de Li Xinchen, China

Am început să particip la adunări cu bunicii mei când eram în școala primară, dar, când am trecut la gimnaziu, studiile s-au intensificat, așa că nu am putut să particip la adunări sau să citesc cuvintele lui Dumnezeu, iar inima mea s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Abia în noiembrie 2011 mi-am reluat, în sfârșit, viața bisericească și m-am alăturat fraților și surorilor pentru a mânca și a bea cuvintele lui Dumnezeu și a-I cânta imnuri de laudă. Acest lucru m-a făcut să mă simt cu adevărat împlinită. În decembrie 2012, chiar când eram la universitate, PCC se folosea de mass-media și de platforme online pentru a inventa și răspândi diverse zvonuri nefondate, condamnând și discreditând Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Colegele mele de cameră au văzut această propagandă negativă și au denunțat credința mea profesoarei noastre. Profesoara i-a informat apoi pe părinții mei, iar ei au aflat despre credința mea.

În seara zilei de 20 decembrie 2012, tocmai îmi terminasem îndatoririle și mă întorsesem la școală. La scurt timp după ce am ajuns la cămin, doi profesori au venit să mă interogheze. M-au întrebat unde am fost și ce am făcut în ultimele zile și m-au întrebat și dacă predicam Evanghelia la facultate. Apoi, mama și unchiul meu au venit la cămin și m-au certat, spunând că aveau să mă ia acasă. Pe verișoara mea o ținuse unchiul meu închisă în casă luni de zile din cauza credinței ei în Dumnezeu și mi-era teamă că părinții mei aveau să-mi facă același lucru. Așa că m-am rugat încontinuu lui Dumnezeu în inima mea să-mi deschidă o cale de ieșire. I-am spus mamei: „Vreau să rămân la facultate, nu să merg acasă.” Văzându-mi hotărârea, mama mi-a permis să rămân la facultate. Însă, fără să știu, le-a spus profesorilor să mă supravegheze îndeaproape. A doua zi, profesorii și șeful de catedră au vorbit cu mine unul după altul. Au spus că facultatea gestiona acum cu strictețe problemele legate de convingerile religioase și mi-au zis să stau în cămin câteva zile și să nu merg nicăieri. Paznicii școlii aveau până și fotografia mea și m-ar fi denunțat dacă m-ar fi văzut ieșind pe poarta școlii. Doar din cauza credinței mele în Dumnezeu, profesorii și colegii mei au început să mă privească straniu și mă tratau ca pe o ciudată. Mă simt profund umilită și mi s-a părut foarte greu să îndur toate acestea. Doar credeam în Dumnezeu și nu făceam nimic rău, atunci de ce mă tratau ca și cum aș fi făcut ceva rău? Ba chiar m-am gândit: „Dacă nu predicam Evanghelia, oare profesorii și colegii mei ar înceta să mă înțeleagă greșit și să mă privească ciudat?” M-am simțit foarte slabă, așa că am sunat-o pe sora mea mai mare de la altă universitate, ca să mă descarc. Ea a spus că și colegele ei de cameră o denunțaseră și că profesoara ei chiar o dojenise în fața întregii clase. După ce am auzit-o spunând asta, mi-am dat seama că mulți frați și multe surori fuseseră persecutați ca urmare a zvonurilor nefondate și a defăimării Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic de către PCC. Gândindu-mă cum guvernul PCC răspândește zvonuri nefondate, condamnând și discreditând Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, mi-am dat seama că ținta lor directă este Dumnezeu și că El a îndurat nenumărate umilințe și suferințe imense. În această situație, m-am gândit doar la propria suferință, dar nu am luat niciodată în considerare cum se simte inima lui Dumnezeu în fața acestor calomnii și atacuri. M-am gândit la imnul cuvintelor Sale, „Dumnezeu suferă mult chin pentru mântuirea omului”: „Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite de dragul lucrării pentru omenire. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a coborât în iadul viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta, nu S-a plâns niciodată de nedreptatea omului și nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru răzvrătirea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El, personal, Își desfășoară lucrarea. Cum ar putea Dumnezeu să aparțină iadului? Cum ar putea să-Și petreacă viața în iad? Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate ca să vină pe pământ, și a intrat personal în «iad» și «Infern», în bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om. Cum este omul apt să I se împotrivească lui Dumnezeu? Ce motiv are ca să se plângă de El? Cum poate avea tupeul să dea ochii cu Dumnezeu?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (9)”]. Dumnezeu este sfânt și a venit din cer pe pământ pentru a mântui omenirea, însă a fost înțeles greșit și tratat ca un dușman și a fost respins și condamnat de omenirea coruptă. În ciuda faptului că a îndurat o umilință și o durere imensă, El a continuat să vorbească și să lucreze pentru a ne mântui. Dar eu nu am înțeles intenția lui Dumnezeu. M-am plâns și am devenit negativă la cea mai mică suferință. Când m-am confruntat cu puțină excludere și priviri ciudate din partea colegilor și profesorilor, m-am simțit nedreptățită și mâhnită și chiar am regretat că am predicat Evanghelia. Statura mea era cu adevărat mică! Gândindu-mă la asta, nu am mai simțit că suferința mea era atât de mare și am simțit că persecuția cu care mă confruntam era suferința pe care ar trebui să o îndur pentru credința în Dumnezeu.

Ulterior, profesorii le-au pus pe colegele mele de cameră să mă monitorizeze și să urmărească ce fac, fără să-mi lase altă opțiune decât să mă ascund sub pături și să folosesc MP4 playerul pentru a citi cuvintele lui Dumnezeu și a asculta imnuri. În acele zile, și profesorii vorbeau cu mine ca să vadă dacă predicasem Evanghelia. Unii dintre colegii care îmi fuseseră apropiați în trecut au început să se distanțeze. Unii m-au mustrat, spunând că nu ar trebui să cred în Dumnezeu, iar alții și-au bătut joc de mine. Și rudele m-au sunat să încerce să mă convingă să nu cred în Dumnezeu. Doi dintre verii mei chiar mi-au trimis niște zvonuri nefondate și remarci diavolești care defăimau și condamnau Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. În acele zile, ori de câte ori auzeam telefonul sunând, inima îmi bătea cu putere, deoarece mă temeam că era un membru al familiei care mă suna să mă certe. În acele câteva zile, părea că fiecare zi durează un an și mă simțeam izolată și neajutorată. Îmi era foarte dor de frații și de surorile mele și voiam să le împărtășesc suferința mea. Dar din cauza supravegherii profesorilor și colegilor mei, nu puteam ieși la adunări. Mă simțeam foarte slabă înlăuntrul meu și nu știam cum să experimentez această situație. Eram foarte îngrijorată la momentul respectiv. Părinții mei s-au opus întotdeauna cu tărie credinței mele și a surorii mele mai mari și nu eram sigură ce aveau să-mi facă de data aceasta. Oare aveau să mă trateze așa cum unchiul meu a tratat-o pe verișoara mea și să mă închidă în casă? Oare voi putea să rămân fermă în fața tuturor acestor critici și persecuții? Părinții mei spuseseră că mă reneagă dacă află că eu cred în Dumnezeu. Până în acel moment, tatăl meu încă nu mă sunase. Însemna asta că într-adevăr nu mă mai voia? Confruntându-mă cu toate aceste incertitudini, m-am simțit complet neajutorată. Tot ce puteam face era să-mi încredințez dificultățile lui Dumnezeu și să privesc la El, cerându-I îndrumarea. În confuzia și în neajutorarea mea, am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Pentru toți cei care sunt hotărâți și-L iubesc pe Dumnezeu, nu există adevăruri de neobținut și nu există dreptate pentru care să nu poată rămâne de neclintit” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință. Mergeam pe calea cea dreaptă în viață crezând în Dumnezeu, așadar, chiar dacă toți mă înțelegeau greșit, mă ridiculizau și mă respingeau, atât timp cât rămâneam fermă în credința mea, aceste dificultăți nu aveau să mă copleșească. Întotdeauna m-am temut să nu fiu respinsă și certată de familia mea și mă temeam și de ridiculizările și de privirile ciudate din partea colegilor și a profesorilor și mereu simțeam că nu pot continua. Asta pentru că eram prea lașă și îmi lipsea hotărârea de a suferi. Mi-am amintit titlul unui capitol din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl citisem cu câteva zile înainte: „Scapă de influența întunericului și vei fi câștigat de Dumnezeu.” Dumnezeu rânduise această situație în speranța că voi putea străpunge influența întunecată a Satanei. În tot acest timp, deoarece părinții mei se opuneau credinței mele în Dumnezeu, fusesem puternic constrânsă de ei și, atât timp cât părinții mei erau în preajma mea, nu îndrăzneam să mănânc sau să beau cuvintele lui Dumnezeu și nu îndrăzneam să ies la adunări sau să-mi fac îndatoririle. Nu puteam continua să cedez constrângerii lor. Numai străpungând această influență întunecată și scăpând de constrângerea lor puteam să cred în mod corespunzător în Dumnezeu și să-mi fac îndatoririle. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, vreau cu adevărat să străpung influența întunecată a familiei mele, dar îmi lipsește curajul. Te rog, dă-mi credință și putere, ca să mă pot elibera de influența Satanei și să-mi fac bine îndatoririle de ființă creată!” Prin rugăciune, am dobândit o oarecare credință și am simțit, de asemenea, că Dumnezeu era mereu cu mine. În durerea și în neajutorarea mea, cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au mângâiat, m-au încurajat și mi-au dat credință. M-am hotărât în sinea mea: „Indiferent cum mă tratează familia și profesorii, voi persista în credința mea și în îndatoririle mele.” Așa că am sunat-o pe sora mea și am convenit să ne dedicăm cu normă întreagă îndatoririlor noastre. M-am rugat și lui Dumnezeu să-mi deschidă o cale pentru a scăpa de supravegherea profesorilor și colegilor mei.

În acea perioadă, m-am gândit la imnul cuvintelor lui Dumnezeu „Numai căutând să înțelegem adevărul în toate lucrurile pot oamenii să fie desăvârșiți de Dumnezeu”: „Dacă doriți să fiți desăvârșiți de Dumnezeu, trebuie să învățați cum să experimentați în toate privințele și să puteți dobândi luminare în tot ceea ce vi se întâmplă. Fie că e bun, fie că e rău, ar trebui să-ți aducă foloase și nu ar trebui să te facă negativist. Indiferent de situație, ar trebui să fii capabil să cercetezi lucrurile stând de partea lui Dumnezeu și nu să le analizezi sau să le studiezi din perspectiva omului. Dacă experimentezi astfel, atunci inima ta va fi plină de poverile vieții tale; vei trăi mereu în lumina chipului lui Dumnezeu și nu te vei abate cu ușurință din practica ta. Astfel de oameni au un viitor strălucit înainte” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Promisiunile către cei care sunt desăvârșiți”). Reflectând la cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg puțin mai mult intenția Lui. În acea perioadă, din cauza credinței mele în Dumnezeu, m-am confruntat cu excludere și batjocură din partea colegilor mei și, deși acest lucru părea rău, era, de fapt, benefic pentru creșterea vieții mele. Nu ar fi trebuit să analizez asta din perspectiva beneficiului personal și ar fi trebuit să accept de la Dumnezeu și să caut intenția Lui. PCC răspândește zvonuri nefondate online, defăimându-L și condamnându-L pe Dumnezeu, și, deși acest lucru pare rău, Dumnezeu se folosește, de fapt, de marele balaur roșu ca să presteze un serviciu pentru propriile Sale scopuri, căci prin propaganda sa negativă, mai mulți oameni au ajuns să cunoască numele lui Dumnezeu Atotputernic. Aceasta este cu adevărat atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu. Am fost denunțată de colegele mele de cameră și toată lumea a aflat despre credința mea în Dumnezeu. Am fost ridiculizată și certată de familia mea, de profesori și de colegi și, deși am suferit puțin fizic, această situație m-a determinat să străpung influența întunericului și să aleg calea cea dreaptă în viață. Acesta a fost un lucru bun pentru mine. Datorită călăuzirii cuvintelor lui Dumnezeu, starea mea s-a îmbunătățit treptat și am putut să înfrunt corect această situație. Ori de câte ori aveam timp, cugetam la cuvintele lui Dumnezeu și nu simțeam că această izolare era atât de dureroasă. Dimpotrivă, datorită apropierii de Dumnezeu, inima mea era mult mai împlinită decât înainte.

Mai târziu, Dumnezeu mi-a deschis o cale de ieșire. Colegele mele de cameră nu mă mai supravegheau, așa că am profitat de ocazie să ies și să particip la o adunare. Când i-am revăzut pe frații și pe surorile mele, am avut un sentiment copleșitor de căldură și o bucurie de nedescris mi-a umplut inima. Deși puteam participa la adunări, familia mea non-credincioasă încă se opunea credinței mele, iar profesorii mei mă verificau din când în când, sunându-mă chiar să mă întrebe unde sunt. Uneori, când ieșeam la adunări, inima îmi era tulburată și, în acest mediu, nu puteam să cred liber în Dumnezeu sau să-mi fac îndatoririle. M-am rugat încontinuu lui Dumnezeu să mă călăuzească și să-mi dea hotărârea de a face alegerile corecte. Într-o zi, am auzit un imn al cuvintelor lui Dumnezeu:

Oamenii ar trebui să caute să trăiască o viață plină de semnificație

1  Omul trebuie să urmărească să trăiască o viață plină de semnificație și nu ar trebui să fie satisfăcut cu circumstanțele sale actuale. Pentru a trăi după imaginea lui Petru, el trebuie să posede cunoștințele și experiențele lui Petru. Omul trebuie să urmărească lucruri care sunt mai înalte și mai profunde. El trebuie să urmărească o iubire mai profundă și mai pură pentru Dumnezeu și o viață care are valoare și semnificație. Doar aceasta este viață; doar atunci omul va fi la fel ca Petru. Trebuie să te concentrezi să intri proactiv în partea pozitivă și nu trebuie să fii pasiv și să îți permiți să recidivezi pentru o liniște temporară, în timp ce ignori adevăruri mai profunde, mai amănunțite și mai practice. Trebuie să ai iubire practică și trebuie să găsești orice mod posibil de a te elibera de această viață decadentă, fără griji, care nu este diferită de cea a unui animal. Trebuie să trăiești o viață plină de semnificație, o viață de valoare, și nu trebuie să te păcălești sau să îți tratezi viața ca pe o jucărie cu care să te joci.

2  Pentru toți cei care sunt hotărâți și-L iubesc pe Dumnezeu, nu există adevăruri de neobținut și nu există dreptate pentru care să nu poată rămâne de neclintit. Cum ar trebui să-ți trăiești viața? Cum ar trebui să-L iubești pe Dumnezeu și să utilizezi această iubire pentru a-I satisface intențiile? Nu există vreo chestiune mai importantă în viața ta. Mai presus de toate, trebuie să ai acest tip de hotărâre și perseverență și nu ar trebui să fii precum cei fără coloană vertebrală și slabi. Trebuie să înveți cum să experimentezi o viață plină de semnificație și să experimentezi adevăruri pline de semnificație și nu ar trebui să te tratezi superficial în acel mod. Fără să realizezi, viața ta va trece pe lângă tine; după aceea, vei mai avea tu acest tip de oportunitate de a-L iubi pe Dumnezeu? Poate omul să-L iubească pe Dumnezeu după ce e mort? Trebuie să ai aceeași hotărâre și aceeași conștiință precum Petru; viața ta trebuie să fie plină de semnificație și nu trebuie să te joci cu tine însuți. Ca ființă umană și ca persoană care Îl urmărește pe Dumnezeu, trebuie să poți lua în considerare și să abordezi viața cu atenție –luând în considerare cum ar trebui să te oferi lui Dumnezeu, cum ar trebui să ai o credință mai semnificativă în Dumnezeu și cum, din moment ce Îl iubești pe Dumnezeu, ar trebui să-L iubești într-un mod care este mai pur, mai frumos și mai bun.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”

După ce am ascultat acest imn, am înțeles intenția lui Dumnezeu. Trebuia să intru și să urmăresc dintr-un aspect pozitiv și nu ar fi trebuit să mă mulțumesc doar cu a nu mă retrage sau a nu fi negativă. Trebuia să urmăresc activ adevărul și să caut cum să trăiesc o viață însemnată. Mai ales când am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să ai iubire practică și trebuie să găsești orice mod posibil de a te elibera de această viață decadentă, fără griji, care nu este diferită de cea a unui animal. Trebuie să trăiești o viață plină de semnificație, o viață de valoare, și nu trebuie să te păcălești sau să îți tratezi viața ca pe o jucărie cu care să te joci”, am simțit că, prin aceasta, Dumnezeu ne instruiește și ne impune cerințe și că era ceea ce ar trebui să urmăresc. Viața mea era, într-adevăr, foarte depravată. La universitate, profesorii nu ne-au învățat să ne stabilim obiectivele corecte în viață, ci, în schimb, să ne bucurăm de studenție. Unii profesori chiar spuneau că, dacă nu ai chiulit de la cursuri, dacă nu ai fost într-o relație sau nu ai făcut nebunii la universitate, atunci nu ai trăit deloc. Atmosfera în întreaga facultate era așa, toți alergau după mâncare, băutură și distracție și concurau între ei. Puțini oameni erau cu adevărat concentrați pe studii. Lucrurile despre care vorbeau oamenii nu erau cum să studieze sau să stăpânească o abilitate, ci despre mâncare, băutură, distracție, lingușirea profesorilor și cum să gestioneze relațiile personale. Părea că ducem vieți libere și ușoare, dar, în interior, ne simțeam goi și confuzi, fără nicio idee despre care ar putea fi sensul vieții și neștiind ce anume ar trebui să urmărim în viață. Deși știam că urmărirea acestor lucruri nu avea niciun sens real, statura mea era mică și, în acest mediu, tot nu mă puteam abține să nu urmez acest mod de viață și îmi era greu să mă liniștesc și să urmăresc adevărul. Mă mulțumeam să ies ocazional la adunări și să mențin o relație bună cu părinții mei, fără să mă gândesc cum să îndeplinesc datoria unei ființe create. Nu cumva eram doar negativă și mă retrăgeam pentru a mă bucura de confortul temporar? Înainte, nu înțelegeam adevărul și nu știam ce era realmente valoros de urmărit. Doar trăiam conform dorințelor profesorilor și părinților mei, crezând că, dacă intram la facultate, voi găsi o direcție și un scop în viață. Dar, în realitate, ceea ce mi-a adus viața de studentă nu a fost o cale luminoasă în viață, ci mai degrabă o viață de și mai mare depravare și confuzie. Ce rost avea să mai rămân acolo? M-am gândit la perioada recentă când am mers să predic Evanghelia cu frații și cu surorile mele. Deși uneori eram insultați și batjocoriți, inima mea se simțea împlinită și bucuroasă și credeam că a îndeplini datoria unei ființe create și a face lucruri drepte erau ceea ce aducea sens vieții. Nimic nu poate înlocui această bucurie și această pace sufletească din inima mea. Înainte, nu crezusem cum trebuie în Dumnezeu și irosisem atât de mult timp pentru că urmăream cunoașterea. Dacă aș fi continuat să fiu constrânsă de părinții mei și aș fi continuat această viață depravată la facultate, nu ar fi fost o prostie absolută din partea mea? Dându-mi seama de asta, m-am hotărât să renunț la studii și să-mi fac datoria.

În seara zilei de 1 ianuarie 2013, eu și sora mea ne-am întors acasă. Tatăl meu ne-a spus mie și surorii mele: „V-am chemat astăzi înapoi ca să vă explic totul în detaliu. Trebuie să vă gândiți bine și să decideți dacă mai vreți să credeți în Dumnezeu. Dacă vreți să credeți în El, atunci nu vă mai deranjați să vă continuați studiile și puteți să vă considerați amândouă moarte pentru mine! Dacă vă hotărâți să renunțați la credința voastră, atunci rupeți legăturile cu aceia care cred în Dumnezeu și continuați-vă studiile!” A mai spus: „Guvernul se opune credinței în Dumnezeu, iar noi trăim sub conducerea PCC. Chiar credeți că vă puteți opune lor?” De îndată ce eu și sora mea le-am mărturisit despre lucrarea lui Dumnezeu, tata și unchiul s-au înfuriat, tăgăduindu-L și hulindu-L pe Dumnezeu, și ne-au mustrat și ne-au dojenit. Văzându-i așa, m-am speriat foarte tare și m-am rugat încontinuu lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să-mi dea credința și puterea de a înfrunta această situație. Au continuat să ne dojenească aspru până pe la două sau trei dimineața. Mama ne întreba și ea insistent dacă mai voiam să credem în Dumnezeu. Chiar voiam să tac și doar să trec peste, dar m-am gândit că, pentru că îmi fusese teamă să nu fiu respinsă de familia mea, nu îndrăznisem să-mi recunosc credința în Dumnezeu și nu I-am adus mărturie lui Dumnezeu. Nu mai puteam face asta. Acum nu doar familia mea îmi aștepta răspunsul, ci și Dumnezeu aștepta ca eu să-mi declar poziția. Satana, de asemenea, urmărea ce aveam să aleg. Indiferent cum mă tratau părinții mei, trebuia să rămân fermă în mărturia mea. Așa că am spus cu fermitate: „Voi continua să cred în Dumnezeu!” Tatăl meu a spus furios: „Din moment ce veți continua să credeți în Dumnezeu, ar trebui să părăsiți această casă. De acum înainte, sunteți moarte pentru mine!” Apoi ne-a dat afară din camera lui. Inima mă durea atât de tare! Eu doar voiam să cred în Dumnezeu și nu am spus niciodată că nu-mi vreau părinții. De ce nu puteau să-mi asculte inima? De ce mă forțau să aleg? Când m-am întors în camera mea, nu-mi puteam calma emoțiile. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Indiferent cum încearcă ei să mă oprească, Te voi urma. Te rog, dă-mi credință și putere și călăuzește-mă pe calea ce urmează!”

A doua zi dimineața, când începea să se lumineze de ziuă, mătușa și unchiul meu au venit la noi acasă, îndemnându-ne pe mine și pe sora mea să nu credem în Dumnezeu. Mătușa mea a spus că tata suferise mult crescându-ne și chiar a plâns, implorându-mă să nu mai cred în Dumnezeu. Eram foarte slabă și chiar voiam să dau din cap aprobator doar ca să-i împac pe moment, dar știam că, făcând asta, nu aș fi adus mărturie și că nu puteam să-L neg pe Dumnezeu sau să-L trădez. Nu puteam să-I rănesc inima lui Dumnezeu. În următoarele două zile, au continuat să ne acuze pe mine și pe sora mea că nu avem conștiință. Și tatăl meu a continuat să insiste să alegem între credința noastră și familie. În inima mea, știam că a crede în Dumnezeu era calea cea dreaptă. El mă călăuzise și mă însoțise încă de când eram mică, iar credința mea devenise deja parte din viața mea. Nu-L puteam părăsi pe Dumnezeu. Dar, când mă gândeam cât de greu munciseră părinții mei să mă crească, simțeam în inima mea un sentiment constant de îndatorare față de ei și nici nu voiam să le rănesc sentimentele. Nu știam ce să fac, așa că m-am rugat încontinuu lui Dumnezeu să mă călăuzească. M-am gândit la cuvintele Lui: „Dumnezeu a creat această lume și a adus în ea omul, o ființă vie căreia El i-a dăruit viață. La rândul său, omul a ajuns să aibă părinți și rude și nu a mai fost singur. Încă de când omul a văzut prima oară această lume materială, a fost menit să existe sub rânduirea lui Dumnezeu. Suflarea vieții de la Dumnezeu este cea care susține fiecare ființă vie în parte pe parcursul creșterii sale până la maturitate. În acest proces, nimeni nu simte că omul există și crește sub grija lui Dumnezeu; mai degrabă, consideră că omul crește sub ocrotirea părinților săi și că este propriul său instinct al vieții cel care îi dirijează creșterea. Acest lucru e cauzat de faptul că omul nu știe cine i-a dăruit viața sau de unde a venit aceasta, cu atât mai puțin felul în care instinctul vieții creează miracole. El știe doar că hrana este baza pe care viața sa continuă, că perseverența este sursa existenței vieții sale și că acele credințe din mintea lui sunt capitalul de care depinde supraviețuirea lui. Omul nu e deloc conștient de harul și aprovizionarea lui Dumnezeu omul nu e deloc conștient de ele, iar acesta este modul în care își irosește el viața pe care i-a oferit-o Dumnezeu… Nici măcar o singură persoană, de care Dumnezeu are grijă zi și noapte, nu își asumă să I se închine. Dumnezeu continuă pur și simplu, așa cum a plănuit, să lucreze asupra omului, de la care nu are nicio așteptare. El face acest lucru în speranța că, într-o zi, omul se va trezi din visul lui și își va da seama brusc de valoarea și semnificația vieții, de prețul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru tot ce i-a dat și de ardoarea cu care Dumnezeu tânjește cu disperare ca omul să se reîntoarcă la El” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că viața mea vine de la El și că Dumnezeu este Cel care mi-a dat această suflare de viață, permițându-mi să supraviețuiesc în această lume. Familia mea și părinții mei au fost rânduiți de Dumnezeu. Deși părea că părinții mei m-au crescut până la maturitate, în realitate, am supraviețuit până astăzi pentru că Dumnezeu m-a vegheat și m-a ocrotit în secret. Din copilărie până la maturitate, părinții mei mi-au asigurat doar nevoile materiale și taxele de școlarizare, dar rareori le-a păsat de mine sau m-au învățat cum să mă port. Doar citind cuvintele lui Dumnezeu am învățat să mă port cum se cuvine. Când eram mică, eu și verișoara mea ne certam pentru lucruri mărunte și bunica mea a fost cea care a folosit cuvintele lui Dumnezeu pentru a mă învăța să fiu tolerantă și răbdătoare și să nu fiu meschină sau să caut răzbunare. La facultate, mulți dintre colegii mei urmăreau tendințe rele și deveniseră dependenți de jocurile online și intrau în relații prea devreme. Am citit cuvintele lui Dumnezeu și am știut că aceste lucruri Îi displăceau, și astfel nu i-am însoțit în urmărirea acestor lucruri. La universitate, mulți dintre colegii mei copiau la examene, îi lingușeau pe profesori dragul viitorului lor academic și se exploatau unii pe alții. Am înțeles din cuvintele lui Dumnezeu că El ne cere să fim oameni onești și că nu ar trebui să ne implicăm în înșelăciune, gelozie sau dispute, și astfel nu i-am urmat în a face aceste lucruri. De asemenea, pe măsură ce am crescut, am întâlnit o mulțime de situații înfricoșătoare și intimidante și, bazându-mă pe rugăciune și chemându-L pe Dumnezeu, am putut întotdeauna să găsesc sprijin și să nu-mi mai fie teamă. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au călăuzit și m-au ajutat să înțeleg unele adevăruri și astfel nu am fost indusă în eroare sau ispitită de acele tendințe rele și nu am devenit ticăloasă sau depravată. Tot Dumnezeu a fost Cel care m-a vegheat și m-a ocrotit mereu, permițându-mi să cresc în pace și sănătoasă. A fost predestinarea lui Dumnezeu ca părinții mei să-mi dea naștere. Faptul că m-au întreținut a fost, de asemenea, sub suveranitatea lui Dumnezeu, iar eu ar trebui să răsplătesc dragostea Lui. După ce am crezut în Dumnezeu atâția ani, nu făcusem mare lucru pentru El și doar mă bucurasem de harul și de binecuvântările Lui. Înainte, din cauză că părinții mei mă constrângeau, nu mi-am îndeplinit îndatoririle, dar nu puteam continua să fiu răzvrătită în felul acesta și nu mai voiam să-mi abandonez îndatoririle pentru a-mi menține relația cu părinții.

Am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. Dacă părinții tăi nu cred în Dumnezeu, dacă știu prea bine că a crede în Dumnezeu reprezintă calea cea dreaptă și că aceasta poate conduce la mântuire, totuși rămân nereceptivi, atunci nu există nicio îndoială că sunt oameni scârbiți de adevăr și îl urăsc, că sunt oameni care se împotrivesc lui Dumnezeu și-L urăsc – iar Dumnezeu, în mod natural, îi detestă și îi urăște. Ai putea detesta asemenea părinți? Se împotrivesc lui Dumnezeu și Îl ocărăsc – caz în care cu siguranță sunt demoni și satane. Ai putea să-i urăști și să-i blestemi? Acestea sunt toate întrebări reale. Dacă părinții tăi te împiedică să crezi în Dumnezeu, cum ar trebui să-i tratezi? După cum cere Dumnezeu, ar trebui să iubești ce iubește Dumnezeu și să urăști ce urăște El” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Când am văzut că Dumnezeu spune: „Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El”, am înțeles mai clar ce alegere ar trebui să fac. Părinții mei nu credeau în Dumnezeu și chiar au încercat să mă persecute și să mă oprească din a crede. Când eu și sora mea le-am mărturisit despre Dumnezeu, tata s-a mâniat foarte tare și L-a blestemat pe Dumnezeu, spunând lucruri hulitoare. Esența lor este aceea a demonilor și ei aparțin Satanei. Înainte, crezusem că ei se opuneau credinței mele doar pentru că fuseseră induși în eroare de zvonurile nefondate ale PCC, dar când și alții au văzut zvonurile nefondate ale PCC, ei au putut să discearnă binele de rău și nu au urmat orbește condamnarea lui Dumnezeu de către PCC. Dar părinții mei nu au discernut și au crezut orbește PCC-ul și i s-au alăturat în condamnarea sa. Mai mult, bunicii mei le predicaseră Evanghelia cu ceva vreme în urmă, dar ei nu au acceptat-o, iar mai târziu, când i-au văzut pe bunicii mei făcându-ne să credem în Dumnezeu, au nutrit ură față de ei, chiar atacându-i și insultându-i. Chiar i-au amenințat pe bunici, spunând că nu le vor mai da bani dacă vor continua să creadă în Dumnezeu. În tot acest timp, ne-au amenințat constant și pe mine, și pe sora mea să nu credem în Dumnezeu. De data aceasta, când au aflat că noi credeam în Dumnezeu, au încercat să ne forțeze să ne abandonăm credința, rupând legăturile cu noi. Mi-am dat seama că nu era vorba că erau nesăbuiți și ignoranți sau incapabili să discearnă, ci că natura lor era una de ură față de Dumnezeu și de împotrivire față de El. În acea zi, am ales să cred în Dumnezeu și să merg pe calea cea dreaptă, dar părinții mei au continuat să încerce să mă persecute și să mi se opună. Nu eram pe aceeași cale cu ei și nu puteam continua să fiu constrânsă de ei. În acea noapte, m-am tot zvârcolit, neputând să dorm, și m-am rugat încontinuu lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească și să-mi dea o oportunitate să-mi fac datoria.

A doua zi dimineața, tata m-a dus cu mașina la facultate. După ce am terminat examenele finale, mi-am predat lucrarea mai devreme și, când colegii mei nu erau prin preajmă, mi-am făcut bagajele și am plecat să-mi fac datoria. Au trecut aproape 10 ani de când îmi fac datoria în biserică și, citind cuvintele lui Dumnezeu și instruindu-mă în datoria mea, am învățat treptat să discern tot felul de oameni, evenimente și lucruri și am și dobândit o oarecare înțelegere a firii mele corupte. Încet-încet, am început să trăiesc puțin din asemănarea umană. De fiecare dată când îmi amintesc această experiență, Îi sunt foarte recunoscătoare lui Dumnezeu. Deși crezusem în El de când eram mică, am fost prea ignorantă și lașă și, chiar dacă am cunoscut adevărata cale, nu am avut curajul să mă țin de ea. Am cedat constrângerii părinților mei și nu am putut să urmăresc cum trebuie adevărul și să-mi fac datoria. Dumnezeu este Cel care m-a călăuzit întotdeauna, folosindu-Și cuvintele pentru a mă călăuzi pe calea corectă în viață. Sunt recunoscătoare pentru dragostea și mântuirea lui Dumnezeu.