de Noelle, Coreea de Sud

În 2019, eram responsabilă de lucrarea video și slujeam și drept conducătoare de biserică. Am jurat că aveam să-mi fac bine datoria. După aceea, chiar mi-am făcut datoria din inimă și am învățat cum să fac lucrarea bisericii de la sora care îmi era parteneră. Am făcut tot ce am putut ca să particip la fiecare adunare, mare sau mică, și când stările fraților și surorilor erau rele, căutam în cuvântul lui Dumnezeu ca să am părtășie cu ei și să le rezolv problemele. În plus, am revizuit videoclipurile terminate de frați și surori în fiecare zi. Fiecare zi era foarte aglomerată pentru mine. După o vreme, am obosit și mi-am pierdut treptat determinarea pe care am avut-o la început. M-am simțit din ce în ce mai potrivnică unei astfel de vieți agitate. Mai ales când revizuiam videoclipuri, chiar trebuia să reflectez și să chibzuiesc și apoi să ofer sugestii potrivite ca să abordez problemele pe care le găseam. Consideram că era prea obositor și solicitant din punct de vedere mental. Când gândeam așa, începeam să devin neglijentă când revizuiam videoclipuri, iar pentru câteva dintre ele, pur și simplu răspundeam după o privire superficială. Uneori pur și simplu mă făceam că nu văd când erau probleme clare, fiindcă, altfel, ar fi trebuit să mă gândesc la o soluție, așa că îmi țineam gura. Am devenit din ce în ce mai neglijentă în datoria mea, ceea ce a însemnat că videoclipurile tot erau trimise de colo-colo pentru revizuiri. Asta irosea mult eforturile oamenilor. Au existat consecințe grave, dar eu n-am reflectat asupra mea. Ba chiar credeam că asta nu avea legătură directă cu mine și că era din cauză că existau prea multe probleme în videoclipurile celorlalți.

Odată, am dat peste o adevărată problemă tehnică într-un videoclip de care mă ocupam, care avea de nevoie de niște idei noi. Frații și surorile mele veneau cu tot felul de idei care pur și simplu mă năuceau. M-am gândit: „Este prea obositor să mă gândesc la asta, am să-i las să facă un plan!” Am delegat sarcina sub pretextul că eram responsabilă de lucrarea globală, ca să pot să justific faptul că nu supravegheam și nu urmăream videoclipul. Însă, întrucât nimeni nu mai întâlnise asemenea probleme, iar ei nu au înțeles prea bine câteva dintre principii, nu au știut cum să se ocupe de o lucrare atât de complexă. Din cauza asta, n-a existat niciun progres și videoclipul a ajuns să fie amânat. Partenera mea, Lia, a văzut că eram ineficienți și că progresam lent, așa că ne-a atenționat și îndemnat să ne mișcăm mai repede cu lucrarea. M-am plâns că era prea dură cu noi, iar ceilalți frați și surori s-au luat după mine, opunându-se rânduielilor ei. Asta a făcut-o pe Lia să se simtă constrânsă, iar ea a devenit foarte precaută de fiecare dată când discuta rânduielile lucrării cu noi. Asta a dus la întârzieri peste întârzieri, lucru care ne-a blocat progresul. De obicei, nu eram prea preocupată să-mi dezvolt aptitudinile profesionale și pur și simplu credeam că era o adevărată corvoadă să organizezi materiale instructive, așa că întotdeauna pasam asta Liei. Uneori, nu participam la instructaj sub pretextul că eram prea ocupată cu datoria mea. În felul acesta, am devenit relaxată și neglijentă în datoria mea în fiecare zi. Odată, nici măcar nu m-am pregătit din timp pentru o discuție despre lucrare, irosind astfel timpul tuturor.

Apoi, într-o zi, am căzut și mi-am sucit glezna când am ratat o treaptă, coborând pe scări. Nu m-am gândit de ce mi s-a întâmplat asta și am considerat doar că mă puteam odihni bine de vreme ce glezna îmi era rănită. Lia m-a dat în vileag și m-a emondat de mai multe ori, spunându-mi că nu aveam o povară în datoria mea, că asta întârzia lucrarea bisericii și avea un impact negativ asupra celorlalți. După părtășia ei, eram mai întreprinzătoare timp de câteva zile și apoi iar începeam să trag chiulul. Nu credeam că problema era prea gravă și am continuat să-mi găsesc scuze, gândind: „Sunt doar puțin leneșă, dar nu sunt arogantă, nu-i constrâng sau oprim pe ceilalți, fiind despotică, așa că nu este mare lucru. În orice caz, am calibru și ceva aptitudini profesionale, așa că nu voi fi demisă.” Așadar, avertismentele Liei mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă și nu le-am luat deloc în serios. Am continuat să fiu leneșă în datoria mea și chiar am privit câteva sarcini ca pe o povară și un bagaj. Întrucât eram neglijentă, multe dintre videoclipuri au trebuit să fie trimise înapoi ca să se lucreze iar la ele și a durat foarte mult până au fost lansate.

Într-o dimineață, o conducătoare de rang superior a venit pe la noi pe neașteptate și a spus că datoria noastră nu dăduse niciun rezultat și că problemele care deja fuseseră menționate continuau să apară. Ne-a întrebat care anume era problema. A mai întrebat și dacă eram capabili să îndeplinim această datorie și a spus că, dacă lucrurile continuau în felul acela, aveam să fim demiși cu toții. Când am auzit asta, m-am speriat. Eram conducătoare de biserică și gestionam și lucrarea noastră, așa că eram direct responsabilă pentru acea harababură. Totul era din cauza neglijenței mele. Cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât mi-am dat seama de gravitatea problemei. Conducătoarea superioară a aflat curând despre felul în care îmi făcusem datoria și m-a demis. De asemenea, m-a emondat cu asprime, spunând: „Biserica ți-a încredințat o lucrare importantă, dar ție nu-ți pasă deloc când vezi atât de multe probleme și dificultăți. Îți pasă numai de confortul tău trupesc, ținând pe loc progresul videoclipurilor timp de luni întregi. Ești complet lipsită de conștiință! Biserica te-a cultivat, dar ție nu îți pasă deloc de voia lui Dumnezeu, iar aceasta este o mare dezamăgire. Ești conducătoare, dar nu-ți îndeplinești bine datoria. Nu înveți nimic, ești incapabilă să faci progrese și nu meriți să fii cultivată. Vei fi alungată dacă nu te pocăiești și nu te schimbi.” Cuvintele ei chiar au fost o lovitură dură pentru mine. Mintea mi s-a golit și m-am tot întrebat: ce făcusem în toate acele luni? Cum au ajuns lucrurile în acest stadiu? Când am auzit-o spunând că nu meritam să fiu cultivată, chiar am simțit că nu aveam un viitor. Am fost foarte supărată și am simțit că fusesem secătuită de toată forța. M-am urât că nu-mi prețuisem datoria de la început, dar acum era prea târziu.

După ce am fost demisă, m-am scufundat într-o stare negativă de disperare. Simțeam că toți mă văzuseră așa cum eram și că aveau să mă dea la o parte drept un exemplu rău și că Dumnezeu avea și El să mă deteste. Gândindu-mă la ceea ce a spus conducătoarea când m-a emondat, am simțit un ghimpe în inimă. Simțeam că fusesem dată în vileag și alungată. Acelea chiar au fost zile dureroase pentru mine. Apoi, într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care chiar m-a mișcat. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dacă Îi ești loial lui Dumnezeu și îți îndeplinești datoria cu sinceritate, ai putea fi, totuși, negativ și slab atunci când ești emondat? Așadar, ce e de făcut dacă ești într-adevăr negativ și slab? (Ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu și să depindem de Dumnezeu, să încercăm să ne gândim la ce ne cere Dumnezeu, să reflectăm la ce ne lipsește, ce greșeli am făcut; în domeniile în care am căzut, acolo ar trebui să ne ridicăm din nou.) Așa e corect. Negativismul și slăbiciunea nu sunt probleme mari. Dumnezeu nu le condamnă. Atât timp cât cineva poate să urce înapoi acolo de unde a căzut, să-și învețe lecția și să-și îndeplinească datoria în mod normal, asta este tot. Nimeni nu te va învinovăți din cauza aceasta, așa că nu fi negativ la nesfârșit. Dacă renunțenunrdatoria ta și fugi de ea, te vei fi ruinat complet. Toți sunt negativi și slabi uneori – doar caută adevărul, iar negativismul și slăbiciunea sunt ușor de rezolvat. Starea unor oameni este complet schimbată doar prin citirea unui capitol din cuvintele lui Dumnezeu sau cântând câteva imnuri; își pot deschide inima în rugăciune către Dumnezeu și Îl pot lăuda. Problema lor nu a fost atunci rezolvată? A fi emondat este, de fapt, în întregime, un lucru bun. Chiar dacă cuvintele care te emondează sunt puțin aspre, puțin usturătoare, acest lucru se întâmplă pentru că ai acționat fără sens și ai încălcat principiile fără să-ți dai măcar seama — cum ai putea să nu fii emondat în astfel de circumstanțe? A fi emondat tratat în acest fel înseamnă, de fapt, a fi ajutat, acest lucru reprezintă iubirea pentru tine. Ar trebui să înțelegi acest lucru și să nu te plângi. Prin urmare, dacă emondarea dă naștere la negativism și nemulțumire, acesta reprezintă un lucru nesăbuit și ignorant, comportamentul cuiva lipsit de rațiune” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Când citeam cuvintele lui Dumnezeu, lacrimile îmi șiroiau pe față. Conducătoarea a avut dreptate în tot ce a spus când m-a emondat și expus și am fost emondată și expusă atât de aspru fiindcă tot ce făcusem fusese atât de exasperant. Însă nu trebuia să renunț pur și simplu la mine. Trebuia să reflectez cu adevărat la motivul pentru care eșuasem, să mă schimb și să mă pocăiesc cât mai curând posibil. Aceasta era abordarea corectă pe care trebuia să o urmez. Așa că am spus o rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să mă îndrume în reflecție și să mă cunosc prin intermediul acestui eșec.

Într-o zi, am citit câteva cuvinte de la Dumnezeu care expuneau și analizau conducătorii falși și care m-au ajutat să mă înțeleg puțin. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Conducătorii falși nu fac lucrare reală, dar știu cum să fie oficialități. Care este primul lucru pe care îl fac odată ce devin conducători? Încep să încerce să cucerească oamenii. Adoptă abordarea «Un manager nou trebuie să facă o impresie puternică»: mai întâi, fac câteva lucruri pentru a intra în grațiile oamenilor, introduc câteva lucruri pentru a le ușura viața oamenilor, încearcă să le facă o impresie bună, să le arate tuturor că sunt pe aceeași lungime de undă cu masele, astfel încât toată lumea să-i laude și să spună: «Sunt ca un părinte pentru noi!» Apoi, preiau controlul în mod oficial. Ei simt că acum au sprijin popular și funcția le este sigură, că este corect și adecvat ca ei să se bucure de tentațiile statutului. Devizele lor sunt: «În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea», «Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă» și «Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine». Se bucură de fiecare zi așa cum vine, se distrează cât de mult pot, nu se gândesc deloc la viitor și cu atât mai puțin se gândesc la ce responsabilități ar trebui să îndeplinească și ce îndatoriri ar trebui să realizeze un conducător. Predică unele cuvinte și doctrine și fac câteva sarcini de dragul aparențelor ca parte a activității lor obișnuite, dar nu fac nicio lucrare reală. Nu încearcă să descopere problemele reale din biserică, pentru a le rezolva complet. Ce sens are să faci astfel de lucrări superficiale? Nu este înșelător? Îi pot fi încredințate responsabilități serioase unui astfel de conducător fals? Este el conform principiilor și condițiilor casei lui Dumnezeu de selectare a conducătorilor și lucrătorilor? (Nu.) Acești oameni nu au conștiință sau rațiune, sunt lipsiți de orice simț al responsabilității și totuși, încă doresc să slujească în calitatea oficială de conducător de biserică – de ce sunt atât de nerușinați? Pentru unii oameni care au un simț al responsabilității, dacă au un calibru slab, ei nu pot fi conducători – să nu mai vorbim despre gunoaiele umane care nu au deloc un simț al responsabilității; ei sunt chiar mai puțin calificați să fie conducători. Cât de leneși sunt astfel de falși conducători indolenți? Descoperă o problemă, sunt conștienți că reprezintă o problemă, dar o tratează ca pe un nimic și nu-i dau atenție. Sunt atât de iresponsabili! Deși s-ar putea să fie elocvenți și să pară că au ceva calibru, nu pot să rezolve diversele probleme din lucrarea bisericii, făcând ca lucrarea să încetinească până se oprește și ca problemele să se tot adune. Totuși, în ciuda acestui lucru, acești conducători nu își fac griji pentru aceste probleme și insistă să desfășoare câteva sarcini frivole ca parte a activității lor obișnuite. Și care este rezultatul final? Nu fac o harababură din lucrarea bisericii, nu o distrug? Nu provoacă haos și destrămare în biserică? Acesta este finalul inevitabil” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”). „Niciun conducător fals nu face niciodată lucrări practice și toți acționează de parcă rolul lor de conducere ar fi o funcție oficială, bucurându-se pe deplin de privilegiile statutului lor. Ei tratează datoria care trebuie realizată și lucrarea care trebuie făcută de un conducător drept o povară, un deranj. În inimile lor, colcăie sfidarea față de lucrarea bisericii: dacă le ceri să supravegheze lucrarea sau să descopere problemele care există în aceasta și care trebuie urmărite și rezolvate, sunt plini de reticență. Aceasta este lucrarea pe care conducătorii și lucrătorii trebuie să o facă, aceasta este slujba lor. Dacă nu o faci – dacă nu ești dornic să o faci – de ce mai vrei să fii conducător sau lucrător? Îți realizezi datoria pentru a ține cont de voia lui Dumnezeu sau pentru a fi un funcționar și a te bucura de beneficiile unui statut? Nu este nerușinat să fii conducător dacă vrei doar să deții o oarecare funcție oficială? Nimeni nu are un caracter mai josnic – acești oameni nu au niciun respect de sine, sunt fără rușine” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”). Citind aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, m-am simțit profund rușinată. Nu eram exact felul acela de fals conducător indolent despre care vorbea Dumnezeu? De la început, am crezut că persoana responsabilă nu doar că are ultimul cuvânt, dar câștigă și stima celorlalți, așa că am trudit și am suferit de dragul acestui statut. Le-am dat tuturor o impresie falsă, făcându-i să creadă că-mi puteam asuma multe responsabilități. Odată ce am ajuns în această poziție și ceilalți au avut încredere în mine, mi-am dat arama pe față. Am început să tânjesc după capcanele statutului și, când am văzut volumul de muncă și toate acele dificultăți, n-am vrut să mă deranjez. Simțeam că era un lucru împovărător, așa că m-am gândit doar cum să-mi ușurez povara și să am mai puține griji. Uram cât de obositoare mental era revizuirea videoclipurilor, așa că am oferit arbitrar sugestii nedemne de încredere și i-am făcut pe alții să repete editările, irosind forța de muncă. Când au apărut probleme cu videoclipurile de care eram responsabilă, nu mi-am bătut capul să caut o soluție, ci mi-am folosit statutul ca să joc feste, făcându-i pe ceilalți să se ocupe de ele, iar eu pur și simplu le-am desconsiderat și le-am ignorat. Acest lucru a lăsat probleme nerezolvate, iar în lucrarea noastră nu a existat niciun progres. Am găsit tot felul de scuze ca să evit instruirea tehnică și am pasat lucrurile mai departe ori de câte ori a fost posibil. De asemenea, planificam cu lentoare lucrarea urgentă și eram plină de doleanțe, constrângându-mi partenera. Progresul nostru era stăvilit fiindcă eu nu mă ocupam prompt de mare parte a lucrării. Amintindu-mi tot ce făcusem, chiar am vrut să-mi dau palme. Când am obținut puțin statut, doar am tânjit după confort și am fost tot timpul trădătoare și fără scrupule. Mi-am privit munca drept o joacă de copil și nu am avut nicio fărâmă de răspundere. N-am rezolvat imediat problemele și am rămas indiferentă când am văzut că lucrarea bisericii suferea. În ce fel erau acțiunile mele diferite de cele ale oficialilor partidului comunist? Ei folosesc tot felul de tactici pentru a obține statut și, odată ce fac asta, nu rezolvă problemele oamenilor de rând. Vor doar să mănânce și să bea pe necinstite și să-și folosească puterea pentru câștigul personal. E un lucru rău și nerușinat. Eram exact așa. Biserica mi-a dat o lucrare atât de importantă, dar mie mi-a păsat numai de confortul trupesc și de comoditate și nu am făcut nicio lucrare reală. Acum e cel mai important moment să răspândesc Evanghelia și, cu cât mai repede ajung online aceste videoclipuri cu mărturii, cu atât mai mulți oameni pot să caute și să cerceteze adevărata cale. Însă nu mă gândeam deloc la voia lui Dumnezeu. Mi-am neglijat datoria, întârziind grav lucrarea bisericii. Am fost egoistă și josnică și mi-a lipsit complet umanitatea. Atunci am văzut clar ce lucru leneș, egoist și demn de dispreț am fost. Trișasem ca să obțin o funcție, dar nu am făcut nicio lucrare practică. Aveam un caracter mizerabil și eram nedemnă de încredere. Chiar nu aveam niciun simț moral. Chibzuind la toate astea, inima îmi era străpunsă de durere. M-am rugat: „O, Dumnezeule, îmi lipsește complet umanitatea. Am acceptat această datorie, dar nu mi-am făcut treaba în mod adecvat, lucru care a stăvilit lucrarea bisericii. Dumnezeule, demiterea mea a fost dreptatea Ta. Vreau să mă căiesc și să mă schimb – Te rog să mă îndrumi ca să mă cunosc.”

Reflectând, mi-am amintit cum ceilalți avuseseră părtășie cu mine de mai multe ori, atrăgându-mi atenția asupra problemelor mele, și chiar emondându-mă și dându-mă în vileag, dar eu nu luasem asta în serios. Tot mai credeam că lenea și preocuparea pentru confortul trupesc nu erau probleme atât de mari, că nu răneam și nu constrângeam pe nimeni. În plus, întrucât aveam calibru și cunoșteam munca, m-am gândit că biserica nu avea să mă demită pentru că eram leneșă. Nu mi-am dat seama că acestea nu erau decât propriile noțiuni și închipuiri decât atunci când am citit cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Cine are o problemă mai gravă: oamenii leneși sau oamenii cu un calibru slab? (Oamenii leneși.) De ce au oamenii leneși o problemă gravă? (Oamenii cu un calibru slab nu pot fi conducători sau lucrători, dar pot fi într-o oarecare măsură eficienți când realizează o datorie potrivită abilităților lor. Oamenii care sunt leneși nu pot face nimic; chiar dacă au calibru, nu fac nimic cu el.) Oamenii leneși nu pot face nimic. Într-un cuvânt, sunt gunoaie, invalizi din cauza trândăviei. Indiferent cât de bun este calibrul oamenilor leneși, nu este mai mult decât o fațadă; calibrul lor bun nu are nicio utilitate. Asta este pentru că sunt prea leneși, știu ce trebuie să facă, dar nu o fac; chiar dacă știu că un lucru reprezintă o problemă, nu caută adevărul pentru a o rezolva; știu ce greutăți ar trebui să suporte pentru ca lucrarea să fie eficientă, dar nu sunt dispuși să îndure o astfel de suferință valoroasă. Drept urmare, ei nu câștigă niciun adevăr și nu fac nicio lucrare reală. Ei nu doresc să îndure greutățile pe care trebuie să le îndure oamenii; cunosc doar lăcomia pentru confort, bucuria momentelor de veselie și odihnă și bucuria unei vieți libere și relaxate. Nu sunt ele inutile? Oamenii care nu pot îndura greutățile nu sunt apți să trăiască. Oricine dorește mereu să trăiască asemeni unui parazit este cineva fără conștiință sau rațiune; este o fiară, de un soi nepotrivit nici măcar să facă un serviciu. Întrucât nu poate îndura greutățile, serviciul pe care îl prestează este slab și, dacă dorește să dobândească adevărul, există și mai puțină speranță în acest sens. O persoană care nu poate suferi și nu iubește adevărul este o risipă, necalificată nici măcar să facă servicii. Este o fiară, fără nicio fărâmă de umanitate. Nimic altceva în afară de a alunga astfel de oameni nu este în acord cu voia lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”). „Felul în care privești însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit. Este perfect natural și justificat faptul că oamenii ar trebui să ducă la bun sfârșit orice însărcinări le încredințează Dumnezeu. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria viață. Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit. Făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, deși părea că nu rănesc pe nimeni, îmi tratasem superficial datoria și ținusem pe loc lucrarea bisericii. Aceasta era o trădare serioasă a lui Dumnezeu, chiar mai detestabilă decât trădarea lui Iuda. M-am cutremurat amintindu-mi de tot ce făcusem în datoria mea. Ignorasem părtășia și sfaturile celorlalți de atât de multe ori, chiar crezând greșit că, de vreme ce cunoșteam slujba și aveam calibru, biserica nu avea să mă demită fiindcă eram leneșă. Eram foarte apatică și intransigentă. Era și de plâns și de râs și nu fusesem capabilă să văd cât de periculos era. Dumnezeu a spus clar că El îi urăște pe cei care au calibru, dar sunt leneși și înșelători, că ei sunt demni de dispreț, au o umanitate slabă și nu merită încrederea lui Dumnezeu. Oamenii care au un calibru mai slab, dar sunt cu picioarele pe pământ, silitori și dispuși să sufere sunt mai buni decât ei. Aceștia sunt sinceri în datoria lor. O fac din inimă și sunt conștiincioși și responsabili. Cât despre mine, părea că aveam puțin calibru, când, de fapt, nu puteam face nici lucrurile cele mai de bază pe care ar trebui să le facă o ființă creată în datoria sa. Ce fel de umanitate și calibru sunt acestea? Atunci chiar am văzut adevărul despre mine și am înțeles de ce a spus conducătoarea că nu meritam să fiu cultivată și că aveam să fiu alungată dacă nu mă pocăiam și nu mă schimbam. Cu acel fel de umanitate, fiind și leneșă și înșelătoare, neavând nicio răspundere față de datoria mea, eram nedemnă de încredere și ar fi trebuit să fiu demisă și alungată. M-am simțit foarte îndatorată lui Dumnezeu când m-am gândit la tot timpul pe care îl irosisem. De atunci, am vrut doar să urmăresc cum trebuie adevărul și să-mi fac datoria cum se cuvine ca să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu.

Mai târziu, am început să fac lucrarea textuală. Erau multe lucruri de făcut și fiecare zi era aglomerată, așa că m-am tot avertizat să-mi fac datoria bine și să nu cedez din nou trupului. La început, am fost responsabilă pentru datoria mea. Am simțit că mă schimbasem într-o oarecare măsură. Însă, pe măsură ce volumul nostru de muncă s-a mărit și au început să apară câteva dificultăți și probleme, natura mea s-a arătat din nou. Mă gândeam: „Este atât de obositor mental să rezolv aceste probleme, ar trebui să fie în regulă doar să le analizez într-o doară și am să-i las pe alții să rezolve problemele mai complexe.” O soră spunea adesea că făceam lucrurile de mântuială și m-a avertizat să iau datoria în serios. Spuneam că aveam s-o fac și timp de câteva zile, o făceam mai bine, dar apoi deveneam neliniștită când apărea ceva complicat și credeam că era prea multă bătaie de cap, prea obositor de rezolvat, așa că lăsam lucrurile cum erau. Multe zile au trecut în felul acela. Două surori din echipa noastră au fost transferate mai târziu pentru că nu au obținut rezultate bine, iar eu deodată am avut un sentiment de rău augur. Nu mă descurcam cu mult mai bine decât ele în datoria mea și am observat că toți ceilalți făceau mai multe progrese decât mine. Devenisem cea mai rea din echipă. Deși tot îmi făceam datoria, m-am simțit foarte neliniștită și mi-am făcut griji că eu urmam să fiu transferată. Am vorbit cu o soră despre starea mea, iar a spus că motivul pentru care nu obțineam rezultate bune în datoria mea nu era că nu aveam calibru, ci că eram prea neglijentă. Aveam acea datorie de ceva vreme, dar tot făceam greșeli de bază, deci asta trebuia să însemne că era o problemă în atitudinea mea față de datorie. Ceea ce a spus chiar mi-a răscolit sentimentele. Credeam că deja hotărâsem să-mi fac bine datoria, deci de ce încă o abordam în felul acesta? Am venit înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune și căutare.

Într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a oferit mai multă claritate asupra acestei probleme pe care o aveam. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Indiferent ce lucrare fac unii oameni sau ce datorie realizează, sunt incapabili să reușească, este prea mult pentru ei, sunt incapabili să îndeplinească oricare dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care oamenii ar trebui să le îndeplinească. Nu sunt gunoaie? Mai merită să fie numiți oameni? Cu excepția neghiobilor, a celor cu deficiențe mintale și a celor care suferă de handicapuri fizice, există cineva în viață care nu trebuie să-și îndeplinească îndatoririle și să-și îndeplinească responsabilitățile? Însă acest tip de persoană este mereu uneltitoare și joacă murdar și nu dorește să-și îndeplinească responsabilitățile; implicația acestui lucru este că nu doresc să se comporte precum o persoană adecvată. Dumnezeu le-a dat calibru și daruri, El le-a dat posibilitatea de a fi o ființă umană și, totuși, ei nu se pot folosi de astea în a-și îndeplini îndatoririle. Nu fac nimic, dar sunt dornici să se bucure de toate. O astfel de persoană poate fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare le este dată – indiferent dacă este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – ei sunt întotdeauna neglijenți și superficiali, întotdeauna leneși și înșelători. Când apar probleme, încearcă să paseze altor oameni responsabilitatea pentru acestea; nu își asumă nicio responsabilitate, dorind să-și continue viața de paraziți. Nu sunt gunoaie inutile? În societate, cine nu trebuie să depindă de sine pentru a supraviețui? Odată ce o persoană a crescut, trebuie să se îngrijească de ea însăși. Părinții acesteia și-au îndeplinit responsabilitatea. Chiar dacă părinții ei ar fi dispuși s-o susțină, ea ar fi neliniștită în această privință și s-ar cuveni să poată recunoaște: «Părinții mei și-au terminat treaba de a crește copii. Sunt un adult și sunt întreg la trup – ar trebui să pot trăi independent.» Nu este aceasta rațiunea minimă pe care s-ar cuveni s-o aibă un adult? Dacă cineva are cu adevărat rațiune, nu ar putea continua să cerșească de la părinți; i-ar fi frică de râsul altora, de a se face de rușine. Prin urmare, un trântor are rațiune? (Nu.) Întotdeauna vrea răsplată fără muncă, nu vrea să-și asume responsabilitatea, caută o cină gratis, vrea trei mese bune pe zi – și pe cineva care să-l slugărească și ca mâncarea să-i fie delicioasă – fără să presteze nicio muncă. Nu este aceasta mentalitatea unui parazit? Iar oamenii care sunt paraziți, au ei conștiință și rațiune? Au ei demnitate și integritate? Categoric nu; sunt cu toții niște umpluturi bune de nimic, fiare lipsite de conștiință sau rațiune. Niciunul dintre ei nu este apt să rămână în casa lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că oamenii care au conștiință și rațiune își dau toată silința în datoria lor și o îndeplinesc așa cum se cuvine. Pe de altă parte, cei lipsiți de umanitate normală și rațiune nu sunt dispuși să sufere sau să fie incomodați și doar joacă feste și improvizează, fără să se gândească la responsabilitățile sau obligațiile lor. Chiar dacă Dumnezeu le dă calibru și haruri și o șansă să-și facă datoria, întrucât nu învață nimic, vor doar să se bucure de confortul trupesc și nu au niciun simț al răspunderii, în cele din urmă, nu vor fi capabili să facă nimic și vor deveni inutili. Eram una dintre persoanele pe care le descria Dumnezeu. După demiterea mea, biserica m-a lăsat să fac lucrarea textuală, dându-mi șansa să mă pocăiesc, dar eu n-am știut să prețuiesc asta. Nu voiam să devin mai bună în datoria mea și, când întâmpinam dificultăți reale, pur și simplu le pasam altcuiva, categoric refractară să cheltuiesc energie mentală sau timp gândindu-mă mai bine la lucruri. Drept urmare, nu făceam deloc progrese în datoria mea. Am fost foarte tulburată. De ce m-am retras din fața oricărei dificultăți și m-am ascuns de greutăți?

Odată, în devoționalele mele, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu care mi-au oferit o înțelegere a esenței problemei. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Astăzi, tu nu crezi cuvintele pe care le spun și nu le dai atenție; când vine ziua ca această lucrare să se răspândească și o vezi în întregime, vei regreta și, în acel moment, vei fi uluit. Există binecuvântări, totuși tu nu știi să te bucuri de ele, și există adevărul, totuși tu nu îl urmărești. Nu te faci singur demn de dispreț? Astăzi, deși următorul pas al lucrării lui Dumnezeu încă trebuie să înceapă, nu există nimic excepțional în privința cerințelor care îți sunt adresate și a ceea ce ți se cere să trăiești. Există atât de multă lucrare și atât de multe adevăruri; nu sunt ele demne să fie cunoscute de tine? Nu pot mustrarea și judecata lui Dumnezeu să îți trezească duhul? Nu pot mustrarea și judecata lui Dumnezeu să te facă să te urăști pe tine însuți? Ești mulțumit să trăiești sub influența Satanei, cu pace și bucurie și puțin confort trupesc? Nu ești tu cel mai josnic dintre toți oamenii? Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au zărit mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care se îmbuibă cu trupul și se bucură de Satana. Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Deci, de ce nu le-ai câștigat? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu e deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? […] Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți ofer adevărata cale fără să-ți cer nimic în schimb, dar tu tot n-o urmezi. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți acord viața umană reală, și tu tot nu cauți. Nu ești tu la fel cu un porc sau un câine? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul de a te uita la Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar dacă poți sau nu să o câștigi depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Am citit de mai multe ori acest pasaj. De fiecare dată când am citit mai ales cuvintele „fiare”, „un porc sau un câine” și „josnică”, m-am simțit ca și cum am primit o palmă. M-am întrebat: „De fapt, de ce cred în Dumnezeu? Doar ca să mă bucur de confort? De ce am asemenea îndeletniciri josnice în viață, chiar și după ce am citit atât de mult din cuvântul lui Dumnezeu?” Am simțit că fusesem într-adevăr profund coruptă de Satana. Filosofiile satanice precum „În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea”, „Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă” și „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine” erau cuvintele după care trăiam. Vedeam confortul fizic și bucuria ca principalele îndeletniciri în viață. Mi-am amintit cum toți colegii mei de clasă învățau pe brânci înainte de examenele de admitere la liceu, dar eu credeam că era prea stresant, așa că mă duceam la locul de joacă să mă relaxez. Consideram că trebuia să mă tratez bine în viață și să mă bucur de fiecare clipă așa cum venea, indiferent ce aducea ziua de mâine. Colegii mei spuneau că eram foarte relaxată, iar eu simțeam că era un mod bun de a trăi. Eram fericită în fiecare zi, fără stres sau griji. Aceea era viața pe care o voiam. Nu mi-am schimbat această perspectivă după ce am câștigat credința și am preluat o datorie. Când apărea ceva complicat sau dificil, mă gândeam că era o bătaie de cap și voiam să evit acel lucru, nefiind dispusă să am puțin disconfort fizic sau vreo tensiune. Îmi plăcea să nu am nimic de făcut, să trândăvesc liberă și relaxată. Dar, de fapt, ce am câștigat din modul acela de viață? N-am făcut niciun progres în datoria mea și mi-am irosit caracterul și demnitatea, fiindcă eram iresponsabilă și țineam pe loc lucrarea bisericii. Îl dezgustasem pe Dumnezeu, iar frații și surorile erau iritate. Aceste perspective satanice despre supraviețuire fac atât de mult rău! Trăind în felul acesta, nu aveam deloc integritate sau demnitate și niciun țel corect în viață. Era un lucru atât de josnic! În realitate, când întâmpinam dificultăți în datoria mea, voia lui Dumnezeu era să caut adevărul și să ajung să-l înțeleg și să-l câștig. Dar eu n-am prețuit asta și am irosit multe șanse de a câștiga adevărul. Biblia spune: „Mulțumirea de sine îi distruge pe cei proști” (Proverbe 1:32). E foarte adevărat. În cuvintele lui Dumnezeu, se spune: „Trupul omului este ca șarpele: esența trupului e să facă rău vieții omului – și, atunci când toate îi reușesc pe deplin, omul își pierde viața” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). M-am gândit cum îmi luasem în ușor datoria de nenumărate ori, cum dăunasem lucrării, și m-am simțit îndatorată lui Dumnezeu. Eram plină de nefericire și remușcări și am început să plâng fără oprire. În istoria credinței mele în Dumnezeu, toate aceste lucruri sunt pete care nu pot fi niciodată spălate și pe care le voi regreta mereu! M-am disprețuit din toată inima. În lacrimi, m-am rugat: „Dumnezeule, Te-am dezamăgit. Cred de ani de zile fără să fi urmărit vreodată adevărul, ci numai confortul vremelnic al trupului. Sunt atât de depravată! Dumnezeule, în sfârșit, am văzut esența trupului și am crezut că s-ar putea să nu fiu niciodată capabilă să-mi răscumpăr fărădelegile. Vreau să mă căiesc, să urmăresc adevărul și să o iau de la început!”

Ulterior, o soră mi-a trimis un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-au permis să găsesc o cale de practică și pătrundere. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când oamenii au gânduri, au alegeri. Dacă li se întâmplă ceva și fac alegerea greșită, ar trebui să se schimbe și să facă alegerea corectă; categoric, nu trebuie să persiste în greșeală. Oamenii de acest fel sunt deștepți. Însă, dacă știu că au făcut alegerea greșită și nu se schimbă, atunci sunt persoane care nu iubesc adevărul, iar astfel de persoane nu Îl doresc pe Dumnezeu cu adevărat. De exemplu, să spunem că vrei să fii neglijent și neatent când îți îndeplinești datoria. Încerci să lenevești și să eviți analiza atentă a lui Dumnezeu. În astfel de momente, grăbește-te înaintea lui Dumnezeu să te rogi și să reflectezi dacă acesta a fost modul corect în care să acționezi. Apoi gândește-te la asta: «De ce cred în Dumnezeu? O astfel de neatenție poate trece neobservată de oameni, dar va trece neobservată de Dumnezeu? Mai mult decât atât, credința mea în Dumnezeu nu este pentru a lenevi – este pentru a fi mântuit. Faptul că acționez astfel nu este expresia umanității normale, nici nu este un lucru iubit de Dumnezeu. Nu, aș putea lenevi și aș putea face după cum mă taie capul în lumea exterioară, dar acum sunt în casa lui Dumnezeu, sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu, sub analiza ochilor lui Dumnezeu. Sunt o persoană, trebuie să acționez conform conștiinței mele, nu pot face după cum mă taie capul. Trebuie să acționez conform cuvintelor lui Dumnezeu, nu trebuie să fiu neglijent și superficial, nu pot lenevi. Așadar, cum ar trebui să acționez ca să nu lenevesc, să nu fiu neglijent și superficial? Trebuie să depun puțin efort. Adineaori am simțit că era o prea mare bătaie de cap să procedez în acest fel, voiam să evit greutățile, dar acum înțeleg: poate fi o mare bătaie de cap să procedez astfel, dar este eficient și, de aceea, așa ar trebui procedat.» Când lucrezi și încă te temi de greutăți, în astfel de momente trebuie să te rogi lui Dumnezeu: «O, Dumnezeule! Sunt leneș și viclean, Te implor să mă disciplinezi, să mă cerți, astfel încât conștiința mea să simtă ceva și eu să am un simț al rușinii. Nu vreau să fiu neglijent și superficial. Te implor să mă îndrumi și să mă luminezi, să-mi arăți răzvrătirea și urâțenia mea.» Când te rogi astfel, reflectezi și încerci să te cunoști pe tine însuți, asta îți va produce un sentiment de regret și vei fi capabil să-ți urăști urâțenia, starea ta greșită va începe să se schimbe, iar tu vei fi capabil să meditezi la acest lucru și să-ți spui: «De ce sunt neglijent și superficial? De ce încerc întotdeauna lenevesc? Faptul că acționez în acest fel este lipsit de orice conștiință sau rațiune – oare încă sunt o persoană care crede în Dumnezeu? De ce nu iau lucrurile în serios? Nu trebuie doar să dedic puțin mai mult timp și efort? Nu este o povară mare. Asta este ceea ce ar trebui să fac; dacă nu pot face nici măcar asta, oare pot fi numit o ființă umană?» Drept urmare, vei lua o hotărâre și faci un jurământ: «O, Dumnezeule! Te-am dezamăgit, chiar sunt prea profund corupt, sunt fără conștiință sau rațiune, nu am umanitate, îmi doresc să mă căiesc. Te implor să mă ierți, cu siguranță mă voi schimba. Dacă nu mă căiesc, aș vrea să mă pedepsești.» Apoi, mentalitatea ta se va transforma și vei începe să te schimbi. Vei acționa și vei începe să îți îndeplinești îndatoririle cu conștiinciozitate, cu mai puțină nepăsare și superficialitate și vei fi capabil să suferi și să plătești un preț. Vei simți că a-ți realiza datoria astfel este minunat și vei avea pace și bucurie în inima ta” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu este fundamentul credinței în Dumnezeu”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că lucrul elementar pe care ar trebui să-l facem ca oameni este să ne dedicăm complet datoriei noastre. Oricât de grea este, oricât de simplă sau complicată, ar trebui să ne îndeplinim responsabilitățile și să o facem cu seriozitate și din toată inima. Ar trebui să facem tot ce putem. Aceasta e atitudinea potrivită față de datorie. Cuvintele lui Dumnezeu ne arată o cale de practică. Când vrem să începem să fim perfizi și alunecoși, trebuie să acceptăm cercetarea minuțioasă a lui Dumnezeu, să ne rugăm și să ne lepădăm de trup. Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, I-am putut simți înțelegerea și compasiunea pentru oameni. El explică limpede aceste căi de practică și de pătrundere, ca noi să putem trăi o asemănare umană. După ce am înțeles voia și cerința lui Dumnezeu, am spus o rugăciune și m-am lepădat voit de trup.

Odată, când am întâmpinat iar o problemă spinoasă și, pe atunci, am simțit impulsul de a face lucrurile de mântuială și ca să fie făcute, am spus o rugăciune: „Dumnezeule, mă gândesc să fiu iar alunecoasă în datoria mea, dar acesta nu e felul în care vreau s-o abordez. Te rog să mă îndrumi ca să mă lepăd de trup, să practic adevărul și să-mi fac datoria bine.” După ce m-am rugat, mi-am dat seama că deși ceilalți s-ar putea să nu mă vadă ca fiind perfidă și alunecoasă, Dumnezeu poate. El ar vedea dacă practic adevărul sau mă iau după trup. La acest gând, mi-am liniștit inima ca să chibzuiesc cum ar trebui să rezolv problema și, fără să-mi dau seama, câteva principii mi-au fost mai clare. Problema a fost rezolvată foarte repede. După ce am practicat așa de câteva ori, inima mea a fost foarte calmă, iar eu am simțit că acela era un mod grozav de a-mi face datoria. De asemenea, acele momente de panică față de transferul din datoria mea, pe care le-am avut în trecut, au dispărut.

Să fiu capabilă să mă schimb puțin a fost mântuirea lui Dumnezeu pentru mine și m-am trezit puțin câte puțin prin judecata, revelația și sprijinul cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!