de Mingyi, China

Anul trecut, biserica m-a desemnat supraveghetoare la o biserică. Am fost încântată, crezând că, dacă am fost selectată ca supraveghetoare, însemna că eram foarte bună în acele echipe, că eram mai presus de ceilalți. Am și făcut un jurământ tacit că pe viitor voi munci din greu, ca să le arăt celorlalți că sunt potrivită pentru acest post.

În prima mea zi ca supraveghetoare, partenerul meu, Chen Ming, a spus: „Câteva echipe nu obțin rezultate bune. Trebuie să ne întâlnim cu ele și să avem părtășie chiar mâine.” M-am panicat puțin când a spus asta, nefiind încă la curent cu situația lucrării fiecărei echipe și nefiindu-mi clare chestiunile și problemele tuturor. Dacă părtășia mea nu le aborda starea și nu le rezolva problemele, ce aveau să creadă despre mine? Aveau să creadă că nu pot rezolva probleme practice și că nu sunt bună de supraveghetoare? M-am gândit să-i cer lui Chen Ming să amâne câteva zile adunarea. Dar, recent, performanțele unor echipe erau afectate, iar situația nu mai putea fi amânată. Deci, ce aveam de făcut? În timp ce mă frământa această decizie, Chen Ming mi-a trimis un raport cu progresul actual al fiecărei echipe. M-am uitat în grabă peste raport și m-am pregătit pentru întâlnirea de a doua zi.

A doua zi, la adunare, un frate a spus că abia începuse pregătirea pentru împărtășirea Evangheliei și nu era sigur că demontează în mod clar diverse noțiuni religioase, așa că și-a prezentat înțelegerea, cerându-ne să-i semnalăm eventualele erori în gândire. Mi-am spus: „Trebuie să analizez cu atenție acest lucru și să le arăt fraților și surorilor că, fiind supraveghetoare, am idei demne de luat în seamă.” Așa că am fost foarte atentă la părtășia lui și, după ce m-am gândit temeinic, am spus: „Cred că părtășia ta este foarte bună și va putea rezolva problema.” Dar cum am spus asta, Chen Ming a zis: „N-ai explicat clar ideea de bază folosită în abordarea acestei noțiuni. Ai fost puțin vagă și oamenilor nu le va fi ușor să înțeleagă.” Apoi, el a avut părtășie despre punctele mai subtile ale înțelegerii sale asupra problemei. Văzând cât de practică și la obiect a fost părtășia lui Chen Ming și cum toți ceilalți au aprobat din cap, m-am înroșit imediat la față. Am gândit: „Ce vor crede acești frați și surori despre mine? Vor crede că supraveghetoarea nou promovată nu e prea grozavă, fiindcă nici n-am observat o problemă atât de evidentă?” Cum am avut aceste gânduri, nu am știut ce să spun și m-am simțit foarte jenată. Nu am îndrăznit să privesc pe nimeni în ochi, țintuindu-mi privirea pe computer. Simțeam că timpul trecea cu încetinitorul. La scurt timp, frații și surorile au început să aibă părtășie pe o altă temă. Eram foarte agitată și îngrijorată de ce ar crede despre mine dacă ideile mele erau iar greșite. Ar crede că nu mă pricep să analizez problemele și s-ar îndoi de capacitatea mea de supraveghere? Gândindu-mă la asta, n-am mai îndrăznit să-mi mai spun opiniile. Mi-am spus: „Îl las pe Chen Ming să vorbească primul și doar sintetizez ce spune el. Astfel, măcar nu voi spune ceva greșit și nimeni nu mă va desconsidera.” Dar, cu cât încercam mai mult să evit analizele, cu atât eram mai expusă. Atunci, o soră m-a întrebat, „Poate această părtășie rezolva problema?” I-am răspuns că da, dar cum am răspuns, Chen Ming a intervenit spunând: „Părtășia ta este cam prea simplificată. Nu ai demontat această noțiune religioasă suficient de clar și mai sunt câteva aspecte care trebuie abordate.” După ce și-a împărtășit părerile, mi-am spus: „Chen Ming are dreptate legat de aceste aspecte. Asta arătată încă o dată că opinia mea e greșită.” Parcă aș fi primit o palmă în public, m-am simțit groaznic. Împărtășisem două opinii greșite la rând. Ce ar putea crede frații și surorile despre mine acum? Oare ar crede că prestația mea a fost inadecvată, neavând o viziune despre împărtășirea Evangheliei, s-ar întreba cum de fusesem selectată supraveghetoare? Tot gândindu-mă, mă simțeam tot mai rău. Era teribil de jenant și îmi venea să mă ascund sub o piatră. Apoi, când am discutat alte probleme de lucru, n-am mai avut chef să mă gândesc la asta, făcând doar niște remarci superficiale după ce Chen Ming și-a spus părerea. Uneori, nu am spus nimic. Și uite așa, a trecut întreaga zi și m-am simțit pustiită și vinovată. Știam foarte bine că această echipă nu obținea rezultate în lucrare. Frații și surorile s-au confruntat cu probleme în îndatoririle lor, iar eu trebuia să caut adevărul împreună cu toți, ca să le rezolv problemele. Dar opiniile pe care le împărtășisem fiind greșite, nu am îndrăznit să mai spun nimic. Mă sustrăgeam responsabilității! M-am rugat lui Dumnezeu și am căutat, întrebându-L în ce aspect al adevărului să pătrund ca să-mi rezolv problema.

În timpul devoționalelor, am găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care m-a ajutat să-mi înțeleg starea. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Oamenii înșiși sunt obiecte ale creației. Pot obiectele creației dobândi omnipotența? Pot ele să dobândească desăvârșirea și să fie fără cusur? Pot ele să dobândească excelența în toate, să ajungă să înțeleagă toate lucrurile, să-și dea seama de toate lucrurile și să fie capabile de toate lucrurile? Nu pot. Însă, în oameni, sunt firi corupte și o slăbiciune fatală: de îndată ce deprind o meserie sau o profesie, oamenii au sentimentul că sunt capabili, că au poziție și valoare personală, că sunt profesioniști. Oricât de obișnuiți sunt, toți vor să pară altfel, niște figuri faimoase sau mărețe, să devină niște mici celebrități și să-i facă pe oameni să creadă că ei sunt perfecți și fără niciun defect; în ochii celorlalți, își doresc să devină cunoscuți, puternici, figuri importante și grandioși, capabili de orice, fără să existe niciun lucru pe care ei să nu-l poată face. Ei simt că, dacă ar căuta ajutorul altora, ar părea incapabili, slabi și inferiori și că oamenii i-ar privi de sus. Din acest motiv, ei doresc întotdeauna să păstreze aparențele. […] Ce fel de fire este aceasta? Aroganța unor astfel de oameni nu cunoaște limite, și-au pierdut complet rațiunea! Ei nu își doresc să fie ca toți ceilalți, nu vor să fie oameni obișnuiți, oameni normali, ci supraoameni, vreun individ măreț, vreo persoană extraordinară. Aceasta este o problemă atât de uriașă! În ceea ce privește slăbiciunile, neajunsurile, ignoranța, nesăbuința și lipsa de înțelegere în cadrul umanității normale, ei le vor împacheta pe toate și nu-i vor lăsa pe alții să vadă aceste lucruri, iar apoi vor continua să se deghizeze” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au expus clar starea. Credeam că, supraveghetoare fiind, trebuia să înțeleg fiecare problemă și că toate opiniile mele trebuiau să fie contribuții valoroase, deci pretindeam că am înțeles totul și că aveam o perspectivă asupra aspectelor lucrării, ca să obțin respectul fraților și surorilor. La adunări, îmi făceam griji că nu voi reuși să rezolv problemele, iar toți vor crede că nu sunt potrivită pentru postul meu. Apoi, când vorbeam greșit, mă îngrijoram și mai mult că ceilalți aveau să mă desconsidere. Ca să-mi protejez imaginea și statutul de supraveghetoare, m-am prefăcut și nu mi-am împărtășit cu ușurință opiniile. Chiar am plănuit cu viclenie să intervin cu rezumatul meu abia după ce vorbea partenerul meu, ca să-mi ascund neajunsurile față de ceilalți. Când frații și surorile discutau problemele pe care le avuseseră în lucrare, nu mai aveam chef de părtășie și nu mă gândeam decât la statutul și reputația mea. Nu-mi îndeplinisem câtuși de puțin datoria și responsabilitățile. De fapt, eram doar o ființă creată obișnuită, nu atotcunoscătoare sau pricepută la toate. Erau atâtea adevăruri și probleme pe care nu le înțelegeam, iar opiniile mele erau adesea greșite. Dar asta era absolut normal. Trebuia să am o atitudine adecvată față de propriile neajunsuri; descoperindu-mi abaterile, trebuia să le recunosc și să le rectific, indiferent de ideile și opiniile mele corecte sau greșite, trebuia să mă dedic lucrării și să-mi îndeplinesc responsabilitățile. După ce mi-am corectat mentalitatea, am început să vorbesc conștient despre corupția și neajunsurile mele și să-mi arăt adevărata față fraților și surorilor. Când discutam probleme, nu comentam decât despre ce știam și nu mă simțeam constrânsă.

Dar, apoi, a avut loc un incident care m-a readus în starea anterioară. Odată, am participat la adunarea unei alte echipe. O soră era într-o stare proastă de când fusese suspendată, se afundase în defensivă și neînțelegere. Am vrut să-i vorbesc despre voia lui Dumnezeu, dar m-am gândit că nu aveam experiență în asemenea probleme, temându-mă că, dacă nu aveam o părtășie practică, frații și surorile ar fi spus că eu doar recitam cunoștințe doctrinare și că nu aveam o realitate a adevărului. Dar, știind că era responsabilitatea mea să le ofer părtășie, am continuat să discut cu ea despre ceea ce știam. Totuși, după ce am avut părtășie, sora părea încă abătută. Atunci, Chen Ming a preluat situația vorbind despre cum, atunci când a fost suspendat, a reflectat asupra firii lui corupte prin cuvintele lui Dumnezeu și a ajuns să se înțeleagă și să se disprețuiască, a găsit o cale de practică, s-a căit și s-a transformat. Astfel, a învățat că eșecul și suspendarea erau doar forme ale mântuirii și iubirii lui Dumnezeu. Sora a aprobat din cap în timp ce vorbea și apoi a spus: „Sunt în aceeași stare acum. Părtășia voastră mi-a oferit o cale de urmat.” Auzind asta, am fost atât fericită pentru ea că înțelesese voia lui Dumnezeu, cât și puțin supărată, presupunând că ceilalți sigur vor crede că doar am recitat cunoștințe doctrinare și că nu eram potrivită ca supraveghetoare. În următoarele zile, în rezolvarea problemelor din lucrare, cât și a celor legate de stările celorlalți, m-am tot temut că părtășia mea nu avea să aducă o rezolvare, așa că am rămas relativ tăcută. Chiar și când mi-am împărtășit gândurile, am reflectat până la refuz și uneori, l-am întrebat mai întâi pe Chen Ming, împărtășindu-mi ideile dacă el le agrea. De fapt, aveam o perspectivă asupra unor probleme și propriile opinii și idei, dar, temându-mă că, dacă vorbeam greșit, aveam să-mi expun lipsurile, n-am îndrăznit să spun nimic. Apoi, am venit în fața lui Dumnezeu în rugăciune: „Bunule Dumnezeu! Recent, am fost constrânsă în datorie de statut și reputație. Mă tem că, dacă am o părtășie slabă, nu voi rezolva problemele, așa că nu îndrăznesc să comunic. Nu mi-am îndeplinit responsabilitățile și mă simt foarte vinovată. Te rog să mă luminezi și să mă îndrumi să reflectez și să mă cunosc, astfel încât să mă pot elibera de starea asta.” Rugându-mă, am găsit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni își îndeplinesc datoria relativ responsabil și sunt aprobați de aleșii lui Dumnezeu, așa că sunt cultivați de biserică pentru a deveni conducători sau lucrători. După ce au obținut statut, încep să simtă că se fac remarcați în rândul maselor și se gândesc: «De ce s-a oprit casa lui Dumnezeu asupra mea? Oare nu pentru că sunt mai bun decât voi toți?» Nu sună ca un lucru pe care l-ar spune un copil? Este imatur, ridicol și naiv. De fapt, nu ești cu nimic mai bun decât alți oameni. Doar că ai calitățile necesare pentru a fi cultivat de casa lui Dumnezeu. Dacă poți sau nu să-ți asumi această responsabilitate, să faci bine această datorie sau să îndeplinești această încredințare reprezintă o altă chestiune. Când cineva e ales să fie lider de către frați și surori sau e promovat de casa lui Dumnezeu să facă o anumită lucrare sau să îndeplinească o anumită datorie, acest lucru nu înseamnă că are un statut sau o identitate specială sau că adevărurile pe care le înțelege sunt mai profunde și mai numeroase decât cele ale altor oameni – cu atât mai puțin că această persoană este capabilă să se supună lui Dumnezeu și nu-L va trăda. Firește, nici nu înseamnă că Îl cunoaște pe Dumnezeu și că e cineva care se teme de Dumnezeu. De fapt, ea nu a atins nimic din toate acestea; promovarea și cultivarea nu sunt decât promovare și cultivare în sensul cel mai direct și nu echivalează cu faptul că persoana respectivă a fost predestinată și validată de Dumnezeu. Promovarea și cultivarea sa înseamnă pur și simplu că a fost promovată și așteaptă cultivarea. Iar în ceea ce privește rezultatul final al acestei cultivări, depinde dacă această persoană urmărește adevărul și dacă este capabilă să aleagă calea urmăririi adevărului. […] Deci, care este scopul și semnificația promovării și cultivării cuiva? Este că o astfel de persoană, ca individ, e promovată pentru a fi instruită, pentru a fi udată și instruită în mod special, făcând-o capabilă să înțeleagă principiile adevărului și principiile săvârșirii diferitelor lucruri, ca și principiile, mijloacele și metodele de rezolvare a diferitelor probleme, precum și, atunci când întâlnesc diferite tipuri de medii și de oameni, cum să se descurce cu ele și să le soluționeze în conformitate cu voia lui Dumnezeu și într-un mod care protejează interesele casei lui Dumnezeu. Indică asta faptul că talentul promovat și cultivat de casa lui Dumnezeu e capabil, în mod adecvat, să își asume lucrarea și să își îndeplinească datoria în timpul perioadei de promovare și cultivare sau înainte de promovare și cultivare? Desigur că nu. Astfel, e inevitabil ca, în timpul perioadei de cultivare, acești oameni să experimenteze tratarea, emondarea, judecata și mustrarea, expunerea și chiar înlocuirea; acest lucru e normal și asta înseamnă să fie instruiți și cultivați” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). „Toți suntem egali înaintea adevărului. Cei care sunt promovați și educați nu sunt cu mult mai buni decât ceilalți. Toți au experimentat lucrarea lui Dumnezeu cam pentru aceeași perioadă de timp. Cei care nu au fost promovați sau educați ar trebui, de asemenea, să urmărească adevărul în timp ce își îndeplinesc îndatoririle. Nimeni nu-i poate priva pe alții de dreptul de a urmări adevărul. Unii oameni sunt mai dornici în căutarea adevărului și au un anumit calibru, așa că sunt promovați și educați. Acest lucru se datorează cerințelor lucrării casei lui Dumnezeu. Prin urmare, de ce are casa lui Dumnezeu astfel de principii pentru promovarea și folosirea oamenilor? Întrucât există diferențe în calibrul și personalitatea oamenilor și fiecare persoană alege o cale diferită, acest lucru duce la finaluri diferite în credința oamenilor în Dumnezeu. Cei care urmăresc adevărul sunt mântuiți și devin oameni ai Împărăției, în timp ce aceia care nu acceptă deloc adevărul, care nu sunt devotați datoriei lor, sunt alungați. Casa lui Dumnezeu educă și folosește oamenii în funcție de măsura în care urmăresc adevărul și în care sunt devotați datoriei lor. Există o distincție în ierarhia diferiților oameni în casa lui Dumnezeu? Deocamdată, nu există nicio ierarhie în ceea ce privește statutul, poziția, valoarea sau titlul diferiților oameni. Cel puțin în perioada în care Dumnezeu lucrează pentru a-i mântui și îndruma pe oameni, nu există nicio diferență între rangul, poziția, valoarea sau statutul diferiților oameni. Singurele lucruri care diferă le constituie împărțirea lucrării și rolurile îndatoririlor îndeplinite” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Prin cuvintele Lui, am aflat că am fost pasivă și negativă, fiindu-mi teamă de părtășie, pentru că, fiind supraveghetoare, mă ridicasem pe un piedestal. Credeam că, dacă fusesem promovată ca supraveghetoare, eram mai bună decât ceilalți, aveam o perspectivă bună, dețineam interpretări unice ale problemelor, iar, în lucrare, performanțele mele erau net superioare. Deci, devenind supraveghetoare, am vrut să le arăt tuturor că excelez în toate privințele și că pot face această muncă. Am vrut să obțin respectul și aprobarea tuturor. Când mi-am împărtășit opiniile greșite și n-am rezolvat problemele oamenilor în adunări, m-am temut că toți vor spune că nu sunt potrivită ca supraveghetoare, așa că am început să mă prefac; am devenit reticentă și mi-a fost teamă să vorbesc. Chiar mă feream să am părtășie când observam limpede problemele altora. Când vorbeam, mai întâi mă gândeam mult și bine sau căutam aprobarea partenerului meu; altfel, nu-mi exprimam voluntar ideile și nu acționam. Devenisem destul de pasivă în datorie. Credeam că primisem de la Dumnezeu un titlu, nu o datorie sau o responsabilitate. Fusesem complet prinsă în capcană și controlată de statut. În realitate, nu fusesem selectată supraveghetoare pentru că eram mai bună decât ceilalți sau înțelegeam mai multe, nici pentru că eram potrivită pentru acest post. Biserica mă cultiva pe baza calibrului și a talentelor mele, mă pregătea să rezolv problemele cu adevărul, să gestionez lucrurile după principii, abordându-mi neajunsurile, ca să pot înțelege adevărul și să pătrund în realitate cât mai curând posibil. Dar nu erau garanții că voi putea să-mi fac bine datoria și să-mi îndeplinesc responsabilitățile. Important era să pot să merg pe calea căutării adevărului și să-mi fac datoria după cerințe lui Dumnezeu. Dar am greșit crezând că eram deja mai presus pentru că fusesem numită supraveghetoare și că aveam un statut mai înalt decât ceilalți. Nu aveam conștiință de sine, iar ideile mele erau absurde!

Apoi, am găsit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care m-a emoționat profund: „Antihriștii cred că, dacă le place întotdeauna să vorbească și să-și deschidă inima față de ceilalți, toată lumea îi va citi ca pe o carte deschisă și va crede că nu au profunzime, ci sunt doar oameni obișnuiți, și apoi nu îi va mai respecta. Ce înseamnă când alții nu îi respectă? Înseamnă că nu mai au un loc înalt în inimile altora și că par destul de banali, de ignoranți, de obișnuiți. Asta nu sunt antihriștii dispuși să vadă. De aceea, când îi văd pe alții care se dezvăluie întotdeauna în biserică și spun că au fost negativi, că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și în ce chestiuni au greșit ieri, și că astăzi suferă și pătimesc pentru că nu au fost persoane cinstite, antihriștii cred că acești oameni sunt netoți și naivi; ei nu spun niciodată astfel de lucruri, ci le țin ascunse adânc în sinea lor. Există unii care vorbesc puțin pentru că au un calibru slab și o minte simplă și nu au multe gânduri. Și cei din teapa antihriștilor vorbesc puțin, dar nu cele de mai sus sunt motivele – mai degrabă este o problemă cu firea lor. Vorbesc puțin când îi văd pe alții, iar când alții vorbesc despre o chestiune, nu își oferă cu ușurință opinia. De ce nu-și oferă părerile? În primul rând, cu siguranță nu au adevărul și nu pot vedea nicio chestiune în profunzime; de îndată ce vorbesc, fac greșeli, iar alții îi vor vedea așa cum sunt și îi vor disprețui. Așadar, simulează tăcerea și profunzimea, lăsându-i pe ceilalți în incapacitatea de a-i evalua cu precizie și chiar făcându-i să creadă că sunt geniali și excepționali. În acest fel, nimeni nu îi va considera banali. Mai mult, văzându-le comportamentul calm și liniștit, oamenii vor avea o părere foarte bună despre ei și nu vor îndrăzni să-i desconsidere. Acestea sunt viclenia și răul antihriștilor. […] Ei nu vor ca alți oameni să-i vadă așa cum sunt de fapt. Își cunosc propria măsură, dar nutresc o intenție josnică: de a-i face pe oameni să aibă o părere bună despre ei. Există un lucru mai dezgustător decât acesta?” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul șase: Ei se comportă cu viclenie, sunt arbitrari și dictatoriali, nu au niciodată părtășie cu ceilalți și îi forțează pe alții să li se supună”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că antihriștii nu-și spun cu ușurință opiniile. Le este teamă că, imediat ce-și împărtășesc opiniile, toți îi vor vedea cum sunt cu adevărat și își vor pierde statutul și imaginea în ochii celorlalți. Așa că rămân rezervați, pentru ca nimeni să nu-i poată desluși. Asta e firea cea rea a unui antihrist. Am realizat că am acționat exact așa în acea perioadă. Descoperind probleme, mi-am exprimat opiniile cu reticență, pentru că, de fapt, aveam în minte un scop josnic: voiam să-mi ascund lipsurile și să mă deghizez într-o persoană lăudabilă care înțelegea adevărul. Voiam să obțin admirația și lauda fraților și surorilor. Mereu m-am temut că voi greși dacă vorbesc prea mult, iar toți m-ar vedea așa cum sunt, și-ar pierde respectul față de mine și ar crede că nu sunt potrivită ca supraveghetoare. Ca să-mi mențin statutul și reputația, când ceilalți aveau probleme în îndeplinirea îndatoririlor, vorbeam foarte puțin sau mă abțineam să am părtășie, ca să-mi ascund neajunsurile și să nu-i las pe alții să mă vadă așa cum eram. Era o fire cu adevărat înșelătoare. Biserica m-a desemnat supraveghetoare, ca să pot căuta adevărul pentru a rezolva problemele practice și să colaborez cu ceilalți pentru a ne îndeplini îndatoririle. Dar ca să-mi mențin statutul și reputația și să-mi ascund neajunsurile, mi-am neglijat îndatoririle și responsabilitățile și am căutat doar să-mi etalez calitățile, ca alții să mă admire și să mă venereze. Mergeam pe drumul antihristului împotrivindu-mă lui Dumnezeu! Atunci, m-am simțit puțin speriată, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume să găsesc o cale de practică.

Apoi, am găsit alte două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni sunt promovați și cultivați de biserică și acesta este un lucru bun, este o șansă bună de a fi instruiți. Se poate spune că au fost ridicați și au primit har de la Dumnezeu. Dar atunci cum ar trebui să-și realizeze datoria? Primul principiu pe care ar trebui să-l respecte este să înțeleagă adevărul. Când nu înțeleg adevărul, trebuie să-l caute și, dacă tot nu înțeleg după ce au căutat, pot găsi pe cineva care-l înțelege pentru a avea părtășie și pentru a căuta împreună, ceea ce va face ca rezolvarea problemei să fie mai rapidă și mai promptă. Lucrurile merg prea încet dacă te concentrezi doar pe a petrece mai mult timp citind cuvintele lui Dumnezeu de unul singur și chibzuind la aceste cuvinte pentru a obține înțelegerea adevărului și a rezolva problema; conform zicalei: «Apa din depărtare nu va potoli o sete urgentă». Dacă vrei să obții progrese rapide în ceea ce privește adevărul, atunci trebuie să înveți cum să lucrezi în armonie cu alții, să pui mai multe întrebări și să cauți mai mult. Doar atunci viața ta va crește rapid și vei putea rezolva problemele prompt, fără vreo întârziere în ambele privințe. Pentru că abia ai fost promovat, încă ești în perioada de probă și nu înțelegi pe deplin adevărul și nu ai realitatea adevărului – pentru că încă îți lipsește această statură – să nu crezi că promovarea ta înseamnă că ai realitatea adevărului; nu așa stau lucrurile. Ești selectat pentru promovare și educare doar datorită faptului că ai un simț al poverii față de lucrare și calibrul unui lider. Ar trebui să ai acest simț. Dacă, după ce ești promovat și folosit, te afli în funcția unui conducător sau lucrător și crezi că ai realitatea adevărului și că ești o persoană care urmărește adevărul – și, dacă, indiferent ce probleme au frații și surorile, pretinzi că înțelegi și că ești spiritual – atunci acesta este un mod prostesc de a fi și este ca al fariseilor ipocriți. Trebuie să vorbești și să acționezi sincer. Când nu înțelegi, îi poți întreba pe alții sau poți căuta răspunsurile și să ai părtășie cu cel de mai sus – nu este nimic rușinos în toate acestea. Chiar dacă nu întrebi, cel de mai sus tot îți va cunoaște adevărata statură și va ști că realitatea adevărului lipsește din tine. Căutarea și părtășia sunt ceea ce s-ar cuveni să faci; acesta este simțul care ar trebui găsit în umanitatea normală și principiul pe care ar trebui să-l respecte conducătorii și lucrătorii. Nu este ceva de care să-ți fie rușine. Dacă crezi că, odată ce ești lider, este rușinos să adresezi mereu întrebări altor persoane sau Celui de mai sus sau să nu înțelegi principiile și dacă apoi, ca urmare, joci un rol pretinzând că înțelegi, că știi, că ești capabil în privința lucrării, că poți face orice lucrare bisericească și nu ai nevoie de nimeni să-ți amintească sau să aibă părtășie cu tine sau de nimeni care să te aprovizioneze sau să te sprijine, atunci acest lucru este periculos și este prea arogant și neprihănit de sine, prea lipsit de rațiune. Nici măcar nu-ți cunoști propria măsură – și oare nu te face asta un idiot? Astfel de oameni nu îndeplinesc, de fapt, criteriile pentru a fi promovați și hrăniți de casa lui Dumnezeu și, mai devreme sau mai târziu, vor fi înlocuiți sau alungați” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). „Fie că sunt aceia care sunt promovați, cultivați pentru a fi conducători sau lucrători sau cei care au diverse talente profesionale, sunt cu toții oameni de rând, au fost corupți de Satana și nu înțeleg adevărul. Așadar, nimeni nu ar trebui să se deghizeze sau să se ascundă, ci ar trebui, în schimb, să învețe cum să aibă părtășie în mod deschis. Dacă nu înțelegi, atunci nu pretinde că înțelegi. Dacă nu poți face ceva, atunci recunoaște că nu poți face acel lucru. Indiferent de problema sau dificultatea pe care o întâmpini, ar trebui să ai părtășie cu toată lumea și să cauți adevărul pentru a găsi o soluție. Înaintea adevărului, toată lumea este asemenea unui copil, toată lumea este săracă, demnă de milă și plină de lipsuri. Ceea ce trebuie să facă oamenii este să fie ascultători înaintea adevărului și să aibă o inimă umilă și dornică. Trebuie să caute și să accepte adevărul, înainte de a practica adevărul și de a se supune lui Dumnezeu. Făcând acest lucru în timp ce își îndeplinesc îndatoririle și în viața reală, oamenii pot pătrunde în realitatea adevărului cuvintelor lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Meditând la cuvintele Lui, am găsit o cale de practică. Trebuia să discut ce am înțeles și să am o atitudine corectă față de lipsurile mele, evitând să mă deghizez și să mă prefac că înțeleg. Dacă nu înțelegeam ceva, trebuia să caut și să am părtășie cu ceilalți. Numai lucrând împreună puteam să ne facem bine îndatoririle. Mereu am încercat să-mi ascund neajunsurile și n-am putut să accept că aveam o problemă, nici n-am căutat adevărul ca să o rezolv. N-aș fi progresat așa, n-aș fi fost eficientă în datorie. În acea perioadă, am trecut prin câteva eșecuri și nereușite care mi-au expus lipsurile, dar care mi-au arătat și limitele, astfel încât, pe viitor, să mă pot comporta și lucra rezonabil, să-nvăț să colaborez cu alții, să caut adevărul și să gestionez lucrurile după principii. Astea ar fi câștiguri importante. Apoi, am reușit să fiu mult mai deschisă în întâlnirile cu toate echipele.

La o întâlnire, am observat că două surori se luptau pentru nume și câștig și am căutat în cuvintele lui Dumnezeu, ca să am părtășie cu ele. Dar, apoi, mi-am zis: „Am ceva experiență în această privință, dar nu am o înțelegere profundă. Mă vor desconsidera dacă părtășia mea va fi prea superficială, vor spune că nu sunt aptă să fiu supraveghetoare? Poate n-ar trebui să am părtășie cu ele.” Atunci mi-am dat seama că iar mă prefăceam. Mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți cei care cred în Dumnezeu ar trebui să-I înțeleagă voia. Doar cei care-și realizează îndatoririle bine Îl pot mulțumi pe Dumnezeu și doar ducând la îndeplinire sarcinile încredințate de El poate fi satisfăcătoare realizarea datoriei de către o persoană. […] Așadar, care este standardul care trebuie atins pentru a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu și pentru a-ți realiza datoria cu loialitate și bine? Este să-ți faci datoria cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea ta” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pe ce anume se bazează oamenii ca să trăiască?”). Fiindcă am acceptat această datorie, ar trebui să o îndeplinesc cât mai bine. Am observat că surorile erau într-o stare proastă, trebuia să fac tot posibilul să le comunic adevărul și să le sprijin, permițându-le să-și conștientizeze firile corupte, ca să nu se mai lupte pentru nume și câștig și să-și poată îndeplini normal îndatoririle. Numai așa mi-aș îndeplini datoria. Am realizat că e bine să ai părtășie despre adevăr pentru a rezolva problemele; e o mărturie despre Dumnezeu ce aduce oamenii în fața Lui, dar eu o vedeam doar ca pe un mijloc de a obține admirație. Devenisem josnică și eram dezgustată de mine. Nu mai voiam să continui să trăiesc astfel. Voiam să-mi îndeplinesc îndatoririle, responsabilitățile și să am părtășie despre tot ce am văzut și am înțeles, ca să le ofer surorilor un ajutor practic. Hotărându-mă, am găsit pasaje din cuvintele lui Dumnezeu pentru a avea părtășie cu ele. Surprinzător, după ce au ascultat, surorile și-au conștientizat oarecum starea. Văzând că aveau conștiință de sine și erau pregătite să se căiască, i-am mulțumit lui Dumnezeu. Apoi, am discutat despre alte probleme pe care le aveau în lucrare, oferindu-mi opinia despre acest aspect. Mai mulți conducători de echipă și-au exprimat punctele de vedere. După părtășie, toți aveau o înțelegere mai clară și mai precisă, iar eventualele abateri s-au diminuat. Acest mod de a practica a fost minunat, m-am simțit mult mai liniștită și mai eliberată. De atunci, la întâlnirile ulterioare, mentalitatea mea s-a îndreptat mult: nu m-am mai pus pe un piedestal ca supraveghetoare și nu m-am mai prefăcut. Am discutat doar atât cât știam și am spus ce credeam. A fost incredibil de eliberator. Am realizat și că adoptând mentalitatea corectă, fără teamă de ce credeau alții despre mine, liniștindu-mi mintea ca să meditez la probleme, am înțeles mai bine problemele și am avut o părtășie mai clară. În unele situații, părtășia mi-a ieșit pur și simplu pe gură fără să gândesc mai întâi. Știam că aceasta era luminarea și îndrumarea Duhului Sfânt. Chiar dacă opiniile mele nu erau întotdeauna corecte, nu m-am simțit constrânsă și mi-am corectat erorile atunci când au apărut. Doar prin cuvintele lui Dumnezeu am reușit să realizez această transformare. Slavă lui Dumnezeu!