de Zhou Yun, China

În septembrie 2023, am fost aleasă să slujesc ca predicatoare și am fost însărcinată cu lucrarea câtorva biserici. După ce am lucrat mai bine de două luni cu aceste biserici, viața bisericească și lucrarea de udare a nou-veniților s-au îmbunătățit, așadar, conducătoarea mea superioară m-a invitat să fac schimb de idei cu privire la căile bune de practică. Am fost chiar mulțumită de mine însămi și am simțit că am fost capabilă să realizez ceva lucrare reală. Cu toate acestea, până la sfârșitul lui noiembrie, am observat că se făcuseră puține progrese în lucrarea de evanghelizare, așa că am rezumat unele dintre problemele care existau în acea lucrare și apoi am împărtășit ideile și sugestiile mele cu privire la acele probleme câtorva lideri ai echipei de evanghelizare. De asemenea, am avut părtășie cu ei despre intenția lui Dumnezeu, ca să poată predica Evanghelia cu entuziasm. După ce am delegat lucrarea, am simțit că mă descurcasem destul de bine și că făceam o lucrare detaliată, așa că m-am aglomerat imediat cu alte lucruri. Câteva zile mai târziu, când i-am întrebat pe liderii de echipă despre progresul lor în lucrarea de evanghelizare, unii nu au răspuns, în timp ce alții au spus că abia peste câteva zile aveau să se întâlnească cu lucrătorii evanghelici. Văzând că unii dintre liderii de echipă colaborau, nu m-am obosit să cercetez mai mult problema și să înțeleg particularitățile situației. După mai bine de zece zile, conducătoarea mea superioară mi-a scris o scrisoare în care mă întreba despre progresul lucrării de evanghelizare, de ce fusese ineficientă, cum colaborau lucrătorii evanghelici și ce probleme reale rezolvasem. Deoarece nu primisem scrisori de la liderii de echipă, nu-mi erau clare detaliile privind progresul lucrării de evanghelizare, așa că i-am răspuns conducătoarei superioare că voi face un raport complet după ce voi primi scrisorile de la liderii de echipă. După aceea, i-am presat pe liderii de echipă să îmi raporteze rezultatele lor. Cu toate acestea, după ce i-am presat de mai multe ori, tot nu mi-au răspuns și m-am înfuriat, gândindu-mă că erau incredibil de iresponsabili în îndeplinirea îndatoririlor lor. Pe măsură ce veneau scrisori după scrisori de la conducătoarea mea care mă întreba despre progresul lucrării, deveneam tot mai neliniștită, dar simțeam că nu pot face nimic, având în vedere că liderii de echipă nu-mi răspundeau la scrisori. I-am spus conducătoarei mele că liderii de echipă nu-mi răspund la scrisori, astfel încât să știe că problema este la ei și nu la mine.

Conducătoarea mea mi-a răspuns rapid, întrebându-mă dacă am înțeles problemele și dificultățile reale ale liderilor de echipă și spunându-mi că, dacă îmi verifica activitatea după cum o prezentasem în scrisori, părea că nu cuget și nu depun suficient efort în datoria mea. Atunci când nu reușeam să obținem rezultate în lucrarea noastră, dădeam vina pe alții și nu reflectam asupra propriilor probleme. Ea a mai spus că, dacă atunci când monitorizam lucrarea doar îi grăbeam pe liderii de echipă să obțină rezultate, nu identificam problemele concrete și nu le ofeream oamenilor căi specifice de practică pentru a-i ajuta să își rezolve problemele, nu aveam nicio șansă să obținem rezultate în lucrarea noastră. Am fost un pic refractară când i-am citit scrisoarea, gândindu-mă: „Vreau să fac bine lucrarea, am participat la lucrarea de evanghelizare și am scris scrisori și am avut părtășie cu liderii de echipă despre stările lor, îndemnându-i să mă contacteze prompt dacă întâmpinau dificultăți. Dacă ei nu îmi spun care sunt problemele lor, ce pot să fac eu? Anterior, în aceste biserici au existat întreruperi ale lucrării din cauza arestărilor în masă, dar, la puțin peste două luni de la sosirea mea, s-au înregistrat îmbunătățiri în toate aspectele lucrării. Cred că acest lucru denotă că mă descurc deja destul de bine, și totuși vrei să reflectez? Pur și simplu nu pot să accept acest tip de părtășie.” La momentul respectiv m-am simțit nedreptățită, recalcitrantă și contrariată. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai negativă și simțeam că nu aveam să fiu capabilă să fac acea datorie. Mi-am dat seama că eram într-o stare greșită, dar pur și simplu nu puteam să ies din ea și nu știam ce ar fi trebuit să învăț din acea situație. Mai târziu, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească pentru a-I înțelege intenția. Am găsit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu menționat într-un videoclip de mărturie bazată pe experiență care era foarte relevant pentru starea mea actuală. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni se confruntă cu emondarea în timp ce-și fac datoria și spun: «Cu abilitățile mele limitate, cât de mult pot să fac, de fapt? Nu înțeleg cine știe ce, deci, dacă vreau să fac bine munca aceasta, nu va trebui oare să învăț din mers? Îmi va fi ușor să fac asta? Dumnezeu pur și simplu nu înțelege oamenii; nu-i asta ca și cum ai împinge rața pe o stinghie? S-o facă cineva care înțelege mai mult decât mine! Eu pot s-o fac numai așa – mai mult de-atât nu pot să fac.» Oamenii spun și gândesc în mod curent astfel de lucruri, nu-i așa? (Așa-i.) Fiecare poate să recunoască asta. Nimeni nu e desăvârșit și nimeni nu e înger; oamenii nu trăiesc într-un vid. Fiecare are aceste gânduri și aceste dezvăluiri de corupție. Fiecare poate să dezvăluie aceste lucruri și fiecare poate să trăiască frecvent în stările acestea, și nu e din voința lui personală; nu poate să nu gândească așa. Înainte de-a li se întâmpla ceva, oamenii au o stare destul de normală, dar lucrurile sunt diferite când li se întâmplă ceva – ei dezvăluie o stare negativă în mod natural, cu ușurință, fără obstacol sau reținere și fără instigarea sau provocarea altora; atât timp cât lucrurile care li se întâmplă nu sunt în acord cu voia lor, aceste firi corupte sunt dezvăluite oricând și oriunde. De ce pot ele să răbufnească oricând și oriunde? Asta dovedește că oamenii au înlăuntrul lor acest gen de fire și natură corupte. Firile corupte ale oamenilor nu le sunt impuse, nici nu le sunt insuflate de alții și cu atât mai puțin le sunt predate, instigate sau stârnite de alții, ci ei înșiși le au. Dacă nu înlătură aceste firi corupte, atunci nu pot trăi în stări corecte, pozitive” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai înlăturarea firii corupte poate produce o transformare adevărată”). Dumnezeu spune că, atunci când oamenii nu se confruntă cu probleme, au adesea o stare normală, dar, de îndată ce lucrurile nu se aliniază la noțiunile lor, ei nu se pot abține să nu înceapă să dezvăluie stări de împotrivire, recalcitranță și nemulțumire. Acestea sunt probleme legate de natura oamenilor. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, le-am analizat în lumina propriei mele stări. Când conducătoarea mea a semnalat lipsa mea de efort și de cugetare cu privire la lucrarea de evanghelizare și eșecul meu de a face o lucrare reală, m-am simțit nedreptățită și potrivnică și am crezut că asta era tot ce puteam face. Participasem la lucrare și avusesem părtășie cu liderii de echipă despre stările lor și nu puteam face nimic din moment ce ei nu raportau situațiile lor actuale. Simțeam că lidera mea pur și simplu nu-mi înțelegea deloc situația. Trăiam într-o stare de argumentare recalcitrantă, ceea ce arăta că nu acceptam adevărul. Văzând cât de gravă era natura problemei mele, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, știu că nimeni nu încearcă să-mi facă zile fripte emondându-mă și că aceasta vine cu permisiunea Ta. Știu că sunt lucruri la care ar trebui să reflectez și pe care ar trebui să le pătrund, dar momentan nu prea pot să pricep care sunt acestea. Te rog să mă luminezi și să mă călăuzești ca să mă înțeleg și să învăț lecții în această privință.”

După aceea, am văzut următorul fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de împrejurările care determină emondarea unei persoane, care este cea mai importantă atitudine pe care trebuie să o ai față de acest lucru? În primul rând, trebuie să îl accepți. Indiferent cine te emondează, din ce motiv, indiferent dacă ți se pare dur sau ce ton și formulare folosește, ar trebui să îl accepți. Apoi, ar trebui să recunoști ce ai greșit, ce fire coruptă ai dezvăluit și dacă ai acționat în conformitate cu adevărurile-principii. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o ai înainte de toate. Și au antihriștii o astfel de atitudine? Nu au; de la început până la sfârșit, atitudinea pe care o emană este una de împotrivire și repulsie. Având o astfel de atitudine, pot ei să fie liniștiți înaintea lui Dumnezeu și să accepte cu modestie să fie emondați? Nu, nu pot. Așadar, ce vor face, atunci? În primul rând, vor discuta aprins și vor oferi justificări, apărând și contrazicând greșelile pe care le-au făcut și firea coruptă pe care au dezvăluit-o, în speranța de a câștiga înțelegerea și iertarea oamenilor, astfel încât să nu fie nevoiți să-și asume nicio responsabilitate sau să accepte cuvinte care-i emondează. Care este atitudinea de care dau dovadă atunci când se confruntă cu emondarea? «Nu am păcătuit. Nu am greșit cu nimic. Dacă am făcut o greșeală, am făcut-o cu un motiv; dacă am comis o greșeală, nu am făcut-o intenționat, nu ar trebui să fiu nevoit să-mi asum responsabilitatea pentru asta. Cine nu face câteva greșeli?» Ei se folosesc de aceste afirmații și expresii, dar nu caută adevărul și nici nu recunosc greșelile pe care le-au făcut sau firile corupte pe care le-au dezvăluit – și, cu siguranță, nu-și recunosc intenția și țelul avut când au făcut rău. […] Indiferent cum scot faptele la iveală firea lor coruptă, ei nu o recunosc, nici nu o acceptă, ci continuă cu sfidarea și împotrivirea lor. Orice spun alții, ei nu acceptă sau recunosc acel lucru, ci gândesc: «Să vedem cine vorbește mai bine decât cine; să vedem cine este un orator mai bun.» Acesta este un fel de atitudine cu care antihriștii tratează emondarea” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu mi-am dat seama că, atunci când mă confrunt cu emondare, ajutor și sfaturi, indiferent de atitudinea și de tonul pe care persoanele respective le au față de mine și oricât de puțin era în acord cu noțiunile mele ceea ce spuneau, trebuia să le accept ca venind de la Dumnezeu, să mă supun și să reflectez asupra problemelor mele. Acesta este genul de atitudine pe care ar trebui să o aibă oamenii. Antihriștii sunt potrivnici, certăreți, sfidători și chiar dau vina pe alții atunci când se confruntă cu emondare, sfaturi și ajutor. Ei nu au câtuși de puțin o atitudine de acceptare a adevărului. Reflectând asupra acestui lucru în lumina propriului meu comportament, atunci când conducătoarea mea mi-a semnalat problemele, am fost potrivnică și m-am certat continuu în inima mea, gândindu-mă că am plătit un preț și că lidera mă emonda fără să înțeleagă situația. M-am simțit incredibil de nedreptățită și credeam că nu pot face mai mult decât făcusem. Mă simțeam potrivnică, recalcitrantă și dezvăluiam firea de a fi scârbită de adevăr. M-am gândit cum, în ciuda faptului că la început am delegat o parte din muncă, după aceea nu reușisem să particip efectiv și să monitorizez lucrarea, doar grăbind oamenii să obțină rezultate fără să mă deranjez să înțeleg dificultățile sau stările lucrătorilor evanghelici. Realizându-mi lucrarea în acest fel, nu reușeam să îmi îndeplinesc responsabilitatea. Nici nu am reușit să rezolv probleme concrete; însemna că nu reușeam să fac o lucrare reală. Conducătoarea mă emonda pentru problemele pe care le aveam, dar eu nu acceptam emondarea și chiar mă împotriveam, mă contraziceam și atribuiam responsabilitatea altor persoane. În esență, nu reușeam să accept adevărul și mă opuneam lui Dumnezeu. Dacă nu mă pocăiam și continuam să trăiesc cu această fire intransigentă, în cele din urmă aveam să-L fac pe Dumnezeu să mă deteste și să mă elimine.

Mai târziu, am dat peste un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În biserică, există cei care cred că a depune un mare efort sau face câteva lucruri riscante înseamnă că au acumulat merite. De fapt, conform acțiunilor lor, sunt într-adevăr vrednici de laudă, însă firea și atitudinea lor față de adevăr sunt detestabile și ostile acestuia. Nu au nicio iubire pentru adevăr, dar sunt scârbiți de el. Acest lucru singur îi face respingători. Astfel de oameni nu au nicio valoare. Când Dumnezeu vede că oamenii au un calibru slab, că au anumite defecte și firi corupte sau o esență care I se opune, El nu îi consideră respingători și nu Se îndepărtează de ei. Aceasta nu este intenția lui Dumnezeu și nici atitudinea Lui față de om. Dumnezeu nu detestă calibrul slab al oamenilor, El nu detestă nesăbuința lor și nu detestă faptul că au firi corupte. Ce anume detestă Dumnezeu cel mai mult la oameni? Când aceștia sunt scârbiți de adevăr. Dacă ești scârbit de adevăr, atunci numai din cauza asta, Dumnezeu nu va găsi niciodată încântare în tine. Asta este scris în piatră. Dacă ești scârbit de adevăr, dacă nu iubești adevărul, dacă atitudinea ta față de adevăr este nepăsătoare, disprețuitoare și arogantă sau chiar scârbită, potrivnică și respingătoare – dacă așa te comporți – atunci Dumnezeu este cu totul dezgustat de tine și ești ca înecat, departe de mântuire. Dacă, în inima ta, chiar iubești adevărul și doar se întâmplă că ai un calibru oarecum slab și ești lipsit de perspicacitate, puțin nesăbuit și deseori faci greșeli, dar nu intenționezi să faci rău și ai făcut pur și simplu câteva lucruri nesăbuite; dacă în inima ta ești dispus să auzi părtășia lui Dumnezeu despre adevăr și tânjești după adevăr; dacă atitudinea pe care o ai în tratarea adevărului și a cuvintelor lui Dumnezeu este una de sinceritate și dor, iar tu poți să venerezi și să prețuiești cuvintele lui Dumnezeu, asta este suficient. Lui Dumnezeu Îi plac astfel de oameni. Chiar dacă s-ar putea să fii un pic nesăbuit uneori, Dumnezeu tot te place. Dumnezeu îți iubește inima, care tânjește după adevăr și El iubește atitudinea ta sinceră față de adevăr. Deci, Dumnezeu are milă de tine și îți oferă întotdeauna har. El nu ia în considerare calibrul tău slab sau nesăbuința ta, și nici fărădelegile tale. Deoarece atitudinea ta față de adevăr este sinceră și pasionată, iar inima ta este cinstită, atunci – luând în considerare sinceritatea inimii tale și această atitudine a ta – El va fi mereu milos față de tine, iar Duhul Sfânt va lucra asupra ta și vei avea speranța mântuirii. Pe de altă parte, dacă ești intransigent în inima ta sau ești indulgent cu tine însuți, dacă ești scârbit de adevăr, nu iei în seamă niciodată cuvintele lui Dumnezeu și tot ceea ce implică adevărul și ești potrivnic și disprețuitor din adâncul inimii tale, atunci care este atitudinea lui Dumnezeu față de tine? Detestare, repulsie și mânie veșnică” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a-ți îndeplini bine datoria, înțelegerea adevărului este cea mai importantă”). Dumnezeu spune că ia foarte în serios atitudinea oamenilor față de adevăr. De obicei, unii oameni par capabili să plătească un preț și sunt destul de eficienți în îndatoririle lor, dar atunci când se confruntă cu probleme, nu acceptă și sunt chiar scârbiți de adevăr. Dumnezeu este dezgustat de acest lucru. Gândindu-mă la ultimele două luni, când plătisem un oarecare preț și obținusem unele rezultate în datoria mea, am simțit că făceam deja o lucrare reală și că, prin urmare, conducătoarea mea nu ar trebui să-mi semnaleze problemele. Mi-am dat seama, totuși, că Dumnezeu nu se uită să vadă doar cât de mult a suferit un om, câtă lucrare a făcut sau ce rezultate a obținut, El se uită să vadă și ce atitudine are față de adevăr și dacă acceptă adevărul. Dacă, atunci când m-aș confrunta cu emondarea, m-aș împotrivi permanent, n-aș accepta, m-aș contrazice și aș acționa în opoziție cu Dumnezeu, Dumnezeu ar fi dezgustat de mine și nu aș primi lucrarea Duhului Sfânt. Am văzut că să trăiesc cu firea de a fi scârbită de adevăr era cu adevărat foarte periculos. Era adevărul pur că lucrarea de evanghelizare era ineficientă în prezent, așa că ar trebui să accept sfatul conducătoarei mele și să rezolv efectiv problemele existente în lucrarea de evanghelizare.

În toiul căutărilor mele, mi-am amintit de un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și l-am căutat. Dumnezeu spune: „Nu participă la nicio lucrare reală, nu urmăresc și nu oferă îndrumare, nu investighează și nu cercetează ca să rezolve probleme. Îndeplinesc ei responsabilitățile de conducător? Poate lucrarea bisericii să fie bine făcută în acest fel? Atunci când Cel de mai sus îi întreabă cum se desfășoară lucrarea, ei spun: «Totul este normal în ceea ce privește lucrarea bisericii. Pentru fiecare element al lucrării există un supraveghetor responsabil.» Dacă sunt apoi întrebați dacă există probleme cu lucrarea, ei răspund: «Nu știu. Probabil că nu este nicio problemă!» Aceasta este atitudinea conducătorilor falși față de lucrarea lor. În calitate de conducător, afișezi o lipsă completă de răspundere față de lucrarea care ți-a fost repartizată; totul este delegat altora, fără urmărire, fără întrebări sau ajutor din partea ta privind rezolvarea problemelor – tu doar stai acolo ca un șef neimplicat. Nu ești neglijent față de responsabilitatea ta? Nu te porți ca un funcționar? Nu fac lucrare specifică, nu urmăresc lucrarea, nu rezolvă probleme reale – nu sunt acești conducători doar niște obiecte decorative? Nu sunt ei conducători falși? Aceasta este chintesența unui conducător fals” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (4)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au expus starea mea actuală: lucrarea de evanghelizare este una dintre sarcinile principale pe care conducătorii le monitorizează și era responsabilitatea mea, dar după ce am delegat munca, am ajuns să cred că lucrarea de evanghelizare era responsabilitatea liderilor de echipă. Am crezut că pot să stau liniștită și să aștept ca ei să obțină rezultate și nu m-am concentrat pe înțelegerea stărilor liderilor de echipă sau a problemelor apărute în timp ce își îndeplineau îndatoririle. Cu toate acestea, când conducătoarea m-a întrebat despre progresul lucrării noastre, i-am spus că liderii de echipă nu-mi răspunseseră încă. În mod clar, eu eram responsabilă de lucrarea respectivă, dar nu m-am implicat în verificarea în detaliu a progresului lucrării și am adoptat o abordare nepăsătoare. Nu era acesta comportamentul unui conducător fals? În acel moment, am fost în cele din urmă capabilă să accept în inima mea sfatul conducătoarei. Apoi am văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care spunea: „Ce înseamnă supravegherea? Supravegherea implică inspectarea și furnizarea de îndrumări. Înseamnă, printre altele, să întrebi despre lucrare în detaliu, să înveți și să pricepi progresul lucrării și punctele ei slabe, să înțelegi cine este responsabil pentru lucrarea sa și cine nu este, și care persoană, printre altele, este sau nu este capabilă să realizeze lucrarea. Supravegherea necesită uneori consultarea, înțelegerea și informarea cu privire la situație. Uneori necesită interogarea față în față sau inspectarea directă. Bineînțeles, de cele mai multe ori implică să aveți părtășie directă cu persoanele responsabile, să le întrebați despre implementarea lucrării, dificultățile și problemele întâmpinate și așa mai departe. În timpul supravegherii, puteți descoperi ce persoane se dedică doar în aparență lucrării lor și fac lucrurile doar superficial, care persoane nu știu cum să implementeze sarcini specifice și care știu cum să le implementeze, dar nu fac lucrare reală, și orice alte asemenea probleme. Dacă aceste probleme sunt descoperite și pot fi rezolvate în timp util, atunci este foarte bine. Care este scopul supravegherii? Este de a implementa mai bine rânduielile de lucru, de a vedea dacă lucrarea pe care ați rânduit-o este adecvată, dacă există neglijențe sau lucruri pe care nu le-ați luat în considerare, dacă există domenii care nu sunt în conformitate cu principiile, dacă există aspecte denaturate sau domenii în care s-au făcut greșeli și așa mai departe – toate aceste probleme pot fi descoperite în timpul procesului de efectuare a supravegherii. Dar dacă stai acasă și nu realizezi această lucrare specifică, poți descoperi aceste probleme? (Nu.) Despre multe probleme trebuie să se pună întrebări, multe trebuie observate și înțelese la fața locului pentru a fi cunoscute și pricepute” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (10)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am învățat că să supraveghezi lucrarea nu înseamnă doar s-o delegi altor oameni și apoi să aștepți ca ei să obțină rezultate, ci mai degrabă să participi efectiv la lucrare și să afli ce probleme concrete există în progresul lucrării. Este munca încredințată nepotrivită pentru persoanele respective, sunt frații și surorile în stări precare sau au oamenii atitudini slabe cu privire la îndeplinirea îndatoririlor lor? Conducătorii trebuie să înțeleagă și să priceapă aceste lucruri în detaliu și să aibă părtășie despre adevăr pentru a le rezolva în timp util. Asta înseamnă să faci lucrare reală. Am reflectat la modul în care doar delegasem munca liderilor de echipă și apoi îi presasem continuu să obțină rezultate; nu-mi îndeplinisem în niciun fel responsabilitatea de conducătoare. Nu eram cu nimic diferită de funcționarii marelui balaur roșu, care doar stau liniștiți, bucurându-se de statutul asigurat de funcția lor, dar nu fac niciodată vreo lucrare reală. Nu contează pe ce post lucrează un funcționar, ei nu fac decât să recite sloganuri, să transmită instrucțiuni de la superiori la subordonați și să facă lucrarea care îi face să dea bine. În cazul meu, eu doar verificam lucrarea ca să pot să raportez conducătoarei mele și nu ca să rezolv probleme și dificultăți concrete existente în lucrarea de evanghelizare. Dumnezeu este dezgustat de acest tip de atitudine față de lucrare. Dacă nu-mi îndreptam atitudinea, aș fi cauzat daune lucrării bisericii și aș fi făcut astfel rău în datoria mea. După aceea, am început să acționez conform cuvintelor lui Dumnezeu și m-am grăbit să-mi îndrept abaterile. Prin dobândirea unei înțelegeri concrete, am aflat că unele dintre biserici nu aveau suficienți lucrători evanghelici, că unii dintre liderii de echipă nu alocau lucrarea într-un ritm suficient de rapid, ceea ce ducea la un progres lent, și că unii frați și unele surori nu își puteau face datoria în mod normal din cauza arestărilor și a monitorizării PCC. Din cauza acestor probleme și a multor altora, lucrarea de evanghelizare devenise ineficientă. Am avut apoi părtășie și am rezolvat aceste probleme una câte una. Am încetat să mai caut scuze ca să transfer responsabilitățile asupra altora și am încetat să mă concentrez pe ceea ce făceau sau nu făceau ceilalți, alegând, în schimb, să mă concentrez pe a-mi face datoria conform principiilor și pe a face mai multă lucrare reală. După o perioadă de colaborare, lucrarea de evanghelizare a început să se îmbunătățească. Am fost extrem de fericită. Nu mi-am imaginat niciodată că, după ce-mi îndrept starea și lucrez concret, voi fi martora călăuzirii lui Dumnezeu.

Prin această experiență, am învățat că emondarea, sfaturile și ajutorul vin de la Dumnezeu și că sunt lucruri pozitive care ne ajută să îndreptăm abaterile din îndatoririle noastre și ne permit să ne îndeplinim îndatoririle într-un mod care este conform standardului. De asemenea, ele ne ajută să ne cunoaștem și să ne rezolvăm firile corupte. Intențiile bune ale lui Dumnezeu se află în spatele tuturor acestor lucruri. Ca urmare a acestei experiențe, am învățat pe propria piele despre beneficiile acceptării emondării, sfaturilor și ajutorului și, de asemenea, am ajuns să știu cum să verific și să supraveghez lucrarea. Slavă lui Dumnezeu pentru îndrumarea Sa!