de Mu Zhen, Statele Unite

Făceam filmări în cadrul bisericii, dar, neavând multă treabă, conducătorul m-a transferat să ud nou-veniții. Apoi, am fost iar transferată, pentru a răspunde nevoilor lucrării. Brusc, după câteva luni, lucrarea a încetinit, iar eu m-am întors la udat. Apoi am fost iar transferată, iar o soră mi-a spus: „Mergi acolo unde au nevoie de tine!” Atunci nu m-am gândit prea mult la asta. Dar, după mai puțin de o lună, lucrarea video iar s-a diminuat și m-am temut că în curând nu vom mai avea nevoie de atâția oameni și voi fi trimisă înapoi să ud nou-veniții. La gândul ăsta, mi s-a pus un nod în gât. De ce eram atât de inutilă? Cum a fost mai puțin de lucru și a fost nevoie de mai puțini oameni, eu am fost cea transferată. Eram dispensabilă pentru echipă! Dacă eram iar transferată, ce ar fi crezut ceilalți despre mine? S-ar fi întrebat de ce eu eram mereu mutată, iar alții nu? Ar fi crezut că s-a întâmplat pentru că nu eram bună și nu aveam un rol important. Gândurile astea chiar m-au tulburat și n-am vrut să înfrunt situația.

Apoi, s-a întâmplat ceva ce mi-a dat o stare și mai proastă. Odată, discutam despre problemele dintr-un film și toți își spuneau opiniile; a fost o discuție aprinsă. Dar, nici după ce m-am gândit mult timp, n-am avut nicio idee bună sau ceva de spus. Confuză, am rămas tăcută. Toți se implicau în discuție, dar eu nu contribuiam deloc. Mă simțeam de parcă nici nu existam. Mă gândeam că trebuia să spun ceva. Trebuia să împărtășesc ceva perspicace, pentru ca ei să nu mă ignore. Chiar mi-am frământat mintea și, în final, am reușit să exprim o idee, dar nimeni n-a acceptat-o. Eram foarte rușinată. Era atât de jenant; ce vor crede despre mine? Trecuseră opt luni de când nu mai făcusem o lucrare video, abilitățile mele profesionale și înțelegerea principiilor fiind mai slabe decât fuseseră când am părăsit echipa. Rămăsesem mult în urma celorlalți. Trebuie să studiezi constant ca să-ți dezvolți abilitățile astea, iar ceilalți au făcut tot timpul lucrări video, îmbunătățindu-și stăpânirea abilităților și a principiilor, pe când eu am petrecut puțin timp pe ici, pe colo. Nu practicasem foarte mult timp într-un singur loc și nu eram foarte pricepută în niciun domeniu. Cum era mai puțin de lucru, eram prima care pleca. Se descurcau bine și fără mine. După volumul de muncă, m-am gândit că supraveghetorul m-ar putea retrimite oricând să ud nou-veniții. Ideea asta chiar m-a tulburat și nu m-am putut abține să nu plâng. M-am întrebat: „De ce mi se întâmplă mereu asta?” Unii oameni din echipă aveau abilități profesionale, unii erau competenți, alții aveau experiență și făcuseră datoria asta o perioadă, unii erau foarte eficienți… Toți s-au remarcat într-un fel sau altul, dar calibrul meu nu era la fel de bun, nu eram pricepută ca ei, fiind mereu cu un pas în urma lor. Când volumul de lucru s-a redus și a fost nevoie de mai puțini oameni, la mine au renunțat, firește. Dacă aveam și eu un calibru deosebit și abilități similare, nu eram transferată tot timpul, dar, din păcate, n-aveam. De ce nu eram la fel de pricepută? Gândindu-mă la asta, eram tot mai tristă și am început să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu.

După aceea, chiar dacă îmi făceam datoria, nu mă simțeam motivată. Doar am urmat rutina impusă, mulțumindu-mă cu ce reușeam să fac. Nu m-am gândit cum să lucrez mai eficient ca să realizez mai multe. Nu m-am străduit să rezolv problemele întâlnite. Nu știam cât timp voi rămâne în echipă, așa că lăsam lucrurile cum erau. Eram neliniștită când conducătorul de echipă venea să-mi vorbească, gândindu-mă că poate îmi va spune că-mi schimbă datoria. Inima îmi bătea repede până aflam că era doar o conversație de lucru normală. Asta se întâmpla mereu, fiecare zi devenind epuizantă. Dormeam suficient, dar tot ațipeam în timpul devoționalelor și nu înțelegeam cuvintele lui Dumnezeu. Știam că starea mea era greșită, așa că m-am rugat repede lui Dumnezeu, să caut și să reflectez la problema mea. Apoi, am citit cuvintele Lui, care m-au ajutat să mă înțeleg. Dumnezeu Atotputernic spune: „Care sunt principiile după care vă comportați? Ar trebui să vă comportați conform funcției voastre, să găsiți funcția potrivită pentru voi și să îndepliniți datoria pe care se cuvine să o îndepliniți; doar o astfel de persoană e una cu rațiune. De exemplu, sunt oameni cu anumite abilități profesionale pe care le stăpânesc și care pot să înțeleagă principiile și ei ar trebui să își asume acea responsabilitate și să facă ultimele verificări în acest domeniu; există oameni care pot oferi idei și perspective, inspirându-i pe ceilalți și ajutându-i să își îndeplinească mai bine îndatoririle – atunci ei ar trebui să ofere idei. Dacă poți să-ți găsești funcția potrivită pentru tine și să lucrezi în armonie cu frații și surorile tale, îți vei îndeplini datoria și te vei comporta conform funcției tale. Dacă îți aparține ca să fii capabil să oferi doar câteva dintre gândurile tale, dar ți-ai dori să asiguri și alte lucruri și ajungi să încerci din greu să faci asta, dar tot nu poți; și atunci, când alții oferă acele alte lucruri, te simți inconfortabil și nu dorești să asculți, iar inima îți este îndurerată și constrânsă și Îl învinovățești pe Dumnezeu și spui că El este nedrept – atunci aceasta este ambiție. Ce fire este aceea care dă naștere ambiției într-o persoană? O fire arogantă dă naștere ambiției. Aceste stări pot apărea cu siguranță în voi în orice moment, iar dacă nu căutați adevărul pentru a le înlătura și nu aveți intrare în viață și nu vă puteți schimba în acest sens, atunci gradele de calificare și puritate cu care vă îndepliniți îndatoririle vor fi scăzute, iar rezultatele nu vor fi nici ele foarte bune. Acest lucru nu înseamnă că vă îndepliniți datoria în mod mulțumitor și înseamnă că Dumnezeu nu a dobândit slavă de la voi. Dumnezeu a oferit fiecărei persoane talente și daruri diferite. Unii oameni au talente în două sau trei domenii, alții au talent într-un domeniu, iar alții nu au talente deloc – dacă puteți aborda corect aceste chestiuni, atunci veți avea simțul rațiunii. Oamenii care au simțul rațiunii vor putea să-și găsească funcțiile, să se comporte conform acestora și să își îndeplinească bine îndatoririle. O persoană care nu își poate găsi niciodată funcția este o persoană care are mereu ambiții. Aceasta urmărește întotdeauna statutul și beneficiile. Nu este niciodată mulțumită de ceea ce are. Pentru a obține mai multe beneficii, încearcă să ia cât de mult poate; speră mereu să-și satisfacă dorințele extravagante. Crede că, dacă are daruri și calibrul său este bun, ar trebui să se bucure mai mult de harul lui Dumnezeu și că a avea unele dorințe extravagante nu reprezintă o greșeală. Are acest tip de persoană rațiune? Oare nu este lipsit de rușine să ai mereu dorințe extravagante? Oamenii care au conștiință și rațiune pot simți că este un lucru lipsit de rușine. Oamenii care înțeleg adevărul nu vor face aceste lucruri nesăbuite. Dacă speri să-ți îndeplinești datoria cu loialitate, astfel încât să răsplătești iubirea lui Dumnezeu, aceasta nu reprezintă o dorință extravagantă. Acest lucru este conform conștiinței și rațiunii umanității normale. Acesta Îl face pe Dumnezeu fericit. Dacă într-adevăr îți dorești să-ți îndeplinești bine datoria, trebuie mai întâi să găsești funcția potrivită pentru tine și apoi să faci ceea ce poți cu toată inima, cu toată mintea, cu toată puterea și să faci lucrurile cât de bine posibil. Acest lucru este mulțumitor și o astfel de îndeplinire a datoriei are un grad de puritate. Asta este ceea ce ar trebui să facă o ființă creată adevărată” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Cuvintele Lui mi-au arătat că eram deprimată fiindcă dorințele mele nebunești nu fuseseră îndeplinite. Ceilalți nu mă admirau sau prețuiau, iar eu nu reușeam să-mi schimb situația. L-am înțeles greșit și L-am învinuit pe Dumnezeu, simțind că nu era suficient de bun ceea ce mi-a dat El. Lucrarea încetinind, datoria îmi fusese schimbată de două ori și probabil urma un al treilea transfer la nici o lună de la întoarcere. În situația asta, am simțit că eram cea mai slabă din echipă, cea dispensabilă, și că existența mea nu avea nicio valoare. Chiar nu puteam accepta realitatea asta și eram nefericită. În discuția despre lucrare, n-am vrut să par mediocră, așa că mi-am frământat mintea, încercând să exprim niște opinii utile și perspicace, dar sugestiile mi-au fost respinse și m-am simțit foarte umilită. Și să văd cât de în urmă eram față de ceilalți m-a indispus și m-a nemulțumit. Datoria mea tot schimbându-se, credeam că nu eram deloc pricepută, că oriunde mergeam, eram mereu mai prejos și că puteam fi transferată oricând. În secret, mă comparam cu ceilalți. Simțeam că toți aveau atuuri, excelând într-un anumit domeniu, iar eu eram mediocră în toate privințele și aveam și un defect fatal; eram lentă în toate. Neputând înfrunta realitatea, L-am învinuit pe Dumnezeu că nu mi-a dat un calibru bun. M-am simțit deprimată și nedreptățită și nu eram motivată în datorie. Dar, de fapt, Dumnezeu dă fiecăruia haruri, atuuri și calibre diferite. Suntem destinați să facem diferite îndatoriri; totul e orchestrat de El. O persoană rațională are o inimă supusă. Își ocupă postul în funcție de atuurile sale și se face utilă. Dar eu nu m-am supus deloc; nu voiam să fiu cea mai puțin importantă. Am urmărit un loc în inima celorlalți, respectul și admirația lor, și m-am delăsat când nu le-am obținut. Eram lipsită de rațiune. Dumnezeu nu mi-a dat un calibru mare, dar nici n-a cerut prea mult de la mine. El a vrut doar să găsesc postul potrivit și să mă dedic datoriei. Era suficient să fac doar ce puteam. Dar eram foarte arogantă și lipsită de rațiune. Nu eram pricepută la nimic și nu voiam să înfrunt realitatea. Aveam ambiții nebunești să devin un succes peste noapte, să câștig stima celorlalți. Am consumat multă energie și n-am reușit, simțindu-mă negativă. Mă chinuiam singură.

Apoi, m-am întrebat: De ce invidiam atuurile și calitățile altora? De ce încercam mereu să câștig un loc în inimile oamenilor, vrând să nu rămân în urmă? Care era principala cauză? Căutând, am găsit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Pentru un antihrist, statutul și prestigiul sunt viața sa și scopul său de-o viață. În tot ceea ce fac, prima lor considerație este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu prestigiul meu? Oare această acțiune îmi va da prestigiu? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; altminteri, nu ar lua în considerare aceste probleme. Se poate spune că, pentru un antihrist, statutul și prestigiul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin ceva străin de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin statut și prestigiu; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Statutul și prestigiul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de cele pentru care se străduiesc zilnic. Astfel, pentru antihriști, statutul și prestigiul sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent pentru ce se străduiesc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un rang înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor. […] Dacă simt că nu au prestigiu sau statut, că nimeni nu-i admiră, nu-i venerează sau nu-i urmează, sunt foarte frustrați, consideră că nu are rost să creadă în Dumnezeu, că acest lucru nu are nicio valoare și își spun în sinea lor: «Este o astfel de credință în Dumnezeu un eșec? Este lipsită de speranță?» Ei chibzuiesc adesea la astfel de lucruri în inimile lor, plănuiesc cum își pot face un loc în casa lui Dumnezeu, cum pot avea o reputație înaltă în biserică, astfel încât oamenii să-i asculte când vorbesc, să-i sprijine când acționează și să-i urmeze oriunde merg; astfel încât ei să aibă o voce în biserică, o reputație, ca să se bucure de beneficii și să aibă statut – chiar se concentrează la astfel de lucruri. Acestea sunt lucrurile pe care le urmăresc asemenea oameni” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)”). Dumnezeu ne arată că antihriștii țin la prestigiu și la statut. În tot ce fac, se gândesc mereu la locul lor în rândul celorlalți. Prestigiul și statutul devin viața lor și scopul pe care îl urmăresc. Dacă nu au prestigiu sau admirația oamenilor, se simt atât de deprimați, încât își pierd interesul față de orice. Nu mă comportam și eu la fel? Când am fost transferată de colo-colo, am simțit c-am devenit dispensabilă, de prisos, fără un statut, aparent lipsită de importanță, așa că eram foarte supărată. Când discutam probleme, n-am avut nicio idee utilă cu care să contribui și nimeni nu mi-a acceptat opiniile. Simțeam că-s cea mai slabă din echipă, că nimeni nu mă admiră, și mi se părea că viața mea n-are valoare. Am devenit slabă și negativă, înțelegându-L greșit și învinuindu-L pe Dumnezeu. Prestigiul și statutul au devenit viața mea, delăsându-mă și lipsindu-mi motivația când nu le-am obținut. Am ținut prea mult la lucrurile acestea. M-am gândit de ce le-am urmărit mereu. Pentru că am căzut pradă influenței otrăvurilor satanice, precum: „Ridică-te la înălțime”, „Moștenirea unui om e ecoul vieții sale” și „Bărbații ar trebui întotdeauna să se străduiască să fie mai buni decât contemporanii lor.” Am crezut că astea sunt cele mai justificate scopuri în viață și că urmărirea lor înseamnă să ai aspirații. Am muncit foarte mult la școală. Am fost prima din clasă la aproape toate testele din gimnaziu și liceu. Eram foarte apreciată și adesea lăudată de colegii și profesorii mei. Am simțit că numai o astfel de viață merita trăită. Alăturându-mă bisericii și preluând o datorie, am trăit tot după acele otrăvuri satanice și chiar am ținut la locul meu în inimile oamenilor, încercând mereu să-mi arăt valoarea, să-i fac să mă admire. Chiar dacă nu eram conducătoare de echipă sau supraveghetoare, trebuia să fiu importantă, să fiu aprobată de ceilalți. Când n-am obținut asta, ambițiile mele rămânând neîmplinite, m-am plâns și am fost nemulțumită de rânduielile suverane ale lui Dumnezeu. N-am spus-o, dar în inima mea m-am împotrivit lui Dumnezeu și m-am delăsat în datorie. Trăind după aceste otrăvuri satanice, mi-am provocat doar suferință și supliciu, mâniindu-L pe Dumnezeu, argumentând și negociind cu El, punându-I la îndoială dreptatea și opunându-mă Lui. Dacă aș fi continuat așa, I-aș fi ofensat firea, iar El m-ar fi alungat. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii trebuie să fie siguri că nu au ambiție sau că nu întrețin vise deșarte, că nu caută faimă, câștiguri și statut sau să iasă în evidență din mulțime. Mai mult, nu trebuie să încerce să fie o persoană măreață sau supraumană, care este superioară printre oameni și îi face pe alții să i se închine. Aceasta este dorința umanității corupte și este calea Satanei; Dumnezeu nu mântuiește astfel de oameni. Dacă oamenii urmăresc neîncetat faima, câștigurile și statutul și refuză să se pocăiască, atunci pentru ei nu există niciun leac și-i așteaptă un singur final: să fie alungați” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Înainte, nu realizam cât de grave sunt aceste consecințe. Nu credeam că făceam un mare rău, ca un antihrist, că perturbam lucrarea bisericii, ci că doar eram negativă și supărată când nu puteam obține admirația celorlalți. Dar, apoi, am văzut că nu era deloc așa. Nu părea că făcusem ceva îngrozitor, dar eram nemulțumită de situația stabilită de Dumnezeu și mă plângeam mereu. În inima mea, mă întorceam împotriva Lui. Mă împotriveam lui Dumnezeu! Cum să mântuiască Dumnezeu pe cineva ca mine? M-am gândit la o soră cu care lucrasem înainte. La început, era entuziastă în datoria ei și a fost aleasă conducătoare, dar ulterior a fost suspendată, pierzându-și prestigiul și statutul. Era mereu negativă, pentru că nu obținea admirația celorlalți. În final, L-a părăsit pe Dumnezeu și a plecat. Dacă oamenii aleargă mereu după prestigiu și statut, când nu le sunt îndeplinite ambițiile, devin negativi, Îl învinuiesc și-L înțeleg greșit pe Dumnezeu. Se luptă cu Dumnezeu sau chiar Îl părăsesc. Atunci, mi-am dat seama că mă aflam într-o stare periculoasă. Voiam să nu mă mai împotrivesc lui Dumnezeu, să scap de constrângerile prestigiului și statutului.

În devoționale, am citit câteva pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. „Când Dumnezeu cere oamenilor să-și îndeplinească bine datoria, El nu le cere să săvârșească un anumit număr de sarcini sau să ducă la capăt vreun angajament măreț, și nici nu are nevoie ca ei să realizeze vreun demers important. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să fie în stare să facă tot ce pot într-un mod practic și să trăiască potrivit cuvintelor Sale. Dumnezeu nu are nevoie ca tu să fii măreț sau onorabil, să săvârșești vreo minune, și nici nu vrea să vadă surprize plăcute în tine. El nu are nevoie de astfel de lucruri. Dumnezeu nu are nevoie decât să practici potrivit cuvintelor Sale, cu statornicie. Atunci când asculți cuvintele lui Dumnezeu, fă ceea ce ai înțeles, du la bun sfârșit ceea ce ai priceput, nu uita ce ai auzit și, când vine momentul să practici, practică potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, astfel încât cuvintele lui Dumnezeu să poată deveni viața ta, realitățile tale, și ceea ce trăiești. Astfel, Dumnezeu va fi mulțumit” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). „Dacă Dumnezeu te-a făcut nesăbuit, atunci nesăbuința ta are sens; dacă El te-a făcut inteligent, atunci inteligența ta are sens. Indiferent de abilitatea pe care ți-o dă Dumnezeu, indiferent de punctele tale forte, oricât de mare este IQ-ul tău, toate au un scop pentru Dumnezeu. Toate aceste lucruri au fost predestinate de Dumnezeu. Rolul pe care îl joci în viața ta și datoria pe care o îndeplinești au fost rânduite de Dumnezeu cu mult timp în urmă. Unii oameni văd că alții au abilități pe care ei nu le au și sunt nemulțumiți. Vor să schimbe situația învățând mai mult, văzând mai multe lucruri și fiind mai sârguincioși. Dar există o limită în ceea ce poate realiza sârguința lor și nu îi pot depăși pe cei cu daruri și abilități. Oricât de mult te-ai lupta, este inutil. Dumnezeu a rânduit ceea ce vei fi și nimeni nu poate face nimic pentru a schimba acest lucru. Indiferent la ce te pricepi, acolo ar trebui să faci un efort. Oricare ar fi datoria pentru care ești potrivit, aceea este datoria pe care ar trebui să o îndeplinești. Nu încerca să te forțezi în domenii din afara aptitudinilor tale și nu-i invidia pe alții. Fiecare are funcția lui. Să nu crezi că poți face totul bine sau că ești mai desăvârșit sau mai bun decât alții, dorind mereu să-i înlocuiești pe alții și să te etalezi. Aceasta este o fire coruptă. Există cei care cred că nu pot face nimic bine și că nu au deloc aptitudini. Dacă acesta este cazul, ar trebui să fii o persoană care doar ascultă și se supune într-o manieră realistă. Fă ceea ce poți și fă-o bine, cu toată puterea ta. Este suficient. Dumnezeu va fi mulțumit” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Am văzut din cuvintele Lui că voia Sa nu e ca noi să devenim oameni importanți, ci să fim raționali, să acționăm conform posturilor noastre, să ne facem datoria, să-I practicăm cuvintele și să fim ființe create ascultătoare. Oricare ar fi calibrul sau capacitățile noastre profesionale, ele se datorează rânduielilor Lui suverane. Trebuia să învăț să accept și să mă supun, să valorific tot ce îmi dăduse Dumnezeu, folosindu-mi atuurile, dându-mi silința. Nu eram la fel de pricepută ca toți ceilalți, dar nu eram incapabilă să fac lucrarea. Întrucât biserica a rânduit ca eu să fac datoria asta, trebuia să mă străduiesc cu statornicie și să fac tot ce-mi stătea în putință. În discuțiile despre lucrare, trebuia să vorbesc doar despre ce înțelegeam. Dacă nu înțelegeam sau nu cunoșteam principiile, trebuia să caut și să am părtășie cu ceilalți, să le ascult ideile și să învăț din atuurile lor, ca să-mi compensez slăbiciunile. La acest gând, mi s-a luminat inima având o cale și o direcție pentru practică. Înainte credeam că a fi transferată era ceva jenant. Când se întâmpla, simțeam că asta dovedea că eram cea mai slabă, neputând aborda situația cum trebuie. Dacă mă gândesc, era o problemă legată de perspectiva mea. Dumnezeu oferă fiecăruia diferite haruri, atuuri și calibre și are cerințe diferite față de fiecare. E adevărat că nu eram prea pricepută, așadar, când echipa nu avea mult de lucru, biserica mi-a ajustat datoria pe baza atuurilor mele, conform principiilor și în beneficiul lucrării bisericii. În plus, când ne evaluează, Dumnezeu nu analizează doar dacă putem face bine o sarcină, ci dacă urmărim adevărul, dacă ne supunem cu adevărat Lui, și suntem devotați în datorie. La acest gând, mi s-a luminat inima și n-am mai fost constrânsă de schimbarea datoriei. Și am știut exact ce ar trebui să urmăresc. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că m-ai luminat și m-ai ajutat să-Ți înțeleg voia. Nu știu când aș putea fi transferată, dar sunt gata să mă supun rânduielilor Tale. Oriunde îmi fac datoria, vreau doar să mă străduiesc să Te mulțumesc. Te rog să mă îndrumi!”

Schimbându-mi perspectiva, s-a schimbat și starea datoriei mele. Mereu am crezut că nu sunt ca toți ceilalți, că eram doar un membru temporar al echipei care putea pleca oricând. Mă credeam mai prejos și n-aveam simțul apartenenței. M-am simțit înstrăinată de Dumnezeu, L-am înțeles greșit și nu m-am dedicat datoriei. Dar nu mai simt asta. Indiferent unde sau cât timp fac o datorie, e din bunăvoința lui Dumnezeu, deci trebuie să învăț să mă supun. Chiar dacă va trebui să plec mai târziu, acum fac filme și trebuie să mă străduiesc în fiecare zi, să pun suflet în datoria mea și în fiecare situație experimentată. Când îmi fac datoria, mă rog adesea lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume să devin mai eficientă. Mă gândesc și la ce probleme există în lucrare, ca să le pot sintetiza și rectifica rapid. Când întâlnesc principii pe care nu le înțeleg, am părtășie cu ceilalți. Când îmi fac datoria astfel, mă simt liniștită și mai aproape de Dumnezeu.

Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a emoționat mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „Ce ar trebui să facă oamenii drept răspuns la rânduielile lui Dumnezeu și la suveranitatea Sa asupra sorților pe care le au? (Să se supună orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu.) În primul rând, ar trebui să cauți motivul pentru care Creatorul a rânduit acest tip de soartă și mediu pentru tine, de ce te face să întâlnești și să experimentezi anumite lucruri și de ce soarta îți este așa cum este. Din aceasta, ar trebui să înțelegi nevoile tale și suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. După ce înțelegi și cunoști aceste lucruri, nu ar trebui să te împotrivești, să faci propriile alegeri cu privire la soarta ta, să o respingi, să o contrazici sau să o eviți. Desigur, nu ar trebui nici să încerci să te târguiești cu Dumnezeu. În schimb, ar trebui să te supui. De ce ar trebui să te supui? Întrucât nu îți poți orchestra soarta și nu ai suveranitate asupra acesteia. Soarta îți este determinată de Dumnezeu. Ești un obiect al creației și, când vine vorba de soarta ta, ești pasiv și nu ai de ales. Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci este să te supui. Nu ar trebui să faci propriile alegeri cu privire la soarta ta sau să o eviți, nu ar trebui să te târguiești cu Dumnezeu și să-L contrazici sau să te plângi. Desigur, în special, nu ar trebui să spui lucruri precum: «Soarta pe care Dumnezeu mi-a rânduit-o este rea. Este nefericită și este mai rea decât soarta celorlalți» sau «Soarta mea este rea și nu pot să mă bucur deloc de fericire sau prosperitate. Dumnezeu a rânduit lucrurile prost pentru mine.» Aceste cuvinte reprezintă judecăți și, rostindu-le, îți depășești autoritatea. Nu sunt cuvinte care ar trebui rostite de un obiect al creației și nu reprezintă perspective sau atitudini pe care un obiect al creației ar trebui să le aibă. În schimb, ar trebui să renunți la aceste diferite înțelegeri, definiții, puncte de vedere și priceperi false cu privire la soartă. În același timp, ar trebui să fii capabil să adopți o atitudine și o poziție corectă, astfel încât să te supui tuturor lucrurilor care se vor întâmpla ca parte a sorții pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru tine. Nu ar trebui să te împotrivești și, cu siguranță, nu ar trebui să fii deprimat și să te plângi că Cerul nu este corect, că Dumnezeu a rânduit lucrurile prost pentru tine și nu te-a aprovizionat cu tot ce este mai bun. Obiectele creației nu au dreptul de a-și alege soarta. Dumnezeu nu ți-a dat acest tip de obligație și nu ți-a oferit acest drept. Prin urmare, n-ar trebui să încerci să faci alegeri, să raționezi cu Dumnezeu sau să ai cerințe suplimentare la adresa Lui. Ar trebuie să te conformezi și să faci față rânduielilor lui Dumnezeu, indiferent care sunt acestea. Ar trebui să înfrunți, să încerci să experimentezi și să apreciezi orice lucru rânduit de Dumnezeu. Ar trebui să te supui pe deplin tuturor lucrurilor pe care ar trebui să le experimentezi prin rânduielile lui Dumnezeu. Ar trebui să respecți soarta pe care Dumnezeu ți-a rânduit-o. Chiar dacă nu-ți place un lucru sau dacă suferi din această cauză, chiar dacă îți amenință și suprimă mândria și demnitatea, atât timp cât este ceva ce ar trebui să experimentezi, un lucru pe care Dumnezeu l-a orchestrat și l-a rânduit pentru tine, ar trebui să te supui acestuia și să nu ai de ales în ceea ce-l privește. Întrucât Dumnezeu rânduiește sorțile oamenilor și are suveranitatea asupra acestora, ele nu pot fi negociate cu El. Prin urmare, dacă oamenii sunt raționali și au rațiunea umanității normale, nu ar trebui să se plângă pe motiv că soarta lor este rea sau că ba un lucru, ba altul nu este bun pentru ei. Ei nu ar trebui să-și abordeze datoria, viața, drumul pe care îl urmează în credința lor, situațiile pe care Dumnezeu le-a rânduit sau cerințele Lui față de ei cu o atitudine deprimată doar pentru că simt că soarta lor este rea” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”). Contemplarea cuvintelor Lui mi-a arătat cum să abordez rânduielile suverane ale lui Dumnezeu. Destinele noastre sunt în mâinile Lui. În ce fel de familie ne naștem, ce fel de educație primim, harurile și atuurile noastre, când venim la biserică și preluăm o datorie, ce datorie facem, toate sunt rânduite de Dumnezeu și sunt din bunăvoința Lui. Înainte, nu înțelegeam de ce eram transferată mereu, dar, gândindu-mă bine, am văzut că era ceea ce aveam nevoie. Fără aceste experiențe, n-aș fi văzut cât de mare era dorința mea de prestigiu și statut. Aș crede în continuare că m-am schimbat puțin, fără să știu cât de puternic sunt ancorată în filozofiile Satanei, că ele m-au făcut să pierd rațiunea umanității normale și să mă opun lui Dumnezeu, și n-aș vedea că aș fi alungată dacă aș continua să le urmăresc. Trecând prin asta, mi-am clarificat opiniile greșite despre urmărirea prestigiului și statutului și am realizat că nu e calea cea dreaptă, ci una prin care Satana poate corupe și răni oamenii. Am învățat și că ar trebui să-mi abordez corect calibrul, să accept și să mă supun rânduielilor lui Dumnezeu, să pot sta la postul meu și să fiu o ființă creată rațională. Indiferent dacă voi fi transferată sau ce datorie voi face, trebuie să mă supun rânduielilor suverane ale lui Dumnezeu, să caut voia Lui, să mă adaptez, să experimentez și să mă concentrez la fiecare situație rânduită de El și să mă străduiesc să câștig ceva, să mă cunosc prin intermediul lor.