de Serena, Coreea de Sud

În septembrie 2021, biserica a aranjat să particip la realizarea unui nou proiect video… un proiect care părea să fie destul de dificil. Știam că am lacune în privința principiilor și a abilității profesionale. Așa că am studiat mult, iar când luam parte la adunări și discutam probleme, vorbeam mereu activ, în speranța că ceilalți vor vedea că eram de calibru destul de bun și că eram cineva care merita să fie cultivată. Însă, nu după mult timp, o serie de probleme au început să apară una după alta.

Odată, când discutam despre producția unui video, am semnalat ceva ce mi se părea o problemă. Dar, pe baza unei evaluări principiale, toți ceilalți au hotărât că, până la urmă, nu era o problemă. Asta m-a făcut să mă simt descurajată, de parcă nu eram bună de nimic. Altă dată, când am avut o sugestie pentru un video, m-am gândit mult timp înainte să-mi împărtășesc opinia. Dar tot nu am făcut bine. Apoi am regretat că am vorbit, gândindu-mă: „Dacă aș fi știut că oamenii vor reacționa așa, nu aș fi spus nimic!” Înainte, când făceam proiecte simple, puteam primi, mai mult sau mai puțin, aprobarea fraților și surorilor mele oricând făceam o sugestie sau exprimam o opinie. Dar acum nici nu puteam vedea problemele clar și mereu făceam greșeli. Oare frații și surorile mele se gândesc că nu sunt de calibru bun? Dacă lucrurile continuau așa, vor începe să se întrebe dacă sunt sau nu potrivită pentru această slujbă? Părea că va trebui să fiu mai atentă când fac o sugestie sau exprim o opinie în viitor… dacă nu eram sigură de ceva, atunci era mai bine să nu spun nimic și să evit cât mai mult să fac greșeli, astfel încât ceilalți să nu vadă adevărul despre cât de inaptă eram. Dar apoi s-a adeverit cea mai mare teamă a mea. Într-o zi, aveam părtășie la o adunare când liderul de echipă m-a întrerupt brusc. A zis că deviasem de la subiect și că părtășia mea trebuia să se învârtă în jurul cuvintelor lui Dumnezeu. Am fost foarte stânjenită; m-am roșit la față și am vrut să dispar într-o gaură din pământ. Până la finalul adunării mi-am ținut capul plecat, arătând ca o floare ofilită. M-am simțit rușinată, umilită și apatică. De la început, abilitățile mele profesionale erau mai slabe decât ale celorlalți, iar opinia mea despre problemele era superficială. Dar acum nici nu puteam formula punctele-cheie când vorbeam. Ce vor crede toți despre mine acum că expusesem atâtea neajunsuri într-o perioadă atât de scurtă de timp? Vor crede că sunt de calibru slab? Din momentul acela, oricând discutam împreună despre lucrare, mă simțeam agitată și aveam fluturi în stomac. Voiam să fac sugestii, dar oricând mă gândeam la una, mă răzgândeam și nu îndrăzneam s-o spun, de teamă că, făcând o greșeală, toți vor vedea că nu mă ridic la nivelul necesar. Am hotărât că e mai bine să nu spun nimic, decât să spun ceva greșit. Așadar, când discutam probleme, n-am mai vorbit deloc. Uneori mă trezeam admirându-i pe ceilalți care spuneau mereu orice idee le trecea prin minte. Dar tot nu reușeam să fac la fel – nu aveam acel tip de curaj. De fapt, știam că era greșit. Mă simțeam jenată și supărată, dar nu știam ce să fac. După o vreme, una dintre conducătoarele bisericii noastre a fost demisă. Când conducătorii superiori i-au dat în vileag evoluția, au menționat că mereu încercase să-și ascundă defectele și niciodată nu se deschisese când își făcea datoria. Cuvintele lor mi-au atins o coardă sensibilă și nu m-am putut abține să nu mă gândesc la propriile mele acțiuni. În ultimul timp mă închisesem în mine, ascunzându-mi ideile și punctele de vedere, de teamă că oamenii își vor da seama cum sunt. În acel moment, mi-am dat seama cât de periculoasă era starea mea și am știut că trebuia să caut adevărul și să o înlătur imediat.

În timp ce căutam, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „A face greșeli sau a te deghiza: care dintre acestea se referă la fire? Deghizarea este o chestiune care ține de fire, implică o fire arogantă, ticăloșie și înșelătorie; este detestată mai ales de Dumnezeu. […] Dacă, după ce ai făcut o greșeală, o poți trata corect și le poți permite tuturor celorlalți să vorbească despre ea, îngăduind comentariul și discernământul lor referitor la ea și poți să te destăinui în privința ei și să o diseci, care va fi părerea tuturor despre tine? Vor spune că ești o persoană cinstită, pentru că inima ta este deschisă lui Dumnezeu. Prin acțiunile și comportamentul tău, ei vor putea să îți vadă inima. Dar dacă încerci să te deghizezi și să înșeli pe toată lumea, oamenii te vor disprețui și vor spune că ești un nesăbuit și o persoană nechibzuită. Dacă nu încerci să te prefaci sau să te justifici, dacă îți poți recunoaște greșelile, toată lumea va spune că ești sincer și înțelept. Și ce te face înțelept? Toată lumea greșește. Toată lumea are defecte și lipsuri. Și, de fapt, toată lumea are aceeași fire coruptă. Nu te considera mai nobil, desăvârșit și mai bun decât ceilalți; asta înseamnă să fii complet irațional. Odată ce firile corupte ale oamenilor și esența și adevărata față a corupției lor îți sunt clare, nu vei încerca să îți acoperi propriile greșeli, nici nu le vei reproșa altor oameni greșelile lor – vei fi capabil să înfrunți ambele situații în mod corect. Abia atunci vei deveni perspicace și nu vei face lucruri nesăbuite, ceea ce te va face înțelept. Cei care nu sunt înțelepți sunt oameni nesăbuiți și se opresc mereu asupra greșelilor lor minore în timp ce se furișează în culise. Este dezgustător să asiști la așa ceva. De fapt, ceea ce faci este imediat evident pentru alți oameni și totuși joci în continuare un spectacol în mod ostentativ. Pentru alții, are aparența reprezentației unui clovn. Nu este ceva nesăbuit? Chiar este. Oamenii nesăbuiți nu au pic de înțelepciune. Oricâte predici aud, ei tot nu înțeleg adevărul și nu văd niciun lucru așa cum este de fapt. Ei nu coboară niciodată de pe propriul piedestal, crezând că sunt diferiți de toți ceilalți și mai respectabili; aceasta este aroganță și neprihănire de sine, aceasta este nesăbuință. Cei nesăbuiți nu au înțelegere spirituală, nu-i așa? Chestiunile în privința cărora ești nesăbuit și imprudent sunt cele cu privire la care nu ai o înțelegere spirituală și nu poți înțelege adevărul ușor. Aceasta este realitatea chestiunii” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am reflectat la starea în care fusesem în ultimul timp. La început, m-am gândit că dacă am fost selectată să particip la noul proiect video însemna că abilitatea și calibrul meu nu erau prea rele și că meritam să fiu cultivată. Așa că mi-am exprimat opiniile în mod activ și m-am implicat în părtășii și discuții, sperând să obțin aprobarea tuturor. Dar, când am văzut că îmi expuneam problemele în mod constant, m-am simțit stânjenită. Oamenii vedeau cum sunt cu adevărat și nu puteam accepta asta. M-am gândit că greșelile mele demonstrau că nu sunt bună de nimic, că nu sunt potrivită pentru această slujbă. Așa că m-am închis în mine și m-am deghizat, sperând că ceilalți nu vor vedea cât de inadecvată eram. Firea mea era foarte arogantă și înșelătoare! În realitate, faptul că primisem această datorie nu arăta că eram bună de la bun început… biserica doar îmi dădea o șansă să practic. De fapt, încă aveam multe neajunsuri și lipsuri și trebuia să învăț să mă îmbunătățesc pe parcursul îndeplinirii datoriei mele. Dar nu mă ocupam corect de aceste probleme. Nu reflectam asupra cauzelor greșelilor mele și nu căutam adevărurile-principii ca să-mi compensez neajunsurile. În schimb, îmi storceam creierii încercând să găsesc căi de a-mi ascunde problemele, astfel încât ceilalți să nu vadă cum sunt. Cum am putut fi atât de înșelătoare și ignorantă? Mai târziu, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Când oamenii își îndeplinesc datoria sau fac orice lucrare înaintea lui Dumnezeu, inima lor trebuie să fie pură: trebuie să fie ca un vas cu apă proaspătă – clară, fără impurități. Așadar, ce fel de atitudine este corectă? Indiferent de ce faci, ești capabil să ai părtășie cu ceilalți despre orice este în inima ta, orice idei ai avea. Dacă cineva îți spune că modul în care faci lucrurile nu va funcționa și îți propune o altă idee pe care tu o consideri a fi destul de bună, atunci renunță la modalitatea ta și fă lucrurile așa cum crede acel om că e mai bine. Făcând astfel, toată lumea va vedea că ești capabil să accepți sugestiile celorlalți, că alegi calea corectă, că acționezi conform principiilor, cu transparență și claritate. Nu există întuneric în inima ta și poți acționa și vorbi sincer, bizuindu-te pe o atitudine onestă. Spui lucrurilor pe nume. Dacă este, este, dacă nu este, nu este. Fără trucuri, fără secrete, ci doar o persoană foarte transparentă. Nu este acesta un tip de atitudine? Aceasta este o atitudine față de oameni, evenimente și lucruri și este reprezentativă pentru firea unei persoane” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Lui Dumnezeu îi plac oamenii cinstiți. Ar trebui să-mi fac datoria cu o atitudine onestă. Orice aș face sau aș spune, ar trebui să fiu directă și deschisă, să spun ce gândesc, iar dacă apar probleme, să recunosc, să mă ocup de ele și să le rezolv într-un mod potrivit. Așa că mi-am examinat greșelile de înainte una câte una. Am căutat motivele pentru care lucrurile nu merseseră bine și am căutat să înțeleg principiile conexe. Abia atunci mi-am dat seama că, făcând greșeli, ne putem descoperi propriile slăbiciuni și putem să le compensăm în timp util, ceea ce e un lucru bun. Dar mereu îmi făcusem griji cu privire la imaginea și statutul meu, închizându-mă în mine, fiind falsă, ascunzând ceea ce gândeam și fiindu-mi frică să-mi expun defectele. Făcând asta, nu aș fi putut niciodată să recuperez ce îmi lipsește, iar progresul meu ar fi lent. Nu cumva îmi săpam singură groapa? După ce mi-am dat seama de asta, am început conștient să-mi corectez mentalitatea. Când discutam lucrarea cu ceilalți frați și surori sau ofeream sugestii pentru videouri, îmi spuneam punctul de vedere fără să încerc să ghicesc cum va fi acesta primit. Deși unele idei și opinii ale mele erau încă incorecte, mulțumită corectărilor și îndrumării date de frații și surorile mele, am început să înțeleg unele dintre principiile implicate. Încetul cu încetul, am am devenit mai puțin constrânsă și m-am simțit mai confortabil și mi s-a ușurat inima.

După o vreme, a trebuit să lucrăm cu o tehnologie nouă pentru a îmbunătăți calitatea video. Tehnologia era nouă pentru mine, dar discutând și învățând abilitățile necesare împreună cu ceilalți, am început, treptat, s-o înțeleg. Când am văzut cum sora mea parteneră își spunea ideile și oferea sugestii, cum analiza ei era mereu logică și bine fondată și cum supraveghetorul deseori îi cerea părerea cu privire la diferite lucruri, am fost foarte invidioasă. Eu, pe de altă parte, eram tot o necunoscută. Mă întrebam când vor ști toți cine sunt. Uneori, în timpul discuțiilor despre lucrare, mă gândeam cum să-mi folosesc cuvintele, astfel încât ceilalți să aibă o impresie bună despre mine… ca să afle că nu eram total neștiutoare despre situația dată. Într-o zi, discutam cu toții un plan de producție video, când am observat o problemă. Pentru a vorbi concis și la subiect și pentru a arăta că știu câte ceva despre această nouă tehnologie, am vrut să-mi aleg cuvintele cu atenție, înainte de-a vorbi Dar, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai puțin știam ce să zic. Până la urmă, sora mea parteneră a pus problema în locul meu. Mai târziu, m-am gândit la o soluție. Eu și sora mea parteneră am putea discuta dinainte ce să spunem. Apoi, aș fi avut părtășie prima cu ceilalți despre punctul meu de vedere. Astfel, aș fi putut să mă exprim mai bine și aș fi simțit că mi-am făcut simțită prezența în echipa noastră. Problema a fost că, atunci când participam singură la discuții, tot nu aveam curaj să-mi spun punctul de vedere. În schimb, așteptam ca toți să-și termine de zis opiniile, apoi ziceam doar „bine”, prefăcându-mă că am înțeles ce se spusese. Asta a continuat până la a nu-mi mai asuma nicio povară când discutam problemele. În timp ce îi ascultam vorbind, uneori mă gândeam la altceva sau chiar ațipeam.

Într-o zi, sora mea parteneră a venit la mine și a remarcat că nu-mi făcusem datoria la fel de activ ca înainte. M-a întrebat dacă am vreo problemă anume, și i-am povestit despre dezvăluirile mele recente. Și-a folosit experiența pentru a mă ajuta și mi-a trimis unele dintre cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Antihriștii cred că, dacă vorbesc prea mult, exprimându-și în mod constant opiniile și având părtășie cu ceilalți, toată lumea îi va vedea drept ceea ce sunt; vor crede că antihristul nu are profunzime, că este doar o persoană obișnuită și nu îl va respecta. Ce înseamnă pierderea respectului pentru antihrist? Înseamnă pierderea statutului său de stimă din inimile celorlalți, părând mediocru, ignorant și obișnuit. Iată ce nu speră să vadă antihriștii. De aceea, când îi vede pe alții din biserică deschizându-se mereu și recunoscându-și negativitatea, răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, greșelile pe care le-au făcut ieri sau durerea insuportabilă pe care o simt din cauza faptului că nu sunt cinstiți astăzi, antihristul îi consideră pe acești oameni proști și naivi, deoarece el nu recunoaște niciodată astfel de lucruri, ținându-și ascunse gândurile. Unii oameni vorbesc rar din cauza calibrului slab sau a stupidității, a lipsei de gânduri complexe, dar atunci când antihristul vorbește rar, nu este din același motiv; este o problemă a firii. El vorbește rar atunci când se întâlnește cu alții și nu-și exprimă cu ușurință părerile asupra unor chestiuni. De ce nu-și exprimă părerile? În primul rând, adevărul îi lipsește cu siguranță și nu poate să vadă lucrurile așa cum sunt. Dacă vorbește, ar putea face greșeli și ar putea fi văzut drept ceea ce este, de fapt; se teme să nu fie privit cu dispreț, așa că se preface că tace și simulează că este profund, ceea ce îngreunează evaluarea din partea celorlalți, părând înțelept și distins. Cu această fațadă, oamenii nu îndrăznesc să îl subestimeze pe antihrist și văzând calmul și liniștea lui aparentă, au o și mai mare considerație față de el și nu îndrăznesc să-l jignească. Acesta este aspectul parșiv și ticălos al antihriștilor. Nu-și exprimă cu ușurință opiniile, deoarece majoritatea opiniilor lor nu sunt în conformitate cu adevărul, ci sunt doar noțiuni și închipuiri omenești, care nu merită să fie scoase la lumină. Așa că rămân tăcuți. […] Ei nu vor să fie văzuți așa cum sunt, cunoscându-și propriile limite, dar în spatele acestui lucru se află și o intenție josnică – să fie admirați. Nu este acesta cel mai dezgustător lucru?” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul șase”). În trecut, când citeam cuvintele lui Dumnezeu care expuneau firile antihriștilor, aproape niciodată nu mă priveam prin cuvintele Sale. Credeam că nu aveam niciun statut, cu atât mai puțin vreo dorință prea ambițioasă. Dar acum, comparându-mă cu ale lui Dumnezeu cuvinte, am văzut că antihriștii era deseori reticenți să-și exprime opiniile, pentru a-și acoperi propriile lipsuri, și că deseori nu spuneau nimic ca să pară profunzi. Fac asta pentru ca toți cei din jurul lor să creadă, în mod greșit, că ei înțeleg adevărul și să-i admire. Nu asta făceam și eu? De fapt, nu mă pricepeam la această nouă tehnologie. Dar, pentru a-mi salva imaginea și a avea o bază solidă în grup, n-am vorbit niciodată deschis despre lipsurile și neajunsurile mele. Eram falsă, prefăcându-mă că înțeleg lucruri și neîndrăznind să-mi împărtășesc opiniile în fața tuturor, de teamă că nu voi spune ceea ce trebuie și vor vedea că sunt nepricepută. Ba chiar am ajuns să-mi acopăr neajunsurile grăbindu-mă să sugerez la adunări lucruri pe care le discutasem dinainte cu sora mea parteneră. Asta nu doar că-mi permitea să simt că eram parte integrantă, ci îi și împiedica pe ceilalți să-și dea seama cât de jos era, de fapt, standardul meu. Eram foarte înșelătoare! Gândindu-mă în urmă, mi-am dat seama că mulți oameni menționaseră că nu eram prea vorbăreață. Obișnuiam să cred că asta era doar din cauza personalității mele. Doar prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că tăceam ca să-i împiedic pe ceilalți să vadă cum sunt cu adevărat. Și înainte mă comportasem așa, când îmi îndeplineam datoria. Uneori, descopeream unele probleme, dar mă abțineam să zic ceva dacă nu îmi erau încă clare. În schimb, așteptam până înțelegeam clar problema, apoi îmi explicam punctul de vedere în mod metodic și logic. Făcând asta, cu timpul, toți credeau că mă pricep să identific probleme, iar uneori îi auzeam cum mă lăudau fiindcă eram deșteaptă și de calibru bun. Asta m-a făcut să fiu foarte mulțumită de mine. Când vedeam cum unele dintre surorile mele erau deschise, spunând ceea ce gândeau și recunoscând dacă nu înțelegeau ceva, le disprețuiam. Mă gândeam că vorbeau fără să gândească, iar ceilalți vor vedea imediat cât de inapte erau. Știam că eu nu mă pot comporta așa. Acum că mi-am dat seama de toate astea, am știut că firea mea de antihrist era gravă. Mă prefăcusem ca să obțin un statut și să-i fac pe ceilalți să aibă o opinie bună despre mine. Am fost prea preocupată de statut și m-am supraestimat. Mereu am vrut să fiu o persoană fără lipsuri și nu am fost dispusă să fiu o persoană obișnuită. Am fost cu adevărat arogantă și irațională. M-am gândit la participarea mea la aceste proiecte video complexe. Nu doar că am avut șansa să-mi îmbunătățesc abilitățile profesionale, dar am putut înțelege mai multe principii în tot acest timp. Acesta era un lucru minunat! Dar, în loc să muncesc din greu ca să învăț abilități și principii noi cu frații și surorile mele, îmi petreceam zilele neglijându-mi datoria. Gândeam în moduri necinstite, îngrijorându-mă despre câștigarea și pierderea laudelor altora și încercând din răsputeri să-mi protejez imaginea. Fusesem foarte nesăbuită! După ce am crezut în Dumnezeu atâția ani, tot nu știam pe ce ar trebui să mă axez în ceea ce urmăresc. Irosisem cu neatenție atât de mult timp prețios, iar la final, nu obținusem nimic din asta. Nu doar că nu-mi făceam bine datoria, dar eram și disprețuită de Dumnezeu și Îi provocam silă. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai prost mă simțeam. Îmi era rușine de mine. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, dispusă să mă mă căiesc.

Apoi, am găsit o cale de practică în cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Cum apar cuvintele și faptele oamenilor normali? O persoană normală poate vorbi din inimă. Va spune orice este în inima sa fără nicio falsitate sau înșelăciune. Dacă poate înțelege o chestiune cu care se confruntă, va acționa în conformitate cu conștiința și rațiunea sa. Dacă nu o poate vedea așa cum este de fapt, cu claritate, va face greșeli și va eșua, va avea concepții greșite, noțiuni și închipuiri personale și va fi orbită de iluziile din fața ochilor săi. Acestea sunt semnele exterioare ale umanității normale. Satisfac aceste semne exterioare ale umanității normale cerințele lui Dumnezeu? Nu. Oamenii nu pot satisface cerințele lui Dumnezeu dacă nu dețin adevărul. Aceste semne exterioare ale umanității normale sunt posesiunile unui om obișnuit, corupt. Acestea sunt lucrurile cu care se naște omul, lucrurile lui naturale. Trebuie să-ți permiți să arăți aceste semne exterioare și aceste dezvăluiri. În timp ce îți permiți să arăți aceste semne exterioare și dezvăluiri, trebuie să înțelegi că acestea sunt instinctele naturale ale omului, calibrul și natura lui înnăscută. Ce ar trebui să faci, odată ce înțelegi acest lucru? Ar trebui să-l privești corect. Cum pui însă în practică acest act de privire corectă? Acest lucru se face citind mai mult din cuvintele lui Dumnezeu, înzestrându-te mai departe cu adevărul, aducându-I lui Dumnezeu mai des lucruri pe care nu le înțelegi, lucruri cu privire la care ai noțiuni și lucruri cu privire la care ai putea emite judecăți greșite, pentru a reflecta asupra lor și pentru a căuta adevărul ca să-ți rezolvi toate problemele. […] Având în vedere că nu ești nici un supraom, nici un om ilustru, nu poți să descifrezi și să înțelegi toate lucrurile. Îți este imposibil să citești lumea dintr-o privire, să citești omenirea dintr-o privire și să citești tot ce se întâmplă în jurul tău, dintr-o privire. Ești o persoană obișnuită. Trebuie să treci prin multe eșecuri, multe perioade de nedumerire, multe erori de judecată și multe abateri. Acest lucru poate să-ți dezvăluie întru totul firea coruptă, slăbiciunile și neajunsurile, ignoranța și nesăbuința, permițându-ți să te reexaminezi și să te cunoști pe tine însuți și să cunoști atotputernicia, înțelepciunea deplină a lui Dumnezeu și firea Sa. Vei dobândi lucruri pozitive de la El și vei ajunge să înțelegi adevărul și să intri în realitate. Printre experiențele tale, vor fi multe care nu vor decurge așa cum îți dorești, în fața cărora te vei simți neputincios. Cu acestea, trebuie să cauți și să aștepți; trebuie să câștigi de la Dumnezeu răspunsul la fiecare problemă și să înțelegi din cuvintele Sale esența de fond a fiecărei probleme și esența fiecărui tip de persoană. Așa se comportă o persoană obișnuită, normală. Trebuie să înveți să spui «Nu pot», «Mă depășește», «Nu pot să descifrez asta», «Nu am experimentat asta», «Nu știu absolut nimic», «De ce sunt atât de slab? De ce sunt așa un pierde-vară?» «Am un calibru atât de slab», «Sunt atât de amorțit și de idiot», «Sunt atât de ignorant încât îmi va lua mai multe zile până când voi putea să înțeleg acest lucru și să mă ocup de el» și «Trebuie să discut asta cu cineva». Trebuie să înveți să practici în acest fel. Acesta este semnul exterior al faptului că recunoști că ești o persoană normală și al dorinței tale de a fi o persoană normală” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu este fundamentul credinței în Dumnezeu”). După ce am cugetat la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că eram o persoană obișnuită de calibru normal, cu puțină experiență și puțină înțelegere a adevărurilor – principii. Când m-am confruntat cu o tehnologie nouă și probleme noi, uneori nu puteam înțelege lucruri sau făceam greșeli… dar acesta era un lucru normal. A trebuit să recunosc și să-mi accept propriile lipsuri și neajunsuri și să caut adevărurile-principii ca să rezolv problema. Doar făcând asta aș putea să mă îmbunătățesc în mod constant. După ce am realizat toate acestea, mi s-a iluminat mintea. Eram dispusă să practic în concordanță cu cerințele lui Dumnezeu, să nu mă mai prefac și să nu mai fiu înșelătoare, să mă comport și să-mi fac datoria într-o manieră realistă.

Odată, discutam în grup cu supraveghetorul nostru cum să remediem un video. După ce toți își oferiseră sugestiile, eu am găsit o altă problemă, dar nu eram sigură dacă aveam dreptate sau nu și aveam câteva îngrijorări. M-am gândit: „Oare să o menționez sau nu? Dacă pun o întrebare care nu reprezintă, de fapt, o problemă, asta mă va da în vileag ca fiind ignorantă și idioată.” Tocmai atunci mi-am dat seama că voiam să mă ascund și să mă deghizez din nou ca să-mi salvez imaginea. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I putere să mă răzvrătesc împotriva intenției mele greșite, apoi mi-am destăinuit celorlalți opiniile. Supraveghetorul și celelalte surori și-au oferit, de asemenea, opiniile. Deși problema ridicată de mine n-a fost cu adevărat îngrijorătoare, prin discuția noastră am ajuns să înțeleg mai clar principiile. Cu timpul, când comunicam și discutam lucrarea împreună, am devenit mai puțin anxioasă și neliniștită. Uneori puteam observa anumite probleme, dar nu eram sigură cum să le rezolv. Așa că am împărtășit problemele în mod sincer cu ceilalți și i-am lăsat pe toți să găsească împreună o metodă prin care să le rezolvăm. Uneori propuneam o soluție, dar, pe măsură ce discutam, se descoperea că nu era potrivită. În acele momente recunoșteam că am greșit și discutam cu toți cum să o rezolvăm pentru a obține rezultate mai bune… Când am practicat astfel, inima mea a fost mai calmă și mai relaxată și îmi puteam face mica parte din datorie. Prin experiență personală, am învățat că sunt împăcată, liniștită și eliberată dacă mă port și îmi fac datoria în acest mod!