de Zhao Lu, Olanda

În martie 2021, lidera mea a aranjat ca eu să mă ocup de lucrarea Evangheliei unei biserici. După ce am auzit vestea, m-am gândit: „Lucrarea Evangheliei la această biserică a fost întotdeauna mediocră. Mai mulți supraveghetori au fost puși la încercare acolo, dar lucrarea nu a fost făcută bine niciodată. Lidera vrea ca eu, o amatoare care nu s-a ocupat niciodată de lucrarea Evangheliei, să preiau conducerea. Oare asta nu doar va înrăutăți situația? Dacă preiau acest post și nu mă descurc bine, asta nu numai că va dovedi că nu am capacitatea de a lucra, dar alții ar putea spune, de asemenea, că îmi lipsește conștiința de sine și că nu am cunoaștere de sine. Probabil e mai bine să nu accept postul.” Gândindu-mă la asta, am refuzat aranjamentele liderei.

Mai târziu, lidera mea a venit să aibă părtășie cu mine, spunând că nu exista niciun candidat potrivit și că spera că voi ține cont de voia lui Dumnezeu și voi purta această povară. Când am auzit-o pe lideră spunând asta, mi-am dat seama că refuzarea acestei datorii nu era voia lui Dumnezeu. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Toți spuneți că sunteți atenți la povara lui Dumnezeu și că veți apăra mărturia Bisericii, dar cine dintre voi a fost cu adevărat atent la povara lui Dumnezeu? Întreabă-te: ești cineva care a arătat considerație pentru povara Lui? […] Poți să permiți ca intențiile Mele să fie împlinite în tine? Ți-ai oferit inima în cele mai importante momente? Ești cineva care face voia Mea? Întreabă-te și gândește-te des la asta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 13). Față-n față cu întrebările lui Dumnezeu, m-am simțit tare rușinată. Noi întâmpinam dificultăți cu lucrarea Evangheliei și în acest moment critic, trebuia să țin cont de voia lui Dumnezeu. Dar m-am temut să nu fiu expusă și să nu fiu privită cu dispreț, așa că am refuzat datoria și m-am sustras responsabilității. Am fost atât de egoistă și inutilă! Mi-am adus aminte că Dumnezeu a mai spus: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și cum cineva I-ar fi răsucit un cuțit în inimă, dar, cu toate acestea, nu a avut nici cea mai mică intenție de a nu Se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat. În cele din urmă, a fost răstignit și a devenit asemenea trupului păcătos, ducând la bun sfârșit lucrarea de răscumpărare a omenirii. S-a eliberat de cătușele morții și ale Iadului. Înaintea Lui, moartea, Iadul și Gheena și-au pierdut puterea și au fost înfrânte de El. A trăit vreme de treizeci și trei de ani, timp în care a făcut mereu tot posibilul pentru a împlini voia lui Dumnezeu în conformitate cu lucrarea lui Dumnezeu din acele vremuri, fără a se gândi la câștigul sau pierderea personală și întotdeauna cu gândul la voința lui Dumnezeu Tatăl. Astfel, după ce a fost botezat, Dumnezeu a zis «Acesta este Fiul Meu preaiubit în Care-Mi găsesc plăcerea!» Datorită slujirii Sale înaintea lui Dumnezeu, care era în armonie cu voința lui Dumnezeu, Dumnezeu a pus povara cea grea de a răscumpăra întreaga omenire pe umerii Lui și L-a împins să o ducă la bun sfârșit, iar El a fost calificat și a avut dreptul de a finaliza această sarcină importantă. De-a lungul vieții Sale, El a îndurat suferințe fără margini pentru Dumnezeu și a fost ispitit de Satana de nenumărate ori, dar niciodată nu a deznădăjduit. Dumnezeu I-a dat o însărcinare atât de covârșitoare pentru că a avut încredere în El și pentru că L-a iubit și, astfel, Dumnezeu însuși a spus: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în Care-Mi găsesc plăcerea!»” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să slujim lui Dumnezeu în armonie cu voia Lui”). „Dacă, la fel ca Isus, sunteți în măsură să vă aplecați cu toată grija asupra poverii lui Dumnezeu și să întoarceți spatele trupurilor voastre, atunci Dumnezeu vă va încredința sarcinile Lui importante ca să îndepliniți condițiile necesare pentru a-L sluji. Numai în aceste condiții veți îndrăzni să spuneți că faceți voia lui Dumnezeu și că Îi îndepliniți porunca, și numai atunci veți îndrăzni să spuneți că sunteți cu adevărat în slujba lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să slujim lui Dumnezeu în armonie cu voia Lui”). Contemplând cuvintele lui Dumnezeu, am fost foarte mișcată. Domnul Isus S-a întrupat pentru a lucra pe pământ, făcând tot ce I-a stat în putere pentru voia Tatălui. Confruntându-Se cu durerea răstignirii, deși S-a simțit slab, nu a avut nicio intenție să Se retragă sau să dea înapoi, nu a ținut niciodată cont de propriile Sale câștiguri sau pierderi și în cele din urmă, a desăvârșit lucrarea de mântuire pentru întreaga omenire. În calitate de persoană coruptă de Satana, faptul că am putut lua parte la lucrarea evanghelică a fost onoarea mea. Dacă aș refuza-o din cauza fricii mele de a fi dezvăluită, ar fi sfâșietor pentru Dumnezeu! Gândindu-mă la asta, m-am simțit deosebit de inspirată. Rolul meu era să accept fără ezitare această datorie, să fac lucrurile cât puteam eu de bine și am avut încredere că Dumnezeu mă va călăuzi. Așadar, am acceptat aranjamentul liderei și am început să supraveghez lucrarea Evangheliei. Pe atunci nu știam cum să fac bine lucrarea, așa că deseori am venit înaintea lui Dumnezeu ca să mă rog și am strigat către Dumnezeu. Ca să iasă bine o treabă, trebuie ca mai mulți oameni capabili să lucreze împreună, așa că am găsit câțiva frați și surori, care puteau purta o povară și aveau calibru bun, să preia munca și lidera noastră ne-a îndrumat și ea deseori în lucrarea noastră. În plus, frații și surorile noastre de la alte biserici ne-au împărtășit la rândul lor modul în care făceau lucrarea Evangheliei. Până în septembrie, lucrarea evanghelică a bisericii pe care o supravegheam s-a dovedit de aproape zece ori mai eficientă! Lidera mea m-a lăudat, de asemenea: „Lucrarea Evangheliei la biserica pe care o supraveghezi a fost destul de eficientă în ultima vreme.” O altă supraveghetoare a spus: „Să nu te mai consideri o amatoare!” A fost foarte satisfăcător să le aud spunând aceste lucruri. Aveam, în sfârșit, aprobarea fraților și surorilor mele în calitate de supraveghetoare calificată. Pe viitor, câtă vreme eram consecventă în îndatorirea mea și mă asiguram că lucrarea evanghelică era eficientă, nu aveam de ce să mă îngrijorez că voi fi transferată sau demisă.

Curând, lidera a aranjat ca niște personal de evanghelizare să vină la biserica noastră. Când am auzit asta, am fost puțin luată prin surprindere și am simțit o oarecare împotrivire: „Lidera transferă atât de mulți oameni! Asta nu va însemna, oare, că lucrarea noastră evanghelică va trebui să devină de câteva ori mai eficientă? E un lucru destul de dificil. Frații și surorile acestea au predicat bine Evanghelia în bisericile lor anterioare. Dacă rezultatele lor în lucrarea Evangheliei nu sunt bune la biserica de care răspund eu, nu va părea că am o capacitate de lucru scăzută și că le sunt inferioară altora? Dacă eficiența lucrării noastre nu se îmbunătățește, e posibil să fiu demisă, frații și surorile mele îmi vor cunoaște adevărata măsură, lidera va fi cu siguranță dezamăgită de mine, iar eu nu voi mai fi promovată sau cultivată niciodată! În momentul de față, sunt familiarizată cu situația din biserică. Știu că pot face treabă bună, avansăm câte puțin în fiecare lună și statutul meu de supraveghetoare este asigurat. Dar acum, cu atât de mulți oameni în plus, dacă lucrurile nu vor decurge bine pe viitor? Ar fi mai bine să mențin starea de fapt. Dacă nu accept aceste aranjamente, atunci voi obstrucționa lucrarea Evangheliei și lidera precis mă va demite. Dar nu prea mă mulțumesc cu acceptarea acestor aranjamente.” M-am așezat în fața calculatorului, uitându-mă la lista de oameni care urmau să fie transferați și m-am simțit tare frustrată. Mi-am amintit ce i-am spus liderei înainte: „Lucrarea Evangheliei ar fi mai eficientă dacă am avea mai mult personal în biserică.” Și am regretat asta. Probabil că lidera a ascultat de ce am spus, înainte de a decide să trimită mai mult personal. Dacă nu puteam produce rezultate, lidera avea să mă tragă la răspundere? Preocupată de acest lucru, m-am mișcat greu în a le da de lucru acestor noi lucrători. Lidera mi-a văzut starea și a precizat că mă protejam. De asemenea, mi-a trimis un fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă simți că poți să îndeplinești o anumită datorie, dar, în același timp, îți este teamă să nu greșești și să nu fii alungat și, prin urmare, ești timid, stagnezi și nu poți să faci progrese, atunci reprezintă aceasta o atitudine supusă? De exemplu, dacă frații și surorile tale te aleg drept conducătorul lor, atunci s-ar putea să te simți obligat să îndeplinești această datorie pentru că ai fost ales, dar tu nu privești această datorie cu o atitudine proactivă. De ce nu ești proactiv? Pentru că ai gânduri despre acest lucru și simți că: «A fi conducător nu este deloc un lucru bun. Este ca și cum ai trăi pe muchie de cuțit sau ai păși pe gheață subțire. Dacă fac o treabă bună, atunci nu va exista o recompensă specială, dar dacă-mi fac prost treaba, atunci voi fi tratat și emondat. Și a fi tratat nici măcar nu reprezintă cel mai rău lucru dintre toate. Ce se întâmplă dacă sunt înlocuit sau alungat? Dacă s-ar întâmpla asta, nu s-ar termina totul pentru mine?» În acel moment, începi să te simți încurcat. Ce este această atitudine? Aceasta înseamnă să te păzești și să înțelegi greșit. Aceasta nu este atitudinea pe care oamenii ar trebui să o aibă față de datoria lor. Este o atitudine demoralizată și negativă. […] Prin urmare, cum poți să rezolvi, de fapt, această problemă? Ar trebui să cauți în mod activ adevărul și să adopți o atitudine supusă și cooperantă. Acest lucru poate să rezolve complet problema. Timiditatea, frica și îngrijorarea sunt inutile. Există vreo legătură între posibilitatea de a fi dezvăluit și alungat și faptul de a fi conducător? Dacă nu ești conducător, va dispărea firea ta coruptă? Mai devreme sau mai târziu, trebuie să rezolvi problema firii tale corupte. În plus, dacă nu ești conducător, atunci nu vei avea mai multe oportunități de a practica și vei face progrese lente în viață, cu șanse puține să fii desăvârșit. Deși este puțin mai multă suferință în a fi conducător sau lucrător, există și multe recompense, iar dacă poți să mergi pe calea urmăririi adevărului, poți să fii desăvârșit. Ce mare binecuvântare este aceasta! Ar trebui să te supui și să cooperezi activ. Aceasta este datoria și responsabilitatea ta. Indiferent de drumul care duce înainte, ar trebui să ai o inimă plină de ascultare. Aceasta este atitudinea cu care ar trebui să îți abordezi datoria” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a dezvăluit starea. După ce numărul membrilor personalului de evanghelizare a crescut, primul lucru pe care l-am luat în considerare a fost propriul viitor și destin. M-am temut că după ce lidera a adăugat atât de mulți oameni deodată, dacă lucrarea Evangheliei nu devenea mai eficientă, urma să fiu dezvăluită și demisă, frații și surorile mele aveau să-mi cunoască cu toții adevărata măsură, lidera mă va citi și apoi nu mă va mai promova sau cultiva niciodată. Asta m-a făcut să mă tem, așa că am devenit defensivă, am înțeles greșit și mi-am dorit să evadez din acest mediu. În cuvintele lui Dumnezeu am găsit o cale de a practica. Ar trebui să mă supun mereu rânduielilor lui Dumnezeu în îndatorirea mea. Asta era responsabilitatea mea și atitudinea pe care ar trebui să o am față de datoria mea. După ce am contemplat cuvintele lui Dumnezeu, m-am calmat treptat. I-am închinat lui Dumnezeu o rugăciune de ascultare și L-am rugat să mă călăuzească prin acest mediu. După ce m-am rugat, m-am gândit la un rând din cuvântul lui Dumnezeu: „Autoritatea lui Dumnezeu și realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra destinului omenesc sunt independente de voința omenească, nu se schimbă potrivit preferințelor și alegerilor omului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Cuvintele lui Dumnezeu au fost o atenționare oportună. Momentul exact în care Evanghelia se răspândește într-un anume loc depinde în totalitate de suveranitatea lui Dumnezeu. Faptul că mult mai mulți oameni din zona mea au acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă în ultima jumătate de an era dovada că Duhul Sfânt lucra intens printre ei. Dumnezeu a vrut să câștige mai mulți oameni din rândurile lor și în acest caz, la bază a stat voia lui Dumnezeu. Date fiind acestea, să li se ceară mai multor frați și surori să lucreze împreună pentru a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu într-o și mai mare măsură era atât o tendință inevitabilă, cât și un aranjament foarte rezonabil. Evanghelia Împărăției s-a răspândit în mod cert în această regiune. Ținând cont de acest lucru, am avut ceva încredere în inima mea. Nu-mi puteam lăsa atitudinea defensivă și neînțelegerile să împiedice lucrarea Evangheliei. Trebuia să mă supun aranjamentelor lui Dumnezeu, să mă ocup cum se cuvine de lucrarea Evangheliei și să-mi fac datoria. Așadar, a doua zi dis-de-dimineață, le-am atribuit îndatoriri tuturor fraților și surorilor noi.

După aceea, am reflectat asupra motivului pentru care m-am temut întotdeauna să-mi asum răspunderea și pentru care am fost mereu atât de preocupată de reputația și statutul meu. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit puțină înțelegere de sine. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Antihriștii sunt un soi viclean, nu-i așa? Orice ar face, încuviințează și calculează acel lucru de opt sau zece ori sau chiar mai mult. Mințile lor sunt pline de gânduri despre cum să facă să aibă poziții mai stabile într-o mulțime, cum să aibă o reputație mai bună și un prestigiu mai mare, cum să obțină favoruri de la Cel de mai sus, cum să-i facă pe frați și surori să-i susțină, să-i iubească și să-i respecte și fac orice este necesar pentru a obține aceste rezultate. Pe ce cale merg ei? Pentru ei, interesele casei lui Dumnezeu, interesele bisericii și lucrarea casei lui Dumnezeu nu sunt lucrurile de care țin cont în principal, cu atât mai puțin, de care sunt preocupați. Ce gândesc ei? «Aceste lucruri nu au nicio legătură cu mine. Este fiecare om pentru el, iar diavolul îl ia pe cel mai din urmă; oamenii trebuie să trăiască pentru ei înșiși și pentru reputația și statutul propriu. Acesta este cel mai înalt obiectiv care există. Dacă cineva nu știe că ar trebui să trăiască pentru sine și să se protejeze, atunci este un imbecil. Dacă mi s-ar cere să practic conform principiilor adevărului și să mă supun lui Dumnezeu și rânduielilor casei Sale, atunci acest lucru ar depinde dacă ar exista sau nu vreun beneficiu pentru mine și dacă ar exista sau nu vreun avantaj în cazul în care o fac. Dacă nesupunerea față de rânduielile casei lui Dumnezeu aduce cu ea posibilitatea să fiu dat afară și să pierd o oportunitate de a câștiga binecuvântări, atunci mă voi supune.» Astfel, pentru a-și proteja reputația și statutul, antihriștii aleg adesea să facă unele compromisuri. Ai putea spune că, de dragul statutului, antihriștii sunt capabili să îndure orice fel de suferință și, de dragul de a avea o bună reputație, sunt capabili să plătească orice fel de preț. Zicala: «Un om măreț știe când să cedeze și când să nu cedeze», pare să fie valabilă în ceea ce-i privește. Aceasta este logica Satanei, nu-i așa? Aceasta este filosofia Satanei pentru a trăi în lume și reprezintă, totodată, principiul său de supraviețuire. Este complet dezgustător!” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a doua)”). Dumnezeu dezvăluie că antihriștii sunt mai cu seamă vicleni. Indiferent ce fac, ei au un plan în inima lor. Mereu se gândesc dacă ceea ce fac e benefic pentru prestigiul și statutul lor și cum să câștige o reputație și un statut mai înalte într-o mulțime, dar lucrarea casei lui Dumnezeu nu are nicio greutate în inimile antihriștilor. Nu o iau deloc în considerare. Oare purtarea mea nu a fost identică cu cea a unui antihrist? Când lidera m-a numit supraveghetoare, prima mea apreciere a fost că nu mă pricepeam la această îndatorire, că era prea dificilă, că dacă nu mă descurcam bine, eram susceptibilă de a fi dezvăluită ca neavând calibru sau capacitate de muncă și cât de stânjenitor ar fi să fiu demisă din cauza asta, așa încât am simțit că nu puteam accepta o astfel de îndatorire lipsită de răsplată. Când lidera a alocat mai mult personal bisericii noastre, am simțit că mai mulți oameni însemnau mai multă presiune, că urma să am răspundere mai mare și că, dacă lucrarea Evangheliei nu era la fel de eficientă precum era de așteptat, după transferul de personal, adevărata mea măsură avea să iasă la iveală și puteam sfârși prin a-mi pierde poziția, ceea ce ar fi nespus de jenant. Pentru a-mi păstra prestigiul și statutul, am fost dispusă să întârzii lucrarea bisericii, mai degrabă decât să cresc numărul membrilor personalului. Am fost atât de egoistă și demnă de dispreț! Oare nu mă purtam efectiv ca un antihrist? Reflectând la asta, am început să mă tem de ceea ce manifestam în purtarea mea, mai ales când L-am văzut pe Dumnezeu dezvăluind faptul că antihriștii pot să pară ascultători, pe dinafară, dar de fapt, asta era cu scopul de a le proteja prestigiul și statutul; ei se supun cu titlul de compromis, pentru a înșela alți oameni. M-am gândit la modul în care, atunci când lidera a alocat bisericii noastre mai mult personal de evanghelizare, am avut oarecum în sinea mea un astfel de compromis. Știam că era o concluzie inevitabilă, așa că dacă nu acceptam aranjamentul, asta urma să împiedice lucrarea Evangheliei. În cel mai bun caz, avea să-mi lezeze imaginea în inimile oamenilor și dacă lucrurile decurgeau total greșit, puteam fi transferată sau demisă. Din aceste motive, trebuia să ascult. Oare nu mă manifestam și nu acționam la fel ca antihriștii dezvăluiți de Dumnezeu? Puteam îndura orice de dragul prestigiului și statutului și m-am gândit că: „Un om deosebit știe când să cedeze și când să nu o facă.” Genul de ascultare pe care îl aveam era dezgustător și detestabil pentru Dumnezeu.

După aceea, am citit un alt fragment din cuvântul lui Dumnezeu. „Dacă cineva spune că iubește adevărul și că îl caută, dar în esență, țelul pe care îl urmărește este să iasă în evidență, să se dea mare, să-i facă pe oameni să aibă o părere bună despre el, să-și atingă propriile interese, iar îndeplinirea datoriei sale nu este pentru a-L asculta sau mulțumi pe Dumnezeu, ci, în schimb, vrea să dobândească prestigiu și statut, atunci căutarea lui este nedreaptă. În aceste condiții, când vine vorba de lucrarea bisericii, sunt faptele lui un obstacol sau ajută la progresul acestor lucruri? În mod clar, sunt un obstacol; nu o ajută să progreseze. Unii oameni se laudă că fac lucrarea bisericii, dar totuși urmăresc prestigiul și statutul propriu, își desfășoară propria activitate, își creează micul lor grup, micul lor regat – își face datoria acest fel de om? Toată lucrarea pe care o face întrerupe, perturbă și împiedică în principal biserica. Care este consecința faptului că urmărește statutul și prestigiul? Mai întâi, asta afectează modul în care aleșii lui Dumnezeu mănâncă și beau cuvântul lui Dumnezeu și cum înțeleg adevărul, le îngreunează intrarea în viață, îi împiedică să intre pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu și îi conduce pe drumul greșit – ceea ce le face rău celor aleși și îi duce la ruină. Și, în cele din urmă, ce efecte are asupra lucrării bisericii? Dezmembrare, întrerupere și împiedicare. Aceasta este consecința faptului că oamenii caută faima și statutul. Când își fac datoria în acest mod, nu putem spune că merg pe calea unui antihrist? Când Dumnezeu cere ca oamenii să-și lase la o parte prestigiul și statutul nu înseamnă că îi privează de dreptul de a alege; mai degrabă, o face pentru că, în timp ce urmăresc prestigiul și statutul, oamenii întrerup și perturbă lucrarea bisericii și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu, ba chiar pot influența și modul în care ceilalți mănâncă și beau cuvintele lui Dumnezeu și înțeleg adevărul, aceștia dobândind prin asta mântuirea lui Dumnezeu. Acesta este un fapt incontestabil. Când oamenii își urmăresc propriul prestigiu și statut, în mod sigur nu vor urmări adevărul și nu își vor îndeplini cu fidelitate datoria. Vor vorbi și vor acționa doar de dragul prestigiului și al statutului, și toată lucrarea pe care o fac, fără cea mai mică excepție, va fi de dragul acestor lucruri. A te purta și a acționa în acest fel înseamnă, fără îndoială, a merge pe calea antihriștilor; este o întrerupere și o perturbare a lucrării lui Dumnezeu și toate consecințele ei diferite împiedică răspândirea Evangheliei Împărăției și libera propagare a voii lui Dumnezeu în cadrul bisericii. Prin urmare, se poate spune cu certitudine despre calea parcursă de cei care urmăresc prestigiul și statutul că este calea împotrivirii față de Dumnezeu. Este o împotrivire intenționată împotriva Lui, contrazicându-L – înseamnă a coopera cu Satana pentru a te împotrivi lui Dumnezeu și a fi în opoziție cu El. Aceasta este natura căutării statutului și prestigiului de către oameni. Problema cu oamenii care își urmăresc propriile interese este că țelurile urmate sunt cele ale Satanei – sunt țeluri malefice și nedrepte. Când oamenii urmăresc interese personale, cum ar fi prestigiul și statutul, devin fără să știe o unealtă a Satanei, devin o pistă pentru Satana, ba mai mult, devin întruchiparea Satanei. Ei joacă un rol negativ în biserică; efectul pe care îl au asupra lucrării bisericii și asupra vieții bisericești normale și a căutării normale a aleșilor lui Dumnezeu este să tulbure și să împiedice; au un efect advers și negativ” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea întâi)”). Când lidera a mărit numărul membrilor personalului de evanghelizare, am știut clar că aveam prea puțin personal evanghelic și că în mod cert nu răspândeam Evanghelia la fel de repede cum am face-o cu mai mulți oameni. Dar în ce privește lucrarea mea la vremea respectivă, eram familiarizată cu ea. După o vreme, am progresat puțin, am fost eficientă în datoria mea, iar frații și surorile mele mă prețuiau deosebit de mult. Pentru a nu-mi pierde statutul din acel moment, am preferat ca expansiunea lucrării Evangheliei să fie mai lentă, în detrimentul creșterii numărului personalului evanghelic. Oare nu obstrucționam pur și simplu lucrarea bisericii? Ce gest egoist și vrednic de dispreț! Gândindu-mă la asta, m-am temut deosebit de mult și am regretat ce făcusem. Am dorit să mă căiesc și să mă schimb și nu am vrut să mai continui așa. Ulterior, am citit în cuvântul lui Dumnezeu cum a tratat Noe însărcinarea lui Dumnezeu și m-am simțit foarte încurajată. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „După ce a acceptat această însărcinare, citind printre rândurile cuvintelor lui Dumnezeu, judecând după tot ceea ce spusese Dumnezeu, Noe a știut că aceasta nu era o chestiune simplă, nici o sarcină ușoară. […] Deși Noe și-a dat seama și a înțeles marea dificultate a ceea ce îi încredințase Dumnezeu și cât de mari aveau să fie încercările cu care se confrunta, nu a avut nicio intenție de a refuza, ci i-a fost profund recunoscător lui Iahve Dumnezeu. De ce a fost Noe recunoscător? Pentru că Dumnezeu îi încredințase în mod neașteptat ceva atât de semnificativ și îi spusese și îi explicase personal fiecare detaliu. Și mai important, Dumnezeu îi spusese lui Noe întreaga poveste, de la început până la sfârșit, despre motivul pentru care trebuia construită arca. Aceasta era o chestiune a planului de gestionare al lui Dumnezeu, era treaba personală a lui Dumnezeu și, din moment ce îi spusese despre aceasta, Noe a simțit importanța ei. În concluzie, judecând după aceste semne diferite, judecând după tonul vorbirii lui Dumnezeu și diferitele aspecte împărtășite de Dumnezeu lui Noe, acesta din urmă a putut simți importanța faptului că Dumnezeu i-a încredințat lui construirea arcei, a putut aprecia acest lucru în inima sa și nu a îndrăznit să-l trateze cu ușurință, nici să treacă cu vederea vreun detaliu” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Anexa trei: Divagația a treia: cum Noe și Avraam au auzit cuvintele lui Dumnezeu și L-au ascultat (Partea a doua)”). „Confruntat cu tot felul de dificultăți, greutăți și provocări, Noe nu s-a dat în lături. Când unele dintre sarcinile sale de inginerie mai dificile au eșuat frecvent și au suferit daune, chiar dacă Noe se simțea tulburat și neliniștit în inima lui, când se gândea la cuvintele lui Dumnezeu, când își amintea de fiecare cuvânt pe care Dumnezeu i l-a poruncit și de preamărirea lui Dumnezeu pentru el, atunci se simțea deseori extrem de motivat: «Nu pot să renunț, nu pot tăgădui ceea ce Dumnezeu mi-a poruncit și mi-a încredințat să fac; aceasta este însărcinarea dată de Dumnezeu și, din moment ce am acceptat-o, din moment ce am auzit cuvintele rostite de Dumnezeu și glasul lui Dumnezeu și, din moment ce am acceptat acest lucru de la Dumnezeu, atunci ar trebui să mă supun în mod absolut, lucru care ar trebui realizat de o ființă umană.» Prin urmare, indiferent cu ce fel de dificultăți s-a confruntat, indiferent ce fel de batjocură sau denigrare a întâmpinat, indiferent cât de epuizat i-a devenit trupul, cât de slăbit, el nu s-a lepădat de ceea ce îi fusese încredințat de Dumnezeu și a păstrat constant în minte fiecare cuvânt despre ceea ce spusese și poruncise Dumnezeu. Indiferent cum se schimbau împrejurimile lui, oricât de mare era dificultatea cu care se confrunta, el avea încredere că nimic din toate acestea nu va dura la nesfârșit, că doar cuvintele lui Dumnezeu nu vor trece niciodată și doar ceea ce a poruncit Dumnezeu să se facă trebuia îndeplinit. Noe a avut în el credința adevărată în Dumnezeu și ascultarea pe care trebuia să o aibă și a continuat să construiască arca pe care Dumnezeu îi ceruse să o construiască. Zi după zi, an după an, Noe a îmbătrânit, dar credința lui nu s-a diminuat și nu a existat nicio schimbare în atitudinea și hotărârea lui de a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu. Deși au existat momente în care trupul lui s-a simțit obosit și slăbit, s-a îmbolnăvit și, în inima lui, era slab, hotărârea și perseverența lui de a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu și de a asculta cuvintele lui Dumnezeu nu s-au diminuat. Pe parcursul anilor în care Noe a construit arca, el a practicat ascultarea și supunerea față de cuvintele pe care le spusese Dumnezeu și a practicat unul dintre adevărurile importante cu privire la o creatură a lui Dumnezeu și îndeplinirea de către o persoană obișnuită a însărcinării date de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Anexa trei: Divagația a treia: cum Noe și Avraam au auzit cuvintele lui Dumnezeu și L-au ascultat (Partea a doua)”). Am contemplat cuvintele lui Dumnezeu și am văzut că Noe era plin de recunoștință față de însărcinarea lui Dumnezeu. I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru l-a înălțat și a avut încredere în el. Noe știa că a construi o arcă era un proiect imens, că avea să dureze mult timp și că va întâmpina dificultăți incomensurabile pe viitor. Cu toate astea, Noe nu a ezitat să accepte însărcinarea lui Dumnezeu și nu s-a lenevit nici măcar o clipă. S-a apucat efectiv să pregătească diversele materiale și lucruri necesare pentru a construi arca. Pe parcursul acestei perioade, a trebuit să înfrunte tot soiul de dificultăți: a fost înțeles greșit de familia sa și ponegrit de rudele și prietenii săi. Presiunea emoțională cu care s-a confruntat a fost enormă și procesul trebuie să fi fost inimaginabil de greu. Dar indiferent de dificultățile întâmpinate, Noe nu a renunțat niciodată și cu veritabilă credință și ascultare față de Dumnezeu, a continuat să construiască arca. Dumnezeu spune: „Noe a practicat ascultarea și supunerea față de cuvintele spuse de Dumnezeu și a practicat unul dintre adevărurile importante cu privire la o creatură a lui Dumnezeu și îndeplinirea de către o persoană obișnuită a însărcinării date de Dumnezeu.” Atitudinea lui Noe față de însărcinarea lui Dumnezeu m-a rușinat și m-a inspirat. Mâncasem și băusem mult mai mult din cuvântul lui Dumnezeu decât Noe, totuși, când expansiunea lucrării Evangheliei lui Dumnezeu a necesitat cooperarea mea, mi-am dorit doar să-mi protejez prestigiul și statutul și nu am ținut deloc cont de voia lui Dumnezeu. Am fost cu adevărat egoistă și demnă de dispreț și Îi datoram lui Dumnezeu prea mult! Răspândirea Evangheliei Împărăției este dorința stringentă a lui Dumnezeu și indiferent ce dificultăți întâmpinăm, Dumnezeu ne va călăuzi și ne va îndruma. Mai mult decât atât, există atât de mulți frați și surori cu care putem comunica. Adesea, liderii noștri ne oferă și ei părtășie și îndrumare. M-am gândit cu atenție și mi-am dat seama că dificultățile mele nici nu se comparau cu cele ale lui Noe. Știam că trebuia să îl imit pe Noe făcându-mi bine datoria cu credință și ascultare față de Dumnezeu și bazându-mă pe Dumnezeu pentru a extinde lucrarea Evangheliei pe plan local. Ulterior, am găsit frați și surori care supravegheau lucrarea Evangheliei în alte biserici și am discutat cu ei cum să fac mai eficientă lucrarea Evangheliei. Mi-au dat unele sfaturi și idei și pas cu pas, am pus în practică aceste sugestii.

După ce a trecut ceva timp, am primit un număr mare de oameni care cercetau adevărata cale. În fiecare zi, mulți oameni acceptau lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Cu toate astea, tot nu aveam suficient personal pentru udare. Dacă acești nou-veniți nu puteau pune o temelie întru adevărata cale din cauza unei lipse a udării, puteau fi perturbați de forțele malefice ale antihriștilor. Gândul m-a făcut să mă simt foarte vinovată și că le datoram enorm acestor nou-veniți. Pe atunci, nu am știut ce să fac. Atât de neliniștită am fost, încât am început să plâng în hohote, dar chiar în clipa în care m-am simțit neputincioasă, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu afirmă: „Când se întâmplă lucruri, toată lumea ar trebui să se roage mai mult împreună și să aibă o inimă care-L venerează pe Dumnezeu. Oamenii nu ar trebui să se bazeze sub nicio formă pe propriile idei pentru a acționa în mod arbitrar. Atât timp cât oamenii gândesc și simt la fel în rugăciunea către Dumnezeu și în căutarea adevărului, atunci ei vor putea obține luminarea și iluminarea lucrării Duhului Sfânt și vor fi capabili să obțină binecuvântările lui Dumnezeu. Ce a spus Domnul Isus? («Dacă doi dintre voi se înțeleg pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, Care este în ceruri. Căci unde sunt adunați doi sau trei în Numele Meu, acolo, în mijlocul lor, sunt și Eu!» [Matei 18:19-20].) Ce problemă ilustrează aceasta? Arată că omul nu se poate îndepărta de Dumnezeu, că omul trebuie să se bazeze pe Dumnezeu, că omul nu poate să facă lucrurile de unul singur și că nu este acceptabil să meargă pe propria cale. Ce înseamnă când spunem că omul nu poate să facă lucrurile de unul singur? Înseamnă că trebuie să colaborați armonios, să faceți lucruri cu o singură inimă și o singură minte și să aveți un scop comun. În mod colocvial, se poate spune că «Bețele dintr-un mănunchi nu pot fi rupte». Prin urmare, cum puteți deveni asemeni unui mănunchi de bețe? Trebuie să fiți în acord, iar atunci Duhul Sfânt va lucra” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a oferit calea și direcția. Așadar, am luat această dificultate și am discutat-o cu supraveghetorii fiecărui grup și am căutat soluții împreună. Era o povară pe care o împărțeam cu toții și ne-am oferit voluntar să trimitem niște frați și surori din grupurile noastre să-i ude pe nou-veniți, ceea ce a ușurat problema în cadrul bisericilor. Până la sfârșitul lui decembrie, rezultatele lucrării evanghelice din biserica noastră erau de zece ori mai bune decât cele din urmă cu șase luni. La vremea respectivă, frații și surorile mele au fost atât de încântați, încât au plâns, și am fost și eu tare încântată. I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii pentru îndrumarea Sa! Lucrarea lui Dumnezeu e făcută de Însuși Dumnezeu și oamenii doar cooperează. M-am simțit, de asemenea, foarte vinovată și rușinată pentru că dorința mea de a-mi menține prestigiul și statutul aproape că a împiedicat lucrarea Evangheliei.

După o vreme, am văzut că sora mea parteneră care supraveghea lucrarea bisericii era puțin prea ocupată. Am vrut să ajut prin a o scuti de o parte din povara ei și ea a acceptat bucuroasă. Dar după ce am început să fac lucrarea, am aflat că era mult mai complicată decât mi-am imaginat. Îmi lipsea experiența de muncă și nu mă pricepeam să folosesc adevărul ca să rezolv probleme. M-am temut de ce o să creadă ceilalți despre mine dacă nu făceam bine lucrarea. Aveau să simtă că nu dețineam realitățile adevărului și că nu eram bună de nimic? Astfel, în calitate de supraveghetoare, nu aveam să dispun de nicio modalitate de a mă face recunoscută printre ei. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât simțeam că postul ăsta era riscant și că nu ar trebui să îl accept. Am regretat că am perceput lucrurile într-un mod atât de simplu și am vrut să găsesc o scuză pentru a o convinge pe sora mea parteneră să facă munca de monitorizare. Atunci mi-am adus aminte de experiența eșecului meu de mai demult. Mi-am dat seama că iar îmi apăram reputația și mi-am amintit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu. „Pentru toți cei care își îndeplinesc datoria, oricât de profund sau superficial ar fi înțelege adevărul, cel mai simplu mod de practică prin care să intre în realitatea adevărului este să se gândească, în toate, la interesele casei lui Dumnezeu și să renunțe la dorințele egoiste, la intențiile individuale, la motive, mândrie și statut. Să pună interesele casei lui Dumnezeu pe primul loc – măcar atât ar trebui să facă un om. Dacă o persoană care își îndeplinește datoria nu poate face nici măcar atât, atunci cum se poate spune că își face datoria? Asta nu înseamnă a-ți îndeplini datoria” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin înlăturarea firii corupte”). Cuvântul lui Dumnezeu a fost o atenționare oportună că ar trebui să renunț la statutul meu și să pun pe primul loc lucrarea bisericii. Biserica avea atât de multă lucrare de îndeplinit și sora mea parteneră era prea ocupată, dar eu tot mai aveam ceva timp și energie, așa că ar trebui să împart povara. Dacă aș încerca să-mi pun partenera să facă lucrarea asta ca să-mi păstrez reputația, ar fi doar un gest egoist și vrednic de dispreț. Așa că am renunțat la idee. Voiam să-mi dau toată silința să fac bine treaba asta.

Faptul că am scăpat din chingile prestigiului și statutului, că pot ține cont de povara lui Dumnezeu cu inima sinceră și că-mi fac datoria cât pot eu de bine reprezintă în totalitate rezultatele obținute prin cuvintele lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!