19. Am văzut că îmi era lehamite de adevăr
Într-o zi, am descoperit că o nou-venită care tocmai se alăturase bisericii deja ratase două întruniri, așa că am întrebat-o pe conducătoarea de grup de ce se întâmpla asta, dar aceasta nu a răspuns. Ulterior, am văzut că nou-venita începuse să vină iarăși la adunări, așa că nu am mai întrebat-o pe conducătoarea de grup care era motivul. M-am gândit: „Câtă vreme nou-venita participă la adunări în mod constant, e în regulă. Sunt foarte ocupată acum cu datoria mea, iar să analizez detaliile ar presupune mult timp și efort. Voi întreba din nou despre asta când voi avea timp.” Ca urmare, am uitat despre chestiune. Mai târziu, la o altă adunare, am observat că această nou-venită a plecat la mijlocul întrunirii. Am întrebat-o de ce pe conducătoarea de grup, dar ea tot nu mi-a răspuns și tot n-am lămurit chestiunea. Nici n-am mers la nou-venită să întreb dacă avea vreo stare sau vreo dificultate. După o vreme, am observat iarăși că această nou-venită nu participase la mai multe adunări consecutive. Atunci am început să mă îngrijorez. Am contactat-o repede pe nou-venită, dar ea nu răspundea. M-am îngrijorat că nou-venita avea să părăsească biserica, așa că am contactat-o rapid pe conducătoarea de grup să văd dacă putea să ia legătura cu nou-venita, dar conducătoarea de grup mi-a zis: „Această nou-venită nu mi-a aprobat cererea de prietenie, așa că n-o pot contacta.” Am regretat puțin în acel moment. Dacă aș fi cercetat problema mai devreme, m-aș fi putut gândi la moduri de a o remedia, dar acum era prea târziu. Era întru totul vina mea că nu verificasem. Am citit arhiva mesajelor cu nou-venita, sperând să aflu mai multe despre situația ei. Mi-am dat seama că după ce i-am zis câteva cuvinte de bun venit, n-am mai vorbit cu ea despre nimic altceva. Nu știam nimic despre ea. Mi-am dat seama că speranța de a o aduce înapoi era slabă. Motivul pentru care se întâmplaseră toate acestea e că făcusem lucrurile de mântuială. Dar, pe atunci, nu am reflectat serios asupra mea. Doar m-am gândit la asta pentru puțin timp, admițând că fusesem puțin nepăsătoare și am trecut mai departe.
N-a durat mult ca supraveghetoarea să mă întrebe despre această nou-venită și despre motivul pentru care părăsise biserica. Asta m-a neliniștit foarte mult. M-am gândit: „Vai, sunt pe cale să fiu expusă! Odată ce supraveghetoarea va afla ce s-a întâmplat cu adevărat, sigur va spune că am făcut lucrurile de mântuială în datoria mea și că nu sunt de încredere. Ce-aș face dacă aș fi demisă?” Bineînțeles că supraveghetoarea mi-a semnalat problema după ce a aflat situația, spunând că doar făceam lucrurile mecanic și că nu-mi păsa și nu am încercat să aflu despre starea nou-venitei. Când am auzit asta, am încercat repede să mă justific: „Nou-venita nu a răspuns la mesajul meu de salut, așa că nu am putut continua conversația.” Supraveghetoarea m-a emondat, spunând: „Nu-i vorba că nu ai putut continua conversația, ci că nu ți-a păsat deloc de nou-venită.” M-am îngrijorat că, dacă recunoșteam că am făcut lucrurile de mântuială, ar fi trebuit să-mi asum răspunderea, așa că am explicat rapid: „Conducătoarea de grup era principala responsabilă pentru acea nou-venită. Am crezut că ține legătura cu nou-venita, așa că nu am întrebat la timp despre situația acesteia. Am întrebat-o pe conducătoarea de grup, dar nu mi-a răspuns la timp.” I-am arătat supraveghetoarei mesajele pe care i le-am trimis conducătoarei de grup, ca să demonstrez că, de fapt, îmi păsa de nou-venită. I-am arătat supraveghetoarei și mesajele pe care i le-am trimis ulterior nou-venitei, ca să demonstrez că, după ce am descoperit că nu venea la întruniri, încercasem să iau legătura cu ea la timp, dar nu-mi răspunsese. Ba chiar am găsit un motiv să spun că n-am putut lua legătura telefonic cu ea pentru că predicatorul Evangheliei nu pusese la dispoziție numărul ei de telefon. Am oferit multe motive obiective, dând fără încetare vina pe altcineva, sperând că supraveghetoarea va crede că exista un motiv pentru problemă, că nu era vina mea sau măcar că și alții vor fi considerați de vină, nu numai eu. Văzând că nu-mi recunoșteam problemele și mă feream de răspundere, supraveghetoarea m-a emondat spunând: „Această nou-venită a fost la mai multe adunări, ceea ce arată clar că tânjește după adevăr, dar tu n-ai întrebat la timp despre starea și dificultățile ei, iar acum fugi de răspundere spunând că nu ai putut să o contactezi deoarece nu ai avut numărul ei. Asta e chiar absurd!” Mi-am dat seama că supraveghetoarea mi-a văzut problemele clar și că nu puteam evita să-mi asum răspunderea. Eram îngrijorată și m-am gândit: „Ce va crede supraveghetoarea despre mine? Oare va spune că nu fac lucrare practică? Oare voi fi demisă?” Eram foarte neliniștită și nu mă puteam calma. După aceea, am reexaminat în mintea mea tot ce a condus la asta și mi-am dat seama că nu eram o persoană cinstită în această chestiune și nu acceptam emondarea. În mod clar, nu-mi făcusem datoria cum se cuvine, făcusem lucrurile de mântuială și, cu toate acestea, tot îi păcăleam pe ceilalți și căutam scuze ca să mă justific. Ba chiar am încercat să dau vina pe predicatorul Evangheliei fiindcă nu oferise numărul de telefon. Am refuzat să recunosc faptul că-mi făcusem datoria de mântuială și nu am reflectat asupra mea. Gândindu-mă la comportamentul meu, m-am simțit foarte inconforbabil. Deși mâncam și beam din cuvântul lui Dumnezeu zilnic, când o situație concretă s-a abătut asupra mea și când am fost emondată, tot am trăit după firile mele corupte și nu am acceptat adevărul. Simțeam că era prea profundă corupția mea și am decis că mi-ar fi greu să mă schimb, așa că m-am simțit puțin negativă.
Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Urmărirea adevărului este voluntară. Dacă iubești adevărul, atunci Duhul Sfânt va lucra în tine. Când iubești adevărul; când te rogi lui Dumnezeu și te bazezi pe El, când reflectezi asupra ta și încerci să te cunoști, indiferent ce persecuție sau necaz se abate asupra ta; când cauți adevărul în mod activ, pentru a rezolva problemele pe care le descoperi la tine, vei fi capabil să-ți faci datoria în mod adecvat. În acest fel, vei putea să rămâi ferm în mărturia ta. Când oamenii iubesc adevărul, toate aceste manifestări apar în mod firesc la ei. Au loc în mod voluntar, cu bucurie și fără constrângere, fără alte condiții în plus. Dacă oamenii Îl pot urma pe Dumnezeu în acest fel, ei vor câștiga în cele din urmă adevărul și viața, vor pătrunde în adevărul-realitate și vor trăi chipul omului. […] Orice motiv ai avea să crezi în Dumnezeu, în cele din urmă, Dumnezeu îți va determina finalul pe baza măsurii în care ai dobândit adevărul. Dacă nu ai obținut adevărul, atunci niciuna dintre justificările sau scuzele pe care le aduci nu va fi plauzibilă. Încearcă să raționezi după cum dorești, frământă-te cât vrei — Îi va păsa lui Dumnezeu? Va discuta Dumnezeu cu tine? Va dezbate și Se va sfătui cu tine? Se va consulta cu tine? Care este răspunsul? Nu. Categoric nu o va face. Oricât de puternic este raționamentul tău, nu va fi valabil. Nu trebuie să înțelegi greșit intențiile lui Dumnezeu și să crezi că nu ai nevoie să urmărești adevărul dacă poți oferi tot felul de motive și scuze. Dumnezeu vrea ca tu să fii capabil să cauți adevărul în toate mediile și în fiecare problemă care se abate asupra ta și să obții, în final, intrarea în adevărul-realitate și să câștigi adevărul. Indiferent de împrejurările pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru tine, de oamenii și evenimentele pe care le întâlnești și de mediul în care te afli, ar trebui să te rogi lui Dumnezeu și să cauți adevărul pentru a le înfrunta. Acestea sunt tocmai lecțiile pe care ar trebui să le înveți în urmărirea adevărului. Dacă tu cauți mereu scuze, să scapi, să evadezi, să refuzi sau să te împotrivești acestor circumstanțe, atunci Dumnezeu va renunța la tine. Nu are rost să raționezi ori să fii refractar sau dificil – dacă Dumnezeu nu Se preocupă de tine, îți vei pierde șansa la mântuire” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (1)”). Am văzut în cuvântul lui Dumnezeu că a înlătura o fire coruptă și a intra în adevărul-realitate nu este greu. Cheia e în felul în care oamenii aleg și dacă ei caută și practică adevărul. Oricare ar fi situația, fie că este emondare, eșecuri sau piedici, oamenii trebuie să fie capabili să reflecteze asupra lor pentru a se cunoaște și a căuta în mod activ adevărul. Odată ce înțelegi puțin din el, pune-l în practică și acționează conform adevărurilor-principii. Fă asta și vei vedea creștere și schimbare. Totuși, când ești emondat, dacă mereu te sustragi, refuzi și cauți scuze, nu numai că vei eșua în a câștiga adevărul, dar vei fi și disprețuit și respins de Dumnezeu. Uitându-mă iarăși la mine, când am fost emondată, nu am acceptat, nu am ascultat, nu mi-am asumat cinstit, nu am reflectat asupra problemei mele și nu am căutat în mod activ adevărul ca să-mi înlătur firea coruptă. În schimb, m-am delimitat, am devenit negativă și m-am împotrivit. Oare nu eram irațională? Aceasta nu era o atitudine de acceptare a adevărului! Când am recunoscut asta, nu am vrut să trăiesc într-o stare negativă și să mă delimitez. Am vrut să caut adevărul ca să-mi rezolv problemele. Am început să reflectez și m-am întrebat de ce, de obicei, vorbeam atât de plăcut, dar când eram emondată, nu acceptam asta și deveneam negativă și sfidătoare. Ce fire revelam?
În căutarea mea, am citit două pasaje din cuvântul lui Dumnezeu: „Unii sunt în stare să admită că sunt diavoli, satane și urmașii marelui balaur roșu, și ei vorbesc foarte frumos despre cunoașterea lor de sine. Dar când dezvăluie o fire coruptă și cineva îi dă în vileag și-i emondează, ei încearcă din răsputeri să se justifice și nu acceptă deloc adevărul. Care este problema aici? În acest caz, acești oameni sunt expuși întru totul. Ei vorbesc atât de frumos când discută despre cunoașterea de sine, așadar, de ce atunci când se confruntă cu emondarea, nu pot accepta adevărul? Există o problemă aici. Nu este acest gen de lucru destul de comun? Este ușor de deslușit? De fapt, este. Sunt destul de mulți oameni care admit că sunt diavoli și satane atunci când vorbesc despre cunoașterea lor de sine, dar nu se pocăiesc și nu se schimbă după aceea. Așadar, este adevărată sau falsă cunoașterea de sine despre care vorbesc? Au cunoștințe sincere despre ei înșiși sau este doar un șiretlic menit să-i păcălească pe alții? Răspunsul este evident. Prin urmare, pentru a-ți da seama dacă o persoană se cunoaște cu adevărat, nu ar trebui doar să o asculți cum vorbește despre asta – ar trebui să te uiți la atitudinea pe care o are față de emondare și dacă poate accepta adevărul. Acesta e cel mai important lucru. Cine nu acceptă să fie emondat are o esență a neacceptării adevărului, a refuzării de a-l accepta, iar firea sa e a unuia sătul de adevăr. Acest lucru este incontestabil. Unii oameni nu le permit altora să-i emondeze, indiferent de câtă corupție au dezvăluit – nimeni nu poate să-i emondeze. Le este permis să vorbească despre propria cunoaștere de sine, în orice mod doresc, dar dacă altcineva îi dă în vileag, îi critică, sau îi emondează, indiferent cât de obiectiv sau în conformitate cu realitatea fac acest lucru, ei nu îl acceptă. Indiferent ce tip de manifestare a unei firi corupte dezvăluie o altă persoană în ei, aceștia vor fi extrem de potrivnici și vor insista să se justifice fățarnic, fără nici măcar un pic de supunere adevărată. Dacă astfel de oameni nu urmăresc adevărul, vor avea necazuri” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (1)”). „Principala manifestare a lehamitei de adevăr nu este doar aversiunea simțită atunci când oamenii aud adevărul. Aceasta include și lipsa dorinței de a practica adevărul, retragerea când vine momentul să practice adevărul, de parcă adevărul nu are nicio legătură cu ei. Când unii oameni au părtășie în timpul adunărilor, par foarte animați, le place să repete cuvinte și doctrine și să facă declarații alese pentru a-i induce în eroare pe ceilalți și a-i câștiga de partea lor. Sunt plini de energie și binedispuși în timp ce fac asta și continuă la nesfârșit. Între timp, alții își petrec toată ziua, din zori până seara, ocupați cu chestiuni care țin de credință, citind cuvintele lui Dumnezeu, rugându-se, ascultând imnuri, luând notițe, de parcă nu ar putea să stea despărțiți de Dumnezeu nici măcar o clipă. De dimineață până seara, sunt preocupați cu îndeplinirea datoriei lor. Oare acești oameni chiar iubesc adevărul? Nu au ei firea lehamitei de adevăr? Când poate fi văzută adevărata lor stare? (Când vine timpul să practice adevărul, ei pleacă pe furiș și nu sunt dispuși să accepte să fie emondați.) Să fie oare din cauză că nu înțeleg ceea ce aud sau nu sunt dispuși să accepte adevărul pentru că nu-l înțeleg? Răspunsul este niciuna dintre acestea. Sunt conduși de natura lor. Aceasta este o problemă a firii. În inimile lor, acești oameni știu foarte bine că ale lui Dumnezeu cuvinte sunt adevărul, că sunt pozitive și că practicarea adevărului poate aduce schimbări în firile oamenilor și îi poate face capabili să împlinească voia lui Dumnezeu – dar ei nu le acceptă sau nu le pun în practică. Asta este lehamitea de adevăr” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar cunoașterea celor șase tipuri de firi corupte reprezintă adevărata cunoaștere de sine”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că oamenii au o fire de a le fi lehamite de adevăr, caz în care ei manifestă un refuz de a accepta adevărul, un refuz de a fi emondați și un refuz de a practica adevărul. Am reflectat asupra mea și am realizat că, deși mâncam și beam cuvintele lui Dumnezeu și-mi îndeplineam datoria zilnic, iar în timpul adunărilor, puteam recunoaște că aveam firi corupte conform cuvintelor lui Dumnezeu, eu aparțineam Satanei, eram un copil al marelui balaur roșu și așa mai departe. La exterior, părea că accept adevărul, dar când am fost emondată fiindcă îmi făceam datoria de mântuială, am încercat să mă justific, să dau vina pe altcineva și nu mi-am admis propria corupție. Mi-am dat seama că nu eram deloc cineva care acceptă sau practică adevărul și că dezvăluisem firea satanică de a-mi fi lehamite de adevăr în toate. În calitate de udătoare, știam că cerința minimă este să fiu responsabilă și răbdătoare. Nou-veniții încă nu au prins rădăcini pe adevărata cale, sunt ca nou-născuții și sunt foarte fragili în viață. Dacă nu vin la adunări, trebuie să le cercetăm stările și să găsim repede un mod de a-i uda și de a-i sprijini. Înțelegeam aceste principii, dar când a venit vremea să practic, să sufăr și să plătesc prețul, n-am vrut s-o fac. Știam clar adevărul, dar nu-l practicam. În afară de puținele dăți când am salutat-o pe această nou-venită, nu i-am oferit deloc udare sau sprijin. Când am aflat că nu participa regulat la adunări, nu m-am neliniștit, nu m-am gândit cum puteam s-o contactez repede sau să ajung să-i cunosc problemele și greutățile. Am fost neglijentă și iresponsabilă, ceea ce a făcut-o să părăsească biserica. Nici atunci nu am reflectat asupra mea. Când supraveghetoarea mi-a subliniat problemele, am încercat toate mijloacele de a găsi scuze că am făcut lucrurile de mântuială, sperând să-i fac răspunzători pe conducătoarea de grup și pe predicatorul Evangheliei. Cum era aceasta o atitudine de acceptare și ascultare a adevărului? Nu am dezvăluit decât o fire cu scârbă de adevăr!
Am continuat să caut adevărul și am citit alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Indiferent de împrejurările care determină emondarea unei persoane, care este cea mai importantă atitudine pe care trebuie să o ai față de acest lucru? În primul rând, trebuie să îl accepți. Indiferent cine te emondează, din ce motiv, indiferent dacă ți se pare dur sau ce ton și formulare folosește, ar trebui să îl accepți. Apoi, ar trebui să recunoști ce ai greșit, ce fire coruptă ai dezvăluit și dacă ai acționat în conformitate cu adevărurile-principii. Când ești emondat, aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o ai înainte de toate. Și au antihriștii o astfel de atitudine? Nu au; de la început până la sfârșit, atitudinea pe care o emană este una de împotrivire și aversiune. Având o astfel de atitudine, pot ei să fie liniștiți înaintea lui Dumnezeu și să accepte cu modestie să fie emondați? Asta nu se poate întâmpla. Așadar, ce vor face, atunci? În primul rând, vor discuta aprins și vor oferi justificări, apărând și contrazicând greșelile pe care le-au făcut și firea coruptă pe care au dezvăluit-o, în speranța de a câștiga înțelegerea și iertarea oamenilor, astfel încât să nu fie nevoiți să-și asume nicio responsabilitate sau să accepte cuvinte care-i tratează și emondează. Care este atitudinea de care dau dovadă atunci când se confruntă cu emondarea? «Nu am păcătuit. Nu am greșit cu nimic. Dacă am făcut o greșeală, am făcut-o cu un motiv; dacă am comis o greșeală, nu am făcut-o intenționat, nu ar trebui să fiu nevoit să-mi asum responsabilitatea pentru asta. Cine nu face câteva greșeli?» Ei se folosesc de aceste afirmații și expresii, agățându-se strâns de ele și fără să le lase, dar nu caută adevărul și nici nu recunosc greșeala pe care au făcut-o sau firea coruptă pe care au dezvăluit-o – și, cu siguranță, nu-și recunosc intenția și țelul avut când au făcut rău. […] Indiferent cum scot faptele la iveală firea lor coruptă, ei nu o admit, nici nu o recunosc, ci continuă cu sfidarea și împotrivirea lor. Orice spun alții, ei nu acceptă sau recunosc acel lucru, ci gândesc: «Să vedem cine vorbește mai bine decât cine; să vedem cine vine cu cele mai bune argumente». Acesta este un fel de atitudine cu care antihriștii privesc emondarea lor” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”). Din ceea ce a dezvăluit cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că, atunci când oamenii normali sunt emondați, ei pot primi asta de la Dumnezeu, pot accepta și asculta, pot reflecta asupra lor și pot obține căință și schimbare autentice. Chiar dacă nu pot accepta pe moment, după aceea, prin căutare și reflectare continue, ei pot învăța lecții din a fi emondați. Dar unui antihrist îi este lehamite de adevăr și îl urăște prin natură. Când e emondat, nu reflectează niciodată la sine. Exprimă doar o atitudine de împotrivire, respingere și ură. Reflectând la comportamentul meu, evident am făcut lucrurile de mântuială și nu am sprijinit la timp nou-venita, făcând-o să părăsească biserica. Aceasta era deja o fărădelege. Orice om cu ceva conștiință și rațiune s-ar simți nefericit și vinovat, ar reflecta asupra problemelor lui și nu ar mai spune nimic cu privire la acea chestiune. Însă eu nu numai că nu m-am simțit îndatorată, dar nici nu mi-am recunoscut propriile probleme. Înfruntam un fapt atât de evident și totuși mai încercam, cu bună știință, să evit răspunderea, spunând mai întâi că nou-venita nu-mi răspundea și apoi că era iresponsabilă conducătoarea de grup și, în cele din urmă, am dat vina pe predicatorul Evangheliei, sperând să scap de orice răspundere și să obțin înțelegerea supraveghetoarei. Confruntată cu ceea ce a revelat Dumnezeu și cu emondarea, nu am reflectat deloc asupra mea. În schimb, m-am împotrivit, m-am opus și am găsit diverse scuze ca să mă justific și să mă apăr, fiindcă n-am vrut să-mi asum răspunderea. În ce fel aveam eu vreun fel de umanitate sau rațiune? Am văzut că ceea ce dezvăluiam erau firi de încăpățânare și lehamite de adevăr. Nu aveam o inimă cu frică de Dumnezeu. Am văzut că, după ce am crezut în Dumnezeu atâția ani, firea mea nu se schimbase deloc și m-am simțit nefericită.
Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a oferit mai multă cunoaștere asupra problemei mele de a nu accepta emondarea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Atitudinea arhetipală a antihriștilor față de emondare este de a refuza vehement să le accepte ori să le admită. Indiferent cât de mult rău fac sau cât de mult prejudiciază lucrarea casei lui Dumnezeu și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu, nu simt nici cea mai mică remușcare sau că datorează ceva. Din acest punct de vedere, antihriștii au umanitate? Categoric nu. Ei cauzează tot felul de pagube aleșilor lui Dumnezeu și dăunează lucrării bisericii – aleșii lui Dumnezeu pot să vadă lucrul acesta limpede ca lumina zilei și pot să vadă înșiruirea de fapte rele ale antihriștilor. Și totuși, antihriștii nu acceptă sau nu recunosc asta, refuză cu încăpățânare să admită că se înșală sau că sunt responsabili. Nu este acesta un indiciu că s-au săturat de adevăr? Aceasta este măsura în care antihriștii s-au săturat de adevăr. Oricât de multe rele comit, ei refuză să accepte și rămân neînduplecați până la sfârșit. Aceasta dovedește că antihriștii nu iau niciodată în serios lucrarea casei lui Dumnezeu, nici nu acceptă adevărul. Nu au ajuns să creadă în Dumnezeu; sunt lacheii Satanei, veniți să tulbure și să perturbe lucrarea casei lui Dumnezeu. În inimile antihriștilor există doar reputație și statut. Ei cred că, dacă ar fi să-și recunoască greșeala, atunci ar trebui să accepte responsabilitatea, iar atunci statutul și reputația lor ar fi grav compromise. Prin urmare, ei se împotrivesc, afișând atitudinea celor care «neagă până la moarte». Indiferent ce revelații au oamenii sau ce analize fac aceștia, ei se străduiesc din răsputeri să le nege. Indiferent dacă negarea lor este voită sau nu, pe scurt, într-o privință, aceste comportamente expun natura-esență a antihristului de a-i fi lehamite de adevăr și a-l urî. În altă privință, arată cât de mult își prețuiesc antihriștii statutul, reputația și interesele proprii. Între timp, care este atitudinea lor față de lucrarea și interesele bisericii? Una de dispreț și negare a răspunderii. Nu au deloc conștiință și rațiune. Faptul că antihriștii se eschivează de la a-și asuma responsabilitatea demonstrează aceste aspecte? Pe de o parte, faptul că se eschivează de la responsabilitate dovedește natura-esență a acestora de a le fi lehamite și a urî adevărul; în vreme ce, pe de altă parte, arată lipsa lor de conștiință, rațiune și umanitate. Indiferent de cât de mult afectează tulburarea și relele lor intrarea în viață a fraților și a surorilor, nu se simt vinovați și nu pot fi niciodată deranjați de asta. Ce fel de creatură este asta? Chiar și recunoscându-și parțial greșeala s-ar considera că au un strop de conștiință și rațiune, însă antihriștii nu au nici măcar acea cantitate mică de umanitate. Așadar, ce ați spune că sunt? Esența antihriștilor este diavolul. Indiferent cât de mult afectează interesele casei lui Dumnezeu, ei nu văd acest lucru. În inimile lor, nu se simt nici pe departe deranjați de asta, și nici nu își fac reproșuri, cu atât mai puțin se simt îndatorați. Indiscutabil, acest lucru nu este ceea ce ar trebui să se vadă la oamenii normali. Acesta este diavolul, iar diavolul este lipsit de orice conștiință sau rațiune” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că antihriștii nu acceptă emondarea din cauza naturii lor de a le fi lehamite de adevăr și de a urî adevărul, precum și din cauză că își prețuiesc în mod special propriile interese. Odată ce un lucru le atinge și le afectează reputația sau statutul, ei fac tot ce pot să se justifice și să găsească motive să atribuie altcuiva răspunderea. Chiar și atunci când acțiunile lor afectează interesele bisericii sau viețile spirituale ale fraților și surorilor, ei nu-și fac reproșuri și nu au remușcări. Dacă se descoperă că fac aceste lucruri, refuză cu încăpățânare să și le asume, de teamă că acceptarea răspunderii le va strica reputația și statutul. Am văzut că antihriștii sunt deosebit de egoiști și demni de dispreț, nu au umanitate și sunt, în esență, diavoli. Când am văzut cuvântul „diavol”, m-am simțit îngrozitor, deoarece comportamentul și firile pe care le-am dezvăluit erau aceleași ca ale unui antihrist. În mod clar, greșisem și afectasem lucrarea bisericii, dar tot nu recunoșteam asta. Când am fost emondată, m-am justificat și am încercat să-i fac răspunzători pe alții. Nu este un proces chiar așa de ușor pentru nou-veniți să accepte Evanghelia – este necesar ca un număr de oameni să plătească un preț și să le furnizeze udare și sprijin pentru a-i aduce înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu este responsabil, în mod special, de fiecare. Dintr-o sută de oi, dacă El pierde doar una, le va lăsa pe celelalte nouăzeci și nouă ca să-Și găsească oaia pierdută și El prețuiește profund viața fiecărei persoane. Dar când am fost responsabilă eu de udarea nou-veniților, am tratat-o cu nepăsare. Când am văzut că nou-venita nu participa la adunări, nu m-am îngrijorat și nu mi-a păsat. Uneori, puneam întrebări mecanic și, atunci când urmăream lucrarea conducătoarei de grup, o făceam de mântuială și eram iresponsabilă. Când am văzut că nu mi-a răspuns de mai multe ori, nu am întrebat imediat de ce și nici nu am cercetat dacă avea probleme sau greutăți. Am tratat nou-venita cu o atitudine nepăsătoare și iresponsabilă și nu i-am luat deloc viața în serios. Dar chiar și atunci, tot nu am simțit remușcări sau vină și nu am încercat să remediez chestiunea. Când supraveghetoarea a subliniat faptul că făceam lucrurile de mântuială și eram iresponsabilă, am făcut tot ce-am putut ca să argumentez și să mă justific și am căutat motive să scap de răspundere, de teamă că, dacă îmi asumam răspunderea și-mi recunoșteam problemele, asta i-ar face o impresie proastă supraveghetoarei și aș fi demisă. De la început până la sfârșit, nu am ținut niciodată cont de lucrarea bisericii și nici nu m-am gândit vreodată că viața nou-venitei ar avea de pierdut. Nu m-am gândit decât dacă propriile mele interese aveau să fie afectate și dacă îmi puteam menține imaginea și statutul. Eram deosebit de egoistă și demnă de dispreț și nu-mi protejam decât interesele personale. Chiar nu aveam deloc umanitate și Dumnezeu mă detesta. Atunci, am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat, spunând: „Dumnezeule, mi-am făcut datoria de mântuială, am provocat consecințe groaznice și n-am recunoscut asta. Nu am ținut cont de intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu, ci de propria reputație și statut. Chiar nu am deloc umanitate! Dumnezeule, doresc să mă căiesc.”
Ulterior, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de a practica. Dumnezeu Atotputernic spune: „A dobândi adevărul nu este dificil, și nici a pătrunde în adevărul-realitate, dar dacă oamenilor sunt mereu scârbiți de adevăr, sunt ei în stare să-l câștige? Nu sunt. Așa că trebuie să vii întotdeauna înaintea lui Dumnezeu, să-ți cercetezi stările lăuntrice de om scârbit de adevăr, să vezi cum expui această scârbă față de adevăr, în ce moduri se manifestă ea și în ce privințe ai atitudinea unui om căruia i s-a acrit de adevăr – trebuie să cugeți adesea asupra acestor lucruri” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Dacă vrei să-L urmezi pe Dumnezeu și să-ți îndeplinești bine datoria, trebuie mai întâi să eviți să fii impulsiv atunci când lucrurile nu merg așa cum vrei. Calmează-te mai întâi și fii tăcut înaintea lui Dumnezeu și, în inima ta, roagă-te Lui și caută-L. Nu fi încăpățânat; supune-te mai întâi. Numai cu o astfel de mentalitate poți oferi problemelor soluții mai bune. Dacă poți să perseverezi în a trăi înaintea lui Dumnezeu și, orice ți s-ar întâmpla, poți să te rogi Lui și să-L cauți și să înfrunți acel lucru cu mentalitatea unui om supus, atunci nu contează câte expresii ale firii tale corupte există, și nici ce fărădelegi ai comis în trecut – ele pot fi înlăturate atât timp cât cauți adevărul. Indiferent ce încercări se vor abate asupra ta, vei putea rămâne ferm. Atâta vreme cât ai mentalitatea corectă, ești în stare să accepți adevărul și să asculți de Dumnezeu în conformitate cu cerințele Sale, atunci ești pe deplin capabil să pui adevărul în practică. Deși câteodată se poate să fii puțin răzvrătit și potrivnic și uneori expui un raționament defensiv și nu te poți supune, dacă poți să te rogi lui Dumnezeu și să-ți schimbi starea răzvrătită, atunci poți accepta adevărul. După ce faci acest lucru, gândește-te la motivul pentru care o asemenea răzvrătire și împotrivire s-au născut în tine. Găsește motivul, apoi caută adevărul pentru a-l rezolva, iar acel aspect al firii tale corupte poate fi purificat. După mai multe reveniri în urma unor astfel de poticniri și căderi, până când vei putea pune adevărul în practică, firea ta coruptă va fi înlăturată treptat. Și, atunci, adevărul va domni înlăuntrul tău și va deveni viața ta și nu vei mai întâlni obstacole în calea practicării adevărului. Vei deveni capabil să te supui cu adevărat lui Dumnezeu și vei trăi adevărul-realitate” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că, pentru a înlătura firea de lehamite de adevăr, trebuie să reflectez asupra mea și să analizez dacă afirmațiile, practicile, intențiile, atitudinile și părerile mele denotă lehamite de adevăr. Când se întâmplă ceva, indiferent dacă este sau nu conform voinței mele, mai întâi trebuie să mă calmez și să nu mă împotrivesc. Dacă nu pot accepta ce spun ceilalți și mă surprind vrând să caut motive pentru a mă justifica, trebuie să vin înaintea lui Dumnezeu, să mă rog și să caut adevărul mai mult, să văd ce spune cuvântul lui Dumnezeu și să reflectez asupra mea folosind cuvântul lui Dumnezeu sau să caut părtășie cu frații și surorile care înțeleg adevărul. Astfel, treptat, pot să accept adevărul și să pătrund în realitățile lui și doar apoi, puțin câte puțin, voi fi capabilă să mă lepăd de firea mea coruptă. Odată ce am înțeles calea de a practica, am hotărât să mă schimb.
Știind că faptul că nu am cercetat la timp situația acestei nou-venite era deja o fărădelege, m-am grăbit să îndrept lucrurile. Am verificat să văd dacă eșuasem în a uda în mod adecvat vreun nou-venit de care eram responsabilă. În timp ce vorbeam cu o nou-venită, am aflat că nu prea înțelegea adevărul privind întoarcerea Domnului și cele trei etape ale lucrării lui Dumnezeu. Mi-am întrebat conducătoarea dacă ar trebui să aibă părtășie cu ea predicatorul Evangheliei, dar aceasta mi-a spus să am eu părtășie cu ea. Deși știam că rezolvarea rapidă a problemelor nou-veniților era răspunderea mea, tot eram foarte potrivnică. Voiam să stau la discuții și nu voiam să ascult. Simțeam că asta se întâmplase fiindcă predicatorul Evangheliei nu avusese părtășie clară, deci de ce eram eu responsabilă de această chestiune? Cu atât de mulți nou-veniți, nu aveam suficient timp, așa că predicatorul Evangheliei ar trebui să fie cel care avea părtășie cu ea. Apoi mi-am dat seama că starea mea era greșită. De fapt, ceea ce a spus conducătoarea era potrivit. Sugestia era corectă, deci de ce n-o puteam accepta? De ce tot voiam atât de mult să o contrazic? De ce nu puteam asculta? Așadar, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume ca să mă supun, să nu țin cont de interesele mele trupești și să fiu responsabilă de viața nou-venitei. Mi-am dat seama că abilitatea fiecăruia de a pricepe este diferită. Unii oameni aud părtășia unui predicator al Evangheliei și, pe moment, o înțeleg, dar mai târziu, nu mai e la fel de clară în anumite aspecte. Pentru asta, udătorii trebuie să aibă părtășie și să umple golurile. Asta înseamnă o cooperare armonioasă. Ca udătoare, trebuie să rezolv problemele atunci când le găsesc. N-ar trebui să fiu pretențioasă, să fac ce-i ușor sau să las problemele grele altora și n-ar trebui să mă străduiesc doar să scap de necazuri și să fiu liniștită. N-ar trebui să insist asupra condițiilor sau să găsesc scuze în datoria mea. Dacă îmi este atribuit un nou-venit, este responsabilitatea mea să-l ud în mod adecvat, să mă asigur că a înțeles adevărul și să pun o temelie pe adevărata cale. Aceasta este datoria mea. Asta înseamnă o practicare sinceră a adevărului și o schimbare reală. Gândindu-mă la acest lucru, mi s-a luminat inima. M-am grăbit să o caut pe această nou-venită și să am părtășie cu ea despre problema ei. Practicând în felul acesta, nu numai că nu m-am simțit deloc potrivnică, dar am fost și foarte fericită. Am înțeles că practicarea adevărului nu este o acțiune din exterior. În schimb, înseamnă acceptarea din inimă a cuvintelor lui Dumnezeu, practicarea adevărurilor-principii și folosirea cuvântului lui Dumnezeu drept criterii pentru cum vedem oamenii și chestiunile, pentru cum acționăm și ne purtăm. În acest fel, intențiile și părerile noastre greșite și firile noastre corupte vor fi înlocuite, fără să ne dăm seama, de adevărul din cuvântul lui Dumnezeu.
După această experiență, am dobândit o oarecare înțelegere a firii mele satanice de a fi încăpățânată și de a-mi fi lehamite de adevăr. Am înțeles, de asemenea, importanța căutării adevărului și a acționării conform principiilor în toate lucrurile. Acest lucru a fost în întregime rodul citirii cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!