că această datorie ajunsese la mine prin suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, așa că nu am mai încercat să o amân. În perioada în care am fost gazdă, am observat că surorile aveau adesea părtășie despre competențele și cunoștințele relevante pentru îndatoririle lor și despre ce câștigau din experiențele lor. Când venea supraveghetoarea lor, avea și ea părtășie cu surorile despre lucrarea lor. Le invidiam că pot îndeplini o astfel de datorie, în timp ce eu eram prinsă cu păstrarea siguranței mediului din casa mea sau cu gătitul în bucătărie. Acel simț al inferiorității m-a făcut să mă simt foarte nefericită. Uneori, mintea îmi era în altă parte în timp ce găteam și se întâmpla să pun prea multă sare sau să uit cu totul să pun sare. Unele dintre surori nu puteau să mănânce mâncare condimentată, așa că una dintre surori m-a rugat frumos să pun separat o parte din mâncare înainte să adaug ardeii iuți. I-am ascultat rugămintea, dar în sinea mea m-am gândit: „Când eram conducătoare, eu eram cea care lua deciziile. Acum că îndeplinesc această datorie de gazdă, nu numai că nu reușesc să câștig respectul celorlalți, dar mai și trebuie să respect ordinele altora.” Asta mi-a dat un sentiment de tristețe și apăsare. Uneori, când surorile erau ocupate cu îndatoririle lor, mă rugau să le ajut să cumpere diverse lucruri necesare de zi cu zi, ceea ce mă făcea să simt că mi se dau ordine și că eu sunt acolo doar ca să fac comisioane. Mai târziu mi-am dat seama că eram într-o stare rea, dar tot rămâneam în starea aceea, împotriva voinței mele. Mă simțeam groaznic și părea că inima mea se îndepărtase de Dumnezeu.

Într-o zi, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu, în care scria: „Născut pe un pământ atât de murdar, omul a fost otrăvit de societate într-o măsură gravă, a fost influențat de etici feudale și educat la «instituții de învățământ superior». Gândirea înapoiată, moralitatea coruptă, perspectiva plină de răutate asupra vieții, filosofia josnică pentru interacțiuni lumești, existența aceasta fără nicio valoare, stilul de viață și obiceiurile depravate – toate aceste lucruri au pătruns adânc în inima omului și i-au subminat și atacat grav conștiința. Drept rezultat, omul este și mai departe de Dumnezeu și I se împotrivește Lui mai mult ca niciodată” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „A avea o fire neschimbată înseamnă a fi în vrăjmășie cu Dumnezeu”). „Satana îi corupe pe oameni prin educație și influența guvernelor naționale, a celor celebri și măreți. Cuvintele lor diavolești au devenit viața și natura omului. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» este o bine-cunoscută zicală satanică care a fost insuflată în fiecare și care a devenit viața omului. Există alte câteva cuvinte ale filosofiilor pentru interacțiuni lumești care sunt, de asemenea, ca acestea. Satana folosește cultura tradițională a fiecărei națiuni pentru a educa, induce în eroare și corupe oamenii, determinând omenirea să cadă și să fie înghițită de un abis nemărginit al distrugerii și, în final, oamenii sunt distruși de Dumnezeu pentru că ei îl slujesc pe Satana și I se opun lui Dumnezeu. […] Există încă multe otrăvuri satanice în viața, conduita și comportamentul oamenilor. De exemplu: toate filosofiile lor pentru interacțiuni lumești, modurile lor de a face lucrurile și maximele lor sunt pline de otrăvurile marelui balaur roșu și toate acestea vin de la Satana. Așadar, toate lucrurile care curg prin oasele și sângele oamenilor sunt ale Satanei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama ce era la baza deosebirii pe care o făceam eu între îndatoririle înalte și cele de jos și a împărțirii acestora în grade și ranguri – fusesem profund îndoctrinată și coruptă de otrăvuri satanice precum „Fiecare om pentru el însuși și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „Cei ce trudesc cu mintea îi guvernează pe alții, iar cei ce trudesc cu mâinile sunt guvernați de ceilalți”, și „Omul se luptă în sus; apa curge în jos”. Trăiam conform acestor otrăvuri satanice, căutând renume, câștig, statut și respect. Credeam că doar acel mod de viață era demn și onorabil. De asemenea, mă gândeam la îndatoririle din casa lui Dumnezeu în termenii filosofiei și ai vederilor satanice, convinsă că îndatoririle care necesitau competențe și talent, cum este cea de conducător, lucrarea pe texte și producția de filme erau respectate de către oameni, în timp ce îndatoririle de muncă fizică, precum găzduirea și rezolvarea chestiunilor generale, erau inferioare. Influențată de aceste concepții false, am devenit superficială în datoria mea, îmi lipsea concentrarea, adesea uitam să trimit mai departe scrisori și întârziam lucrarea, totul pentru că mă gândeam că acea datorie nu era respectată. Mâncarea pe care o găteam era fie fără niciun gust, fie prea sărată și nu mă întrebam dacă surorile o vor putea mânca sau nu, preferând pur și simplu să gătesc așa cum voiam. Când surorile mă rugau să cumpăr lucruri pentru ele, eu mă gândeam că mă tratează ca pe o servitoare și tărăgănam intenționat. Am văzut că otrăvurile satanice prinseseră deja rădăcini adânci în inima mea și deveniseră însăși natura mea, determinându-mă să fiu egoistă, detestabilă și lipsită de umanitate. Îmi tratam datoria ca pe un mod de a obține statut și reputație și voiam să îmi folosesc datoria ca pe o oportunitate de a câștiga respectul și laudele surorilor și ale fraților mei. Trișam și mă împotriveam lui Dumnezeu! Mi-am dat seama că eram într-o stare foarte periculoasă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu cu pocăință: „O, Doamne, nu mai vreau să urmăresc renumele, câștigul și statutul. Sunt gata să mă căiesc în fața Ta. Te rog, călăuzește-mă să găsesc o cale de practică!”

După aceea, am găsit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți sunt egali înaintea adevărului și nu există diferențe de vârstă, umilință sau noblețe pentru cei care își fac îndatoririle în casa lui Dumnezeu. Toți sunt egali înaintea datoriei lor, pur și simplu fac munci diferite. Nu există diferențe între ei pe baza vechimii. Înaintea adevărului, toți ar trebui să aibă o inimă smerită, supusă și receptivă. Oamenii ar trebui să aibă această rațiune și această atitudine” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. „Când Dumnezeu cere oamenilor să-și îndeplinească bine datoria, El nu le cere să săvârșească un anumit număr de sarcini sau să ducă la capăt vreun angajament măreț și nici nu are nevoie ca ei să realizeze vreun demers important. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să fie în stare să facă tot ce pot într-un mod practic și să trăiască potrivit cuvintelor Sale. Dumnezeu nu are nevoie ca tu să fii măreț sau nobil ori să săvârșești vreo minune, și nici nu vrea să vadă surprize plăcute în tine. El nu are nevoie de astfel de lucruri. Dumnezeu nu are nevoie decât să practici potrivit cuvintelor Sale, cu statornicie. Atunci când asculți cuvintele lui Dumnezeu, fă ceea ce ai înțeles, du la bun sfârșit ceea ce ai priceput, amintește-ți bine ce ai auzit și apoi, când vine momentul să practici, fă asta potrivit cuvintelor lui Dumnezeu. Lasă-le să devină viața ta, realitățile tale și ceea ce trăiești. Astfel, Dumnezeu va fi mulțumit. […] Să-ți realizezi datoria nu este, de fapt, dificil și nici greu de făcut într-o manieră loială și la un standard acceptabil. Nu trebuie să-ți sacrifici viața sau să faci vreun lucru deosebit sau dificil, trebuie, pur și simplu, să urmezi onest și statornic cuvintele și instrucțiunile lui Dumnezeu, neadăugând propriile idei sau desfășurându-ți propriile activități, ci mergând pe calea urmăririi adevărului. Dacă oamenii pot face asta, vor avea, practic, o asemănare umană. Atunci când au o supunere adevărată față de Dumnezeu și au devenit persoane oneste, vor avea asemănarea unei adevărate ființe umane” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Într-adevăr, indiferent ce îndatorire îndeplinim în casa lui Dumnezeu, indiferent dacă e o îndatorire de conducere, una legată de texte sau dacă suntem gazde sau lucrăm la chestiunile generale, toate acestea sunt doar munci diferite și niciuna dintre ele nu este mai presus sau mai prejos decât cealaltă. Indiferent ce îndatorire îndeplinim, cu toții acceptăm însărcinarea dată de Dumnezeu și avem rolul nostru ca ființe create. Dumnezeu nu ar aprecia în mod deosebit pe cineva doar pentru că are talent sau competențe sau îndeplinește vreo îndatorire specială. Tot astfel, El nu ar desconsidera pe cineva doar pentru că îndeplinește o îndatorire mai puțin sclipitoare. Pentru Dumnezeu contează dacă oamenii urmăresc adevărul în cursul datoriei lor și dacă se supun și sunt loiali în datoria lor. Biserica mă desemnase să slujesc drept gazdă, așa că asta era o responsabilitate și o datorie pe care o aveam de îndeplinit. Indiferent dacă oamenii aveau să mă aprecieze, trebuia să o accept și să mă supun – aceasta era rațiunea pe care se cuvenea să o am. M-am gândit cum nenumăratele lucruri pe care le-a creat Dumnezeu, mari și mici, există toate în concordanță cu suveranitatea și rânduiala lui Dumnezeu și îndeplinesc rolul pe care l-au primit de la Dumnezeu. Un firicel de iarbă nu se compară ca înălțime cu un copac impunător, nici nu se întrece în frumusețe cu florile; el pur și simplu își îndeplinește ascultător rolul. Dacă aș putea fi și eu ca acel firicel de iarbă, supunându-mă suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, fiind cu picioarele pe pământ și căutând să îmi îndeplinesc rolul ca ființă creată, nu aș suferi atât de mult pentru că nu am obținut statut. Mai mult, a fi conducător în casa lui Dumnezeu nu înseamnă să faci pe șeful cu oamenii, cum credeam eu, ci să fii servitorul tuturor, având părtășie despre adevăr pentru a ajuta frații și surorile, rezolvându-le problemele reale legate de pătrunderea în viață și călăuzindu-i în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu. Nici datoria de găzduire nu e o datorie inferioară – ea necesită îndeplinirea datoriei de a întreține mediul de găzduire astfel încât frații și surorile să își poată face datoria în pace. Fiecare dintre noi își îndeplinește propriul rol pentru extinderea Evangheliei Împărăției. Înțelegând toate acestea, m-am simțit eliberată. Casa lui Dumnezeu repartizează îndatoriri oamenilor pe baza competențelor, a calibrului și a staturii lor. Eu slujisem anterior în îndatoriri de conducere și legate de texte, dar calibrul meu era insuficient, nu eram la înălțimea sarcinilor și eram nepotrivită pentru acele roluri. Totuși, nu mă înțelegeam cu adevărat pe mine însămi, având o părere foarte bună despre propria persoană și căutând respectul celorlalți. Cât de irezonabilă eram! Biserica mă desemnase să îndeplinesc o datorie de găzduire pe baza calibrului meu și a mediului din casa mea – această datorie era foarte potrivită pentru mine. Nu eram foarte respectată pentru rolul meu de gazdă, dar datoria mi-a dezvăluit concepțiile mele greșite privind ceea ce urmăream și firea mea stricată și m-a determinat să caut adevărul și să ajung să mă înțeleg într-o oarecare măsură. Acesta era cel mai valoros lucru pe care îl puteam câștiga din această datorie. I-am mulțumit lui Dumnezeu din toată inima pentru că orchestrase acest mediu pentru a mă purifica și a mă transforma și am devenit dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui, îndeplinindu-mi datoria de găzduire pentru a-I răsplăti dragostea.

Mai târziu, am început să încerc să pătrund în principii în modul în care găteam pentru surorile mele, gândindu-mă ce fel de mâncăruri le-ar face mai bine la sănătate. Când nu erau ocupate, mă ajutau și ele cu treburile casnice și nu îmi dădeau deloc ordine ca și cum aș fi fost inferioară. Când întâmpinam dificultăți în datoria mea, ele aveau părtășie cu mine cu răbdare și mă sprijineau și toate ne îndeplineam rolul. În felul acesta, am început să am o relație mai armonioasă cu surorile și eram dornică și bucuroasă să îmi fac datoria. Aceste câștiguri și schimbări au fost toate rezultatul judecății și al mustrării cuvintelor lui Dumnezeu.