de Qi Zhao, China

În 2004, prin harul lui Dumnezeu, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. În timpul adunărilor cu frații și surorile, uneori, îi auzeam având părtășie despre experiențele lor, spunând că nu au renunțat la îndatoririle lor când se îmbolnăviseră și că își reveniseră ca prin minune. Am citit și articole cu mărturii bazate pe experiențe scrise de unii frați și de unele surori. O soră suferea de cancer, dar tot insistase să își facă îndatoririle și, fără să știe, Dumnezeu îi înlăturase cancerul. Aflând despre aceste mărturii bazate pe experiențe, m-am gândit în sinea mea: „Când frații și surorile au trecut prin încercările bolii, au avut credința pentru a le experimenta, au rămas fermi în mărturia lor, iar boala lor s-a vindecat. În viitor, trebuie să învăț de la ei. Indiferent ce boală sau ce dezastru s-ar abate asupra mea, trebuie să rămân fidelă îndatoririlor mele și să rămân fermă în mărturia mea. Astfel, mă voi bucura și eu de binecuvântările lui Dumnezeu, exact ca frații și surorile.”

În vara anului 2011, într-o zi, la prânz, fiul meu de șapte ani se juca în camera de zi, încălțat cu role. Din greșeală, a dărâmat televizorul, care a căzut peste el, cauzându-i sângerări abundente peste tot, iar din nas îi curgea sânge încontinuu. Am fost șocată și mi-am simțit inima bătându-mi în gât. M-am rugat imediat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, orice i s-ar întâmpla copilului meu, fie că trăiește sau moare, Te rog, nu îmi lăsa inima să se plângă.” După ce fiul meu a fost consultat la spital, medicul a zis să îl țin sub observație acasă și că, dacă nu făcea febră, totul avea să fie în regulă. Mai târziu, fiul meu și-a revenit. După aceea, am cugetat asupra acestui incident. Nu m-am plâns în timpul acestei crize, iar fiul meu s-a recuperat rapid. Asta m-a făcut să fiu și mai convinsă că, dacă nu mă plâng în fața nenorocirilor și rămân fermă în mărturia mea, voi putea vedea protecția și binecuvântările lui Dumnezeu. De atunci, m-am consumat cu și mai mult zel. Orice îndatoriri îmi atribuia biserica și indiferent de suferința și de costul pe care le presupuneau acestea, mă supuneam. Simțeam că eram o persoană care Îl iubea pe Dumnezeu și că voi fi cu siguranță binecuvântată de El în viitor.

În luna mai a anului 2016, îmi făceam îndatoririle departe de casă. Într-o zi, am primit o scrisoare de acasă, în care mi se spunea că fiul meu avea leucemie, că era grav bolnav și că fusese deja internat în spital. După ce am citit scrisoarea, nu m-am mai putut gândi la nimic și m-am dus în camera mea să mă rog. Am îngenuncheat pe pat, suspinând incontrolabil, spunând: „Dumnezeule, fiul meu are doar doisprezece ani. Chiar îl vei lua?” După aceea, nu am mai putut spune nimic. Voiam să mă întorc imediat să am grijă de fiul meu, să îl consolez și să îl încurajez, dar m-am gândit la cum existau antihriști care tulburau viața bisericii, împiedicând diferite părți ale lucrării și aducând vătămare vieților fraților și ale surorilor. În acest moment critic, Dumnezeu urmărea ce voi alege… dacă voi sprijini lucrarea bisericii sau dacă îmi voi lăsa deoparte îndatoririle pentru a mă ocupa de fiul meu. M-am gândit la Iov, care a îndurat încercări atât de mari: i-au fost luate avuțiile, i-au fost uciși copiii, iar trupul i-a fost acoperit de răni… Și totuși, el nu s-a plâns de Dumnezeu, ci a rămas ferm în mărturia lui. În final, Dumnezeu i s-a arătat și nu doar că l-a vindecat, dar chiar a revărsat binecuvântări duble asupra lui. Când m-am gândit că boala fiului meu era în mâinile lui Dumnezeu, am știut că trebuia să aleg să Îl mulțumesc pe Dumnezeu, să îmi fac în continuare îndatoririle și să nu permit ca intrigile Satanei să triumfe. Credeam că dacă rămân fermă în mărturia mea, Dumnezeu îmi va binecuvânta fiul și el își va reveni. În special gândindu-mă cum Avraam se supusese lui Dumnezeu și fusese dispus să își sacrifice unicul fiu, pe Isaac, și cum Dumnezeu nu îi luase fiul, ci îl binecuvântase și mai mult, am simțit că Dumnezeu mă testa și pe mine prin boala fiului meu. Dacă îmi încredințam fiul în mâinile lui Dumnezeu și rămâneam fermă în mărturia mea, credeam că Dumnezeu îmi va binecuvânta fiul să își revină. După aceea, nu m-am mai gândit la boala fiului meu, ci am fost capabilă să mă dedic îndatoririlor mele.

Trei luni mai târziu, când m-am întors acasă, soțul meu mi-a spus că fiul nostru nu suferea de leucemie, ci că era vorba doar de o creștere a valorilor leucocitelor și de imunitate scăzută, care ar putea progresa către leucemie dacă nu sunt tratate la timp. Am mers la mai multe spitale renumite, dar, deși a fost consultat de mai mulți specialiști, aceștia nu au putut să îi diagnosticheze boala. Neavând de ales, ne-am întors acasă pentru un tratament tradițional. Am cheltuit peste două mii de yuani pe medicamente chinezești, dar starea lui nu s-a îmbunătățit deloc. M-am gândit în sinea mea: „Cu Dumnezeu, nu există cazuri dificile. Atât timp cât oamenii se bazează sincer pe Dumnezeu și I se supun, nu este ușor pentru Dumnezeu să îi vindece?” După aceea, am avut adesea părtășie cu copilul meu: „În această boală, nu trebuie să ne plângem și trebuie să ne supunem orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Dacă rămânem fermi în mărturia noastră, Dumnezeu te va proteja și te va ajuta să îți revii.” Între timp, întrebam peste tot de remedii naturiste, pentru a trata boala fiului meu. Cu toate acestea, după o lună, starea fiului meu nu doar că nu s-a îmbunătățit, ba chiar s-a înrăutățit. Am început să mă simt negativă și slăbită moral, gândindu-mă: „Mi-am făcut îndatoririle sârguincios de când s-a îmbolnăvit copilul meu. De ce nu protejează Dumnezeu sănătatea fiului meu? De ce se înrăutățește starea lui, deși i-am dat mai mult tratament? Dacă chiar va progresa spre leucemie, cum au spus medicii, fiul meu nu va fi lipsit de orice speranță?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât deveneam mai speriată.

Într-o dimineață, soțul meu mi-a spus aproape plângând: „Am încercat toate metodele pentru boala copilului nostru, dar starea lui nu doar că nu se ameliorează, ci chiar se înrăutățește. Ce ar trebui să facem?” Văzând chinul soțului meu, m-am simțit atât de nefericită încât nu pot descrie în cuvinte. Așadar, am luat cuvintele lui Dumnezeu să le citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește intențiile lui Dumnezeu sau calea de practică. Dar, în general, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și, întocmai ca Iov, să nu-L tăgăduiești. Deși Iov a fost slab și a blestemat ziua în care s-a născut, nu a negat că toate lucrurile pe care le dețin oamenii după ce se nasc sunt dăruite de Iahve și că tot El este și Cel care le ia înapoi. Indiferent la ce încercări a fost supus, și-a păstrat această credință. În cadrul experiențelor oamenilor, indiferent de rafinarea prin care trec prin cuvintele lui Dumnezeu, ce dorește El, în esență, sunt credința și inimile lor iubitoare de Dumnezeu. Credința, iubirea și hotărârea oamenilor sunt ceea ce desăvârșește El lucrând în acest fel. Dumnezeu face lucrarea de desăvârșire asupra oamenilor, iar ei nu pot să o vadă, nu pot să o atingă; în astfel de împrejurări, ți se cere să ai credință. Credința e necesară atunci când ceva nu poate fi văzut cu ochiul liber. Credința e necesară când nu poți renunța la propriile noțiuni. Când lucrarea lui Dumnezeu nu îți este clară, ceea ce ți se cere este să ai credință, o atitudine hotărâtă și să rămâi ferm în mărturia ta. Când Iov a ajuns în acest punct, Dumnezeu i S-a arătat și i-a vorbit. Adică, doar când vei avea credință, vei putea să-L vezi pe Dumnezeu. Când vei avea credință, Dumnezeu te va desăvârși și, dacă nu ai credință, El nu poate să facă asta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere despre ce înseamnă credința adevărată: să credem în Dumnezeu și să rămânem fermi în mărturia noastră pentru El chiar și atunci când nu putem vedea lucrarea lui Dumnezeu sau nu Îi putem pricepe intențiile, exact ca Iov, care nu L-a tăgăduit niciodată pe Dumnezeu, în niciun moment. Asta dorește Dumnezeu. Am avut părtășie cu soțul meu: „Doar să credem în Dumnezeu și să ne facem îndatoririle atunci când totul merge bine nu reflectă neapărat credința adevărată. Când ne confruntăm cu încercări și nu putem vedea care vor fi rezultatele, dar suntem în continuare capabili să stăruim în credința în Dumnezeu și să Îl urmăm – această credință este veritabilă și este rezultatul dorit al rafinării și al încercărilor lui Dumnezeu. Altfel, am crede în Dumnezeu doar pentru harul și beneficiile Sale, iar Satana ne-ar acuza și ne-ar ponegri. Indiferent dacă starea fiului nostru se îmbunătățește sau nu, dacă Îl urmăm în continuare pe Dumnezeu și ne supunem Lui, Satana va fi înfrânt și făcut de ocară, iar gloria lui Dumnezeu va crește prin noi.” După ce soțul meu a auzit asta, a dat din cap aprobator.

După aceea, starea fiului nostru nu a dat semne de îmbunătățire. Într-o zi, fiul nostru se sprijinea de pervaz, uitându-se la alți copii cum mergeau la școală cu ghiozdanele. Părea invidios, avea lacrimi în ochi și a spus gâtuit de emoție: „Mamă, toți ceilalți copii merg la școală, dar eu sunt bolnav și nu pot merge. Mereu îmi spui să mă supun lui Dumnezeu. Cât timp trebuie să mă mai supun până când mă voi simți mai bine?” Cuvintele fiului meu mi-au străpuns inima ca un pumnal. Credința mea nu mai putea îndura. M-am gândit în sinea mea: „De când s-a îmbolnăvit copilul meu, am suferit, dar nu am renunțat niciodată la îndatoririle mele. Am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a le îndeplini. Cum de nu a vindecat încă Dumnezeu boala fiului meu? Inima mea nu e suficient de sinceră? Medicul a spus că, dacă fiul meu nu se vindecă de boală, este posibil să fie nevoie de amputare. Dacă s-ar întâmpla asta, cum ar trăi în viitor?” Gândindu-mă la aceste consecințe cumplite, inima mea agoniza în suferință, de parcă ar fi fost tocată mărunt. Când am ajuns la acest nivel de suferință, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, de ce nu se îmbunătățește starea fiului meu? Statura mea este prea mică; chiar nu mai pot îndura. Dumnezeule, Te rog, luminează-mă ca să-Ți înțeleg intenția.”

La sfârșitul lunii septembrie, conducătorul nostru mi-a trimis o scrisoare cerându-mi cooperarea într-o anumită datorie. Am refuzat, pentru că eram îngrijorată de boala fiului meu. Mai târziu, mi-am dat seama că, în toți anii în care am crezut în Dumnezeu, nu am refuzat niciodată o datorie, indiferent cât de mare era dificultatea cu care mă confruntam. Dar astăzi, am refuzat o datorie din cauza bolii fiului meu. Când mi-am dat seama de acest lucru, m-am întristat. Reflectând asupra stării mele din această perioadă, mi-am dat seama că doar mă rugasem și citisem cuvintele lui Dumnezeu într-un mod superficial. Nu aveam nicio tărie în inima mea. În fiecare zi, în afară de faptul că îi dădeam medicamentele fiului meu, inima mea era copleșită de frică și de neliniște. Eram mereu îngrijorată că starea fiului meu nu avea să se îmbunătățească și că îl puteam pierde, așa că nu mă concentram asupra îndatoririlor mele. Când m-am gândit la asta, am conștientizat brusc: nu Îl trădam pe Dumnezeu? Mi-a venit în minte un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Felul în care tratezi însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit. Este perfect natural și justificat faptul că oamenii ar trebui să ducă la bun sfârșit orice însărcinări le încredințează Dumnezeu. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria viață. Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit. Făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Am simțit mânia lui Dumnezeu din cuvintele Lui severe de judecată. S-a dovedit că tratarea superficială a însărcinării date de Dumnezeu este o chestiune gravă. Atitudinea lui Dumnezeu față de cei care refuză însărcinarea dată de El este una de detestare și de blestem. Citirea acestor cuvinte m-a speriat. Crezusem în Dumnezeu timp de mulți ani, fără să fi dobândit niciun adevăr-realitate; în fața unor împrejurări care nu se aliniau la noțiunile mele, puteam chiar să îmi abandonez îndatoririle și să Îl trădez pe Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, m-am rugat lui Dumnezeu, căindu-mă.

În timp ce căutam, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. „În prezent, majoritatea oamenilor se află în acest fel de stare: pentru a obține binecuvântări, trebuie să mă sacrific pentru Dumnezeu și să plătesc un preț pentru El. Pentru a obține binecuvântări, trebuie să abandonez totul pentru Dumnezeu; trebuie să termin ceea ce El mi-a încredințat și trebuie să îmi îndeplinesc bine datoria. Această stare e dominată de intenția de a obține binecuvântări, ceea ce e un exemplu de a se sacrifica în întregime pentru Dumnezeu cu scopul de a obține recompense de la El și de a câștiga o cunună. Astfel de oameni nu au adevărul în inimile lor și este sigur că înțelegerea lor constă doar din câteva cuvinte și doctrine pe care le etalează oriunde merg. Calea lor este cea a lui Pavel. Credința unor astfel de oameni este un act de trudă constantă și, în adâncul lor, ei simt că, pe cât fac mai mult, cu atât mai mult își vor dovedi loialitatea față de Dumnezeu; că, pe cât fac mai mult, cu atât El va fi negreșit mai mulțumit; și că, pe cât fac mai mult, cu atât mai mult vor merita să li se acorde o cunună înaintea lui Dumnezeu și cu atât mai mari vor fi binecuvântările pe care le vor câștiga. Ei cred că, dacă pot să îndure suferința, să predice și să moară pentru Hristos, dacă își pot sacrifica propriile vieți și dacă pot îndeplini toate îndatoririle pe care Dumnezeu le-a încredințat lor, atunci ei vor fi aceia care câștigă cele mai mari binecuvântări și vor fi siguri că vor primi cununi. Tocmai asta e ceea ce și-a imaginat Pavel și ceea ce a căutat. Aceasta este calea exactă pe care a mers el, și tocmai sub îndrumarea unor astfel de gânduri a lucrat el pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Nu provin aceste gânduri și intenții dintr-o natură satanică? E tocmai ca în cazul oamenilor mondeni care cred că, în timp ce sunt pe pământ, ei trebuie să urmeze cunoașterea și că, după ce au obținut-o, se pot distinge de mulțime, pot să devină funcționari și să aibă statut. Ei cred că, odată ce au statut, își pot realiza ambițiile și își pot aduce afacerile și practicile de familie la un anumit nivel de prosperitate. Nu toți non-credincioșii merg pe această cale? Cei care sunt dominați de această natură satanică pot fi doar ca Pavel în credința lor. Ei gândesc: «Trebuie să mă lepăd de tot pentru a mă sacrifica pentru dumnezeu. Trebuie să fiu loial înaintea lui dumnezeu și, în cele din urmă, voi primi recompense și cununi mărețe.» Aceasta e aceeași atitudine cu cea a oamenilor mondeni care urmăresc lucruri mondene. Ei nu sunt deloc diferiți și sunt supuși aceleiași naturi. Când oamenii au acest soi de natură satanică, afară, în lume, vor căuta să obțină cunoștințe, învățătură statut și să se distingă de mulțime. Dacă ei cred în Dumnezeu, vor căuta să obțină mari coroane și mari binecuvântări. Dacă oamenii nu urmăresc adevărul atunci când cred în Dumnezeu, sigur vor merge pe această cale. Acesta este un fapt imuabil, este o lege naturală. Calea pe care merg cei care nu urmează adevărul este diametral opusă celei a lui Petru” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu am înțeles că, în toți acești ani, lepădarea și consumul meu nu fuseseră pentru a-mi îndeplini îndatoririle și pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, ci, mai degrabă, pentru a mă implica în tranzacții cu Dumnezeu, fiind mereu stăpânită de intenția de a obține binecuvântări… Calea pe care mergeam eu era cea a lui Pavel, care urmărise binecuvântările. De când am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, văzusem că, atunci când unii frați și unele surori rămăseseră fermi în mărturia lor în timpul bolilor și al necazurilor, aceștia primiseră ocrotirea lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent cât de grele sau de riscante erau îndatoririle pe care mi le atribuia biserica, le făceam fără ezitare sau frică. În inima mea, credeam cu tărie că, atât timp cât sufeream și plăteam un preț pentru Dumnezeu, nu mă plângeam în fața necazurilor și stăruiam în a-mi face îndatoririle, aveam să primesc cu siguranță binecuvântările lui Dumnezeu. Când am aflat că fiul meu suferea de o boală gravă, am ales în continuare să îmi fac îndatoririle și să mă consum pentru Dumnezeu, sperând că El îmi va vindeca fiul. Cu toate acestea, când starea fiului meu nu s-a ameliorat pentru o perioadă lungă de timp, am început să am nemulțumiri față de Dumnezeu. Mi-am folosit lepădarea și consumul din trecut ca monedă de schimb cu Dumnezeu, certându-mă cu El și vociferând împotriva Lui, plângându-mă de lipsa Lui de ocrotire asupra fiului meu și chiar refuzând să îmi fac îndatoririle. Natura mea satanică egoistă, abjectă și profitoare a fost expusă pe deplin. Îmi foloseam lepădarea și consumul pentru Dumnezeu ca mijloc de a-I cere binecuvântări. Mi-am dat seama că mergeam pe aceeași cale ca Pavel. El s-a consumat și s-a sacrificat pentru Dumnezeu pentru a cere recompense și o cunună, încercând să se implice în tranzacții cu Dumnezeu. Îl înșela și I se împotrivea lui Dumnezeu și, în final, și-a primit condamnarea și pedeapsa. Am reflectat asupra felului în care, de-a lungul mulților mei ani de credință în Dumnezeu, din cauza faptului că nu am urmărit adevărul și nu am căutat intențiile lui Dumnezeu în cuvintele Lui, îmi tratasem consumul pentru Dumnezeu și îndeplinirea datoriei ca pe niște tranzacții. Am văzut cât de egoistă și de detestabilă eram cu adevărat, complet nedemnă de mântuirea lui Dumnezeu.

Apoi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Ești supus încercărilor lui Iov și, în același timp, încercărilor lui Petru. Când Iov a fost încercat, el a mărturisit ferm, iar în final, Iahve i S-a arătat. El a fost demn să vadă chipul lui Dumnezeu numai după ce a mărturisit ferm. De ce se spune: «Mă ascund de țara murdăriei, dar Mă arăt Împărăției sfinte»? Asta înseamnă că numai atunci când ești sfânt și mărturisești ferm poți să ai demnitatea de a vedea chipul lui Dumnezeu. Dacă nu poți să mărturisești ferm pentru El, nu ai demnitatea de a-I vedea chipul. Dacă în fața rafinărilor dai înapoi sau te plângi de Dumnezeu, nereușind astfel să mărturisești ferm pentru El și devenind obiectul batjocurii Satanei, atunci nu vei câștiga arătarea lui Dumnezeu. Dacă ești ca Iov, care în toiul încercărilor și-a blestemat propriul trup și nu s-a plâns de Dumnezeu și a fost în stare să-și deteste trupul fără să se plângă sau să păcătuiască prin cuvintele sale, atunci vei mărturisi ferm. Când ești supus rafinărilor până într-un anumit punct și mai poți să fii ca Iov, pe deplin supus înaintea lui Dumnezeu, fără să ai alte cerințe de la El sau noțiuni proprii, atunci Dumnezeu ți Se va arăta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). „Pentru om, Dumnezeu face multe lucruri care sunt de neînțeles și chiar de neconceput. Când Dumnezeu dorește să orchestreze pe cineva, această orchestrare nu este, deseori, aliniată la noțiunile omului și este de neînțeles pentru el, totuși, exact această aliniere greșită și acest caracter incomprehensibil reprezintă încercarea și testarea omului de către Dumnezeu. Avraam, între timp, a putut să demonstreze supunere față de Dumnezeu, care era cea mai de bază condiție pentru a se putea satisface cerința lui Dumnezeu. […] Deși, în diferite contexte, Dumnezeu folosește diferite feluri de a testa fiecare persoană, în Avraam, Dumnezeu a văzut ce voia, a văzut că inima lui Avraam era sinceră și că supunerea sa era necondiționată. Exact această «necondiționare» era ceea ce Își dorea Dumnezeu. Adesea, unii oameni spun: «Am jertfit deja aceasta, am renunțat deja la aceea – de ce Dumnezeu tot nu este mulțumit de mine? De ce mă tot supune la încercări? De ce mă tot testează?» Aceasta demonstrează un fapt: Dumnezeu nu ți-a văzut și nu ți-a câștigat inima. Adică, El nu a văzut tipul de inimă adevărată pe care a avut-o Avraam atunci când a putut să ridice cuțitul pentru a-și omorî fiul cu propria lui mână și a-l jertfi pentru Dumnezeu. El nu a văzut supunerea ta necondiționată față de El și nu a fost consolat de tine. Este natural, atunci, faptul că Dumnezeu continuă să te încerce” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El îi binecuvântează pe cei care se consumă sincer pentru El. Indiferent cum ar acționa Dumnezeu, ei se supun necondiționat orchestrărilor și rânduielilor Lui, fără să aibă niciun fel de pretenții, cereri sau impurități personale. Asta este o mărturie adevărată. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la Iov. El doar auzise despre Dumnezeu și, cu toate acestea, când și-a pierdut toate avuțiile și copiii, a fost acoperit de răni și a fost chiar luat în râs de soția lui, el a continuat să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău, spunând: „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” (Iov 1:21). Iov nu a încercat să se târguiască cu Dumnezeu sau să Îi ceară lucruri; și-a păstrat inima pură în fața Lui. M-am gândit și la Avraam. Avea o sută de ani când s-a născut fiul lui, Isaac, pe care îl iubea foarte mult. Când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să îl ofere ca jertfă pe fiul său, Isaac, deși simțea afecțiune pentru fiul lui, el nu s-a lăsat stăpânit de afecțiunea lui. L-a oferit de bunăvoie pe Isaac drept jertfă pe altar. Credința lui Avraam și a lui Iov și supunerea lor față de Dumnezeu au fost absolute și necondiționate, fără niciun fel de negocieri sau de pretenții. Ceea ce au făcut ei a fost să urmeze pur și simplu calea lui Dumnezeu, nu pentru binecuvântări sau câștig personal. Mărturiile lor au fost cu adevărat lăudabile și admirabile. Cu toate acestea, eu înțelesesem mereu greșit. Am crezut că, în fața bolii și a dezastrelor, atât timp cât puteam stărui în îndatoririle mele fără să mă plâng, aceste comportamente bune erau suficiente pentru ca eu să rămân fermă în mărturia mea, să Îl mulțumesc pe Dumnezeu și că, astfel, aveam să primesc binecuvântările Lui. În spatele consumului meu, nu exista nicio sinceritate sau supunere față de Dumnezeu. Sacrificiile mele erau conduse în întregime de înșelătorie, negociere și pretenții. Nu era deloc o mărturie veritabilă, iar acest comportament era detestabil pentru Dumnezeu și nu meritam binecuvântările Lui. În trecut, citisem despre mărturia lui Iov și a lui Avraam de nenumărate ori, dar nu am acordat atenție felului în care ei au urmat calea lui Dumnezeu, s-au temut de El, s-au ferit de rău și I-au rămas loiali și supuși lui Dumnezeu. În schimb, pe mine mă interesau binecuvântările pe care le-au primit după ce au rămas fermi în mărturia lor. Toate acestea erau pentru că eram condusă de firea mea satanică profitoare. Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles întrucâtva ce constituie o mărturie veritabilă.

Mai târziu, am cugetat: de-a lungul anilor de credință în Dumnezeu, m-am gândit întotdeauna că, dacă mă consumam și mă sacrificam pentru Dumnezeu, atunci Dumnezeu ar fi trebuit să mă binecuvânteze; că asta însemna dreptatea lui Dumnezeu. Așadar, atunci când fiul meu nu și-a revenit, ci, în schimb, starea lui s-a înrăutățit, inima mea s-a umplut de plângeri și de neînțelegeri și chiar am refuzat să îmi fac datoria. Atunci cum ar trebui să ajung la o înțelegere corectă a dreptății lui Dumnezeu? În timpul căutării mele, am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dreptatea nu înseamnă nicidecum echitate sau justețe; nu înseamnă egalitarism și nici a-ți aloca ceea ce meriți în funcție de cât de multe lucrări ai dus la bun sfârșit, a-ți plăti pentru vreo lucrare pe care ai făcut-o sau a-ți da ce ți se cuvine în funcție de eforturile depuse. Aceasta nu este dreptate, înseamnă doar a fi corect și rațional. Foarte puțini oameni sunt capabili să cunoască firea dreaptă a lui Dumnezeu. Să presupunem că Dumnezeu l-ar fi eliminat pe Iov după ce Iov a fost martor pentru El: ar fi asta drept? De fapt, ar fi. De ce se numește aceasta dreptate? Cum văd oamenii dreptatea? Dacă un lucru este în conformitate cu noțiunile oamenilor, atunci lor le este foarte ușor să spună că Dumnezeu este drept; totuși, dacă nu văd acel lucru ca fiind în concordanță cu noțiunile lor – dacă este ceva ce nu sunt capabili să înțeleagă – atunci le-ar fi greu să spună că Dumnezeu este drept. Dacă Dumnezeu l-ar fi distrus pe Iov pe atunci, oamenii nu ar fi spus că El este drept. De fapt, totuși, indiferent dacă oamenii au fost sau nu corupți și dacă au fost profund corupți sau nu, trebuie Dumnezeu să Se justifice atunci când îi distruge? Ar trebui să fie nevoit să le explice oamenilor pe ce bază face acest lucru? Trebuie oare Dumnezeu să le spună oamenilor regulile pe care El le-a poruncit? Nu este nevoie. În ochii lui Dumnezeu, cineva care este corupt și care este pasibil să se împotrivească lui Dumnezeu nu are nicio valoare; orice mod în care Se va ocupa Dumnezeu de el va fi potrivit și toate sunt rânduielile lui Dumnezeu. Dacă ai fi neplăcut în ochii lui Dumnezeu și dacă El ar spune că nu Îi mai ești de niciun folos după mărturia ta și, prin urmare, te-ar distruge, ar fi și aceasta dreptatea Lui? Ar fi. S-ar putea să nu fii capabil să recunoști acest lucru din fapte chiar acum, dar trebuie să înțelegi doctrina. […] Tot ceea ce face Dumnezeu este drept. Deși s-ar putea ca oamenii să nu poată să perceapă dreptatea lui Dumnezeu, ei nu ar trebui să emită judecăți după bunul plac. În cazul în care ceva din ce face El li se pare nerezonabil oamenilor sau dacă aceștia au vreo noțiune privind acest lucru, iar asta îi determină să spună că El nu este drept, atunci sunt extrem de nerezonabili. Vezi că unele lucruri i s-au părut de neînțeles lui Petru, dar a fost sigur că înțelepciunea lui Dumnezeu era prezentă și că voia Sa bună era în acele lucruri. Oamenii nu pot înțelege totul; sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot pricepe. Astfel, a cunoaște firea lui Dumnezeu nu este un lucru ușor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Reflectând asupra expunerii cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că nu aveam o înțelegere pură a firii drepte a lui Dumnezeu. Crezusem că, dacă ne consumăm pentru Dumnezeu și rămânem fermi în mărturia noastră, atunci Dumnezeu ar trebui să ne binecuvânteze, luându-ne toate dificultățile și toată durerea și permițându-ne să trăim în binecuvântările Lui. Acest lucru mi se părea corect și echitabil; consideram că aceasta era dreptatea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, o astfel de înțelegere nu se aliniază la intenția lui Dumnezeu. Dumnezeu este Creatorul, iar oamenii sunt ființe create. Dumnezeu decide cum ne tratează și nu ar trebui să avem pretenții irezonabile de la Dumnezeu. Exact ca atunci când Iov a rămas ferm în mărturia lui: faptul că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iov a fost dreptatea Lui și chiar dacă nu îl binecuvânta pe Iov, El tot ar fi fost drept. Firea-esență a lui Dumnezeu este dreptatea. Cu toate acestea, eu nu reușisem să văd acest lucru. Consideram că dreptatea înseamnă egalitarism, echitate și justețe. Credeam că dacă mă sacrific pentru Dumnezeu, El ar trebui să mă recompenseze și să mă binecuvânteze. Această mentalitate era plină de tranzacții. Când fiul meu s-a îmbolnăvit, deși am stăruit în îndatoririle mele, în spatele stăruinței mele se ascundea intenția mea personală: să cer har de la Dumnezeu, pentru ca El să înlăture boala fiului meu. Aceasta era, de fapt, o tranzacție, nu o mărturie. Dacă n-ar fi fost boala copilului meu, motivele mele abjecte de a încerca să mă târguiesc cu Dumnezeu nu ar fi fost expuse. Am văzut înțelepciunea lui Dumnezeu lucrând și mi-am conștientizat lipsa de conștiință și de rațiune. Așadar, am luat o decizie: indiferent de boala copilului meu, mă voi supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și îmi voi îndeplini îndatoririle de ființă creată.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu există o corelare între datoria omului și dacă primește binecuvântări sau îndură nenorociri. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A primi binecuvântări se referă la binecuvântările de care se bucură când este desăvârșit după ce a experimentat judecata. A îndura nenorociri se referă la pedeapsa pe care o primește cineva atunci când nu-și schimbă firea după ce trece prin mustrare și judecată, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea. Dar, indiferent dacă primesc binecuvântări sau îndură nenorociri, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a primi binecuvântări și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a îndura nenorociri. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu este capabil să-și facă datoria, atunci asta este răzvrătirea lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că a-ți face datoria este o vocație trimisă de Ceruri. Nu are nicio legătură cu binecuvântările sau cu nenorocirile; este ceea ce ar trebui să facem. În trecut, am trăit cu noțiuni și închipuiri, crezând că, dacă puteam stărui în îndatoririle mele fără să mă plâng, chiar și atunci când dădeam de nenorociri, atunci meritam binecuvântările lui Dumnezeu și că El ar trebui să îmi țină familia în siguranță. Acum am înțeles că punctul acesta de vedere era greșit. Indiferent dacă starea copilului meu avea să se îmbunătățească sau nu și indiferent ce avea să se întâmple cu sănătatea lui, nu ar trebui să încerc să mă târguiesc cu Dumnezeu. Din acel moment, am fost dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și să îmi îndeplinesc îndatoririle și responsabilitățile. Trei zile mai târziu, am primit o scrisoare de la conducerea superioară în care eram informată despre o lucrare urgentă de care trebuia să mă ocup. Deși eram reticentă la ideea de a-mi părăsi copilul, am înțeles că nu ar trebui să trăiesc potrivit sentimentelor mele de afecțiune. Aveam și propria datorie, iar boala copilului meu era în mâinile lui Dumnezeu. Eram dispusă să îmi încredințez copilul în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui. După aceea, am plecat să îmi fac datoria.

Trei luni mai târziu, m-am întors acasă pentru a-mi vizita fiul și am aflat că soțul meu îl dusese la un medic rural pentru tratament. Starea lui se îmbunătățea treptat zi după zi. Până la sfârșitul anului, medicul ne-a spus: „Copilul acesta și-a revenit foarte rapid. Este vindecat.” Când am auzit acest rezultat, am fost extrem de încântată, mai mult decât aș putea exprima în cuvinte.

După această experiență, am înțeles întrucâtva ce înseamnă firea dreaptă a lui Dumnezeu. De asemenea, mi-am dat seama și că să urmărești să dobândești adevărul și să îți îndeplinești îndatoririle ca ființă creată sunt cele mai importante părți ale credinței în Dumnezeu. Nu ar trebui să Îi cerem lui Dumnezeu beneficii fizice, liniște în familie, să ne ferească de boli și de dezastre sau finaluri și destinații favorabile. Acestea sunt pretenții irezonabile. Dacă ne bazăm pe noțiuni și închipuiri în credința noastră, nu vom putea pătrunde niciodată în adevărul-realitate. Doar prin experiența judecății și mustrării, precum și prin încercări și prin rafinarea cuvintelor lui Dumnezeu putem dobândi adevărul și putem alunga corupția. Deși am îndurat o oarecare suferință și rafinare prin boala fiului meu, acestea au expus impuritățile mele corupte de lungă durată și punctele mele de vedere false referitoare la credința în Dumnezeu. Această experiență m-a ajutat să mă cunosc, să caut adevărul și să îmi dau seama ce fel de mărturie este aprobată de Dumnezeu. Mi-a permis să îmi corectez prompt punctele de vedere greșite și să merg pe calea corectă. Aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru mine!