de Xiao Lan, China

În 2014, Partidul Comunist a început să defăimeze Biserica lui Dumnezeu Atotputernic cu cazul Zhaoyuan din 28 mai și să aresteze frați și surori în stânga și în dreapta. Cei mai mulți lideri ai bisericilor din zona noastră au fost prinși, iar unii dintre frații și surorile noi în credință trăiau în frică și negativitate. În acest moment critic am fost promovată ca responsabilă pentru lucrarea mai multor biserici. M-am gândit în sinea mea: „Preluarea conducerii într-o perioadă de criză este o responsabilitate uriașă, iar eu nu-L pot dezamăgi pe Dumnezeu”. Așadar, m-am dedicat datoriei mele, înfruntând pericolul de a putea fi arestată în orice moment. Am simțit că Dumnezeu ar fi de acord ca eu să protejez lucrarea bisericii într-o vreme atât de periculoasă și că voi fi cu siguranță demnă de a fi mântuită de Dumnezeu și de a intra în Împărăția Sa. Și apoi, din senin, m-am îmbolnăvit grav.

Într-o seară de octombrie din 2014, mi-am scăpat deodată castronul pe podea în timp ce luam cina. Am crezut că îl scăpasem din neatenție, așa că m-am grăbit să-l iau de pe jos și am încercat să iau un șervet ca să-mi șterg mâinile când mi-am dat seama că nu pot să-mi controlez mâinile și să apuc șervetul. În scurt timp, nu mi-am mai simțit mâinile și picioarele și pur și simplu am rămas acolo, pe un scaun, nefiind în stare să mă mișc deloc. Familia mea mi-a verificat tensiunea arterială, care s-a dovedit a fi peste 200. Am luat niște medicamente pentru a reduce tensiunea arterială, dar asta nu m-a ajutat cu nimic. Eram atât de confuză și mă întrebam: „Cum de s-a putut întâmpla asta? Ar putea fi ceva grav?” Dar apoi mi-am dat seama că dedicasem atât de multe datoriei mele în toți acești ani de credință, așa că am fost sigură că aveam să primesc harul lui Dumnezeu și că nu putea fi ceva grav. Chiar dacă eram bolnavă, credeam că Dumnezeu avea să mă protejeze și să mă vindece. După ce m-am gândit la asta, m-am simțit mult mai calmă. Când m-am trezit a doua zi dimineață, am încercat ușor să-mi mișc mâinile și picioarele și am constatat că totul părea normal pe partea dreaptă a corpului, dar că brațul și piciorul meu stâng erau încă amorțite și abia simțeam ceva. M-am încordat imediat, gândindu-mă: „De ce nu mă simt bine cu totul? Voi rămâne parțial paralizată? Dacă da, nu aș mai avea cum să-mi fac datoria. Voi deveni inutilă și voi fi eliminată? Voi mai avea o șansă la mântuire?” Dar apoi, m-am gândit că ceea ce s-a întâmplat era foarte grav și faptul că mi-am revenit peste noapte, pe jumătate, era sigur o binecuvântare de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu m-a vindecat, atunci recuperarea mea ar trebui să fie un lucru simplu, nu? Am simțit că am protecția lui Dumnezeu și că nu trebuie să îmi fac prea multe griji.

Am fost la doctor în acea dimineață și, după o tomografie computerizată, mi-a spus cu o privire gravă: „Pe partea dreaptă ați avut o hemoragie intracraniană, cu aproximativ 10 ml de sânge. Dacă locul sângerării ar fi fost doar un pic mai sus, ar fi afectat centrul vorbirii. V-ați fi pierdut capacitatea de a vorbi și probabil ați fi devenit o legumă. Având în vedere că asta s-a întâmplat noaptea trecută, sunteți incredibil de norocoasă că mai trăiți. Aveți imediat nevoie de tratament.” El a continuat, spunând că urma să înceapă cu o perfuzie și să abordeze tratamentul în mod conservator și că, în situația în care cheagurile de sânge din creierul meu nu se dizolvau, trebuia să fiu operată. La mențiunea hemoragiei cerebrale, mintea mi s-a golit de tot. Nu îndrăznisem niciodată să-mi imaginez că ar fi putut fi ceva atât de grav. „Nu am nici măcar 50 de ani”, mi-am zis în sinea mea; „dacă tratamentul nu reușește și rămân parțial paralizată sau devin un zombi complet paralizat, ce fel de viață groaznică voi avea? Și operația pe creier este atât de riscantă, ar putea să mă coste chiar viața. Aș mai putea atunci să fiu mântuită și să intru în Împărăția lui Dumnezeu? Am dat tot ce am în anii mei de credință, deci de ce am o problemă de sănătate atât de gravă? De ce nu mă protejează Dumnezeu?” M-am supărat mai mult cu cât m-am gândit la asta și nici măcar nu am reușit să mănânc la prânz. Cam în a cincea zi de spitalizare, unei bătrâne din patul de lângă al meu i s-a făcut brusc mult mai rău și a trebuit să fie transferată la un alt spital. Faptul că am văzut asta m-a neliniștit din nou și m-am gândit: „Am fost internate în aceeași zi și ea se plimba peste tot, dar acum o scot de aici în căruțul cu rotile. Se pare că, într-un asemenea caz, nu poți să-ți dai seama dacă un om va supraviețui sau nu. Oare și starea mea de sănătate se va înrăutăți brusc?”

Chiar și după aproape o săptămână în spital, tot nu simțeam nimic în piciorul stâng. M-am gândit: „De ce nu are Dumnezeu grijă de mine? Nu pot să-mi fac datoria într-un moment atât de riscant – oare mi-am pierdut șansa la mântuire?” Acest gând m-a făcut să simt un adevărat fior în inimă, iar eu am început să plâng și nu m-am putut opri. Muncisem foarte mult în cei nouă ani ai mei de credință, nelăsând niciodată nimic să-mi stea în cale. Nu ezitasem nicicând să mă ocup de orice fel de dificultate sau problemă care apărea în biserică și nu dădusem înapoi nici măcar atunci când mă confruntam cu adevăratul pericol de a fi arestată. Îmi făceam mereu datoria. De-a lungul anilor mei ca lider, suferisem mai mult și dedicasem mai mult datoriei mele decât ceilalți frați și surori. Credeam că, dăruind atât de mult și sacrificându-mă astfel, Dumnezeu trebuia să mă binecuvânteze. Cum de mă îmbolnăvisem atât de grav și atât de brusc? Cum de nu mă protejase Dumnezeu? Dacă starea mea de sănătate nu se îmbunătățea și nu puteam să-mi asum o datorie, mai puteam fi mântuită? Dacă nu, atunci toți acești ani de sacrificiu și muncă grea erau în zadar? Am simțit că nu aș fi depus atât de mult efort dacă aș fi știut că avea să se întâmple asta. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai nefericită. Nici nu mai voiam să mă rog sau să cuget la cuvintele lui Dumnezeu. Mă simțeam cu adevărat agitată și, fără să-mi dau seama, mi-am pus sub cap brațul în care aveam perfuzia, deplasând acul, fapt care mi-a făcut mâna să se umfle. Văzându-mi mâna umflată, m-am întristat. M-am gândit la frații și surorile din afara spitalului, plini de energie, predicând Evanghelia și făcându-și datoria, în timp ce eu doar zăceam în spital, incapabilă să-mi îndeplinesc vreo datorie. Nu eram cu totul inutilă? Și fiindcă era timpul să răspândim Evanghelia Împărăției, toți ceilalți puteau să-și îndeplinească datoria și să facă fapte bune, în timp ce eu, probabil, aveam să fiu eliminată. Mi se părea că, până la urmă, nu aveam să fiu mântuită de Dumnezeu. În noaptea aceea, m-am zvârcolit și m-am foit în pat și nu am reușit să adorm deloc. Pe deplin pierdută în nefericirea mea, am venit în lacrimi înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „O, Dumnezeule, chiar sufăr acum. Știu că Tu ai permis să mi se întâmple asta și că nu ar trebui să Te înțeleg greșit. Te rog să mă îndrumi să-Ți înțeleg voia, ca să mă pot supune domniei și aranjamentelor Tale.”

Cât eram în spital, o soră mi-a trimis un MP5 player și, după ce toți ceilalți au adormit, mi-am pus căștile și am ascultat cuvintele lui Dumnezeu. Unul dintre pasaje mi-a fost incredibil de folositor. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Pentru toți oamenii, rafinarea este chinuitoare și foarte greu de acceptat – totuși, în timpul rafinării, Dumnezeu îi clarifică omului firea Sa cea dreaptă și face publice cerințele Lui pentru om și oferă mai multă luminare, precum și emondare și tratare mai reale; prin compararea faptelor cu adevărul, El dă omului o mai mare cunoaștere a sa și a adevărului și o mai bună înțelegere a voii Sale, permițându-i astfel omului să aibă o iubire adevărată și mai pură față de Dumnezeu. Acestea sunt obiectivele lui Dumnezeu în realizarea rafinării. Toată lucrarea pe care o face Dumnezeu în om are propriile scopuri și semnificații; Dumnezeu nu face o lucrare fără sens, și nici nu face o lucrare care este lipsită de beneficii pentru om. Rafinarea nu înseamnă îndepărtarea oamenilor din fața lui Dumnezeu, nici nu înseamnă distrugerea lor în iad. Mai degrabă, înseamnă schimbarea firii omului în timpul rafinării, schimbarea intențiilor sale, a vechilor sale păreri, schimbarea dragostei lui pentru Dumnezeu și schimbarea întregii sale vieți. Rafinarea este o adevărată testare a omului și o formă de pregătire reală, și numai în timpul rafinării iubirea lui poate servi funcției sale inerente” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai prin experimentarea rafinării poate omul să aibă adevărata iubire”). Cât m-am gândit la asta, mi-am dat seama că, atunci când Dumnezeu îi încearcă și-i rafinează pe oameni, nu o face pentru a-i elimina, ci pentru a-i purifica și a-i transforma. Însă eu nu căutam voia lui Dumnezeu și nu încercam să-I înțeleg lucrarea. De la accidentul vascular cerebral, nu făcusem decât să-L înțeleg greșit să-L învinovățesc pe Dumnezeu. Fusesem atât de nesăbuită! Așa că am spus o rugăciune către Dumnezeu. Eram pregătită să mă supun, să citesc cuvintele lui Dumnezeu pentru a reflecta, a mă cunoaște pe mine însămi și a învăța o lecție.

În cuvântul lui Dumnezeu am citit următoarele: „Cel mai trist lucru referitor la credința omenirii în Dumnezeu este că omul își conduce propria gestionare în mijlocul lucrării lui Dumnezeu și, totuși, nu acordă atenție gestionării lui Dumnezeu. Cel mai mare eșec al omului constă în modul în care, în același timp cu încercarea de a se supune lui Dumnezeu și de a I se închina, omul își construiește propria destinație ideală și urzește cum să primească cea mai mare binecuvântare și cea mai bună destinație. Chiar dacă oamenii înțeleg cât de jalnici, detestabili și vrednici de milă sunt ei, câți pot să renunțe cu ușurință la idealurile și la speranțele lor? Și cine poate să-și oprească proprii pași și să nu se mai gândească doar la el însuși? Dumnezeu are nevoie de cei care vor coopera strâns cu El pentru a-Și completa gestionarea. El are nevoie de cei care I se vor supune dedicându-și toată mintea și tot trupul lucrării Sale de gestionare. Nu are nevoie de oameni care întind mâinile ca să cerșească de la El în fiecare zi, cu atât mai puțin de cei care dau puțin și apoi așteaptă să fie răsplătiți. Dumnezeu îi disprețuiește pe cei care fac o contribuție măruntă și apoi se culcă pe lauri. El îi urăște pe acei oameni cu sânge rece care-I resping lucrarea de gestionare și care vor să vorbească numai despre a merge în rai și a câștiga binecuvântări. Îi urăște și mai mult pe cei care profită de ocazia ivită din lucrarea pe care El o face pentru a mântui omenirea. Asta pentru că acestor oameni nu le-a păsat niciodată de ceea ce dorește Dumnezeu să realizeze și să dobândească prin lucrarea gestionării Sale. Lor le pasă doar de modul în care pot folosi ocazia oferită de lucrarea lui Dumnezeu pentru a câștiga binecuvântări. Nu le pasă de inima lui Dumnezeu, fiind preocupați în totalitate de propriile perspective și propria soartă. Cei care resping lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu și nu au nici cel mai mic interes pentru modul în care Dumnezeu mântuiește omenirea și pentru voința Lui fac doar ceea ce le place, într-un mod detașat de lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu. Comportamentul lor nu este nici amintit de Dumnezeu, nici aprobat de Dumnezeu – cu atât mai puțin este privit favorabil de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 3: Omul poate fi salvat numai în mijlocul gestionării lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu dezvăluiau exact starea în care mă aflam. Când am devenit pentru prima dată credincioasă, am văzut ceea ce făgăduia Dumnezeu omului și m-am gândit că, atâta vreme cât muncim din greu, facem sacrificii pentru Dumnezeu și căutăm adevărul, putem să fim mântuiți și să intrăm în Împărăția Lui. Așa că m-am dedicat din toată inima datoriei mele, în ciuda tuturor condițiilor nefavorabile care mi-au ieșit în cale. Când alți frați și surori aveau dificultăți, mă grăbeam să-i susțin și să-i ajut. Ba chiar am continuat să-mi fac datoria când m-am confruntat cu adevăratul pericol de a fi arestată. Am crezut că acest tip de sacrificiu avea cu siguranță să-mi câștige protecția și binecuvântările lui Dumnezeu și că urma să am un loc în Împărăția cerurilor. Când m-am îmbolnăvit și m-am confruntat cu posibilitatea de a fi parțial paralizată, am simțit că Dumnezeu nu mă protejase sau binecuvântase și că-mi pierdusem șansa la un viitor și o destinație bune. Eram plină de nemulțumiri, Îl înțelegeam greșit pe Dumnezeu și eram în contradicție cu El și chiar voiam să-mi închei socotelile, calculând tot ceea ce făcusem. Cu tot efortul depus, încercam să-L conving pe Dumnezeu, mă certam cu El, strigam împotriva Lui. Nu eram exact ceea ce voia să spună Dumnezeu când a zis că „cei care dau puțin și apoi așteaptă să fie răsplătiți” și „cei care fac o contribuție măruntă și apoi se culcă pe lauri”? În fața unei boli grave, motivul meu ascuns de a câștiga binecuvântări și perspectiva tranzacțională care stătea în spatele sacrificiilor mele din credința mea au ieșit la lumină. Nu îmi făceam datoria pentru a obține adevărul și a mă lepăda de stricăciune ci, mai degrabă, îmi doream să folosesc sacrificiile superficiale în schimbul harului și binecuvântărilor lui Dumnezeu, în schimbul binecuvântărilor Împărăției. Mă târguiam cu Dumnezeu, folosindu-L și păcălindu-L. Cum ar fi putut o oportunistă ca mine să fie vrednică de Împărăția cerească? Dacă nu ar fi fost acel accident vascular cerebral, toate eforturile mele superficiale m-ar fi păcălit cu totul și nu mi-aș fi recunoscut niciodată motivele abjecte de a căuta binecuvântări sau falsa mea credință. Aș fi continuat să mă împotrivesc lui Dumnezeu în credința mea, fără să am habar ce făceam.

După aceea, am continuat să mă gândesc la mine și la motivul pentru care încercam mereu să mă târguiesc cu Dumnezeu în datoria mea. În căutarea mea, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Toți oamenii corupți trăiesc pentru ei înșiși. Fiecare om pentru el însuşi şi diavolul îl ia pe cel mai din spate – aceasta este sintetizarea naturii umane. Oamenii cred în Dumnezeu de dragul propriilor interese; abandonează lucrurile, se sacrifică pentru El și Îi sunt credincioși, dar fac toate aceste lucruri tot de dragul interesului propriu. Pe scurt, totul este făcut cu scopul de a obține binecuvântări pentru ei înșiși. În societate, totul este făcut pentru beneficiul personal; a crede în Dumnezeu se face doar pentru a câștiga binecuvântări. Tocmai pentru a obține binecuvântări, oamenii se leapădă de toate și pot să îndure multă suferință: acestea sunt toate dovezi empirice ale naturii corupte a omului” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Diferența dintre schimbările exterioare și schimbările firii”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat sursa atitudinii tranzacționale pe care o aveam în credința mea. Zicalele precum „Fiecare pentru sine și diavolul îl ia pe cel din urmă” și „Niciodată să nu ridici un deget fără recompensă” erau idei satanice care mi se înrădăcinaseră adânc în inimă și deveniseră legi ale supraviețuirii pentru mine. În tot ceea ce făceam, beneficiul meu personal era pe primul loc, așadar simțeam că trebuia să fiu răsplătită pentru contribuțiile mele. Chiar și în lucrarea mea pentru Dumnezeu, încercam doar să cad la învoială cu El și credeam că a câștiga binecuvântări în credința mea era ceva perfect normal. Când am avut un accident vascular cerebral după ce am muncit atât de mult și am făcut atâtea sacrificii și mi-am dat seama că puteam să mor în orice moment și că mi-am pierdut orice speranță de a fi mântuită, de a avea un rezultat și o destinație bune, m-am împotrivit imediat lui Dumnezeu și L-am învinuit. Calculam tot ceea ce făcusem, mă certam cu Dumnezeu, mă ridicam împotriva Lui. Trăiam după otrăvurile Satanei, fără niciun fel de asemănare umană. Dacă nu mă pocăiam, mai devreme sau mai târziu aveam să fiu elimintată și pedepsită.

Au mai fost câteva pasaje din cuvintele lui Dumnezeu pe care le-am citit mai târziu și care mi-au oferit o înțelegere a perspectivei greșite asupra urmăririi în credința mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când oamenii îi evaluează pe alții, o fac în funcție de aportul acestora. Când Dumnezeu evaluează omul, o face în funcție de natura lui. Dintre cei care caută viața, Pavel era cineva care nu își cunoștea propria esență. El nu a fost în niciun caz umil sau ascultător, nici nu și-a cunoscut esența care era împotrivitoare lui Dumnezeu. Și prin urmare, era cineva care nu trecuse prin experiențe detaliate și cineva care nu pusese adevărul în practică. Petru a fost diferit. El și-a cunoscut imperfecțiunile, slăbiciunile și firea coruptă ca și creatură a lui Dumnezeu, așa că avea o cale de practică prin care să-și schimbe firea; nu a fost unul din aceia care avea doar doctrină, dar nu trăia în realitate. Aceia care se schimbă sunt oameni noi care au fost mântuiți, ei sunt aceia calificați să caute adevărul. Oamenii care nu se schimbă aparțin acelora care sunt învechiți prin natură; ei sunt aceia care nu au fost mântuiți, adică, aceia care au fost detestați și respinși de Dumnezeu. Ei nu vor fi ținuți minte de Dumnezeu indiferent cât de măreață este lucrarea lor. Când compari toate acestea cu propria ta căutare, ar trebui să fie de la sine evident dacă ești în final același tip de persoană ca și Petru sau Pavel” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). „Dacă ceea ce cauți este adevărul, dacă ceea ce pui în practică este adevărul, și dacă ceea ce obții este o schimbare în firea ta, atunci cărarea pe care calci este cea corectă. Dacă ceea ce cauți este binecuvântarea trupului și ceea ce pui în practică este adevărul propriilor concepții, și dacă nu există nicio schimbare în firea ta, nu ești deloc ascultător lui Dumnezeu în trup și încă trăiești în neclaritate, atunci ceea ce cauți te va duce cu siguranță în iad, deoarece cărarea pe care mergi este cărarea eșecului. Dacă vei fi făcut desăvârșit sau dacă vei fi eliminat, depinde de propria ta căutare. Cu alte cuvinte, succesul sau eșecul depind de cărarea pe care merge omul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). Când m-am gândit mai mult la asta, a fost cu adevărat edificator pentru mine. Când Dumnezeu măsoară o persoană, nu o face bazându-Se pe contribuțiile sale de suprafață, ci, mai degrabă, această măsurare se bazează pe atitudinea, perspectiva și poziția sa în fața lucrurilor și pe faptul de a putea sau nu pune adevărul în practică și de a se supune lui Dumnezeu. Dar m-am gândit că, atâta vreme cât un om a făcut sacrificii și a muncit din greu, Dumnezeu Se va bucura de asta și îl va binecuvânta, și atunci el va avea o destinație bună. Nu contrazicea clar acest lucru cuvintele lui Dumnezeu? În Epoca Harului, Pavel a mers în cea mai mare parte a Europei, propovăduind Evanghelia Domnului. A suferit mult, a terminat multe lucrări și a înființat multe biserici. Însă tot ceea ce a făcut nu a fost din supunere față de Dumnezeu sau pentru a îndeplini datoria unei ființe create. A fost pentru ca el să fie personal binecuvântat și răsplătit. De aceea, după atâtea călătorii și atât de multă muncă grea, el a spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii” (2 Timotei 4:7-8). Pavel Îi cerea ostentativ o coroană lui Dumnezeu. Sacrificiile lui nu au fost sincere și nu au izvorât din supunerea față de Dumnezeu. Până la urmă, nu numai că nu a intrat în Împărăție, dar a fost pedepsit. În credința mea, nu priveam lucrurile din perspectiva adevărului și a cuvintelor lui Dumnezeu, ci măsuram lucrarea lui Dumnezeu potrivit logicii Satanei și cu o atitudine tranzacțională. Era cu totul ridicol din partea mea. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dacă ceea ce cauți este adevărul, dacă ceea ce pui în practică este adevărul, și dacă ceea ce obții este o schimbare în firea ta, atunci cărarea pe care calci este cea corectă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). Mi-am dat seama că trebuia să urmăresc adevărul și să mă concentrez la a mă cunoaște pe mine însămi prin procesul îndeplinirii datoriei mele, să-mi abordez perspectivele greșite, motivele greșite și firea mea coruptă, să ating ascultarea față de Dumnezeu și să-mi fac datoria din considerație față de voia lui Dumnezeu și nimic altceva. Acesta este singurul mod de a fi mântuită de Dumnezeu. Odată ce mi-am dat seama de toate acestea, am spus o rugăciune: „Indiferent ce se întâmplă cu sănătatea mea, sunt gata să mă supun. Dacă trăiesc și ies din spital, îmi voi face datoria pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu până la ultima mea suflare!”

În cea de-a douăsprezecea zi de spitalizare, am întrebat dacă puteam fi examinată pentru o posibilă externare din spital și, după examinare, medicul a spus: „Hemoragia a încetat, dar cheagurile de sânge nu s-au dizolvat complet. Totul arată foarte bine pentru doar 12 zile de tratament.” Am fost încântată să aud asta și I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a protejat. De asemenea, doctorul mi-a spus că, după ce ieșeam din spital, trebuia să mă concentrez la însănătoșirea mea, să nu mă epuizez și că vasele mele cerebrale erau foarte fragile, așa că trebuia să mă asigur că nu cad pentru că, altfel, consecințele unui al doilea accident vascular cerebral ar fi fost absolut groaznice. În ziua în care m-am întors acasă, am primit un mesaj în care mi s-a zis că sora Zhang, o soră cu care lucram, plecase cu patru zile în urmă și încă nu se întorsese la gazda ei. Era foarte probabil să fi fost arestată. A fost cu adevărat îngrijorător să aud asta. Însemna că locurile de adunare în care fusese și casele în care se păstrau ofrandele bisericii erau toate în pericol, așa că trebuiau anunțate pentru a lua imediat măsuri de precauție. Dar asta includea o mulțime de locuri și, fiind abia externată, nu mă puteam descurca din punct de vedere fizic în toată înghesuiala. De ce nu s-ar fi putut întâmpla asta înainte sau după accidental meu cerebral? De ce a trebuit să se întâmple într-o perioadă atât de critică? Dacă aș mai fi suferit încă un accident vascular cerebral, ar fi putut chiar să mă lase incapabilă să mă țin pe picioare, iar să ies ca să-i anunț pe toți acei oameni era cu adevărat periculos. Dacă aș fi fost arestată, aș fi putut rezista fizic torturii brutale a poliției? Probabil mi-ar fi adus moartea. Însă numai sora Zhang și cu mine știam unde locuiau acești frați și surori, așa că dacă nu mă duceam să le spun și ajungeau să fie arestați, iar ofrandele să fie luate de poliție, ar fi fost o pierdere teribilă. Tulburată, m-am gândit la rugăciunea pe care o făcusem înainte de a ieși din spital: „Dacă trăiesc și ies din spital, îmi voi face datoria pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu până la ultima mea suflare”. Acum că se întâmpla ceva, cum puteam să-mi uit pur și simplu promisiunea? M-am prosternat înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, știu că mă observi, văzând ce atitudine am. Sunt dispusă să sprijin lucrarea casei lui Dumnezeu și să-mi fac datoria.” M-am gândit și la ce s-a întâmplat când Domnul Isus a fost pironit pe cruce, ceea ce a fost cu adevărat emoționant pentru mine. Domnul Isus a mers la locul crucificării Sale fără să Se uite vreodată înapoi, făcând totul pentru a răscumpăra omenirea, și a îndurat suferințe și umilințe de neimaginat. Dragostea lui Dumnezeu pentru omenire este foarte mare. El Și-a dat viața pentru noi, deci de ce nu puteam să renunț la interesele mele personale și să protejez lucrarea casei lui Dumnezeu pentru a-I răsplăti dragostea? Ca ființă creată, nu puteam doar să mă bucur de harul lui Dumnezeu și să mă gândesc la nimic altceva decât la propriile mele binecuvântări. Dacă nu îmi făceam datoria, nici măcar nu eram vrednică de a fi numită om. Încurajată de cuvintele lui Dumnezeu, am început să fac aranjamente pentru a mă ocupa de probleme. Tocmai când mă îndreptam spre casa celei de-a doua gazde, am aflat că sora Zhang nu fusese de fapt arestată. I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu. În plus, m-am simțit mult mai împăcată, pentru că reușisem să-mi rectific motivele și perspectivele și să pun adevărul în practică.

Acești șase ani au trecut foarte repede. Nu mi-am revenit complet, mâna și piciorul meu stâng sunt oarecum amorțite, dar știu că sănătatea mea este în mâinile lui Dumnezeu. Faptul că nu mi-am revenit pe deplin îmi servește drept protecție, ca un memento să nu depun eforturi pentru a obține binecuvântări, să nu ajung pe calea greșită, ca Pavel. Am suferit cât s-au întâmplat toate acestea, dar asta m-a ajutat să-mi înțeleg mai bine corupția și denaturările și să-mi rectific perspectivele greșite despre ce înseamnă să fii binecuvântat. Am înțeles că, în credința mea, ar trebui să urmăresc adevărul și să mă supun lui Dumnezeu și să fac datoria unei ființe create. Acum am scopul corect în căutarea mea – această boală a fost o binecuvântare mascată! Niciodată nu aș fi putut obține toate acestea într-un mediu confortabil. Slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea Sa!