de Guang Chun, China

În iulie 2023, am început să îndeplinesc îndatoririle de conducătoare în biserică. În august, am rânduit o întâlnire cu un frate pentru o adunare, dar în seara de dinaintea adunării, el a fost arestat. Când am auzit vestea, m-am simțit puțin neliniștită în inima mea: „Dacă fratele ar fi venit la adunare și poliția l-ar fi urmărit, atunci m-ar fi arestat și pe mine. Ce aproape a fost!” Am început să mă gândesc: „Acum, poliția arestează nebunește credincioși în Dumnezeu. Dacă mai rânduiesc întâlniri cu alți oameni pentru a avea părtășie despre lucrare, risc să fiu arestată oricând. De acum încolo, o să monitorizez lucrarea bisericii prin scrisori, de acasă. Așa, riscul de arestare e mai mic.” Prin urmare, mi-am anulat planurile de a mă întâlni cu frații și cu surorile. Mai târziu, am fost vândută de o iudă, astfel că poliția a intrat în posesia informațiilor despre identitatea mea și a descoperit că eram conducătoare. Imediat după, am primit o scrisoare de acasă în care scria că mai mulți polițiști, cu fotografia mea în mână, veniseră la noi să mă aresteze. Tata le-a zis că nu sunt acasă, iar polițiștii au replicat: „Spuneți-i fiicei dumneavoastră să se întoarcă și să se predea la secția de poliție. Dacă nu se întoarce, o dăm în urmărire generală!” După ce am citit scrisoarea de acasă, am simțit o greutate imensă în suflet: „Poliția știe că sunt conducătoare și a venit acasă cu fotografia mea să mă caute. Vor chiar să mă dea în urmărire! Dacă sunt arestată de poliție, cu siguranță mă vor tortura pentru a obține o mărturisire, și mă vor forța să divulg informații despre fondurile bisericii și să-i vând pe frați și pe surori. Dacă nu zic nimic, chiar dacă nu mă omoară în bătaie, o să mă bată până rămân invalidă! Stau așa de prost cu sănătatea. Cum o să pot îndura torturile PCC-ului? Dacă nu pot rămâne fermă în mărturia mea și devin o iudă, atunci n-o să am un final bun și, deși cred în Dumnezeu, n-o să fiu mântuită.” Apoi, mi-a venit în minte imaginea cu frați și surori torturați după arestare și m-am speriat foarte tare: „E prea periculos să faci datoria de conducător. Dacă aș fi o credincioasă de rând, nu aș fi ajuns o țintă principală pentru arestarea de către PCC și nu ar trebui să înfrunt riscul morții.” În acea perioadă, eram adesea îngrijorată și anxioasă din cauza asta. Mi-era foarte teamă că într-o zi voi ajunge pe mâna poliției și nu-mi puteam calma inima pentru a-mi face datoria.

Într-o dimineață de septembrie, am primit o scrisoare de la o soră care mă găzduise în trecut. Spunea că, după ce mă mutasem de la ea, într-o noapte, pe la 11 și ceva, peste zece polițiști i-au înconjurat casa. Sora n-a îndrăznit să deschidă ușa, așa că polițiștii au folosit o platformă de ridicare ca să urce la fereastra de la etajul doi și au intrat direct prin geam, percheziționând casa. Au căutat câteva ore, dar au plecat cu mâna goală. Când am citit mesajul, am încremenit. Cu doar o lună înainte, eu stătusem în casa aceea. Dacă nu aș fi plecat, aș fi fost arestată. De îndată ce mi-am imaginat un număr mare de polițiști venind să mă aresteze, m-a cuprins frica și am simțit că e mult prea riscant să fii conducător. N-am putut să nu mă plâng: „Ce bine ar fi fost să nu fiu conducătoare! Atunci nu aș mai fi urmărită de poliție. Dacă sunt arestată, mă tem că n-o să scap cu viață. Sunt încă așa de tânără și nici n-am dobândit adevărul în credința mea în Dumnezeu. Dacă poliția mă omoară în bătaie, oare n-o să pierd șansa la mântuire? Toate consumările mele din toți acești ani de credință în Dumnezeu nu vor fi în zadar?” În zilele acelea, trăiam în îngrijorare și spaimă și voiam să găsesc pe cineva să-mi preia datoria. Credeam că așa aș putea evita urmărirea și arestarea de către PCC. Totuși, oamenii din biserică erau continuu arestați. Mulți conducători și lucrători fuseseră și ei prinși. Dacă demisionam atunci, nu doar că lucrarea bisericii ar fi avut de suferit, dar aș fi săvârșit și o fărădelege. Din conștiință, nu am demisionat, dar nu mai aveam nicio vlagă în inimă. Pe atunci, biserica ducea lipsă de conducători și lucrători, iar unii frați și unele surori, de teama arestării, trăiau în negativism și slăbiciune. Diversele elemente ale lucrării intraseră practic într-un impas. Deși vedeam toate aceste probleme din biserică, nu aveam nicio tragere de inimă să le rezolv. În schimb, trăiam zilnic în îngrijorare, temându-mă că, într-o zi, voi ajunge pe mâna poliției și voi suferi chinuri fără sfârșit. Tocmai când mă simțeam fricoasă și neajutorată, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, când poliția m-a dat în urmărire și a încercat să mă aresteze, n-am mai vrut să-mi fac datoria de conducătoare. Știu că, făcându-mi datoria așa, nu am deloc loialitate față de Tine, dar mi-e și teamă să nu fiu arestată. Dumnezeule drag, fie ca Tu să mă luminezi și să mă conduci ca să mă pot supune.”

După aceea, i-am vorbit deschis unei surori despre starea mea. Sora a căutat pentru mine două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Atunci când oamenii nu reușesc să vadă clar lucrurile, să înțeleagă, să accepte sau să se supună mediilor orchestrate de Dumnezeu și suveranității Sale și când înfruntă diverse dificultăți în viețile lor cotidiene sau când acestea depășesc ceea ce pot suporta oamenii normali, în subconștient, ei simt tot felul de griji și anxietăți și chiar tulburare. Nu știu cum va fi ziua de mâine sau cea de după, sau cum va fi viitorul lor și, astfel, se simt tulburați, anxioși și îngrijorați în legătură cu tot felul de lucruri. Ce context provoacă aceste emoții negative? Acela în care nu cred în suveranitatea lui Dumnezeu – adică sunt incapabili să creadă în ea și s-o înțeleagă și, în inimile lor, nu au deloc o credință sinceră în Dumnezeu. Chiar dacă ar vedea cu ochii lor faptele suveranității lui Dumnezeu, nu le-ar înțelege sau nu le-ar crede. Nu cred că Dumnezeu deține suveranitatea asupra sorții lor, că viețile lor sunt în mâinile lui Dumnezeu și, astfel, în inimile lor, apare neîncrederea față de suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, iar atunci apar plângeri și ei sunt incapabili să se supună” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. „Dacă oamenii urmăresc adevărul, nu se vor împotmoli în aceste dificultăți și nu se vor cufunda în emoțiile negative de tulburare, anxietate și îngrijorare. Dimpotrivă, dacă nu urmăresc adevărul, aceste dificultăți tot sunt prezente înlăuntrul lor și care va fi rezultatul? Ele te vor încurca astfel încât să nu fii capabil să scapi și, dacă nu ești în stare să le înlături, în cele din urmă, vor deveni emoții negative care se vor lega în noduri în adâncul inimii tale; îți vor afecta viața normală și îndeplinirea normală a îndatoririlor tale și te vor face să te simți asuprit și incapabil să găsești o cale de eliberare – acesta este rezultatul pe care îl vor avea asupra ta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că trăiam în neliniște și îngrijorare fiindcă nu înțelegeam suveranitatea lui Dumnezeu și nu mă puteam supune acesteia. Când poliția m-a dat în urmărire, trăiam în șovăială și frică, temându-mă că, dacă aș fi fost arestată de poliție și omorâtă în bătaie, aș fi pierdut șansa la mântuire. Ca să mă protejez, m-am gândit să renunț la datoria de conducătoare. Nu eram dispusă să mă supun suveranității lui Dumnezeu și nu căutam intenția Sa, nici nu reflectam asupra mea ca să mă cunosc și să trag învățăminte. Mi-am dat seama că, dacă starea mea ar fi continuat așa, ar fi fost foarte periculos pentru mine. Citind aceste două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles intenția Lui. Trebuia să caut adevărul ca să-mi rezolv starea și nu puteam continua să trăiesc în emoții negative; asta mi-ar fi afectat intrarea în viață și datoria. Apoi, mi-am adus starea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, implorându-L să mă conducă în timp ce experimentam această împrejurare.

După rugăciune, mi-am liniștit inima și am reflectat la starea mea din acea perioadă. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „În afară de a ține cont de propria siguranță, la ce se mai gândesc anumiți antihriști? Ei spun: «În momentul acesta, mediul nostru nu este favorabil, așadar, hai să ne facem mai puțin apariția în public și să predicăm mai puțin Evanghelia. În felul acesta, este mai puțin probabil să fim prinși, iar lucrarea bisericii nu va fi distrusă. Dacă evităm să fim prinși, nu ne vom transforma în iude și atunci vom fi capabili să rămânem în viitor, nu-i așa?» Nu există antihriști care folosesc astfel de scuze ca să inducă în eroare frații și surorile? Unii antihriști se tem foarte mult de moarte și duc existențe abjecte; de asemenea, le plac reputația și statutul și sunt dispuși să-și asume roluri de conducere. Deși știu că: «Nu este ușor să-mi asum lucrarea unui conducător – dacă marele balaur roșu află că am fost făcut conducător, voi deveni faimos și s-ar putea să fiu pus pe lista celor căutați și, de îndată ce voi fi prins, viața îmi va fi în pericol», pentru a se deda la beneficiile statutului, nu țin cont de aceste pericole. Când slujesc drept conducători, doar se complac în plăcerile trupești și nu se implică în lucrări concrete. În afară de faptul că se implică puțin în corespondența cu diverse biserici, nu fac nimic altceva. Se ascund într-un loc și nu se întâlnesc cu nimeni, rămânând izolați, iar frații și surorile nu știu cine este conducătorul lor – atât de mult se tem. Așadar, nu este corect să spunem că ei sunt conducători doar cu numele? (Ba da.) Nu se implică în nicio lucrare concretă în calitate de conducători; nu sunt preocupați decât să se ascundă. Când alții îi întreabă: «Cum este să fii conducător?» ei vor spune: «Sunt incredibil de ocupat și, pentru siguranță, trebuie să mă mut întruna. Acest mediu îmi provoacă atât de multă neliniște încât nu mă pot concentra asupra lucrării mele.» Au întotdeauna senzația că mulți ochi îi privesc și nu știu unde se pot ascunde în siguranță. În afară că se deghizează, se ascund în diferite locuri și nu rămân într-o singură locație, nu fac nicio lucrare concretă în fiecare zi. Există astfel de conducători? (Da.) Ce principii urmează ei? Acești oameni spun: «Un iepure viclean are trei vizuini. Ca iepurele să se păzească de atacul unui prădător, trebuie să pregătească trei vizuini în care să se ascundă. Dacă o persoană întâmpină pericolul și trebuie să scape, dar nu are unde să se ascundă, este acceptabil? Trebuie să învățăm de la iepuri! Animalele create ale lui dumnezeu au această capacitate de a supraviețui, iar oamenii ar trebui să învețe de la ele.» De când și-au asumat roluri de conducere, au ajuns să-și dea seama de această doctrină și chiar cred că au înțeles adevărul. De fapt, sunt extrem de înspăimântați. De îndată ce aud despre un conducător care a fost denunțat la poliție pentru că locul în care trăia era nesigur sau despre un conducător care a devenit o țintă a spionilor marelui balaur roșu, pentru că ieșea prea des să-și facă datoria și interacționa cu prea mulți oameni și cum acești oameni au ajuns să fie arestați și condamnați, se înspăimântă imediat. Se gândesc: «O, nu, oare eu voi fi următorul arestat? Trebuie să învăț din asta. Nu ar trebui să fiu prea activ. Dacă pot evita să fac o parte din lucrarea bisericii, nu o voi face. Dacă pot evita să-mi fac apariția în public, nu o voi face. Voi lucra cât de puțin posibil, voi evita să ies, voi evita să interacționez cu oamenii și mă voi asigura că nimeni nu știe că sunt conducător. În zilele noastre, cine-și poate permite să-i pese de altcineva? Doar a rămâne în viață este o provocare!» De când și-au asumat rolul de conducător, în afară de faptul că poartă o geantă și se ascund, nu fac nicio lucrare. Trăiesc cu sufletul la gură, cu teama constantă de a fi prinși și condamnați. Să presupunem că aud pe cineva spunând: «Dacă vei fi prins, vei fi ucis! Dacă nu ai fi conducător, dacă ai fi doar un credincios obișnuit, s-ar putea să fii eliberat după ce doar plătești o amendă mică, dar întrucât ești conducător, e greu de spus. Este prea periculos! Unii conducători sau lucrători care au fost prinși au refuzat să dea informații și au fost omorâți în bătaie de polițiști.» Odată ce aud despre cineva care a fost omorât în bătaie, frica lor se intensifică și devin și mai înspăimântați să lucreze. În fiecare zi, nu se gândesc decât cum să evite să fie prinși, cum să evite să-și facă apariția în public, cum să evite să fie supravegheați și cum să evite contactul cu frații și surorile lor. Își frământă mintea, gândindu-se la aceste lucruri și uită complet de îndatoririle lor. Sunt aceștia oameni loiali? Pot astfel de oameni să se ocupe de vreo lucrare? (Nu, nu pot.) Astfel de oameni sunt doar fricoși și nu-i putem caracteriza categoric drept antihriști, doar pe baza acestei manifestări, dar care este natura acestei manifestări? Esența acestei manifestări este aceea a unui neîncrezător. Ei nu cred că Dumnezeu poate proteja siguranța oamenilor și cu siguranță nu cred că, dacă se dedică consumării pentru Dumnezeu înseamnă că se dedică adevărului și că acesta este un lucru pe care Dumnezeu îl aprobă. În inimile lor, nu se tem de Dumnezeu; se tem numai de Satana și de partidele politice ticăloase. Nu cred în existența lui Dumnezeu, nu cred că totul este în mâinile Lui și cu siguranță nu cred că Dumnezeu va aproba o persoană care sacrifică totul de dragul Lui și pentru a-I urma calea și a duce la bun sfârșit însărcinarea dată de El. Nu pot vedea nimic din toate astea. În ce cred ei? Cred că, dacă pică în mâinile marelui balaur roșu, vor avea un final prost, că ar putea fi condamnați sau chiar ar putea risca să-și piardă viețile. În inimile lor, țin cont doar de propria siguranță și nu de lucrarea bisericii. Nu sunt aceștia neîncrezători? (Ba da, sunt.) Ce spune Biblia? «Cel ce-și va pierde viața de dragul Meu, o va găsi» (Matei 10:39). Cred aceste cuvinte? (Nu, nu le cred.) Dacă li se cere să-și asume un risc în timp ce-și fac datoria, își vor dori să se ascundă și să nu lase pe nimeni să-i vadă – vor vrea să fie invizibili. Atât de mult se tem. Nu cred că Dumnezeu este sprijinul omului, că totul este în mâinile lui Dumnezeu, că dacă un lucru merge prost sau dacă sunt cu adevărat prinși, e permis de Dumnezeu și că oamenii ar trebui să aibă inimi supuse. Acești oameni nu au aceste inimi, această înțelegere sau această pregătire. Cred ei cu adevărat în Dumnezeu? (Nu, nu cred.) Nu este esența acestei manifestări aceea a unui neîncrezător? (Ba da.) Așa stau lucrurile. Astfel de oameni sunt extraordinar de fricoși, teribil de înspăimântați și se tem de suferința fizică și să nu li se întâmple ceva rău. Devin la fel de înfricoșați ca niște păsări sperioase și nu-și mai pot îndeplini lucrarea” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Dumnezeu expune faptul că antihriștii se gândesc doar la propria siguranță de îndată ce se confruntă cu o împrejurare periculoasă în îndatoririle lor. Ei nu sunt loiali datoriei lor și nu iau în considerare interesele casei lui Dumnezeu. Acest fel de persoană nu are loc pentru Dumnezeu în inima sa și nu crede în suveranitatea Lui. Sunt neîncrezători. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-a fost rușine și m-am întristat. Nu-mi dădusem seama că eram la fel de egoistă și de detestabilă ca un antihrist. Rânduisem o întâlnire cu un frate pentru o adunare, iar el fusese arestat cu o zi înainte. Faptul că am putut scăpa de arestare s-a datorat ocrotirii lui Dumnezeu. Totuși, nu I-am mulțumit lui Dumnezeu și nu mi-am făcut datoria cum se cuvine, ci m-am gândit doar cum să mă pun la adăpost, lăsând deoparte lucrarea bisericii. Mai mult, când am aflat că poliția fusese la mine acasă să mă aresteze și că voiau să mă dea în urmărire, că familia gazdă la care stătusem anterior fusese percheziționată, și când am văzut că PCC mobiliza atâtea forțe ca să mă aresteze, m-am înfricoșat. Ca să mă protejez, nici măcar nu am îndrăznit să-mi fac datoria de conducătoare. În timp ce biserica suferea persecuția și arestările din partea PCC, eu, în calitate de conducătoare, ar fi trebuit să protejez interesele bisericii și să gestionez prompt și bine urmările. În plus, rezultatele diverselor elemente ale lucrării din biserică erau în declin, iar frații și surorile mele trăiau în negativism și șovăire, având nevoie de părtășie despre adevăr care să-i ajute și să-i sprijine. Toată această lucrare trebuia făcută, dar, pentru a evita arestarea, la fiecare pas, unelteam pentru propria mea siguranță și cale de scăpare; nu aveam tragere de inimă să-mi fac datoria, iar problemele din biserică nu erau rezolvate la timp. După cum spune zicala: „Adevăratele sentimente se văd la necaz.” Puteam să mă țin de datoria mea în vremuri normale, când interesele mele nu erau afectate, dar acum, când o împrejurare periculoasă se abătuse asupra mea, devenisem ca o broască țestoasă lașă, care se retrage în carapace ca să se protejeze. Aceasta era adevărata mea statură. Crezusem în Dumnezeu și citisem atâtea cuvinte ale Sale, dar în momentul critic, nu am adus nicio mărturie a practicării adevărului și nu aveam câtuși de puțin dorința de a proteja interesele bisericii. Eram la fel de egoistă și de detestabilă ca un antihrist. M-am simțit tristă, plină de mustrări de conștiință și m-am urât pentru că eram atât de egoistă. Eram cu adevărat nevrednică de o datorie atât de importantă! M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, sunt prea egoistă! În momentul critic, nu am arătat nicio loialitate. Dumnezeule drag, fie ca Tu să mă luminezi și să mă conduci să mă cunosc, ca să mă pot ține de datoria mea în această împrejurare.”

Mi-am amintit de cuvintele lui Dumnezeu: „Toți oamenii corupți trăiesc pentru ei înșiși. Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate – aceasta este sintetizarea naturii umane. Oamenii cred în Dumnezeu pentru binele lor; când se leapădă de lucruri și se consumă pentru Dumnezeu, o fac pentru a fi binecuvântați, iar când Îi sunt loiali, o fac tot pentru a fi răsplătiți. Pe scurt, totul este făcut cu scopul de a fi binecuvântați, răsplătiți și de a intra în Împărăția Cerurilor. În societate, oamenii lucrează pentru beneficiul lor și, în casa lui Dumnezeu, fac o datorie pentru a fi binecuvântați. Tocmai pentru a obține binecuvântări, oamenii se leapădă de toate și pot să îndure multă suferință. Nu există dovadă mai bună a naturii satanice a omului. Oamenii ale căror firi s-au schimbat sunt diferiți, simt că sensul vine din a trăi conform adevărului, că baza faptului de a fi om este supunerea față de Dumnezeu, teama de Dumnezeu și ferirea de rău, că acceptarea însărcinării date de Dumnezeu este o responsabilitate perfect normală și justificată, că doar oamenii care îndeplinesc îndatoririle unei ființe create de Dumnezeu sunt vrednici să fie numiți umani – și că, dacă nu sunt capabili să-L iubească pe Dumnezeu și să-I răsplătească dragostea, nu sunt potriviți să fie numiți oameni. Ei simt că a trăi pentru sine este ceva gol și lipsit de sens, că oamenii ar trebui să trăiască pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, a-și îndeplini bine îndatoririle și a trăi vieți cu însemnătate, astfel încât, chiar și atunci când le vine vremea să moară, se vor simți mulțumiți și nu vor avea nici cel mai mic regret, și nu vor fi trăit în zadar” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Oamenii cred în Dumnezeu pentru a fi binecuvântați, răsplătiți, încoronați. Nu există acest lucru în inima fiecăruia? Este cert că există. Deși oamenii nu vorbesc deseori despre asta, ba chiar își ascund motivul și dorința de a obține binecuvântări, această dorință și acest motiv din adâncul inimilor oamenilor au fost întotdeauna de nezdruncinat. Indiferent câtă teorie spirituală înțeleg oamenii, ce cunoștințe experiențiale au, ce datorie pot să îndeplinească, câtă suferință îndură sau cât de mare e prețul pe care-l plătesc, ei nu renunță niciodată la motivația pentru binecuvântări adânc ascunsă în inimile lor și întotdeauna trudesc în tăcere în folosul ei. Nu este acesta lucrul cel mai adânc îngropat în inimile oamenilor? Fără această motivație de a primi binecuvântări, cum te-ai simți? Cu ce atitudine ți-ai îndeplini datoria și L-ai urma pe Dumnezeu? Ce ar deveni oamenii dacă s-ar descotorosi de această motivație de a primi binecuvântări care este ascunsă în inimile lor? E posibil ca mulți oameni să devină negativi, în vreme ce unii ar deveni demotivați în îndatoririle lor. Și-ar pierde interesul în credința lor în Dumnezeu, de parcă sufletul lor ar fi dispărut. Ar părea că le-a fost smulsă inima. De aceea spun că motivația pentru binecuvântări este ceva ascuns adânc în inimile oamenilor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). Din cuvintele lui Dumnezeu am văzut că, atunci când oamenii fac lucrurile doar pentru interesele lor, ei trăiesc după otrăvuri satanice, considerând „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate” drept o regulă a supraviețuirii, făcând doar lucruri care le aduc lor beneficii. Eram exact acest gen de persoană. Când începusem să-mi fac datoria de conducătoare, nicio împrejurare periculoasă nu se abătuse asupra mea. Știam că, făcând această datorie, aveam să înțeleg mai multe adevăruri și aveam să pot strânge multe fapte bune, așa că am acceptat-o fără șovăială. Totuși, când i-am văzut pe frații și pe surorile mele fiind arestați, iar poliția hăituindu-mă și dându-mă în urmărire, m-am temut că, dacă aș fi fost arestată de poliție și omorâtă în bătaie, aș fi pierdut șansa de a fi mântuită. Așa că am început să chibzuiesc și să uneltesc pentru mine însămi, și am început să simt că îmi asumam un risc mare făcând datoria de conducătoare. Ba chiar m-am plâns că biserica rânduise ca eu să fac o datorie atât de importantă și am vrut să renunț la ea. La fiecare pas, mă gândeam la propria mea destinație și nu arătam absolut nicio loialitate sau supunere față de Dumnezeu. Eram prea egoistă! Dacă nu aș fi fost dezvăluită, aș fi continuat să cred că a putea să mă lepăd de lucruri și să mă consum făcându-mi datoria însemna a arăta loialitate față de Dumnezeu. Abia acum, în sfârșit, mi-am dat seama că toate consumările mele din trecut fuseseră pătate de intenții și necurății: erau pentru a dobândi binecuvântări; erau o încercare de a face un târg cu Dumnezeu. Aceasta a stârnit dezgustul și ura lui Dumnezeu. În acel moment, am înțeles intenția Lui. Să experimentez această împrejurare, cu poliția încercând să ne aresteze, nu doar că m-a ajutat să văd clar ticăloșia marelui balaur roșu, dar m-a ajutat și să recunosc intenția de a dobândi binecuvântări, ascunsă de mulți ani în credința mea în Dumnezeu. I-am mulțumit lui Dumnezeu din tot sufletul pentru că a rânduit această împrejurare și am simțit că aceasta era mântuirea Sa pentru mine.

Într-o seară, vorbeam cu o soră despre starea mea din acea perioadă. Când i-am spus că îmi era teamă să nu fiu arestată și să nu mor, sora a avut părtășie cu mine despre semnificația morții. Mi-am amintit de un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și l-am căutat ca să-l citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cum au murit discipolii Domnului Isus? Printre discipoli, s-au numărat cei care au fost lapidați, târâți în urma unui cal, răstigniți cu capul în jos, dezmembrați de cinci cai – diverse feluri de a muri s-au abătut asupra lor. Care a fost motivul pentru moartea lor? Au fost executați pentru crimele lor conform legii? Nu. Ei răspândesc Evanghelia Domnului, dar oamenii lumii nu au acceptat-o, ci, în schimb, i-au condamnat, i-au bătut și i-au certat și chiar i-au ucis – astfel au fost martirizați. […] De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; acesta a fost modul în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent cum au murit, ori cum au plecat, sau cum s-a întâmplat asta, acesta nu este felul în care Dumnezeu a definit finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, ei au folosit întocmai acele mijloace pentru a condamna această lume și a aduce mărturie despre faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile lor foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor ca să aducă mărturie despre faptele și marea putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat. Până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le confirme ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare a întregii omeniri pe care a făcut-o îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au îndeplinit datoria cei care au fost martirizați pentru răspândirea Evangheliei Domnului Isus? Până la extrem? Cum s-a manifestat extrema? (Și-au oferit viețile.) Așa este, ei au plătit cu viețile lor. Familia, averea și lucrurile materiale ale acestei vieți sunt toate lucruri exterioare; singurul lucru care are legătură cu sinele este viața. Pentru fiecare om viu, viața este lucrul cel mai demn de a fi prețuit, cel mai de preț lucru și, întâmplător, acești oameni au fost capabili să ofere cea mai de preț avere a lor – viața – drept confirmare și ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Până în ziua morții lor, ei nu au negat numele lui Dumnezeu și nici lucrarea lui Dumnezeu și și-au folosit ultimele clipe din viață pentru a aduce mărturie despre existența acestui fapt – nu este aceasta cea mai înaltă formă de mărturie? Acesta este cel mai bun mod de a-ți face datoria; asta înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitatea. Când Satana i-a amenințat și i-a terorizat și, în cele din urmă, chiar și când i-a făcut să plătească cu prețul vieții, ei nu și-au abandonat responsabilitatea lor. Asta înseamnă să-ți îndeplinești datoria în cea mai mare măsură” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Predicarea Evangheliei este datoria pe care toți credincioșii sunt obligați să o îndeplinească”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, dacă o persoană își jertfește viața pentru a rămâne neclintită în mărturia sa pentru Dumnezeu, chiar dacă trupul îi piere, sufletul îi continuă să trăiască. Dacă o persoană este persecutată de moarte pentru că Îi aduce mărturie lui Dumnezeu, acest lucru este valoros, plin de semnificație și aprobat de El. Totuși, eu credeam că, dacă PCC m-ar fi persecutat până la moarte, atunci nu aș mai fi putut dobândi mântuirea, și de aceea trăiam în șovăială și teamă, neîndrăznind să-mi dau viața pentru a-mi face bine datoria. De fapt, nu aveam nicio supunere adevărată față de Dumnezeu, nu aduceam nicio mărturie a practicării adevărului, iar Dumnezeu nu-mi câștigase cu adevărat inima. Chiar dacă trupul meu ar fi continuat să trăiască, nu aș fi dobândit niciodată aprobarea lui Dumnezeu. În ochii Săi, aș fi fost deja moartă, iar în final, duhul, sufletul și trupul meu, toate ar fi fost nimicite. În plus, mă temeam că, dacă muream, nu voi fi mântuită de Dumnezeu: asta pentru că nu înțelegeam firea Sa dreaptă. M-am gândit la ucenicii care L-au urmat pe Domnul Isus și care, predicând Evanghelia, au fost persecutați de regimuri satanice. Unii au fost sfârtecați de cinci cai, alții au fost uciși cu pietre, iar Petru, în cele din urmă, a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu. Ei și-au dat viața pentru a-I aduce o mărturie răsunătoare lui Dumnezeu. Deși, în aparență, trupurile lor au pierit, sufletele lor s-au întors la Dumnezeu și au primit aprobarea Lui. Acesta este lucrul cel mai valoros și mai plin de semnificație care poate fi. După ce am pătruns semnificația morții, inima mea s-a simțit mult mai liberă. Viața îmi fusese dată de Dumnezeu și trebuia să mă țin de datoria mea. Nu puteam continua să trăiesc într-un asemenea mod egoist.

Într-o zi, în timpul devoționalului meu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Satana nu a îndrăznit niciodată să încalce autoritatea lui Dumnezeu și, mai mult decât atât, a ascultat întotdeauna cu atenție și s-a supus ordinelor și poruncilor concrete ale lui Dumnezeu, neîndrăznind niciodată să le sfideze și, bineînțeles, neîndrăznind să modifice liber niciunul dintre ordinele lui Dumnezeu. Acestea sunt limitele stabilite de Dumnezeu pentru Satana, așa că Satana nu a îndrăznit niciodată să depășească aceste limite. Nu este aceasta puterea autorității lui Dumnezeu? Nu este o mărturie a autorității lui Dumnezeu? Satana are o înțelegere mult mai clară decât omenirea despre cum să se comporte față de Dumnezeu și cum să Îl privească pe Dumnezeu, și astfel, pe tărâmul spiritual, Satana vede statutul și autoritatea lui Dumnezeu foarte limpede și are o apreciere profundă a puterii autorității lui Dumnezeu și a principiilor din spatele exercitării autorității Lui. Nu îndrăznește deloc să nu țină seama de ele, nici nu îndrăznește să le încalce în vreun fel sau să facă ceva care să încalce autoritatea lui Dumnezeu și nu îndrăznește să provoace mânia lui Dumnezeu în vreun fel. Deși este rău și arogant prin natura sa, Satana nu a îndrăznit niciodată să treacă peste granițele și limitele stabilite pentru el de către Dumnezeu. Milioane de ani, a respectat cu strictețe aceste granițe, a ascultat de fiecare poruncă și ordin date de Dumnezeu și niciodată nu a îndrăznit să încalce consemnul. Deși este răuvoitor, Satana este mult mai înțelept decât omenirea stricată; cunoaște identitatea Creatorului și își cunoaște propriile limite. Din acțiunile «supuse» ale Satanei se poate vedea că autoritatea și puterea lui Dumnezeu sunt edicte cerești care nu pot fi încălcate de către Satana, iar asta tocmai datorită unicității și autorității lui Dumnezeu, prin care toate lucrurile se schimbă și se dezvoltă în mod ordonat, prin care omenirea poate trăi și se poate înmulți în cursul stabilit de Dumnezeu, cu nimeni și nimic în stare să strice această ordine și cu nimeni și nimic în stare să schimbe această lege – pentru că toate provin din mâinile Creatorului și din consacrarea și autoritatea Creatorului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, indiferent cât de ticălos este Satana, el se află mereu în mâinile lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu sau porunca Sa, el nu îndrăznește să facă ce vrea. De exemplu, PCC îi arestează și îi persecută continuu pe cei care cred în Dumnezeu și încearcă să extermine bisericile lui Dumnezeu, dar, de fapt, și PCC se află sub controlul lui Dumnezeu. Indiferent cât de mari îi sunt ambițiile și dorințele sau cât de ingenioase îi sunt metodele de a vătăma oamenii, PCC nu ne poate face nimic fără permisiunea lui Dumnezeu. M-am gândit cum, în această perioadă, PCC hotărâse să mă aresteze, dar de fiecare dată, m-au ratat la limită. Datorită rânduielilor minunate ale lui Dumnezeu, am scăpat de arestare de nenumărate ori. Acum, pot să-mi fac datoria în siguranță și nevătămată datorită autorității și suveranității lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, indiferent cât de mult s-ar strădui PCC să mă aresteze, nu voi cădea niciodată în mâinile lor. A fost poruncit de Dumnezeu ca eu să nu fiu arestată și era nevoie de mine pentru lucrarea bisericii, așa că trebuia să-mi dedic inima datoriei mele. Dobândind aceste înțelegeri, grijile și neliniștile mele s-au diminuat considerabil. Eram dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și să mă bizui pe El pentru a face bine lucrarea bisericii. Am stabilit un nou plan pentru lucrarea pe care o aveam de făcut. M-am gândit cum atâția conducători și lucrători fuseseră acum arestați și că era multă lucrare de făcut în urma acestor evenimente. Mulți frați și surori trăiau în negativism și slăbiciune și nu știau cum să experimenteze această împrejurare: aveau nevoie ca lucrătorii și conducătorii să aibă părtășie cu ei și să-i sprijine. Trebuia să-mi îndeplinesc responsabilitățile. După aceea, mi-am dedicat inima datoriei mele. Am lucrat împreună cu frații și cu surorile mele și, după o perioadă de muncă asiduă, biserica a ales noi conducători și lucrători, iar implementarea diverselor elemente ale lucrării a putut continua. Stările fraților și surorilor mele s-au îmbunătățit și ele întrucâtva, iar lucrarea bisericii a început încet să progreseze.

După ce am experimentat revelația acestei împrejurări, am văzut că perspectiva mea asupra credinței în Dumnezeu era incorectă: era pentru a dobândi binecuvântări, era o încercare de a face un târg cu Dumnezeu, și mergeam pe o cale greșită. În același timp, am văzut clar și natura ticăloasă a marelui balaur roșu și am ajuns să-l urăsc din adâncul inimii. În plus, am văzut că nu aveam o credință autentică în Dumnezeu: când amenințarea arestării s-a abătut asupra mea, mi-a fost teamă. Statura mea era prea mică. De acum înainte, sunt dispusă să mă bizui pe Dumnezeu pentru a-mi face bine datoria. Nu aș fi putut dobândi aceste câștiguri într-o împrejurare confortabilă. Am experimentat că rânduirea de către Dumnezeu a acestei împrejurări pentru mine a fost adevărata Sa mântuire pentru mine, și Îi mulțumesc lui Dumnezeu din tot sufletul!