de Xia Yu, China

Am fost aleasă conducător de biserică anul trecut. Încântată, simțeam că frații și surorile mă stimează cu siguranță și că am primit atâtea voturi fiindcă sunt mai presus decât ceilalți. Mi-am spus că trebuie să muncesc din greu ca să-mi fac bine datoria, ca frații și surorile să vadă cât de capabilă sunt. Nu eram deloc familiarizată cu lucrarea bisericii, deci ascultam și memoram lucrurile foarte atentă, lucrând alături de o soră mai experimentată. Mă gândeam în permanență: „Acum sunt conducător de biserică, trebuie să fac treabă bună, să am realizări, să mă ridic la înălțimea funcției. Să nu se spună că nu fac o lucrare practică și că vânez avantajele statutului. Cum mi-aș arăta atunci fața?” În plus, cugetam la modul în care să-mi fac datoria cu adevărat bine. Mă întâlneam cu frații și surorile din întreaga biserică, care înțelegeau mai multe principii ale adevărului decât mine. Ce ar crede dacă aș vrea să-i ajut, dar n-aș putea să împărtășesc o cale de a practica în părtășia mea? Ar crede că sunt incapabilă, că nu sunt aptă pentru îndatoririle de conducere? Am simțit că, fiind conducător, e esențial să am părtășie la un nivel mai înalt decât ei, așa că trebuia să mă înzestrez imediat cu adevărul, pentru ca să pot să-i ajut pe frați și surori să-și rezolve problemele. Atunci ar vedea că dețin puțin din realitatea adevărului și că mă descurc în calitate de conducător. Așa că, eram ocupată zilnic cu lucrarea bisericii, dar citeam și din cuvintele lui Dumnezeu, când aveam puțin timp liber. Deși alte surori îmi ziceau, când se pregăteau de culcare: „Ar trebui să dormi puțin”, nu-mi era deloc somn și deseori lucram până târziu în noapte. Și, cu toate că depuneam multe eforturi ca să le pregătesc, încă nu mă simțeam încrezătoare la întrunirile cu frații și surorile.

Într-o seară, sora mi-a zis că a doua zi aveam o întrunire pentru echipa evanghelică. Am devenit agitată. M-am gândit: „Frații și surorile din acea echipă sunt credincioși de ceva timp și eu sunt nouă în datoria de conducere. Nu înțeleg bine cu ce probleme se confruntă în lucrarea lor evanghelică. Dacă menționează probleme pe care nu pot să le rezolv, vor crede că nu sunt deloc bună în datoria mea? Nu-mi va distruge asta imaginea de conducător? Nu, ar trebui să profit de ultimul moment ca să mă înzestrez cu câteva adevăruri relevante.” Eram neliniștită, nu am reușit să înțeleg totul într-un timp atât de scurt, M-am agitat uitându-mă la diverse lucruri pe computer, la un lucru o clipă, apoi la altul o altă clipă. Mintea îmi era zăpăcită, nu înțelegeam nimic. Trebuia să merg la culcare. La întrunire, în ziua următoare, sora cu care lucram a avut părtășie despre adevăr cu toți, ajutându-i cu problemele lor de împărtășire a Evangheliei. Eu doar am stat, nu știam ce să spun. Mi s-a părut ciudat. M-am gândit: „Dacă nu spun nimic, nu vor crede că rolul meu de conducător e doar de formă? Ar trebui să vorbesc. Unele dintre aceste surori mă cunosc deja Sunt conducător, n-ar trebui să am o părtășie mai profundă? Altfel, ce vor crede despre mine? Că nu sunt bună de nimic?” Voiam să-mi amintesc experiențe de împărtășit, dar cu cât eram mai agitată, cu atât mă zăpăceam mai tare. Ce să spun? Pentru ca lumea să nu vadă că n-aveam nimic de împărtășit, am ascultat părtășia partenerei mele. După ce a terminat, m-am repezit să fac rezumatul celor spuse de ea. Asta ar arăta că părtășia și înțelegerea mea erau mai bune decât ale ei și toți ar vedea că mă descurc bine, că sunt potrivită pentru poziția de conducător. Știam foarte bine că tot ce spun este înțelegerea partenerei mele, pe care mi-o însușeam. Știam că e un mod de a acționa demn de dispreț. Am simțit un gol în inimă apoi; știam că oamenii, evenimentele și lucrurile din fiecare zi sunt orchestrate de Dumnezeu, dar n-aveam habar cum să le experimentez. Nu învățasem nimic. Acest gând m-a făcut să mă simt groaznic și chiar am regretat puțin că mi-am asumat acea datorie. Câteva zile, am simțit o greutate mare care mă apasă pe cap, eram încețoșată, nu puteam respira profund. Aveam probleme în lucrarea bisericii, nu știam de unde să încep, era dureros. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, vreau să fac această datorie bine, dar simt mereu că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor. Nu știu ce să fac. Te rog, îndrumă-mă să mă cunosc, ca să pot ieși din această stare.”

După aceasta, m-am destăinuit partenerei mele, spunându-i despre starea mea. Mi-a dat să citesc din cuvintele lui Dumnezeu, extrase din „Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare”: „Toți oamenii corupți suferă din cauza unei probleme comune: atunci când nu au statut, când sunt frați și surori de rând, nu își dau aere când interacționează sau vorbesc cu cineva și nici nu adoptă un anumit stil sau ton în vorbirea lor; sunt pur și simplu obișnuiți și normali și nu au nevoie să pară altfel decât sunt. Ei nu simt nicio presiune psihologică și pot avea părtășie deschisă și din inimă. Sunt abordabili și este ușor de interacționat cu ei; ceilalți simt că aceștia sunt oameni foarte buni. Totuși, de îndată ce dobândesc statut, devin tari și puternici, de parcă nimeni nu poate ajunge la ei; simt că sunt demni de respect, că ei și oamenii obișnuiți sunt din altă croială. Ei se uită de sus la oamenii de rând și încetează să aibă părtășie cu ceilalți în mod deschis. De ce nu mai au părtășie în mod deschis? Ei simt că acum au statut și sunt lideri. Cred că liderii trebuie să aibă o anumită imagine, să fie puțin mai semeți decât oamenii obișnuiți, să aibă o statură mai înaltă și să poată să-și asume mai multe responsabilități; ei cred că, în comparație cu oamenii obișnuiți, liderii trebuie să aibă mai multă răbdare, să fie capabili să sufere și să se sacrifice mai mult și să poată rezista oricărei ispite. Ei chiar cred că liderii nu pot plânge, indiferent câți dintre membrii familiei lor ar putea muri și că, dacă e să plângă, trebuie să plângă în taină, astfel încât nimeni să nu poată vedea în ei neajunsuri, defecte sau slăbiciuni. Chiar consideră că liderii nu pot lăsa pe nimeni să afle dacă au devenit negativi; în schimb, trebuie să ascundă toate aceste lucruri. Ei cred că așa ar trebui să acționeze cineva cu statut” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare”). Citirea pasajului a fost un șoc uriaș pentru mine. Acesta dezvăluise chiar starea mea! De ce mă temeam să fiu în centrul atenției la întruniri și eram stresată? Pentru că încercam să-mi depășesc condiția. De când devenisem conducător, mă simțeam de parcă aș avea o poziție, un statut, așa că mă schimbasem. În calitate de conducător, credeam că trebuie să-mi apăr imaginea, că trebuie să fiu mai capabilă decât ceilalți, părtășia să-mi fie mai pătrunzătoare și să văd mai bine esența problemelor, și să rezolv orice probleme ar întâmpina frații și surorile în intrarea lor în viață. Să fiu cea care iese în evidență la întruniri, indiferent de echipă. Doar așa eram demnă de funcție. Așa că, după ce-am acceptat însărcinarea, vorbeam și mă purtam de dragul poziției. De fapt, eram deficientă, dar pretindeam că sunt distinsă, apelam la șiretlicuri, vrând să răpesc lumina părtășiei partenerei, ca să lumineze asupra mea, așa încât ceilalți să mă admire. Zi de zi, nu mă gândeam decât cum să-mi păstrez statutul, în loc să-mi fac datoria bine, să-mi îndeplinesc responsabilitățile, să fac lucrarea reală, propriu-zisă. Urmăream adevărul? Îmi făceam datoria? Urmăream statutul și eram controlată total de el – deveneam o sclavă a lui. Deși fusesem aleasă pe post de conducător, n-am căpătat imediat o statură formidabilă sau realitatea adevărului, am rămas aceeași persoană. Tot ce se schimbase era doar datoria mea. Dumnezeu voia să obțin o pregătire mai bună prin datoria mea de conducător, să caut adevărul ca să rezolv probleme și să fac o lucrare practică. Nu ca să-mi ofere un statut. Dar eu m-am înălțat la statutul unui conducător, chiar crezând în mod greșit că a fi conducător e ca o slujbă de funcționar, să ai un statut. Nu era asta perspectiva unui necredincios? Era absurd!

După ce am înțeles acestea, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, mulțumesc pentru luminare și îndrumare, care mi-au permis să înțeleg că urmăresc statutul, eram pe calea greșită. Dumnezeule, sunt gata să mă căiesc și să caut adevărul ca să-mi rezolv această stare. Te rog să mă îndrumi.” Am citit apoi un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii înșiși sunt obiecte ale creației. Pot obiectele creației dobândi omnipotența? Pot ele să dobândească desăvârșirea și să fie fără cusur? Pot ele să dobândească excelența în toate, să ajungă să înțeleagă toate lucrurile și să realizeze toate lucrurile? Nu pot. Însă, în oameni, este o slăbiciune. De îndată ce deprind o meserie sau o profesie, oamenii au sentimentul că sunt capabili, că au poziție și valoare personală, că sunt profesioniști. Oricât de «capabili» cred ei că sunt, toți vor să pară altfel decât sunt și să se deghizeze în persoane semețe și să apară perfecți și fără niciun defect; în ochii celorlalți, își doresc să fie priviți ca puternici, deplin capabili și în stare să realizeze orice. […] Ei nu-și doresc să fie oameni obișnuiți, oameni normali sau simpli muritori. Vor doar să fie supraoameni sau cineva cu abilități sau puteri speciale. Aceasta este o problemă uriașă! În ce privește slăbiciunile, neajunsurile, ignoranța, nesăbuința și lipsa de înțelegere din cadrul umanității normale, ei le vor ambala pe toate, le vor împacheta și nu-i vor lăsa pe alții să le vadă și vor continua să se deghizeze. […] Nu știu cine sunt ei înșiși, și nici cum să trăiască umanitatea normală. Ei nu au acționat nici măcar o dată ca niște ființe umane practice. În purtarea lor, dacă oamenii aleg un astfel de drum – umblând mereu cu capul în nori, în loc să aibă picioarele pe pământ, dorindu-și mereu să zboare – atunci sunt predispuși să dea de probleme. Drumul în viață pe care îl alegi nu este corect. Ca să fiu onest cu tine, dacă procedezi așa, atunci, oricum crezi în Dumnezeu, nu vei pricepe adevărul și nici nu vei putea să-l dobândești, pentru că punctul tău de plecare este greșit” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții ale oamenilor înainte de a intra pe drumul cel bun al credinței în Dumnezeu”). Parcă am fost față în față cu Dumnezeu, și judecată de El. Mai ales când am citit: „Dacă procedezi așa, atunci, oricum crezi în Dumnezeu, nu vei pricepe adevărul și nici nu vei putea să-l dobândești, pentru că punctul tău de plecare este greșit.” Contează motivația și calea pe care mergi în datoria ta. Ele decid dacă poți dobândi adevărul. Dacă nu urmăm adevărul în datoria noastră, dacă nu respectăm voia lui Dumnezeu, ci ne protejăm propriul statut, nu contează cât muncim, cât suferim și plătim, nu vom câștiga aprobarea lui Dumnezeu, ci vom fi respinși, condamnați de El. Dumnezeu e sfânt, ne vede-n inimă și minte. După ce am devenit conducător, m-am gândit doar la imaginea și statutul meu. Vrând să-mi protejez poziția, îmi ascundeam neajunsurile, ca să fiu respectată și admirată. Nu-mi era-n inimă însărcinarea lui Dumnezeu; doar statutul, și mă împotriveam lui Dumnezeu. Cum să dobândesc așa lucrarea Duhului Sfânt? Întunericul în care căzusem atunci era firea dreaptă a lui Dumnezeu abătută asupra mea. Dacă nu m-aș căi, Dumnezeu m-ar disprețui. Antihriștii izgoniți din casa lui Dumnezeu se bucuraseră de statut, se simțiseră diferiți de ceilalți, lacomi după avantajele statutului, dându-se mari, îndepărtându-i pe oameni de Dumnezeu. Au făcut rău, s-au împotrivit lui Dumnezeu și-au fost izgoniți Înțelegând asta, am văzut cum m-a controlat statutul, după ce-am devenit conducător. Consideram îndatoririle ceva ierarhic, ce îmi conferă un titlu și mă înalță. Credeam că obținusem un statut și mă dădeam mare rezolvând problemele altora, ca ei să mă respecte. Am fost nerușinată! Gândul m-a făcut să mă înroșesc de rușine; m-am simțit dezgustătoare. A-mi proteja așa statutul în ochii altora înseamnă că mă lupt cu Dumnezeu. Era calea unui antihrist. Am înțeles ce periculos e să fii în acea stare și că, dacă nu mă căiesc, aș fi pedepsită în cele din urmă, întocmai ca un antihrist.

Am găsit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Când nu ai statut, poți să te analizezi minuțios adeseori și să ajungi să te cunoști. Ceilalți pot beneficia de acest lucru. Când ai statut, tot poți să te cercetezi adesea și să ajungi să te cunoști, permițându-le celorlalți să înțeleagă adevărul-realitate și să înțeleagă voia lui Dumnezeu din experiențele tale. Oamenii pot beneficia și de acest lucru, nu-i așa? Dacă practici în acest fel, indiferent dacă ai statut sau nu, ceilalți tot vor beneficia de asta. Așadar, ce înseamnă statutul pentru tine? Este, de fapt, un lucru în plus, suplimentar, precum un articol vestimentar sau o pălărie; atât timp cât nu îl consideri o chestiune însemnată, nu te poate constrânge. Dacă iubești statutul și pui un accent special pe acesta, tratându-l întotdeauna ca pe o chestiune importantă, atunci vei fi sub controlul său; după aceea, nu vei mai dori să te cunoști și nici nu vei fi dispus să te deschizi și să te dezvălui sau să-ți lași deoparte rolul de lider pentru a vorbi și interacționa cu ceilalți și a-ți îndeplini datoria. Ce fel de problemă este aceasta? Nu ți-ai asumat acest statut pentru tine? Și nu ai continuat doar să ocupi acea poziție, nedorind să renunți la ea și chiar întrecându-te cu alții pentru a-ți proteja statutul? Nu cumva te chinui de unul singur? Dacă sfârșești chinuindu-te până la moarte, pe cine va trebui să dai vina? Dacă, atunci când ai statut, poți să te abții de la a-l impune asupra celorlalți, concentrându-te în schimb pe a-ți îndeplini bine îndatoririle, făcând tot ceea ce trebuie și îndeplinind toate îndatoririle cuvenite, și dacă te consideri un frate sau o soră de rând, atunci nu vei fi lăsat deoparte jugul statutului?” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare”). Oferă o cale de practică și de pătrundere. Fie că am sau nu un statut, trebuie să-mi fac datoria corect, să am părtășie despre ceea ce înțeleg și, când nu înțeleg, să am părtășie cu frații și surorile, să rezolvăm împreună. Îndeplineam o datorie diferită față de alții, dar nimeni nu era superior sau inferior. Faptul că slujeam drept conducător nu însemna că eram mai bună sau mai capabilă. Dar m-am comportat ca un măscărici, fără conștiință de sine. Aveam neajunsuri și nevoie de ajutor de la frați și surori, dar credeam că trebuie să fiu mai bună decât ei. Aroganță și ignoranță! Am simțit că modul în care m-am pus pe un piedestal e de-a dreptul caraghios. I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a expus prin situația asta, să văd că mergeam pe calea greșită. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, mulțumesc că m-ai expus, ca să văd ce preocupată am fost de statut și că mă împotriveam Ție. Nu vreau să rămân pe calea greșită. Vreau să mă căiesc, să renunț la ideea de statut, și să-mi fac datoria pe baza principiilor adevărului.”

Odată, am fost la întrunirea unui grup în care trei dintre frații și surorile de acolo își făceau datoria de mai mult timp decât mine, iar doi fuseseră deja conducători. Avuseserăm părtășie despre adevăr și mă ajutaseră, așa că m-am simțit constrânsă la întrunire. Dacă părtășia mea nu era bună și nu reușeam să-i ajut la probleme, mă puteau crede lipsită de realitatea adevărului și nepotrivită pentru conducere. Nu i-am întrebat în ce stare erau, de teamă că vor spune ceva ce n-aș putea să tratez. Am înțeles atunci că îmi protejam iar reputația și statutul. M-am rugat să mă lepăd de mine. Mi-au venit în minte cuvintele: „Dacă, atunci când ai statut, poți să te abții de la a-l impune asupra celorlalți, concentrându-te în schimb pe a-ți îndeplini bine îndatoririle, făcând tot ceea ce trebuie și îndeplinind toate îndatoririle cuvenite, și dacă te consideri un frate sau o soră de rând, atunci nu vei fi lăsat deoparte jugul statutului?” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare”). Trebuia să-mi adaptez practica la cerințele lui Dumnezeu Chiar dacă înțelegeam adevărul superficial, eram dispusă să mă bazez pe Dumnezeu și să-mi fac datoria cât pot de bine. Îndrumată de Dumnezeu, am simțit o mare eliberare, nu a mai contat părerea altora. Am decis să am părtășie despre asta. Auzindu-mă, frații și surorile nu m-au privit de sus. Au spus că au câștigat ceva din părtășie.

La întrunire, am citit un pasaj din „Principiile care ar trebui să îndrume conduita unei persoane” Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Indiferent de datoria pe care o îndeplinește o persoană, obținerea rezultatelor pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și a câștiga aprobarea Lui, și îndeplinirea datoriei proprii potrivit standardelor se bazează pe acțiunile lui Dumnezeu. Dacă îți îndeplinești responsabilitățile, dacă îți faci datoria, dar Dumnezeu nu acționează și nu îți spune ce să faci, atunci nu îți vei cunoaște calea, direcția sau obiectivele. Ce se întâmplă în cele din urmă? Aceea ar fi o muncă neroditoare. Astfel, a-ți îndeplini datoria potrivit standardelor și a fi capabil de a rămâne neclintit în casa lui Dumnezeu, de a oferi edificare fraților și surorilor și a câștiga aprobarea lui Dumnezeu depind în totalitate de Dumnezeu! Oamenii pot face doar acele lucruri de care sunt capabili personal, pe care s-ar cuveni să le facă și care se încadrează în capacitățile lor inerente – nimic mai mult. Prin urmare, rezultatele culese în cele din urmă din datoria ta sunt determinate de îndrumarea lui Dumnezeu; ele sunt determinate de calea, scopurile, direcția și principiile oferite de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să îndrume conduita unei persoane”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au înseninat inima. Lucrarea casei lui Dumnezeu e făcută și susținută de Dumnezeu și, ca ființe omenești, ne facem datoria pe cât de bine putem. Dar, fără lucrarea Duhului Sfânt și-ndrumarea lui Dumnezeu, nu vom realiza nimic în datoria noastră. Trebuie să înțelegem ce ne cere Dumnezeu, să ne-asumăm o povară-n inimi, să căutăm și să practicăm adevărul, să lucrăm pe baza principiilor. Așa câștigăm lucrarea Duhului Sfânt și aprobarea lui Dumnezeu. Funcția mea de conducător a fost doar ca să am părtășie despre adevăr, să ajut frații și surorile în datoria și intrarea lor în viață. Au fost momente când n-am putut rezolva imediat o problemă, dar apoi am cercetat, ca s-o rezolv mai târziu. Așa, am putut să-i întreb în ce stare erau, ce probleme aveau în datoria lor. Când au avut părtășie despre cum se descurcau, cu inima liniștită înaintea lui Dumnezeu, am căutat și analizat. Așa le-am văzut deficiențele și neajunsurile, prin cuvintele lui Dumnezeu am găsit o cale de a le rezolva. Știam că e îndrumarea lui Dumnezeu. Am fost încântată și-am descoperit eliberarea renunțării la statut. Experiența mi-a indicat să-mi rectific atitudinea din datoria mea și să fac lucrarea din însărcinarea dată de Dumnezeu, căutând să-mi fac datoria bine și să obțin cele mai bune rezultate. Așa că mă eliberasem de cătușele și limitările statutului. Puteam culege binecuvântările lui Dumnezeu!