de Song Yu, China

Într-o zi, la sfârșitul lui 2020, un superior a descoperit o biserică din zona mea de responsabilitate, în care zeci de nou-veniți nu participau regulat la adunări. El m-a tratat, spunând: „Acești nou-veniți tocmai au acceptat adevărata cale și se confruntă cu multe tulburări și ispite. Dacă nu au pe nimeni să-i ude ori să-i susțină și nu participă la adunări, sunt în pericol permanent să fie luați prizonieri de Satana. Fiind conducătoare de biserică, ar trebui să faci tot ce poți pentru a-i uda, ca ei să pună o temelie pe adevărata cale. Asta e lucrarea cea mai importantă. Sunt atâția nou-veniți care nu vin regulat la adunări, într-o biserică de care ești responsabilă! Asta dovedește că, în calitate de conducătoare, nu ai făcut bine lucrarea de udare, nu ți-ai făcut bine datoria, ești iresponsabilă, lucrezi de mântuială, Îl înșeli pe Dumnezeu și I te împotrivești în timp ce-L slujești.” A fost greu să accept să fiu emondată și tratată astfel. Nu eu trebuia să-i ud în mod direct pe acești nou-veniți și avusesem părtășie limpede cu personalul de udare al bisericii despre principiile udării. Acum, ei nu înfăptuiseră bine lucrarea udării, făcând ca mulți nou-veniți să vină la adunări neregulat. Era, oare, responsabilitatea mea? Lipsa de responsabilitate în udare a fost cea care-i făcuse pe nou-veniți să se retragă, ceea ce a reprezentat o perturbare și o tulburare. Dacă-mi asumam eu răspunderea pentru asta, n-ar fi fost o fărădelege și o pată pe credința mea în Dumnezeu? Așa că am negat pe loc problema pe care mi-o imputase conducătorul, am continuat să aduc argumente, să mă justific și am subliniat că nu eu în mod direct îi udasem pe nou-veniți, ca să evit responsabilitatea. Văzând că nu reflectam deloc asupra mea, conducătorul m-a întrerupt și m-a tratat fiindcă nu acceptam adevărul. Am fost șocată să-l aud spunând asta și m-am gândit: „Cei care nu acceptă adevărul nu sunt, oare, necredincioși? Necredincioșii mereu aduc argumente când se întâmplă ceva și nu acceptă adevărul.” Argumentația și scuzele mele m-au speriat. N-am mai îndrăznit să vorbesc. M-am rugat lui Dumnezeu să mă călăuzească, să vegheze asupra inimii mele și să-mi îngăduie să mă supun.

Zilele următoare m-am tot gândit la problema asta. Fusesem tratată pentru iresponsabilitate în datorie și pentru că nu am făcut bine lucrarea de udare. De ce nu puteam accepta? Reflectând, mi-am dat seama că eu considerasem că, atâta vreme cât nu udam în mod direct nou-veniți, dacă ei nu se adunau regulat, era responsabilitatea personalului de udare, nu a mea. Dar biserica mă rânduise responsabilă de lucrarea mai multor biserici și, oricând existau probleme și dificultăți în lucrare, eu trebuia să le urmăresc și să le rezolv repede. Însă eu nu supravegheasem, nu urmărisem în cadrul datoriei mele lucrarea personalului de udare și, ca urmare, zeci de nou-veniți nu participau regulat la adunări. Nu era asta consecința iresponsabilității și neglijenței mele față de datorie? Mi-am amintit că în trecut auzisem că personalul de udare din această biserică tindea să aibă dificultăți. Confruntați cu dificultățile reale ale nou-veniților, când câteva ședințe de părtășie nu aveau rezultate, ei pretindeau că era prea greu și nu voiau să facă efortul de a-i uda pe nou-veniți. Dar eu nu avusesem părtășie cu ei pentru a rezolva problemele la timp și, în consecință, numărul nou-veniților care veneau regulat la adunări a continuat să scadă. Conducătorul meu mă tratase pentru iresponsabilitate în datorie și a avut dreptate. Oare de ce nu dovedeam niciun strop de acceptare sau supunere și de ce mai aduceam argumente și mă justificam? Nu însemna că eram nerezonabilă? La gândul ăsta, m-am întristat puțin. Am simțit că făcusem o greșeală enormă, dar tot nu eram dispusă să-mi asum răspunderea. Ca o proastă, încercam să mă scuz, să mă justific și să mă eschivez de la responsabilitate. Gândindu-mă la starea mea urâtă, cum argumentam și mă justificam cu neobrăzare, m-am simțit stânjenită, m-am îmbujorat de rușine și nu voiam decât să intru în pământ. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Am fost iresponsabilă în datoria mea și-am împiedicat udarea a zeci de nou-veniți. Am săvârșit o fărădelege gravă și totuși, când am fost tratată și emondată, n-am arătat nici cea mai elementară acceptare și supunere. Dumnezeule, Te rog călăuzește-mă să mă cunosc!”

Mai târziu, citind un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu am înțeles puțin, în sfârșit, despre cauza de bază a refuzului meu de-a fi emondată și tratată. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Atitudinea arhetipală a antihriștilor față de tratare și emondare este de a refuza vehement să le accepte ori să le admită. Indiferent cât de mult rău fac sau cât de mult prejudiciază lucrarea casei lui Dumnezeu și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu, nu simt nici cea mai mică remușcare sau că datorează ceva. Din acest punct de vedere, antihriștii au umanitate? Categoric nu. Ei cauzează tot felul de pagube aleșilor lui Dumnezeu și dăunează lucrării bisericii – aleșii lui Dumnezeu pot să vadă lucrul acesta limpede ca lumina zilei și pot să vadă înșiruirea de fapte rele ale antihriștilor. Și totuși, antihriștii nu acceptă sau nu recunosc asta, refuză cu încăpățânare să admită că se înșală sau că sunt responsabili. Nu este acesta un indiciu că s-au săturat de adevăr? Aceasta este măsura în care antihriștii s-au săturat de adevăr. Oricât de multe rele comit, ei refuză să accepte și rămân neînduplecați până la sfârșit. Aceasta dovedește că antihriștii nu iau niciodată în serios lucrarea casei lui Dumnezeu, nici nu acceptă adevărul. Nu au ajuns să creadă în Dumnezeu; sunt lacheii Satanei, veniți să tulbure și să perturbe lucrarea casei lui Dumnezeu. În inimile antihriștilor există doar reputație și statut. Ei cred că, dacă ar fi să-și recunoască greșeala, atunci ar trebui să accepte responsabilitatea, iar atunci statutul și reputația lor ar fi grav compromise. Prin urmare, ei se împotrivesc, afișând atitudinea celor care «neagă până la moarte». Indiferent ce revelații au oamenii sau ce analize fac aceștia, ei se străduiesc din răsputeri să le nege. Indiferent dacă negarea lor este voită sau nu, pe scurt, într-o privință, acest lucru expune natura și esența antihristului de a fi sătul de adevăr și a-l urî. În altă privință, arată cât de mult își prețuiesc antihriștii statutul, reputația și interesele proprii. Între timp, care este atitudinea lor față de lucrarea și interesele bisericii? Una de dispreț și negare a răspunderii. Nu au deloc conștiință și rațiune. Faptul că antihriștii se eschivează de la a-și asuma responsabilitatea demonstrează aceste aspecte? Pe de o parte, faptul că se eschivează de la responsabilitate dovedește esența și natura lor de a le fi lehamite și a urî adevărul; în vreme ce, pe de altă parte, arată lipsa lor de conștiință, rațiune și umanitate. Indiferent cât de mult afectează amestecul și relele lor intrarea în viață a fraților și a surorilor, nu se simt vinovați și nu pot fi niciodată deranjați de asta. Ce fel de creatură este asta? Chiar și recunoscându-și parțial greșeala s-ar considera că au un strop de conștiință și rațiune, însă antihriștii nu au nici măcar acea cantitate mică de umanitate. Așadar, ce ați spune că sunt? Esența antihriștilor este diavolul. Indiferent cât de mult afectează interesele casei lui Dumnezeu, ei nu văd acest lucru. În inimile lor, nu se simt nici pe departe deranjați de asta, și nici nu își fac reproșuri, cu atât mai puțin se simt îndatorați. Indiscutabil, acest lucru nu este ceea ce ar trebui să se vadă la oamenii normali. Acesta este diavolul, iar diavolul este lipsit de orice conștiință sau rațiune. Indiferent câte lucruri rele au făcut antihriștii, provocând mari pierderi pentru lucrarea bisericii, nu le recunosc nici în ruptul capului. Ei cred că, dacă vor recunoaște greșelile, vor fi găsiți vinovați, condamnați la moarte, obligați să meargă în iad, în iazul de foc și pucioasă. Credeți că astfel de oameni pot accepta adevărul? Poate cineva să se aștepte la adevărata pocăință din partea lor?” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)”). Cuvântul lui Dumnezeu dezvăluie că antihriștii nu acceptă adevărul, prin natura lor le e lehamite de el și, oricât de mari greșeli fac sau oricât de mult rău aduc asupra lucrării bisericii, când sunt emondați și tratați, ei niciodată nu-și recunosc greșelile și încearcă întruna să aducă argumente și să se justifice. Totodată, antihriștii sunt egoiști, detestabili, prețuindu-și doar interesele și statutul lor. De aceea, oricât de mult dăunează lucrării bisericii, antihriștii nu se simt vinovați câtuși de puțin și nu-și asumă responsabilitatea. Meditând la atitudinea față de emondarea și tratarea mea, am văzut că mă purtasem exact ca un antihrist. Eram conducătoare de biserică și eram responsabilă pentru orice probleme din lucrarea bisericii. Am știut că era o problemă cu personalul de udare al bisericii, însă n-am urmărit sau rezolvat chestiunea. Ca urmare, personalul de udare nu a păstrat nou-veniții, dar eu nu mi-am recunoscut greșeala și mi-am tot găsit scuze. Am pus toată responsabilitatea asupra fraților și surorilor, temându-mă să-mi asum ceva. Nu am acceptat să fiu emondară sau tratată și-am insistat în fața conducătorului meu că acești nou-veniți n-au fost udați direct de mine, ca să mă absolv de orice fărădelege. Atât de mulți nou-veniți nu participau regulat la adunări, dar eu n-am simțit niciun regret sau îndatorare și nu m-am detestat pentru că mi-am neglijat îndatoririle și am dăunat lucrării de udare a bisericii. Cu aceste realități în față, faptul că mai eram în stare să încerc să mă justific arăta că eu nu acceptam adevărul câtuși de puțin. Analizând acum subiectul, oricum argumentam, nu puteam nega că nu fusesem responsabilă în datoria mea. Dimpotrivă, justificările și argumentele mele mi-au expus natura satanică de om căruia îi e lehamite de adevăr și nu-l acceptă. Prin încercarea de a-mi proteja propriile interese, am dezvăluit realitatea urâtă că mă eschivam de la responsabilitate și eram egoistă și detestabilă.

Am citit cuvântul lui Dumnezeu iar și iar și, cu cât comparam modul în care antihriștii își gestionează tratarea cu propria mea purtare, cu atât simțeam cum cuvântul lui Dumnezeu mă expunea pe mine. Fusesem iresponsabilă în datorie, provocând pagube mari lucrării de udare, săvârșind astfel o fărădelege; totuși, când am fost emondată și tratată nu am acceptat și mi-a fost lehamite de adevăr. Nu am fost o persoană care urmărea adevărul. Gândindu-mă la acestea, am simțit că probabil Dumnezeu e foarte dezgustat de purtarea mea. Dincolo de asta, din argumentele mele, conducătorul probabil că a văzut clar cine eram și și-a dat seama că nu eram vrednică de încredere și de cultivare. Am început să mă întreb: „Oare conducătorul mă urmărește? De data asta, n-am făcut bine udarea și am săvârșit fărădelege. Dacă într-o zi voi provoca altă perturbare sau tulburare și voi fi emondată și tratată iar, oare voi fi dezvăluită și alungată? Dacă da, atunci nu voi avea nicio speranță de mântuire de la credința mea în Dumnezeu.” Apoi m-am gândit cum îmi părăsisem familia și cariera pentru a-mi îndeplini datoria și am înțeles că în final s-ar putea să fiu alungată. Cu cât mă gândeam, cu atât mă simțeam mai negativă. Chiar am considerat că, întrucât fusesem iresponsabilă, îmi neglijasem datoria, nu acceptasem adevărul și-mi era lehamite de el, nu eram potrivită să fiu conducătoare, deci ar fi trebuit să am o doză conștiință, să demisionez rapid și să-mi găsesc o datorie simplă, pe care să o pot executa cinstit. Astfel, mi s-ar dezvălui mai puține probleme, aș fi emondată și tratată mai puțin și aș mai avea speranță de supraviețuire la finalul lucrării lui Dumnezeu. Pe vremea aceea, nu căutam deloc voia lui Dumnezeu, nici să-mi rezolv problemele de superficialitate și iresponsabilitate din datorie. Trăiam într-o stare de defensivă și înțelegere greșită, mă gândeam doar cum să demisionez și mintea nu-mi era deloc la datorie. Eram foarte nefericită. Apoi, i-am vorbit surorii partenere despre starea mea și ea mi-a citit cuvinte ale lui Dumnezeu care m-au făcut să înțeleg ceva din voia Lui.

Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Confruntat cu starea omului și cu atitudinea sa față de Dumnezeu, Dumnezeu a făcut o nouă lucrare, permițându-i omului să aibă deopotrivă atât cunoștințe despre El și ascultare față de El, cât și dragoste și mărturie. Astfel, omul trebuie să experimenteze rafinarea sa de către Dumnezeu, precum și judecata, tratarea și emondarea sa, fără de care omul nu L-ar cunoaște niciodată pe Dumnezeu și nu ar fi niciodată capabil să-L iubească și să fie mărturie pentru El cu adevărat. Rafinarea omului de către Dumnezeu nu este doar de dragul unui efect unilateral, ci de dragul unui efect cu multiple fațete. Doar în acest fel Dumnezeu înfăptuiește lucrarea de rafinare în cei care doresc să caute adevărul, pentru ca hotărârea și dragostea lor să fie desăvârșite de către Dumnezeu. Pentru cei care doresc să caute adevărul și care tânjesc după Dumnezeu, nimic nu este mai semnificativ sau de mai mare ajutor decât o asemenea rafinare. Firea lui Dumnezeu nu este atât de ușor cunoscută sau înțeleasă de către om, căci Dumnezeu, în cele din urmă, este Dumnezeu. Până la urmă, este imposibil ca Dumnezeu să aibă aceeași fire ca omul și, astfel, nu este ușor pentru om să Îi cunoască firea. Adevărul nu este deținut în mod inerent de către om și nu este ușor de înțeles de cei care au fost corupți de către Satana; omul este lipsit de adevăr și lipsit de hotărârea de a pune adevărul în practică, și dacă nu suferă și nu este rafinat sau judecat, atunci hotărârea lui nu va fi niciodată desăvârșită. Pentru toți oamenii, rafinarea este chinuitoare și foarte greu de acceptat – totuși, în timpul rafinării, Dumnezeu îi clarifică omului firea Sa cea dreaptă și face publice cerințele Lui pentru om și oferă mai multă luminare, precum și emondare și tratare mai reale; prin compararea faptelor cu adevărul, El dă omului o mai mare cunoaștere a sa și a adevărului și o mai bună înțelegere a voii Sale, permițându-i astfel omului să aibă o iubire adevărată și mai pură față de Dumnezeu. Acestea sunt obiectivele lui Dumnezeu în realizarea rafinării. Toată lucrarea pe care o face Dumnezeu în om are propriile scopuri și semnificații; Dumnezeu nu face o lucrare fără sens, și nici nu face o lucrare care este lipsită de beneficii pentru om. Rafinarea nu înseamnă îndepărtarea oamenilor din fața lui Dumnezeu, nici nu înseamnă distrugerea lor în iad. Mai degrabă, înseamnă schimbarea firii omului în timpul rafinării, schimbarea intențiilor sale, a vechilor sale păreri, schimbarea dragostei lui pentru Dumnezeu și schimbarea întregii sale vieți. Rafinarea este o adevărată testare a omului și o formă de pregătire reală, și numai în timpul rafinării iubirea lui poate servi funcției sale inerente” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai prin experimentarea rafinării poate omul să aibă adevărata iubire”). Meditând la cuvintele lui Dumnezeu am înțeles: când El rânduiește pentru oameni situații în care experimentează suferință și rafinare, judecată și mustrare, emondare sau tratare, toate țintesc spre corupția și defectele oamenilor și sunt lucruri pe care ei trebuie să le experimenteze și să le înfrunte în procesul intrării în viață. Deși trebuie să suferim puțin când trecem prin aceste lucruri, ele ne ajută foarte mult în cunoașterea lucrării lui Dumnezeu și a firilor noastre corupte. Analizându-mi ultimul an de conducătoare, în esență nu avusesem parte de dificultăți și nu fusesem emondată serios ori tratată. Uneori, unele lucruri n-au fost făcute conform principiilor, dar conducătorul a avut părtășia potrivită staturii mele, m-a ajutat să-mi îndrept abaterile din datorie și mi-a arătat calea de practică. Când frații și surorile au văzut probleme în datoria mea, deseori m-au ajutat cu iubire și rareori m-au expus ori m-au tratat. De aceea, când m-am confruntat cu firile mele corupte și cu problemele apărute în datorie, mereu am crezut că acestea nu erau foarte mari și că puteam evita să le repet, pur și simplu, așa că niciodată n-am reflectat într-adevăr ca să înțeleg rădăcina eșecului meu. Abia după emondarea și tratarea de acum mi-am putut vedea statura reală. Am fost neglijentă în datoria mea și, ca urmare, mulți nou-veniți nu au fost udați sau susținuți la timp dar, pentru a-mi proteja interesele, m-am eschivat de la responsabilitate și m-am absolvit de vină. Ba chiar m-am îngrijorat că-mi voi pierde viitorul, soarta și am devenit negativă, am nutrit înțelegeri greșite și-am vrut să renunț la datorie. În trecut, când oamenii mi-au vorbit cu blândețe despre probleme mele, am putut accepta. De data asta, însă, când am fost emondată și tratată și mi s-au spus consecințele lucrului meu de mântuială, n-am putut accepta deloc. Când am fost tratată pentru chestiuni minore, am putut accepta. Dar când am fost tratată pentru chestiuni majore, în care esența și urmările erau mai serioase și în care trebuia să-mi asum răspunderea, n-am putut accepta. Am observat că am fost selectivă în acceptarea emondării și tratării, ceea ce nu era deloc o manifestare a ascultării de Dumnezeu. Dacă n-aș fi fost emondată și tratată de conducătorul meu, nu mi-aș cunoaște măsura, m-aș considera și acum cineva care urmează adevărul, aș fi orbită de propria aparență. Intrarea mea în viață ar stagna, nu aș învăța lecții din situația rânduită de Dumnezeu, nu aș ajunge să mă înțeleg prin cuvântul lui Dumnezeu, ori să-mi înlătur corupția. Gândind astfel, I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu și am fost dornică să caut voia Lui și să învăț lecții din situația asta.

În devoțiuni, am căutat părțile relevante din cuvântul lui Dumnezeu ca să le mănânc și să le beau. Am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu care m-a ajutat să-mi înțeleg puțin dorința de a demisiona după ce am fost emondată și tratată. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când antihriștii sunt emondați și tratați, văd întotdeauna acest lucru ca fiind în legătură cu speranțele lor de a dobândi binecuvântări. Această atitudine și viziune este incorectă și este periculoasă. Când cineva subliniază defectele sau problemele unui antihrist, acesta simte că și-a pierdut speranța de a obține binecuvântări; și când este emondat și tratat, sau disciplinat sau certat, simte, de asemenea, că și-a pierdut speranța de a obține binecuvântări. De îndată ce un lucru nu merge așa cum vrea el sau nu se conformează noțiunilor lui, de îndată ce este dat în vileag și tratat, simțind că stima sa de sine a primit o lovitură, se gândește imediat dacă mai are sau nu speranța de a dobândi binecuvântări. Nu este prea sensibil din partea lui? Nu este prea dornic să obțină binecuvântări? Spune-Mi, nu sunt jalnici astfel de oameni? (Sunt.) Sunt jalnici, într-adevăr! Și în ce fel sunt jalnici? Faptul că cineva poate obține binecuvântări are sau nu legătură cu faptul că este tratat și emondat? (Nu.) Nu are nicio legătură. Așadar, de ce simt antihriștii că și-au pierdut speranța de a obține binecuvântări atunci când sunt tratați și emondați? Nu are asta legătură cu urmărirea lor? Ce urmăresc ei? (Să obțină binecuvântări.) Ei nu renunță niciodată la dorința și intenția lor de a obține binecuvântări. Au intenționat să obțină binecuvântări de la începutul credinței lor în Dumnezeu și, deși au ascultat o mulțime de predici, nu au acceptat niciodată adevărul. În tot acest timp, nu au renunțat la dorința și intenția lor de a obține binecuvântări. Nu și-au rectificat și nu și-au schimbat opiniile despre credința în Dumnezeu, iar intenția din îndeplinirea datoriei lor nu a fost purificată. Mereu fac totul în timp ce se țin strâns de speranța și intenția de a obține binecuvântări și, în cele din urmă, când speranțele lor de a obține binecuvântări urmează să fie zdrobite, ei izbucnesc de furie și protestează cu amărăciune, dezvăluind în final realitățile rușinoase ale îndoielilor lor față de Dumnezeu și faptul că neagă adevărul. Nu merg pe drumul ruinării? Aceasta este consecința inevitabilă a faptului că antihriștii nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nici nu acceptă tratarea și emondarea. În experiența lor cu privire la lucrarea lui Dumnezeu, toți aleșii lui Dumnezeu știu că judecata și mustrarea Lui, tratarea și emondarea Lui sunt dragostea și binecuvântările Lui – totuși, antihriștii cred că acest lucru este doar ceva ce spun oamenii și nu cred că este adevărul. Așadar, nu văd tratarea și emondarea ca pe niște lecții din care să învețe, nici nu caută adevărul și nici nu reflectă asupra propriilor persoane. Dimpotrivă, ei cred că tratarea și emondarea se nasc din voința umană, că sunt hărțuiri și pedepse intenționate, pline de intenții personale și, cu siguranță, nu de la Dumnezeu. Ei aleg să se împotrivească acestor lucruri și să le ignore și chiar să investigheze de ce i-ar trata cineva așa. Nu se supun deloc. Leagă tot ceea ce fac în îndeplinirea datoriei lor de obținerea binecuvântărilor și recompenselor și consideră obținerea binecuvântărilor drept cea mai importantă urmărire în viață, precum și scopul suprem și cel mai înalt al credinței în Dumnezeu. Se agață pe viață de intenția lor de a obține binecuvântări, oricum ar avea părtășie despre adevăr familia lui Dumnezeu, și nu renunță, crezând că acea credință în Dumnezeu care nu este de dragul obținerii binecuvântărilor este o prostie și o nesăbuință, că este o mare pierdere. Ei cred că oricine renunță la intenția sa de a obține binecuvântări a fost păcălit, că doar un nesăbuit ar renunța la speranța de a obține binecuvântări și că acceptarea tratării și emondării este o afișare a prostiei și incompetenței, ceva ce o persoană inteligentă nu ar face. Aceasta este logica minții unui antihrist. Deci, când un antihrist este tratat și emondat, e foarte sfidător în inima sa și adept al sofismelor și prefăcătoriei; nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nici nu se supune. În schimb, este plin de neascultare și răzvrătire. Acest lucru poate să ducă la împotrivire față de Dumnezeu, judecare a lui Dumnezeu și răzvrătirea împotriva Sa și, în cele din urmă, la a fi dat în vileag și alungat” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu există nicio funcție și speranța de a câștiga binecuvântări”). Cuvântul lui Dumnezeu a dezvăluit modul greșit în care antihriștii înțeleg faptul de-a fi emondat și tratat. Ei leagă emondarea și tratarea de binecuvântările, de viitorul și soarta lor. Ei cred că atunci când cineva le arată defectele și lipsurile lor, când le expune serios și-i emondează și tratează, speranțele lor de-a dobândi binecuvântări sunt ruinate. Când antihriștii se poartă astfel, iese la iveală că scopul lor, în credința în Dumnezeu, e să dobândească binecuvântări. Antihriștii își iubesc în mod deosebit viitorul, soarta și destinația finală, așa că le e foarte lehamite și se opun emodării și tratării, iar în fața emondării și tratării ei aduc argumente, se justifică și refuză să-ți recunoască problemele. M-am gândit din nou cum m-am purtat când am fost emondată și tratată. Am tot încercat să mă apăr și-am refuzat să admit că făcusem greșeli din cauza iresponsabilității mele în datorie. Mi se părea că, dacă recunoșteam, urma să am de suportat consecințele, așa că m-am agățat de argumentația mea strâmbă și n-am acceptat emondarea și tratarea. Nu am mers mai departe să caut adevărul și să-nțeleg că fusesem iresponsabilă în datorie și că dăunasem lucrări de udare. În plus, am devenit defensivă și am înțeles greșit lucrurile după emondare și tratare, gândindu-mă că făcusem deja o fărădelege și că, dacă făceam încă o greșeală și eram emondată și tratată iar, probabil urma să fiu alungată. Deci, pur și simplu m-am abandonat și n-am mai vrut să fiu conducătoare deloc. Prin cele dezvăluite în cuvântul lui Dumnezeu, am reflectat la ceea ce manifestasem eu și-am văzut că intenția mea, în credința în Dumnezeu, fusese întotdeauna de a dobândi binecuvântări. Am consultat încă o dată cuvântul lui Dumnezeu: „Când speranțele lor de a obține binecuvântări urmează să fie zdrobite, ei izbucnesc de furie și protestează cu amărăciune, dezvăluind în final realitățile rușinoase ale îndoielilor lor față de Dumnezeu și faptul că neagă adevărul. Nu merg pe drumul ruinării? Aceasta este consecința inevitabilă a faptului că antihriștii nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nici nu acceptă tratarea și emondarea.” Eu trăiam într-o stare negativă și voiam să demisionez. Asta era o manifestare a luptei împotriva lui Dumnezeu, refuzând să accept emondarea sau tratarea și evitându-le. Știam limpede că aveam nevoie să fiu emondată și tratată pentru a mă maturiza în viață și că Dumnezeu îmi rânduise să experimentez situații pe baza nevoilor și lipsurilor mele, însă am considerat credința în Dumnezeu pentru binecuvântări țelul meu suprem și cel mai legitim, așa că am lăsat deoparte urmarea adevărului și înlăturarea firii mele corupte. Pentru a-mi proteja viitorul și soarta și a-mi satisface ambiția, dorința de binecuvântări, am vrut să evit emondarea și tratarea și-am vrut chiar să nu mai fiu conducătoare. Natura mea era atât de amăgitoare și rea!

În cuvântul lui Dumnezeu am citit așa: „Deoarece a fi binecuvântat nu este un obiectiv legitim de urmat de oameni, care este un obiectiv legitim? Căutarea adevărului, căutarea schimbărilor firii și a te putea supune tuturor orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu: acestea sunt obiectivele pe care oamenii ar trebui să le urmeze. Să spunem, de exemplu, că a fi emondat și tratat te face să ai noțiuni și prejudecăți și devii incapabil să te supui. De ce nu te poți supune? Pentru că simți că destinația sau visul tău de a fi binecuvântat a fost pus la încercare. Devii negativ, supărat și încerci să scapi de a-ți face datoria. Care este motivul pentru acest lucru? Există o problemă cu urmarea ta. Așadar, cum ar trebui rezolvat acest lucru? Este absolut necesar să abandonezi imediat aceste idei greșite și să cauți imediat adevărul pentru a rezolva problema firii tale corupte. Ar trebui să-ți spui în sinea ta: «Nu trebuie să renunț, încă trebuie să fac datoria pe care o creatură a lui Dumnezeu se cuvine s-o facă și să-mi las la o parte dorința de a fi binecuvântat.» Când renunți la dorința de a fi binecuvântat, ți se ridică o greutate de pe umeri. Și mai ești capabil încă de negativitate? Deși tot există momente în care ești negativ, nu le lași să te controleze și, în inima ta, continui să te rogi și să te lupți, schimbând obiectivul pe care-l urmezi din acela de a fi binecuvântat și de a avea o destinație în acela de a urmări adevărul, și-ți spui în sinea ta: «Căutarea adevărului este datoria unei creaturi a lui Dumnezeu. Pentru a înțelege anumite adevăruri astăzi – nu este o recoltă mai mare, aceasta este cea mai mare binecuvântare dintre toate. Chiar dacă Dumnezeu nu mă dorește, iar eu nu am o destinație bună și speranțele mele de a fi binecuvântat sunt distruse, tot îmi voi face datoria în mod adecvat, sunt obligat să procedez astfel. Oricare ar fi motivul, acesta nu-mi va afecta realizarea datoriei, nu-mi va afecta îndeplinirea însărcinării date de Dumnezeu; acesta este principiul conform căruia mă comport.» Și, astfel, nu ai depășit legăturile trupului? Unii ar putea spune: «Ei bine, ce se întâmplă dacă încă sunt negativ?» Apoi caută din nou adevărul pentru a rezolva acest lucru. Indiferent de câte ori ai cădea în negativitate, în cazul în care continui să cauți adevărul pentru a rezolva acest lucru și continui să te străduiești pentru adevăr, vei ieși încet din negativitatea ta. Și, într-o zi, vei simți că nu ai dorința de a câștiga binecuvântări și nu ești guvernat de destinația și finalul tău și că trăiești mai ușor și mai liber fără aceste lucruri. Vei simți că viața pe care ai avut-o înainte, în care ai trăit în fiecare zi cu scopul de a câștiga binecuvântări și destinația ta, era epuizantă. Să vorbești, să lucrezi și să-ți frămânți creierii în fiecare zi de dragul de a câștiga binecuvântări – și ce vei fi dobândit din asta, în cele din urmă? Care este valoarea unei astfel de vieți? Nu ai urmărit adevărul, ci ai irosit toate zilele tale cele mai bune pe lucruri nesemnificative. În cele din urmă, nu ai obținut niciun adevăr și nu ai putut oferi nicio mărturie a unei experiențe. Te-ai făcut de râs, ai fost complet compromis și ai eșuat. Și care este cauza acestui lucru, de fapt? Este că intenția ta de a obține binecuvântări a fost prea puternică, finalul și destinația ta ți-au ocupat inima și te-au legat prea strâns. Cu toate acestea, când va veni ziua în care vei ieși din robia perspectivelor și a sorții tale, vei putea să lași totul în urmă și să-L urmezi pe Dumnezeu. Când vei putea să renunți complet la acele lucruri? Pe măsură ce intrarea în viață se adâncește neîncetat, vei obține o schimbare în firea ta și atunci vei putea renunța complet la ele. Unii vor spune: «Pot să renunț la acele lucruri oricând vreau». Este acest lucru în concordanță cu legea naturală? (Nu.) Alții vor spune: «Mi-am dat seama de toate acestea peste noapte. Sunt o persoană simplă, nu complicată sau fragilă ca voi ceilalți. Sunteți atât de ambițioși, ceea ce arată că sunteți mai profund corupți decât mine.» Așa stau lucrurile? Nu. Toată omenirea are aceeași natură coruptă, nediferențiată în profunzime. Singura diferență dintre oameni constă în faptul că au sau nu umanitate și în ce fel de persoane sunt. Cei care iubesc și acceptă adevărul sunt capabili de o cunoaștere relativ profundă și clară a propriei firi corupte, iar alții cred în mod eronat că astfel de oameni sunt excesiv de corupți. Cei care nu iubesc sau nu acceptă adevărul se gândesc mereu că nu au corupție, că având încă un oarecare număr de purtări bune, vor fi oameni sfinți. Acest punct de vedere este, în mod evident, invalid – de fapt, nu este vorba că ar fi superficială corupția lor, ci că ei nu înțeleg adevărul și nu au cunoștințe clare despre esența și adevărul corupției lor. Pe scurt, pentru a crede în Dumnezeu, o persoană trebuie să accepte adevărul, să-l practice și să pătrundă în realitatea lui. Trebuie să obțină schimbări în firea sa de viață înainte de a putea modifica direcția incorectă și calea urmăririi sale, înainte de a putea rezolva complet problema urmăririi binecuvântărilor și de a merge pe calea antihriștilor. În acest fel, o persoană poate fi mântuită și desăvârșită de Dumnezeu. Toate adevărurile pe care Dumnezeu le exprimă pentru a judeca și purifica omul lucrează în acest scop” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar în practicarea adevărului există intrare în viață”). În cuvântul lui Dumnezeu am găsit o cale de practică, și anume să renunț la dorința de binecuvântări, să-mi schimb țelul greșit al credinței mele în Dumnezeu și să transform urmărirea binecuvântărilor într-o urmărire a adevărului și a schimbării firii. Numai aceasta e căutarea corectă pentru o ființă creată. Mi-am analizat comportarea și am văzut că, odată dezvăluită, am vrut să-mi abandonez datoria, ceea ce nu a fost modul corect de a practica. Chiar dacă încetam să fiu conducătoare, cum eu nu-mi înlăturasem firea de a-mi fi lehamite de adevăr sau dorința de a dobândi binecuvântări, atunci, orice datorie aș fi îndeplinit, tot aș mai fi putut face lucruri care să perturbe sau tulbure lucrarea bisericii. În perioada asta am trăit într-o stare negativă. Unelteam pentru interesele proprii, eram nefericită, îmi pierdusem entuziasmul pentru datorie și relația mea cu Dumnezeu era distantă. M-am jurat că nu voi mai fi legată sau constrânsă de dorința mea de binecuvântări. Indiferent dacă urma să fiu binecuvântată ori nu, întâi trebuia să-mi fac bine datoria. Biserica mi-a dat șansa de a-mi face datoria, deci trebuia să fac tot ce pot să-mi îndeplinesc responsabilitățile. După aceea, starea mea s-a schimbat puțin și, în vederea problemei mele cu lucrul de mântuială și iresponsabilitatea în datorie, am mâncat și-am băut din cuvintele relevante ale lui Dumnezeu, înțelegând că esența lucrului de mântuială e a-L păcăli și amăgi pe Dumnezeu. Dacă mereu mi-aș trata datoria cu superficialitate și lipsă de respect, niciodată nu aș face-o în mod calificat și, în final, aș pierde șansa de-a îndeplini o datorie. Gândindu-mă cum iresponsabilitatea mea făcuse ca mulți nou-veniți să nu mai participe regulat la adunări, am simțit remușcări și îndatorare și mi-am urât purtarea iresponsabilă din adâncul inimii.

Apoi, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a făcut să înțeleg mai clar semnificația emondării și tratării. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când e vorba să fie emondați și tratați, care e minimul pe care oamenii ar trebui să-l cunoască? Emondarea și tratarea trebuie experimentate pentru a-și face datoria cum se cuvine ‒ este un lucru indispensabil. Este ceva ce oamenii trebuie să înfrunte în fiecare zi și să experimenteze des în credința lor în Dumnezeu și în dobândirea mântuirii. Nimeni nu poate fi exclus de la emondare și tratare. Sunt emondarea și tratarea ceva ce implică viitorul și soarta lor? (Nu.) Atunci, pentru ce sunt emondarea și tratarea unei persoane? Sunt pentru a-i condamna pe oameni? (Nu, sunt pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă adevărul și să-și realizeze datoria conform principiilor.) Așa e. Este înțelegerea cea mai adecvată a acestui lucru. Emondarea și tratarea cuiva sunt un fel de disciplină, de certare, dar sunt și o formă de a-i ajuta pe oameni. A fi emondat și tratat îți permite să-ți schimbi cu timpul căutarea greșită. Îți permite să recunoști prompt problemele pe care le ai în prezent și firile corupte pe care le expui cu timpul. În orice situație, să fii emondat și tratat te ajută să-ți îndeplinești îndatoririle în conformitate cu principiile, te scutește de a face greșeli și de a merge pe căi greșite pe parcurs și te împiedică să provoci catastrofe. Nu este acesta cel mai mare ajutor dat oamenilor, cel mai mare remediu al lor? Cei care au conștiință și rațiune ar trebui să poată trata corect faptul că sunt tratați și emondați” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a opta)”). După ce am citit cuvântul lui Dumnezeu, am realizat că aveam încă o idee absurdă despre faptul de a fi emondat și tratat. Aplicându-mi cuvintele lui Dumnezeu, am descoperit că aveam firea satanică de a-mi fi lehamite de adevăr, mi se părea că eram osândită, că stricăciunea mea era prea adâncă și că Dumnezeu precis mă urăște și nu mă va mântui. De fapt, a fost un gen de atitudine ostilă și negativă. Citind cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că a fi emondat și tratat nu e totuna cu a fi dezvăluit și alungat și nu înseamnă că viitorul și soarta îți sunt confiscate. Dimpotrivă, se face pentru a ajuta oamenii să-și cunoască lipsurile din îndatoririle lor, să-și înțeleagă firile corupte, să-și îndrepte prompt abaterile din îndatoriri și să caute adevărul, pentru a putea acționa conform principiilor. Fără această emondare și tratare de acum, nu mi-aș fi dat seama că-mi stătea în fire să-mi fie lehamite de adevăr și că, în chestiuni privitoare la interesele mele, mă eschivam de la responsabilitate, îmi găseam scuze continuu și nu acceptam deloc adevărul. Cred că a fost un lucru bun că am recunoscut asta. Mi-a permis, apoi, să mă concentrez pe căutarea adevărului când se întâmpla ceva și să nu fiu orbită de propriile purtări bune. Asta a fost foarte important pentru capacitatea mea de-a căuta adevărul în credința în Dumnezeu.

Ulterior, când am fost emondată și tratată pentru abateri în datorie, am venit conștient înaintea lui Dumnezeu să mă rog, am practicat ascultarea înainte de toate și-am căutat să citesc din cuvântul Lui părțile relevante, în funcție de corupția mea și de problemele pe care mi le semnalau frații și surorile în datoria mea. După ce am fost emondată și tratată de mai multe ori, am înțeles puțin mai bine importanța acestui lucru. Prin experiența emondării și tratării și având călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am putut vedea adevărata statură și numeroasele probleme și abateri din datorie. Totodată, am ajuns să cunosc ceva despre firea mea coruptă și dorința lui Dumnezeu de-a mântui oameni. Emondarea și tratarea mi-au fost de mare ajutor și benefice pentru căutarea intrării mele în viață. Consider că a mă cunoaște și a-mi face datoria bine sunt inseparabile de a fi judecată, dezvăluită, emondată și tratată de Dumnezeu.