de Liu Yi, China

Am crescut într-un sat izolat de munte și, pentru că familia noastră era săracă, vecinii ne desconsiderau. Părinții mei mă învățau deseori: „O persoană trebuie să aibă ambiție și să trăiască având demnitate. Nu îi lăsa pe alții să te desconsidere. Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță” Influențată de aceste cuvinte, am lucrat din greu în școală ca să obțin admirația celorlalți. În fiecare zi, stăteam trează până la 11 sau 12 noaptea și studiam la lumina unei lămpi cu kerosen. După ce am început să lucrez, făceam ore suplimentare și mă străduiam să câștig aprobarea șefului și stima colegilor mei. Am fost aleasă ca angajat model. Primind aceste distincții, am simțit că funcția și statutul meu fuseseră elevate. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, am fost entuziasmată și în urmărirea mea și, după un an, am fost aleasă conducătoare de biserică. Mai târziu, am fost promovată ca predicatoare și supraveghetoare a lucrării bazate pe texte. Pentru că, după ce L-am găsit pe Dumnezeu, slujisem mereu fie drept conducătoare, fie supraveghetoare, m-am considerat o persoană care urmărește adevărul. Dar la finalul lui august 2022, am fost demisă pentru că urmăream reputația și statutul, nu făceam o lucrare reală și nu obțineam rezultate în datoria mea. În acea perioadă de reflecție acasă, m-am simțit cu adevărat tulburată și necăjită. Așa că m-am hotărât: „Dacă mi se mai oferă o șansă, îmi voi îndeplini corespunzător datoria.”

O lună mai târziu, într-o seară, conducătorul mi-a spus: „Mai mulți frați și surori care fac videoclipuri trebuie să se mute din motive de siguranță și nu au găsit o casă de găzduire potrivită. Ne-am dori să îi găzduiești tu.” Auzind ce îmi spune conducătorul, m-am gândit: „De ce să rânduiască să fac datoria de găzduire? Oare crede că nu am reflectat ca să mă cunosc pe mine însămi după ce am fost demisă, așa că vrea să prestez servicii făcând datoria de găzduire? Nu este datoria de găzduire nesemnificativă? Ce vor crede frații și surorile despre mine când vor afla? Oare vor spune că fac datoria de găzduire pentru că nu urmăresc adevărul? Datoria de găzduire presupune să ai de-a face cu oale și tigăi în fiecare zi și o lucrare grea și obositoare. Chiar și dacă o voi face bine, frații și surorile nu vor vedea acest lucru. În plus, cei care fac datoria de găzduire în biserică sunt în mare parte frați și surori de calibru slab sau mai în vârstă. Deși nu mai sunt atât de tânără, nu am ajuns în momentul în care aș fi capabilă să fac doar datoria de găzduire! În plus, de când L-am găsit pe Dumnezeu, mereu am fost conducătoare și supraveghetoare; de ce rânduiește să fac datorie de găzduire acum?” Nu mă puteam supune în inima mea, așa că am inventat niște scuze ca să refuz. După ce a plecat conducătorul, m-am simțit plină de căință și eram într-o dilemă. M-am gândit că, deși credeam în Dumnezeu de mulți ani, încă nu aveam supunere în datoria mea. Ce fel de credincioasă eram? Ce fel de conșțiință sau rațiune aveam? Am îngenuncheat și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Astăzi, conducătorul a încercat să rânduiască să fac datoria de găzduire, dar nu am putut să mă supun și chiar am căutat scuze pentru a refuza. Nu știu care aspect al firii mele corupte a cauzat acest lucru. Îți cer luminare și îndrumare pentru a mă ajuta să mă cunosc.” După ce m-am rugat, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu despre îndeplinirea îndatoririlor, așa că le-am căutat ca să le citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Îndatoririle vin de la Dumnezeu; reprezintă responsabilitățile și însărcinările pe care Dumnezeu le încredințează omului. Așadar, cum ar trebui să le înțeleagă omul? «Deoarece aceasta este datoria mea și însărcinarea pe care mi-a încredințat-o Dumnezeu, reprezintă obligația și responsabilitatea mea. Este corect să o accept ca pe datoria mea imperativă. Nu pot să o resping sau să o refuz; nu pot să fac mofturi. Ceea ce îmi revine este cu siguranță ceea ce s-ar cuveni să fac. Nu este vorba că nu sunt îndreptățit să fac o alegere, ci că nu ar trebui să fac o alegere. Aceasta este rațiunea pe care s-ar cuveni să o aibă o ființă creată.» Aceasta este o atitudine de supunere” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Oricare ar fi datoria ta, nu face discriminare între cele înalte și cele joase. Să presupunem că spui: «Deși această sarcină este o însărcinare din partea lui Dumnezeu și lucrarea casei lui Dumnezeu, dacă o fac, s-ar putea ca oamenii să mă disprețuiască. Alții ajung să facă o lucrare ce le permite să iasă în evidență. Mi s-a dat această sarcină, care nu îmi permite să ies în evidență, ci mă face să mă străduiesc din răsputeri în culise, e nedrept! Nu voi face această datorie. Datoria mea trebuie să fie una care să mă facă să ies în evidență în fața celorlalți și care îmi permite să îmi fac un nume – și, chiar dacă nu îmi fac un nume sau nu ies în evidență, tot trebuie să beneficiez de pe urma acesteia și să mă simt, fizic, în largul meu.» Este aceasta o atitudine acceptabilă? A fi mofturos înseamnă să nu accepți lucrurile de la Dumnezeu; înseamnă să faci alegeri în funcție de propriile preferințe. Asta înseamnă că nu îți accepți datoria; este un refuz al datoriei tale, o manifestare a răzvrătirii tale față de Dumnezeu. Un astfel de moft este denaturat de preferințele și dorințele tale individuale. Când te gândești la propriul beneficiu, la propria reputație și așa mai departe, atitudinea față de datoria ta nu este una de supunere” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că îndatoririle sunt însărcinarea dată de Dumnezeu oamenilor și că acestea sunt responsabilitatea lor, iar noi nu ar trebui să clasificăm îndatoririle pe ranguri. Mai mult decât atât, nu ar trebui să alegem îndatoririle în funcție de preferințele proprii de dragul mândriei și statutului nostru, ci, în schimb, ar trebui să acceptăm, să ne supunem și să le privim ca pe o obligație de la care nu ne putem sustrage. Asta înseamnă să fii o persoană cu conștiință și rațiune și este atitudinea pe care oamenii ar trebui să o aibă față de îndatoririle lor. Citind expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că atitudinea și perspectiva mea față de îndatoriri erau incorecte. Am clasificat îndatoririle pe ranguri, crezând că a fi conducător sau lucrător însemna că urmărești adevărul și că îți oferea statut și funcție, iar oriunde ai merge, frații și surorile te vor admira. Să faci asemenea îndatoriri părea mai glorios, în timp ce datoria de găzduire mi se părea că doar necesită muncă grea, că nu îmi oferea nicio șansă ca să îmi fac o reputație sau să obțin un statut sau o funcție și că aceia care fac această datorie nu ar fi niciodată admirați de ceilalți. Din cauza acestui punct de vedere fals, când conducătorul a rânduit să fac datoria de găzduire, am căutat scuze pentru a refuza. Întotdeauna am ținut cont mai mult de mândria mea, decât de nevoile pe care le are lucrarea bisericii. Aveam vreo urmă de umanitate? Nu ar trebui să-mi aleg singură îndatoririle mele și să am pretenții față de ele. Conducătorul a rânduit să fac datoria de găzduire în funcție de nevoile pe care le are lucrarea bisericii și ar fi trebui să încep prin acceptare și supunere față de această rânduială.

Ulterior, am citit părtășia lui Dumnezeu despre construirea arcei de către Noe și am văzut că acesta nu a căutat scuze când a primit însărcinarea dată de Dumnezeu și că a acceptat-o și s-a supus necondiționat. A construit arca în timp ce predica Evanghelia, persistând mereu timp de 120 de ani. Deși nu mă putea compara cu Noe, ar trebui să îi urmez exemplul și să fiu o persoană supusă. După aceea, i-am spus conducătorului că sunt dispusă să fac datoria de găzduire, dar la scurt timp după, din cauza pandemiei de COVID-19, această datorie de găzduire a fost temporar amânată. După ce s-a încheiat perioada de carantină, în timpul primei adunări conducătorul a zis: „Acum că s-a încheiat perioada de carantină, am vrea să rânduim ca tu să reiei datoria de găzduire.” În acel moment, m-am simțit foarte rușinată, pentru că, pe lângă cei doi diaconi prezenți, mai erau și două surori care erau lucrătoare evanghelice. Am început să am nemulțumiri față de conducător, gândindu-mă: „De ce a trebui să spui acest lucru în fața atâtor frați și surori? Acum toată lumea știe că fac datorie de găzduire, cum să îmi mai arăt fața?” Am simțit că îmi arde fața și mi s-a părut că frații și surorile mele mă batjocoreau pentru că nu urmăream adevărul și pentru că îmi fusese alocată datoria de găzduire din această cauză. Mai târziu în timpul adunării, frații și surorile au avut părtășie activă despre cum să predice Evanghelia și cum să clarifice noțiuni religioase, dar nimic nu mi s-a întipărit, pentru că nu făceam decât să mă gândesc că unii dintre ei erau conducători și lucrători, iar alții erau lucrători evanghelici, pe când eu nu făceam decât datoria de găzduire. Cu cât mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât mă supăram mai tare. În timpul acelei adunări, părea că timpul se scurge foarte încet, iar cuvintele „a face datoria de găzduire” mi se tot repetau în minte. După adunare, mintea mea a fost inundată de gânduri legate de ce ar crede frații și surorile despre mine și am crezut că, din moment ce toată lumea știa că fac datoria de găzduire, îmi pierdusem complet reputația și statutul. Timp de câteva zile, m-am simțit nemotivată să fac orice și umblam cu capul plecat oriunde mergeam. Îmi era foarte teamă să mă întâlnesc cu frații și surorile mele, pentru că îmi era frică de faptul că ei ar ști că fac datoria de găzduire.

În următoarele zile, am cugetat: „Rânduiala conducătorului ca eu să fac datoria de găzduire s-a datorat cu siguranță nevoilor lucrării bisericii, dar de ce îmi este frică să nu afle ceilalți? De ce nu eram dispusă să mă supun faptului că mi-a fost alocată datoria de găzduire? Ce fel de fire coruptă cauzează acest lucru?” După aceea, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Prețuirea antihriștilor față de reputația și statutul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea-esență a lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce fac antihriștii, prima lor considerație este propria reputație și propriul statut, nimic altceva. Pentru antihriști, reputația și statutul sunt viața lor și scopul lor de-o viață. În tot ceea ce fac, primul lor gând este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu reputația mea? Oare această acțiune îmi va da o reputație bună? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; de aceea iau lucrurile în considerare în acest fel. Se poate spune că, pentru antihriști, reputația și statutul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin lucruri care le sunt externe de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin reputație și statut; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Reputația și statutul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de lucrurile pe care le urmăresc zilnic. Astfel, pentru antihriști, statutul și reputația sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent de lucrurile pe care le urmăresc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un statut înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor. I-ai putea pune într-o pădure măreață, adânc în munți, și tot n-ar lăsa deoparte urmărirea reputației și a statutului. Îi poți pune în orice grup de oameni și tot nu se pot gândi decât la reputație și statut. Cu toate că și antihriștii cred în Dumnezeu, ei văd urmărirea reputației și a statutului ca echivalând cu credința în Dumnezeu și pun aceste două lucruri pe picior de egalitate. Cu alte cuvinte, în timp ce merg pe calea credinței în Dumnezeu, ei își și urmăresc propria reputație și propriul statut. Se poate spune că, în inimile lor, antihriștii consideră că urmărirea adevărului în credința lor în Dumnezeu este urmărirea reputației și a statutului, iar urmărirea reputației și a statutului e și urmărirea adevărului; a câștiga reputație și statut înseamnă a câștiga adevărul și viața. Dacă simt că nu au faimă, câștig sau statut, că nimeni nu-i admiră, nu-i stimează sau nu-i urmează, sunt foarte dezamăgiți, consideră că nu are rost să creadă în Dumnezeu, că acest lucru nu are nicio valoare și își spun în sinea lor: «Este o astfel de credință în dumnezeu un eșec? Nu sunt lipsit de speranță?» Ei calculează adesea astfel de lucruri în inimile lor. Calculează cum își pot face un loc în casa lui Dumnezeu, cum pot avea o reputație înaltă în biserică, cum îi pot face pe oameni să-i asculte când vorbesc și să-i sprijine când acționează, cum îi pot face pe oameni să-i urmeze oriunde se află și cum pot să aibă o voce influentă în biserică și faimă, câștig și statut – chiar se concentrează la astfel de lucruri în inimile lor. Acestea sunt lucrurile pe care le urmăresc asemenea oameni. De ce se gândesc mereu la astfel de lucruri? După ce citesc cuvintele lui Dumnezeu, după ce aud predici, chiar nu înțeleg, chiar nu sunt în stare să discearnă toate acestea? Oare cuvintele lui Dumnezeu și adevărul chiar nu sunt capabile să le schimbe noțiunile, ideile și opiniile? Situația nu e deloc așa. Problema este în ei, este în întregime cauzată de faptul că ei nu iubesc adevărul pentru că, în inima lor, le este scârbă de adevăr și, drept urmare, sunt total nereceptivi la adevăr – ceea ce este determinat de natura-esența lor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că antihriștii prețuiesc foarte mult reputația și statutul. Indiferent de ceea ce fac în orice grup de oameni, totul este pentru a obține admirația și venerația acestora. Reputația și statutul sunt țeluri pe care le urmăresc pe parcursul vieții. Gândindu-mă la ceea ce urmăresc eu însămi, mi-am dat seama că punctele mele de vedere erau aceleași cu ale unui antihrist. Și eu puneam reputația și statutul mai presus de orice altceva. Din copilărie, părinții mă învățaseră că o persoană trebuie să aibă ambiție și demnitate și să nu-i lase pe alții să o desconsidere, că „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță” și că „Un om îşi lasă numele în urmă oriunde stă, aşa cum gâsca scoate ţipete oriunde zboară.” Aceste otrăvuri satanice se înrădăcinaseră adânc în inima mea și credeam că a fi capabilă să fiu admirată de ceilalți în orice grup este ceea ce aducea glorie. Când eram la școală, ținteam să am cele mai mari note la examene pentru a putea obține admirația și laudele profesorilor și colegilor. Deseori rămâneam trează până târziu pentru a-mi face temele și după fiecare examen, eram mândră să-mi primesc diplomele de merit. După ce am început să lucrez, pentru a obține aprobarea superiorilor și stima colegilor mei, făceam ore suplimentare, lucrând chiar în zilele mele libere. Eram foarte dornică să lucrez din greu. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, am continuat să lucrez conform acestor otrăvuri și indiferent de datoria pe care o îndeplineam, primul lucru la care mă gândeam era dacă voi putea să obțin reputație și statut și dacă voi fi capabilă să obțin stima celorlalți. Am simțit că, faptul că eram conducătoare a bisericii i-ar face pe ceilalți să mă admire și mi-ar asigura o funcție și un statut și că, oriunde aș merge, aș fi admirată. Așa că am acceptat încântată această datorie și am fost dispusă să plătesc un preț și să colaborez activ. Când mi s-a repartizat datoria de găzduire eram perfect conștientă că PPC aresta necontrolat creștini și că situația era periculoasă, iar surorile și frații aveau nevoie urgentă de un loc sigur pentru a-și îndeplini îndatoririle. Dar eu am ținut cont doar de mândria și statutul meu și am crezut că datoria de găzduire este neremarcabilă și i-ar face pe ceilalți să mă desconsidere, așa că am căutat scuze ca să o refuz. Eram strâns înlănțuită de reputație și statut și orice făceam, mă gândeam ce-ar putea crede despre mine frații și surorile și puneam reputația și statutul mai presus decât orice. Eram cu adevărat egoistă și detestabilă și nu meritam să fiu numită om! Mi-am amintit de perioada în care am fost demisă și am reflectat. Pe atunci, speram în fiecare zi să îmi îndeplinesc datoria. Dar acum că Dumnezeu îmi dăduse șansa de a îndeplini o datorie, eram mofturoasă și trăiam mereu de dragul mândriei mele, eșuând lamentabil să îmi privesc datoria ca pe o însărcinare dată de Dumnezeu. Din moment ce conducătorul rânduise să îndeplinesc datoria de găzduire, trebuia să accept acest lucru de la Dumnezeu și să îndeplinesc această datorie cu seriozitate, pentru ca frații și surorile să poată avea un mediu sigur în care să își îndeplinească îndatoririle. M-am rugat lui Dumnezeu cu căință: „Dumnezeule, această datorie a ajuns la mine prin orchestrările și rânduielile Tale și totuși, sunt constrânsă de mândria mea și conștientizez că sunt mofturoasă și că nu sunt dispusă să mă supun. Chiar nu am conștiință! Dumnezeule, sunt dispusă să mă supun și să fac această datorie bine pentru a Te mulțumi.”

Prin reflecție, mi-am dat seama că refuzul meu de a face datoria de găzduire se trăgea dintr-un alt punct de vedere fals și anume, credeam că datoria de găzduire este neînsemnată, că este îndeplinită doar de frați și surori cu calibru slab și că aceia care făceau îndatoriri de conducători erau admirați de alți oameni oriunde ar fi mers și că erau persoane care urmăreau adevărul, iar aceste îndatoriri arătau că o persoană are o funcție și statut. Am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți suntem egali înaintea adevărului. Cei care sunt promovați și cultivați nu sunt cu mult mai buni decât ceilalți. Toți au experimentat lucrarea lui Dumnezeu cam pentru aceeași perioadă de timp. Cei care nu au fost promovați sau cultivați ar trebui, de asemenea, să urmărească adevărul în timp ce își îndeplinesc îndatoririle. Nimeni nu-i poate priva pe alții de dreptul de a urmări adevărul. Unii oameni sunt mai dornici când caută adevărul și au un anumit calibru, așa că sunt promovați și cultivați. Acest lucru se datorează nevoilor lucrării casei lui Dumnezeu. Prin urmare, de ce are casa lui Dumnezeu astfel de principii pentru promovarea și folosirea oamenilor? Întrucât există diferențe în calibrul și caracterul oamenilor și fiecare persoană alege o cale diferită, acest lucru duce la finaluri diferite în credința oamenilor în Dumnezeu. Cei care urmăresc adevărul sunt mântuiți și devin oameni ai Împărăției, în timp ce aceia care nu acceptă deloc adevărul, care nu sunt loiali în îndeplinirea datoriei lor, sunt eliminați. Casa lui Dumnezeu cultivă și folosește oamenii în funcție de măsura în care urmăresc adevărul și în care sunt loiali în îndeplinirea datoriei lor. Există o distincție în ierarhia diferiților oameni în casa lui Dumnezeu? Deocamdată, nu există nicio ierarhie în ceea ce privește pozițiile, valoarea, statutul sau reputația diferiților oameni. Cel puțin în perioada în care Dumnezeu lucrează pentru a-i mântui și îndruma pe oameni, nu există nicio diferență între rangurile, pozițiile, valoarea sau statutul diferiților oameni. Singurele lucruri care diferă le constituie împărțirea lucrării și rolurile îndatoririlor îndeplinite. Desigur, în această perioadă, unii oameni, ca excepție, sunt promovați și cultivați să îndeplinească unele sarcini speciale, în timp ce unii oameni nu primesc astfel de oportunități din diverse motive, precum probleme cu calibrul sau mediul lor familial. Dar oare nu îi mântuiește Dumnezeu pe cei care nu au primit astfel de oportunități? Nu așa stau lucrurile. Valoarea și poziția lor sunt inferioare față de ale celorlalți? Nu. Toți sunt egali în fața adevărului, toți au ocazia de a urmări și dobândi adevărul, iar Dumnezeu îi tratează pe toți corect și rezonabil. În ce moment există distincții notabile în ceea ce privește posturile, valoarea și statutul oamenilor? Atunci când oamenii ajung la capătul căii lor, iar lucrarea lui Dumnezeu se încheie și se ajunge la o concluzie cu privire la atitudinile și punctele de vedere de care fiecare persoană a dat dovadă în procesul de urmărire a mântuirii și în timp ce își făceau datoria, precum și cu privire la diferitele lor manifestări și atitudini față de Dumnezeu – adică atunci când există o evidență completă în caietul lui Dumnezeu – în acel moment, dat fiind că finalurile și destinațiile oamenilor vor fi diferite, vor exista, de asemenea, distincții în ceea ce privește valoarea, posturile și statutul lor. Abia atunci toate aceste lucruri vor putea fi întrevăzute și determinate aproximativ, în vreme ce acum toată lumea este la fel” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”]. Cuvintele lui Dumnezeu ne spun că, în fața adevărului și a cuvintelor Sale, toți sunt egali și că nu există nicio distincție fundamentală între funcții pentru a fi considerate înalte sau joase. În casa lui Dumnezeu, oamenilor li se repartizează diferite îndatoriri în funcție de calibrul lor sau de nevoile bisericii și singura diferență dintre oameni este datoria pe care o fac. Cu toate acestea, indiferent de datoria îndeplinită, funcția și statutul tuturor sunt la fel. A fi conducător sau lucrător nu înseamnă să ai o funcție mai înaltă decât ceilalți, iar o persoană care face datoria de găzduire nu are o funcție sau un statut mai modeste decât cei care fac alte îndatoriri. Dar eu crezusem că a fi conducător sau lucrător este un indicator al celor care urmăresc adevărul și că, oriunde ar fi mers erau admirați, pe când datoria de găzduire era doar o muncă grea și prin urmare, mai joasă ca funcție și statut. Punctele mele de vedere erau cu adevărat greșite! Mi-am amintit de o soră mai în vârstă din biserică. Ea își îndeplinise datoria de găzduire încă de când L-a găsit pe Dumnezeu și, totuși, intențiile ei erau corecte, era loială în datoria ei și avea îndrumarea lui Dumnezeu. În același timp, unii fuseseră conducători și lucrători mulți ani, dar întrucât nu urmăreau adevărul, căutau doar reputație și statut și își urmăreau propriile obiective, până într-acolo încât ajungeau să perturbe și să tulbure lucrarea bisericii și să-i atace și să-i elimine pe alții pentru propriul câștig. În cele din urmă, au fost caracterizați drept oameni răi sau antihriști și au fost eliminați din biserică și prin urmare, și-au pierdut șansa la mântuire. Din aceste fapte, am înțeles că toți sunt egali în fața adevărului. Mântuirea cuiva nu are legătură cu îndatoririle pe care le face, cu vârsta sau cu statutul. Cheia este dacă o persoană urmărește adevărul și dacă este loială în îndatoririle sale. Dumnezeu este drept și Se uită dacă oamenii dețin adevărul și dacă firea lor s-a schimbat. Acesta este standardul după care Dumnezeu îi măsoară pe oameni.

Câteva luni mai târziu, conducătorul mi-a cerut să-i găzduiesc pe frații și surorile care făceau îndatoriri bazate pe texte. În inima mea, am început să îmi spun: „Înainte eram supraveghetoare a lucrării bazate pe texte, iar acești oameni erau membrii echipei mele, dar acum doar îi găzduiesc. Ce vor crede despre mine?” Când mi-am zis aceste lucruri, mi-am dat seama că iarăși mă gândeam la mândria și statutul meu. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu în liniște și mi-am amintit un pasaj din cuvintele Sale: „Nu face mereu lucrurile de dragul tău și nu lua constant în considerare propriile interese; nu ține cont de interesele omului și nu te gândi la mândria, reputația și statutul tău. Mai întâi trebuie să te gândești la interesele casei lui Dumnezeu și să faci din ele prioritatea ta. S-ar cuveni să ții seama de intențiile lui Dumnezeu și să începi prin a contempla dacă au fost sau nu impurități în îndeplinirea datoriei tale, dacă ai fost loial, ți-ai îndeplinit responsabilitățile și dacă ai dat totul pentru asta, precum și dacă te-ai gândit sau nu din inimă la datoria ta și la lucrarea bisericii. Trebuie să te gândești la aceste lucruri. Dacă te gândești la ele frecvent și le înțelegi, îți va fi mai ușor să-ți îndeplinești bine datoria. Dacă ai un calibru slab, dacă experiența ta este superficială sau dacă nu ești competent în lucrarea ta profesională, pot exista unele greșeli sau lipsuri în lucrarea ta, iar tu s-ar putea să nu obții rezultate bune – dar vei fi făcut tot ce îți stă în putință. Nu îți satisfaci propriile dorințe egoiste sau preferințe. În schimb, acorzi mereu atenție lucrării bisericii și intereselor casei lui Dumnezeu. Deși s-ar putea să nu obții rezultate bune în datoria ta, inima ta se va fi îndreptat; dacă, în plus, poți să cauți adevărul ca să rezolvi problemele din datoria ta, vei fi la înălțimea standardului în îndeplinirea datoriei tale și, în același timp, vei putea să intri în adevărul-realitate. Asta este ceea ce înseamnă să ai mărturie” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să-I înțeleg intențiile și am învățat și o cale de practică. În trecut, trăisem mereu pentru mândrie și statut, dar în această zi, ar trebui să accept și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, să țin cont de interesele bisericii și să îmi îndeplinesc datoria bine. Așadar, am acceptat bucuroasă. Câteva zile mai târziu, frații și surorile care făceau îndatoriri bazate pe texte au venit în casa mea pentru o adunare. Când i-am văzut, nu mi-am simțit mândria rănită, ci, mai degrabă, am simțit că a îndeplini orice îndatorire este o înălțare de la Dumnezeu. De atunci, am colaborat cu sârguință și m-am gândit cum să mențin un mediu bun pentru ca frații și surorile să poată merge la adunări și să își facă îndatoririle într-un spațiu sigur și liniștit. Practicând în acest fel, mi-am simțit inima împăcată și ușurată și am conștientizat că și datoria de găzduire a oferit lecții de învățat și adevăruri de căutat.