de Arabella, Coreea de Sud

Cu ceva timp în urmă, conducătorii au stabilit să mă instruiesc în recitarea cuvintelor lui Dumnezeu. Am fost foarte bucuroasă să aud vestea, simțind că aceasta era o oportunitate rară. Însă, mi-am adus aminte de instruirea în recitare făcută cu câțiva ani în urmă, când avusesem probleme mai mici sau mai mari cu redarea tonului de exprimare, precum și cu viteza, formularea și accentuarea. Simțisem atunci că acele probleme erau greu de rezolvat și fusesem pusă în dificultate, definindu-mă încontinuu ca incapabilă și crezând că nu eram potrivită pentru recitare. Mai mult, neajunsurile mele fuseseră expuse în fiecare zi de practică, iar frații și surorile îmi semnalaseră problemele. Astfel, simțisem că îndeplinirea acestei datorii mă făcea să par prea incompetentă și devenisem și mai negativă și pasivă în inima mea. Nu aveam nicio intenție de a face eforturi pentru a rezolva aceste probleme, ci doar practicam superficial. Drept urmare, după mai mult de jumătate de an de practică, nu făcusem nicio îmbunătățire semnificativă și, în cele din urmă, mi se atribuise o altă datorie. Când m-am gândit că mă voi confrunta din nou cu aceste probleme, m-am simțit copleșită. Pe lângă faptul că trupul meu avea să sufere, nici nu era sigur că aș putea, în cele din urmă, să progresez. Aceste gânduri mă tulburau. O soră a avut părtășie cu mine: „Tocmai pentru că avem imperfecțiuni și deficiențe trebuie să ne intensificăm instruirea. Este nevoie urgent de oameni care să realizeze această lucrare. Ai o pronunție destul de bună, iar vocea ta are și ea un timbru plăcut. Trebuie să prețuiești aceste condiții și oportunități!” După ce am ascultat părtășia surorii, ceva a vibrat în inima mea și m-am gândit: „Da, am o voce bună; acesta este harul lui Dumnezeu. Acum este momentul să contribui și eu. Nu pot să mă resemnez în fața dificultății; trebuie să năzuiesc în sus și să-mi dau silința să progresez cât mai curând posibil, astfel încât să pot îndeplini această datorie!”

Din acel moment, m-am dedicat în mod activ practicii. Sora Zoe, supraveghetoarea, a ascultat o recitare pe care o înregistrasem și mi-a oferit îndrumare și ajutor. Ea a spus: „În unele secțiuni citite de tine, formularea și accentuarea nu sunt cele mai bune. Practici de prea puțin timp? În plus, respirația ta este instabilă, iar vocea ți se aude slab. Trebuie să practici mai mult respirația.” Ea mi-a atras atenția și asupra unor chestiuni de detaliu. După ce i-am ascultat cuvintele, am fost puțin supărată, gândindu-mă: „Sunt atât de multe probleme cu recitarea mea; este groaznică. Iar respirația nu este ceva ce poate fi îmbunătățit rapid. Necesită un proces lung de practică și acumulare!” Gândindu-mă la aceste detalii tehnice pe care le menționase sora, m-am simțit lipsită de orice merit și m-am înroșit toată la față. M-am gândit: „Dacă mă descurc atât de prost, de ce ar mai trebui să citesc? Cât timp va trebui să practic pentru a rezolva atât de multe probleme? Alte surori citesc destul de bine. Indiferent cât de mult practic, nu pot fi la fel de bună ca ele. Chiar dacă reușesc cumva să fac această datorie în viitor, voi trăi în umbra altora și voi fi mereu «eleva codașă», fără să pot să-mi fac deloc simțită prezența.” Gândindu-mă la aceste lucruri, mi-am pierdut dorința de a face această datorie. Întâmplător, în zilele următoare aveam altă lucrare de făcut, așa că nu am practicat și, ori de câte ori aveam timp, mă odihneam puțin.

Câteva zile mai târziu, conducătorul m-a întrebat dacă practicasem recitarea. Am spus hotărât: „În ultimele zile am fost foarte ocupată cu datoria mea și nu am avut timp să practic.” Conducătorul m-a întrebat: „Atunci, te-ai gândit să practici? Această datorie este urgentă. Dacă nu găsești o soluție ca să-ți faci mai mult timp pentru a practica, când vei putea să îți asumi această datorie?” Am rămas fără cuvinte și am simțit un junghi de durere în inimă. Gândindu-mă la acest lucru, cu toate că fusesem destul de ocupată cu datoria mea în ultimele zile, nu însemna că nu putusem găsi deloc timp. Principalul aspect era că simțeam că problemele pe care le aveam cu recitarea erau prea dificile pentru a fi rezolvate. Chiar dacă înduram greutăți și plăteam un preț, asta nu însemna neapărat că aveam să obțin rezultate bune și tot ar fi fost nevoie să fiu corectată de alții. Nu doream să mă confrunt cu acest lucru, așa că îl evitam ori de câte ori puteam. Întrebarea conducătorului a mers drept la țintă și am fost supărată, dându-mi seama că fusesem prea neserioasă și iresponsabilă în felul cum abordasem această datorie. Astfel, mi-am reamintit să îmi schimb atitudinea față de îndeplinirea acestei datorii. Prin urmare, mi-am făcut rapid timp ca să practic.

După câteva zile, am simțit că recitarea mea se mai îmbunătățise, așa că am făcut o înregistrare audio și i-am dat-o lui Zoe. Am crezut că va spune că am progresat, dar, spre surprinderea mea, ea mi-a semnalat din nou destul de multe probleme: respirație instabilă, propoziții incoerente și așa mai departe. Ea mi-a analizat cu răbdare problemele, m-a pus să practic pe loc și m-a corectat. Când nu am putut corecta problemele după mai multe încercări, am devenit nerăbdătoare și m-am simțit iritată, gândindu-mă: „Practic de mai multe zile și încă am atâtea probleme. Poate că nu am din fire înțelegerea și calibrul pentru acest lucru. Nu pot să fac această datorie. Nu ar trebui să mă fac și mai mult de râs; mai bine preiau o altă datorie!” Am început să mă gândesc cum să scap și nu mai voiam să practic recitarea, dar nu îndrăzneam să menționez acest lucru, de teamă că ceilalți ar spune că îmi refuzam datoria. Astfel, am devenit negativă, mă eschivam și nu îmi dădeam silința să practic, gândindu-mă că poate conducătorul nu mă va mai lăsa să practic, dacă nu fac progrese în timp.

Într-o seară, am văzut deodată un mesaj de la conducător, care spunea: „Nu mai trebuie să practici recitarea.” Când am văzut acest mesaj, am simțit un gol neașteptat în inimă, însoțit de un disconfort de nedescris. Pierderea acestei datorii nu mi-a adus ușurare sau satisfacție, așa cum crezusem că se va întâmpla; în schimb, m-am simțit foarte criticată și cu inima grea. În acel moment, m-am gândit la două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, pe care le-am căutat repede și le-am citit. Dumnezeu spune: „Asta deoarece lucrul care reflectă cel mai perceptibil legătura dintre tine și Dumnezeu e modul în care tratezi chestiunile pe care ți le încredințează Dumnezeu, datoria pe care El ți-o atribuie și atitudinea pe care o ai. Cea mai observabilă și mai practică este această problemă. Dumnezeu așteaptă; vrea să vadă atitudinea ta. În această conjunctură crucială, ar trebui să te grăbești și să-ți faci poziția cunoscută lui Dumnezeu, să accepți însărcinarea dată de El și să-ți realizezi bine datoria. Când ai priceput acest punct crucial și ai împlinit însărcinarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, relația ta cu Dumnezeu va fi normală. Atunci când Dumnezeu îți încredințează o sarcină sau îți spune să îndeplinești o anumită datorie, dacă atitudinea ta e pripită și apatică și nu o iei în serios, nu-i acesta tocmai opusul la a-ți da toată inima și toată puterea? Îți poți realiza datoria bine în acest fel? Cu siguranță nu. Nu-ți vei realiza datoria în mod corespunzător. Așadar, atitudinea ta când îți realizezi datoria este de o importanță crucială, la fel cum sunt metoda și calea pe care le alegi. Indiferent de câți ani cred în Dumnezeu, cei care nu reușesc să-și realizeze bine îndatoririle vor fi eliminați” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Există oameni care nu sunt dispuși să sufere deloc în îndeplinirea îndatoririlor lor, care se plâng constant când întâmpină o problemă și care refuză să plătească un preț. Ce fel de atitudine este aceasta? Este una superficială. Dacă îți îndeplinești datoria în mod superficial, abordând-o cu lipsă de respect, care va fi rezultatul? Îți vei îndeplini datoria necorespunzător, deși ești capabil să o faci bine – performanța ta nu va fi la înălțimea standardelor, iar Dumnezeu va fi foarte nemulțumit de atitudinea pe care o ai cu privire la datoria ta. Dacă te-ai fi putut ruga lui Dumnezeu, dacă ai fi căutat adevărul și ți-ai fi dedicat toată inima și mintea, dacă ai fi putut coopera astfel, atunci Dumnezeu ar fi pregătit totul pentru tine în avans, astfel încât, atunci când te-ai fi ocupat de probleme, totul să decurgă armonios și să ai rezultate bune. Nu ar fi fost nevoie să depui o cantitate imensă de energie; atunci când ai fi făcut tot posibilul pentru a coopera, Dumnezeu ar fi rânduit deja totul pentru tine. Dacă ești viclean și delăsător, dacă nu îți faci datoria așa cum trebuie și mergi mereu pe o cale greșită, atunci Dumnezeu nu va acționa asupra ta; vei pierde această oportunitate, iar Dumnezeu va spune: «Nu ești bun; nu te pot folosi. Dă-te la o parte! Îți place să fii viclean și delăsător, nu-i așa? Îți place să fii leneș și să o iei ușurel, nu? Ei bine, atunci, ia-o ușurel pentru totdeauna!» Dumnezeu va oferi acest har și această oportunitate altcuiva. Ce spuneți: e acest lucru o pierdere sau un câștig? (O pierdere.) Este o pierdere enormă!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am simțit venind asupra mea firea Lui dreaptă în special când am citit aceste cuvinte: „Nu ești bun; nu te pot folosi. Dă-te la o parte! Îți place să fii viclean și delăsător, nu-i așa? Îți place să fii leneș și să o iei ușurel, nu? Ei bine, atunci, ia-o ușurel pentru totdeauna!” Am simțit că toate cuvintele, acțiunile și gândurile mele erau scrutate de Dumnezeu. Cu toate că nu îmi exprimasem în mod explicit reticența de a face datoria de recitare, atitudinea mea față de aceasta fusese extrem de neserioasă; nu mă străduisem să progresez și așteptasem pasiv ca un conducător să îmi spună să mă opresc. Dumnezeu le cere oamenilor să își facă datoria din toată inima și cu toată puterea, dar nu forțează niciodată pe nimeni. Deoarece eu singură alesesem să îmi evit datoria, Dumnezeu mă tratase conform alegerii mele. Prin urmare, pierdusem această datorie, iar biserica aranjase ca altcineva să se instruiască pentru a o îndeplini, ceea ce însemna că Dumnezeu oferise unei alte persoane oportunitatea de a face o datorie. Se putea spune că mi se îndeplinise dorința de a fi eliberată de această datorie; atunci de ce în adâncul inimii nu mă simțeam ușurată? Doar atunci mi-am dat seama că, alegând să scap de această chestiune, devenisem obiectul batjocurii Satanei și căzusem în întuneric. M-am gândit: „Chiar este această datorie atât de dificilă? Chiar sunt aceste probleme de nerezolvat?” Dumnezeu spune că, atunci când oamenii își oferă complet inima și puterea, El va deschide o cale pentru a-i călăuzi și îi va ajuta să rezolve dificultățile. Dumnezeu nu le îngreunează oamenilor situația și nu le dă poveri pe care nu le pot duce. Atât timp cât o persoană are calibrul și condițiile de bază pentru a face o datorie și se străduiește în sus conform cerințelor lui Dumnezeu, problemele pot fi rezolvate. În repetate ocazii, frații și surorile avuseseră părtășie despre importanța acestei datorii și mă îndemnaseră să fac un efort în acest sens. Cu toate acestea, de îndată ce întâmpinasem o problemă, mă împotmolisem în dificultatea acesteia, nefiind dispusă să fac un efort pentru a o rezolva, și chiar devenisem negativă și mă eschivasem, așteptând ca un conducător să mă elibereze de această datorie. Fusesem atât de răzvrătită! Gândindu-mă la acest lucru, am simțit regret profund și remușcări.

În timpul unei devoțiuni, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dacă, atunci când unele dificultăți deosebite se abat asupra ta sau te confrunți cu împrejurări deosebite, atitudinea ta este de a le evita sau de a fugi de ele mereu, de a încerca cu disperare să le respingi și să scapi de ele – dacă nu vrei să te lași la mila orchestrărilor lui Dumnezeu, nu ești dispus să te supui lor și rânduielilor Sale și nu vrei să permiți adevărului să domine, dacă-ți dorești să iei mereu decizii și să controlezi totul în legătură cu tine, în funcție de firea ta satanică, atunci consecințele vor fi că Dumnezeu te va pune, cu siguranță, deoparte sau te va preda Satanei și va fi doar o chestiune de timp înainte ca acest lucru să se întâmple. Dacă oamenii înțeleg această chestiune, trebuie să se întoarcă rapid și să își urmeze drumul în viață în conformitate cu drumul corect pe care îl cere Dumnezeu – acesta este drumul corect, iar atunci când drumul este just, înseamnă că direcția este, de asemenea, corectă. În tot acest timp, în drumul lor se pot ivi obstacole și greutăți, se pot poticni sau, uneori, pot fi puțin nemulțumiți și pot deveni negativi pentru câteva zile. Atât timp cât pot persista în a-și face îndatoririle și nu amână lucrurile, toate aceste probleme vor fi nesemnificative, dar trebuie să reflecteze imediat asupra lor, să caute adevărul pentru a le rezolva și nu trebuie sub nicio formă să tergiverseze, să renunțe la lucrarea lor sau să-și abandoneze îndatoririle. Acest lucru este cel mai important. […] Când vei avea o datorie care ți-a fost încredințată, nu te gândi cum să eviți să te confrunți cu dificultățile; nu o lăsa deoparte și nu o ignora doar pentru că ți se pare greu de gestionat. Trebuie să o abordezi direct. Trebuie să îți aduci aminte, în orice moment, că Dumnezeu este de partea oamenilor, iar ei trebuie doar să se roage și să apeleze la El dacă au dificultăți și că nimic nu este greu de îndeplinit pentru Dumnezeu. Trebuie să ai această credință. De vreme ce crezi că Dumnezeu este Suveranul tuturor lucrurilor, de ce atunci când ți se întâmplă ceva mai simți că ești speriat și că nu ai pe ce să te bazezi? Acest lucru dovedește că nu te bazezi pe Dumnezeu. Dacă nu Îl consideri ca sprijin și ca Dumnezeu al tău, atunci El nu este Dumnezeul tău” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Când m-am confruntat cu dificultăți, nu am venit dinaintea lui Dumnezeu pentru a-I căuta intenția, ci am trăit mereu conform propriilor noțiuni și închipuiri, pentru a mă limita. În special atunci când problemele cu recitarea au devenit numeroase și dificile și nu am văzut rezultate bune după ce lucrasem din greu două zile, am concluzionat că aceste probleme nu puteau fi nicicum rezolvate și că eforturile suplimentare ar fi inutile. Așa că, deși practicam, o făceam cu nepăsare, doar cât să mă descurc, fără să pun suflet în asta. M-am gândit la sora Zoe. Ea începuse să practice chiar mai târziu decât mine și avea, de asemenea, câteva probleme, iar eu credeam că nu era la fel de bună ca mine în unele privințe. Nu aveam o părere bună despre ea, dar sora își lua datoria foarte în serios, își confrunta activ imperfecțiunile și făcea efortul de a practica. Prin practică susținută, a progresat rapid și rezultatele ei la recitare erau destul de bune. Gândindu-mă la acest lucru, mi-am dat seama că, dacă mă bazez pe Dumnezeu și fac efortul de a exersa cu sârguință în fața dificultăților, problemele pot fi rezolvate. În măsura în care oamenii cooperează, Dumnezeu înfăptuiește. Privind înapoi la acești ani, îmi irosisem cu adevărat timpul. Îl urmam pe Dumnezeu, dar nu aveam încredere în El și, când mă confruntam cu anumite lucruri, nu mă bazam pe Dumnezeu și nu Îi căutam intenția, ci mă cramponam de propriile perspective. Drept urmare, alții au progresat în timp ce eu am stagnat. Am fost cu adevărat nesăbuită!

Mai târziu, am continuat să reflectez. În trecut, m-am confruntat cu multe dificultăți, atât în privința studiilor, cât și în viața de zi cu zi, dar nu am tras niciodată cu ușurință concluzia că eram incapabilă, și nici nu am renunțat înainte ca măcar să încerc. La fel ca atunci când am visat să ajung avocat, să obțin faimă și avere; pe atunci, rata de promovare la examenul național de intrare în sistemul judiciar era de doar aproximativ 7%, iar rezultatele mele academice nu erau prea bune, dar nu am dat înapoi doar pentru că era dificil. Pentru a-mi îndeplini visul, m-am izolat timp de peste două luni și am studiat intens în fiecare zi, fără să mi se pară dureros. Gândul că voi dobândi faimă și avere și că mă voi bucura de admirația celorlalți mă motiva foarte tare. În final, chiar am trecut examenul. Gândindu-mă din nou de ce m-am simțit incapabilă să rezolv problemele cu datoria de recitare și de ce am vrut mereu să scap și să mă retrag, am știut că era din cauză că eram prea egoistă. Făceam lucrurile care îmi aduceau beneficii și evitam lucrurile care nu îmi aduceau nimic. În timpul unei devoțiuni, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles mai bine problema mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Antihriștii nu au pic de conștiință, rațiune sau umanitate. Nu numai că nu țin cont de nicio rușine, dar au și un alt semn distinctiv: sunt neobișnuit de egoiști și abjecți. Sensul literal al «egoismului și abjecției» lor nu este greu de înțeles: ei sunt orbi cu privire la orice în afară de propriile interese. Orice are legătură cu propriile lor interese le captează toată atenția și vor suferi pentru asta, vor plăti un preț, se vor cufunda în acel lucru și i se vor dedica. Vor închide ochii în fața oricărui lucru nu are legătură cu propriile interese și nu-l vor lua în seamă; alții pot face cum doresc – antihriștilor nu le pasă dacă o persoană este perturbatoare sau provoacă tulburări și, din punctul lor de vedere, acest lucru nu are nicio legătură cu ei. Spus cu tact, se ocupă de treburile lui. Însă este mai corect să spunem că acest tip de persoană este abjectă, josnică și dezgustătoare; o definim ca «egoistă și abjectă». Cum se manifestă egoismul și abjecția antihriștilor? […] Orice datorie fac antihriștii, ei nu se gândesc decât dacă aceasta le va permite să iasă în prim plan; atât timp cât le va crește reputația, ei își vor bate capul să găsească o cale de a învăța cum să o facă, să o ducă la bun sfârșit; îi interesează doar dacă asta îi va face să se distingă. Indiferent ce fac sau ce cred, îi preocupă doar faima, câștigul și statutul lor. Indiferent ce datorie realizează, concurează doar pentru a se stabili cine e mai sus sau mai jos, cine câștigă și cine pierde, cine are o reputație mai mare. Le pasă doar de câți oameni îi venerează și admiră, câți oameni îi ascultă și câți adepți au. Nu au niciodată părtășie despre adevăr, nici nu rezolvă probleme reale. Nu se gândesc niciodată cum să facă lucrurile conform principiului atunci când își fac datoria, nici nu reflectează pentru a vedea dacă au fost loiali, dacă și-au îndeplinit responsabilitățile, dacă au existat devieri sau omisiuni în datoria lor sau dacă există vreo problemă, și cu atât mai puțin nu se gândesc la ceea ce Dumnezeu cere și care sunt intențiile lui Dumnezeu. Nu acordă nici cea mai mică atenție acestor lucruri. Își pun capul la contribuție și fac lucruri doar de dragul faimei, câștigului și statutului, ca să-și îndeplinească propriile ambiții și dorințe. Este manifestarea egoismului și a abjecției, nu-i așa? Aceasta expune pe deplin felul în care inimile lor sunt pline de propriile lor ambiții, dorințe și cerințe absurde; tot ceea ce fac ei este dictat de ambițiile și dorințele lor. Indiferent ce fac, propriile lor ambiții, dorințe și cerințe absurde sunt motivația și sursa lor. Aceasta este manifestarea arhetipală a egoismului și abjecției” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Excursul patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că intențiile mele și punctul meu de plecare când făceam ceva erau complet greșite, la fel ca acelea ale antihriștilor. Tot ce făceam era motivat de interesul personal; îmi frământam creierii și îmi dădeam multă osteneală pentru a obține lucrurile care îmi satisfăceau dorința de faimă și avere, de a câștiga admirația celorlalți, fără să mă tem de suferință. Din contră, când era vorba de lucruri care nu îmi aduceau beneficii, chiar dacă erau importante și valoroase, nu eram dispusă să le fac, și cu atât mai puțin să depun efort ori să sufăr și să plătesc prețul pentru a le obține. Când am dat examenul de intrare în sistemul judiciar, am avut hotărârea unui „spirit luptător”, pentru că promovarea examenului mi-ar fi permis să devin avocat, să obțin admirația celorlalți și să câștig mulți bani, să dobândesc atât faimă, cât și avere. Această motivație m-a împins să îndur chiar și cele mai mari greutăți și să mă străduiesc să am succes. Însă, atitudinea mea față de datoria de recitare era complet diferită. Simțeam că îndeplinirea acestei datorii implica doar dezvăluire, că nu mi-ar aduce faimă sau recunoaștere și nu oferea nicio oportunitate de a-mi pune în evidență valoarea. Astfel, nu doream să sufăr sau să plătesc prețul pentru această datorie și eram chiar reticentă să o îndeplinesc. Frații și surorile au avut în mod repetat părtășie despre intenția urgentă a lui Dumnezeu, prin care El speră ca mai mulți oameni să Îi audă cuvintele și să Îi primească mântuirea. M-au îndemnat să practic repede, ca să pot pune umărul la această datorie, dar eu m-am gândit doar la reputație și la statutul meu. Nu am ascultat deloc sfatul fraților și surorilor, am ignorat intenția lui Dumnezeu și m-am făcut că nu văd, indiferent cât de urgentă și de importantă era lucrarea. Eram prea egoistă și detestabilă! Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai tulburată deveneam. Am venit dinaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, Te-am urmat mulți ani, dar nu am fost sinceră. În tot ceea ce fac, țin cont de propriile interese și planific pentru trupul meu, lăsând multe regrete în datoria mea. Nu mai vreau să trăiesc așa; vreau să mă schimb. Fie ca Tu să mă scrutezi!” După ce m-am rugat, am început să reflectez la cum fusesem nepăsătoare și superficială în datoria mea actuală și la cum aș putea să schimb această atitudine față de îndeplinirea datoriei. După ce a trecut o jumătate de zi, dintr-o dată am primit un mesaj. Conducătorul spunea că voi primi încă o șansă de a continua să practic recitarea. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am citit mesajul. Am înțeles clar că aceasta era mila lui Dumnezeu, care îmi oferea o șansă să mă pocăiesc și să mă răzvrătesc împotriva trupului și să practic adevărul. Inima mea s-a umplut de recunoștință și nu știam ce să spun. Toate cuvintele mele s-au transformat într-o singură frază: Mulțumesc lui Dumnezeu! În acel moment, mi-am adus aminte de aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Firea lui Dumnezeu este vitală și evidentă cu vivacitate, iar El Își schimbă gândurile și atitudinile conform modului în care se desfășoară lucrurile. Transformarea atitudinii Sale față de niniviteni spune omenirii că El are propriile gânduri și idei; nu este un robot sau o figurină de lut, ci Dumnezeu Însuși cel viu. El putea fi furios pe oamenii din Ninive, la fel cum putea să le ierte trecutul datorită atitudinilor lor. El putea decide să trimită nenorociri asupra ninivitenilor și putea și să-Și schimbe decizia datorită căinței lor” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). Mi-am dat seama că Dumnezeu se afla alături de mine, luând seama la fiecare cuvânt și acțiune, iar când am fost dispusă să mă pocăiesc, Dumnezeu mi-a dat încă o șansă.

În timpul practicii ulterioare, surorile au semnalat câteva probleme. La început, reușeam să le tratez corect și căutam în mod activ soluții, dar când dificultățile au devenit puțin mai mari, am căzut din nou în deznădejde și am dezvăluit în gândurile mele dorința de renunțare. Odată, după ce practicasem cu sârguință, o soră a spus că recitarea mea suna mecanic și că regresasem în loc să progresez. Mi-am simțit inima foarte grea în fața unui asemenea comentariu. Sperasem că voi avea rezultate mai bune dacă practicam, dar se părea că, de fapt, era mai rău. Mi-am pierdut toată motivația de a înregistra și am început să mă gândesc: „Această datorie este prea dificilă; nu pot să o fac.” În acel moment, am văzut aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În prezent, a aduce mărturie despre lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și a răspândi cuvintele lui Dumnezeu reprezintă o chestiune semnificativă. Aceasta este o datorie foarte importantă și niciunul dintre voi nu ar trebui să o subestimeze. Povara voastră nu este ușoară. Aceasta nu este o chestiune măruntă, nu este o problemă legată doar de experiențele personale. Sfera pe care o implică această chestiune este foarte largă; se referă la mântuirea omenirii și la răspândirea Evangheliei Împărăției. Dacă nu înțelegeți această chestiune și nu îi simțiți importanța, și totuși vă purtați în mod capricios, faceți crize copilărești sau deveniți nemulțumiți în timp ce vă faceți datoria, atunci acest lucru este problematic – nu sunteți potriviți pentru a prelua această lucrare. Nivelul aptitudinilor tale profesionale și capacitatea ta de lucru depind de calibrul și experiența profesională pe care le ai; ele sunt secundare. Cel mai important este să ai o inimă dreaptă, să fii capabil să te supui lui Dumnezeu și să fii dispus să plătești un preț și să fii loial în a-ți face datoria” (Părtășia lui Dumnezeu). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au adus aminte că datoria pe care o făceam nu era o simplă sarcină. Aceasta implica răspândirea cuvintelor lui Dumnezeu și mărturia privind lucrarea Lui din zilele de pe urmă și nu putea fi tratată cu ușurință, conform voinței mele. Gândindu-mă la acest lucru, m-am simțit înseninată și revigorată. Din cuvintele lui Dumnezeu, am găsit și calea de practică. Competențele și calibrul sunt secundare; lucrul cel mai important este să ai inima în starea potrivită, să fii loial și să poți să te ții de datoria ta; asta dorește Dumnezeu să vadă. M-am liniștit și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu vreau să-mi fac datoria cu firea mea coruptă. Trebuie să fac un efort și să plătesc prețul pentru această datorie, să mă ridic la înălțimea oportunității pe care mi-ai oferit-o, aceea de a-mi asuma datoria. Te rog, călăuzește-mă!” După ce m-am rugat, am reflectat la cum să abordez problemele semnalate de soră. Mi-am dat seama că principiul recitării implică să găsești calmul din cuvintele lui Dumnezeu, să citești, să reflectezi și să înțelegi sensul cuvintelor Lui cu sinceritate, iar apoi să reciți pornind de la această bază, în loc să citești mecanic textul. Astfel, mi-am calmat mintea și am citit cuvintele lui Dumnezeu, înțelegându-le în lumina propriei mele stări. După ce am recitat în acest mod, sora mi-a spus că efectul era mult mai bun. Mi-am dat seama că aceasta era îndrumarea lui Dumnezeu și am fost foarte bucuroasă. După ce am practicat o perioadă, am găsit modalități de a-mi îmbunătăți rezultatele recitării, iar problemele cu recitarea s-au mai ameliorat. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a oferit o astfel de experiență!