de Shan Xin, Coreea de Sud

Anul acesta, într-o zi de martie, am auzit, deodată, că biserica a trimis-o pe sora mea mai mare în izolare pentru reflecție. Mi-a stat inima în loc. Nu-mi venea să cred. De când cred în Dumnezeu, sora mea a fost un model de urmat pentru mine, am admirat-o și am respectat-o. Simțeam că e sinceră în credința ei și că urmărea adevărul, și eram convinsă că va fi mântuită. Trimiterea în izolare pentru reflecție a fost un șoc pentru mine. Cum era posbil așa ceva? Predica Evanghelia cu pricepere. De când a început să creadă, a convertit mulți oameni și era capabilă de suferință și sacrificiu. Era proactivă și nu refuza nimic când venea vorba de lucrarea bisericii. Își îndeplinea datoria de dimineața până seara și era foarte activă. Îmi spunea adesea să mă rog mai mult și să mă apropii de Dumnezeu și am văzut că aceasta era practica ei. Primul lucru pe care-l făcea dimineața era rugăciunea către Dumnezeu, asculta cântece de slavă ori de câte ori avea timp, chiar și înainte de culcare, asculta recitări după cuvântul lui Dumnezeu. Urma sincer adevărul, deci cum se explică izolarea pentru reflecție? Oare a greșit conducătoarea? Mă tot gândeam: „Dacă cineva care urmează atât de entuziast e necalificat în ochii lui Dumnezeu, atunci eu n-am nicio speranță să fiu mântuită de Dumnezeu. Dumnezeu le cere oamenilor să-și îndeplinească datoria cu toată inima, cugetul și puterea lor, iar eu nu am făcut asta. Voi fi și eu trimisă la izolare pentru reflecție? Dacă se întâmplă, cum să abordez chestiunea? Voi mai putea crede Dumnezeu?” Aceste gânduri mă nelinișteau tot mai tare, le resimțeam ca pe o criză. Mereu am simțit că într-o zi voi fi alungată. În momentul acela eram și foarte tristă. Am început să mă feresc de Dumnezeu, să-mi fie lehamite de datoria mea și de părtășie la adunări. Predica Evanghelia fără principii și se comporta arbitrar. Unele persoane cărora le predica aveau umanitate slabă, iar altele nu credeau sincer în Dumnezeu, ci erau doar profitoare. Ce făcea ea nu era deloc în acord cu principiile. Frații și surorile i-au amintit și au ajutat-o de multe ori, însă ea a refuzat să accepte. Îi și contrazicea, spunând: „Au venit oamenii, de ce nu le-aș predica?” Uneori părea să accepte, însă tot nu urma principiile și continua să facă lucrurile în felul ei, iar asta tulbura lucrarea de evanghelizare. Când se întâmpla ceva, nu-și învăța lecția, întotdeauna se certa și răspândea negativitate și concepții greșite. Odată, la o adunare a nou-veniților, a spus: „Pentru a-mi îndeplini datoria, am renunțat la familia și afacerea mea, am suferit și m-am sacrificat, dar încă am multe dificultăți în viață. De ce nu primesc harul și binecuvântarea lui Dumnezeu?” Unii nou-veniți au avut și ei concepții greșite după ce au auzit-o și au început să se plângă de Dumnezeu, la fel ca ea. Pentru că nu urma principiile și era nesăbuită când predica, răspândea negativitate și concepții greșite să înșele oamenii, ceea ce perturba lucrarea bisericii, și pentru că a refuzat să se căiască, a fost izolată pentru autoreflecție.

Am fost surprinsă când am aflat despre comportamentul ei. Nu-mi venea să cred că e adevărat! Oare toate comportamentele bune pe care le manifestase în trecut erau doar o iluzie? Ulterior, am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. „Unii oameni spun: «Dacă o persoană mănâncă și bea din cuvintele lui Dumnezeu și are zilnic părtășie despre adevăr, demonstrează oare acest lucru o urmărire a adevărului și dacă este capabilă să-și facă datoria în mod normal? Dar dacă o persoană face orice rânduiește casa lui Dumnezeu și nu provoacă niciodată tulburări sau perturbări și, deși pot exista momente în care încalcă principiile adevărului, nu o face în mod conștient sau intenționat?» Aceasta este o întrebare bună. Un astfel de gând se află în mintea majorității oamenilor. În primul rând, trebuie să înțelegeți dacă cineva ar fi capabil să obțină o înțelegere a adevărului și să dobândească adevărul adoptând în mod constant o astfel de practicare. Ar face-o? Ce spuneți? (O astfel de practică este corectă, dar pare mai degrabă asemănătoare ritualului religios. Reprezintă respectarea regulilor. Nu poate duce la înțelegerea sau dobândirea adevărului.) Prin urmare, ce fel de comportamente sunt acestea, de fapt? (Sunt un soi de comportamente bune în mod superficial.) Îmi place răspunsul. Sunt doar comportamente bune care apar dintr-o bază a conștiinței și rațiunii cuiva, ca urmare a faptului că a avut o educație pozitivă. Însă nu reprezintă altceva decât comportamente bune și sunt departe de a fi o urmărire a adevărului. Atunci, care este cauza principală care stă la baza acestor comportamente? Ce le dă naștere? Ele izvorăsc din conștiința și rațiunea omului, din perspectiva sa morală, din sentimentele sale favorabile față de credința în Dumnezeu și din înfrânarea sa. Fiind comportamente bune, așa cum sunt, nu au nicio legătură cu adevărul; nu sunt, în niciun caz, același lucru. Un comportament bun nu este același lucru cu practicarea adevărului, iar cineva care se comportă bine nu este neapărat aprobat de Dumnezeu. Comportamentul bun și practicarea adevărului sunt două lucruri diferite și nu au nicio legătură unul cu celălalt. Practicarea adevărului reprezintă cerința lui Dumnezeu și este întru totul în acord cu voia Sa; comportamentul bun vine din voința omului și implică intențiile și motivele acestuia. Reprezintă un lucru pe care omul îl vede ca fiind bun. Deși buna purtare nu este o faptă rea, este contrară principiilor adevărului și nu are nimic de-a face cu adevărul. Comportamentul bun nu are nicio legătură cu adevărul, indiferent în ce fel este bun și în ce mod este în concordanță cu noțiunile și închipuirile omului, așa că niciun număr de bune purtări nu va primi aprobarea lui Dumnezeu. Întrucât comportamentul bun este definit ca atare, e evident că nu implică practicarea adevărului. […] Aceste comportamente provin din eforturile subiective ale omului, noțiunile, preferințele și voința lui; ele nu sunt manifestări ale pocăinței care urmează adevăratei cunoașteri de sine a omului din faptul că a acceptat adevărul și judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu și nici nu sunt comportamente sau acțiuni ale practicării adevărului care apar în încercarea de a se supune lui Dumnezeu. Înțelegeți? Înseamnă să spunem că aceste comportamente nu implică în niciun fel o schimbare în firea unei persoane, ceea ce rezultă din îndurarea judecății și mustrării cuvintelor lui Dumnezeu, sau adevărata pocăință care se naște din momentul în care cineva ajunge să-și cunoască propria fire coruptă. În mod cert, nu implică supunerea adevărată a omului față de Dumnezeu și față de adevăr și cu atât mai puțin o inimă care-L venerează și-L iubește pe Dumnezeu. Buna purtare nu are absolut nimic de-a face cu aceste lucruri; este doar un lucru care vine de la om și pe care omul îl vede ca fiind bun. Cu toate acestea, există mulți oameni care văd aceste comportamente bune ca pe un semn al practicării adevărului. Aceasta este o greșeală gravă, o perspectivă și o înțelegere absurdă și eronată. Aceste comportamente bune reprezintă doar o executare a unei ceremonii religioase, un mod de a face lucrurile de formă. Nu au nici cea mai mică legătură cu practicarea adevărului. Poate că Dumnezeu nu le condamnă în mod direct, dar nici nu le aprobă – puteți fi siguri de acest lucru” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (1)”). Am învățat din cuvântul lui Dumnezeu că simplul fapt că cineva renunță, cheltuie, suferă, se sacrifică și face câteva fapte bune nu înseamnă că urmează și practică adevărul. Aceste manifestări nu implică schimbări ale firii. Acestea sunt doar practici bazate pe efortul personal, concepțiile și preferințele oamenilor. Eu doar o vedeam pe sora mea citind zilnic cuvintele lui Dumnezeu, rugându-se des, suferind și sacrificându-se pentru datoria ei, însă nu luam în considerare motivele pentru care suferea și se sacrifica, dacă se schimbase sau dacă obținea rezultate bune prin datoria ei. Pe baza propriilor mele închipuiri, socoteam că ea crede sincer în Dumnezeu și urmează adevărul. Ce nechibzuită eram! La suprafață, părea ocupată cu datoria ei zilnic și făcea orice rânduia biserica, însă își făcea datoria fără principii, era arogantă și se purta arbitrar. Frații și surorile i-au amintit și au ajutat-o adesea, însă ea nu accepta deloc, nu reflecta asupra ei și răspândea concepții greșite în biserică, perturbând viața bisericii. Cum se poate spune că își făcea datoria? E clar că făcea rău. Înainte, pentru că nu înțelegeam adevărul și nu aveam discernământ, o consideram un model de urmat. Acum, aplicând cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că strădania ei exterioară, renunțarea și sacrificiul erau cel mult un comportament bun. Nu avea nimic de-a face cu practicarea adevărului. Credea de mulți ani în Dumnezeu, dar nu practica deloc adevărul și putea să răspândească idei negative și să tulbure lucrarea bisericii. Nu căuta și nu accepta adevărul chiar deloc.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am reușit să discern întrucâtva firea ei și esența lehamitei ei de adevăr. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Principalele moduri în care se manifestă lehamitea de adevăr nu sunt doar sentimentele de aversiune față de adevăr atunci când îl auzi; printre acestea se numără, de asemenea, lipsa dorinței de a practica adevărul. Când este timpul să pună adevărul în practică, o astfel de persoană se retrage, iar adevărul nu are nicio legătură cu ea. Când unii oameni au părtășie în timpul adunărilor, par foarte animați, le place să repete cuvinte doctrinare și să facă declarații alese pentru a-i înșela pe ceilalți și a-i câștiga de partea lor; asta îi face să dea bine și să se simtă bine, iar ei continuă la nesfârșit. Și apoi sunt cei ocupați toată ziua cu chestiuni care țin de credință: să citească cuvintele lui Dumnezeu, să se roage, să asculte imnuri, să ia notițe, de parcă nu ar putea să stea despărțiți de Dumnezeu nici măcar o clipă. Din zorii zilei și până la miezul nopții, ei sunt ocupați cu îndeplinirea îndatoririlor personale. Oare acești oameni chiar iubesc adevărul? Nu au nicio fire sătulă de el? Când poate cineva să le vadă adevărata stare? (Când vine timpul să practice adevărul, ei fug de acesta, iar atunci când se confruntă cu tratarea și emondarea, nu sunt dispuși să-l accepte.) Să fie oare din cauză că nu înțeleg ceea ce aud sau nu sunt dispuși să accepte adevărul pentru că nu-l înțeleg? Nici una, nici alta – sunt conduși de natura lor, iar problema este una a firii. În inimile lor, ei știu destul de bine că ale lui Dumnezeu cuvinte sunt adevărul și lucruri pozitive, că practicarea adevărului poate aduce o schimbare în firea cuiva și poate determina o persoană să mulțumească voia lui Dumnezeu, dar pur și simplu nu le acceptă sau nu le practică. Asta înseamnă să-ți fie lehamite de adevăr” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar cunoașterea celor șase tipuri de firi corupte reprezintă adevărata cunoaștere de sine”). Mereu am considerat că, dacă cineva putea să renunțe, să se sacrifice și să îndeplinească o datorie, atunci el urma adevărul. Acum am înțeles că această perspectivă nu e în acord cu adevărul. Indiferent cât de mult pare să sufere și să se sacrifice cineva, dacă niciodată nu acceptă sau nu practică adevărul când se întâmplă ceva, dacă se încăpățânează să-și urmeze voința și nu-și îndeplinește datoria conform principiilor, atunci este, de fapt, o persoană căreia îi e lehamite de adevăr și nu se va schimba, indiferent de cât timp crede în Dumnezeu. Comparând aceasta cu purtarea surorii mele, deși ea părea pioasă în exterior și citea adesea cuvântul lui Dumnezeu, asculta cântece de slavă, se ruga, suferea și se sacrifica pentru datoria sa, părea să creadă cu adevărat în Dumnezeu și să urmeze adevărul, de fapt, nu accepta deloc adevărul. Făcea adesea lucrurile de mântuială și își îndeplinea datoria arbitrar. Când frații și surorile îi semnalau problemele, mereu se certa și încerca să convingă, niciodată nu reflecta asupra ei înseși, firea ei nu se schimbase după ani întregi de credință în Dumnezeu. Ea era dintre non-credincioșii cărora le e lehamite de adevăr, pe care îi descrie Dumnezeu. Era capabilă să renunțe, să cheltuie, să sufere, să se sacrifice, însă făcea aceste lucruri pentru a primi harul și binecuvântările lui Dumnezeu. Când mediul rânduit de Dumnezeu nu era cum își dorea ea, bombănea și se plângea, răspândea negativitate și îi tulbura pe frați și surori. Era limpede că nu are avea cel mai mic respect față de Dumnezeu. Când cheltuia pentru Dumnezeu, ea făcea o tranzacție cu El și Îl înșela. Oamenii se uită la aparențe. Când vedem că alții suferă și fac fapte bune, presupunem că sunt oameni buni. Dar Dumnezeu Se uită la inima și esența oamenilor, precum și la atitudinea lor față de adevăr. Dacă cineva poate accepta adevărul, iar când este emondat și tratat, dacă poate să caute adevărul, să reflecteze asupra lui, să ajungă să se cunoască, să se urască și să se căiască într-adevăr, atunci, persoana aceasta e cineva care urmează și iubește adevărul și este o persoană care va fi mântuită de Dumnezeu. Dacă natura unei persoane e încăpățânată și îi e lehamite de adevăr, iar firea sa nu s-a schimbat deloc după ani de credință în Dumnezeu, atunci, chiar dacă în exterior face multe fapte bune, acestea sunt ipocrizie și falsitate. Fariseii păreau pioși și făceau multe fapte bune, însă prin natura lor le era lehamite de adevăr și îl disprețuiau. Când Domnul Isus a exprimat adevărul și a lucrat pentru a-i mântui pe oameni, aceștia s-au opus frenetic și l-au condamnat, ca în final să-L răstignească pe cruce, lucru pentru care au fost blestemați și pedepsiți de Dumnezeu. Doar atunci am înțeles că fără adevăr, suntem ignoranți, nu putem vedea limpede esența oamenilor și nu înțelegem ce fel de oameni sunt pe placul lui Dumnezeu sau ce fel de oameni mântuiește. La început, când am aflat că sora mea este în izolare pentru reflecție, n-am înțeles. Am crezut că poate conducătoarea nu cercetase și era o greșeală. Doar aplicând cuvântul lui Dumnezeu am înțeles clar că izolarea surorii mele în urma acțiunilor sale era în acord cu principiile și conducătoarea nu greșise. În momentul acela, am simțit o mare ușurare.

Mai târziu, am început să mă întreb: când am aflat că sora mea e izolată pentru reflecție, deși știam că ar trebui să primesc de la Dumnezeu și că El este drept, totuși, aveam, fără să vreau, multe neliniști și îngrijorări. Mă îngrijoram că eu crezusem în Dumnezeu de puţin timp și că nu-mi îndeplinisem bine datoria. Asta însemna că voi fi îndepărtată și alungată într-o zi? Așa că am început să înțeleg greșit și să mă feresc de Dumnezeu. Dar știam și că aveam lecții de învățat, așa că m-am rugat la Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume pentru a înțelege voia Sa. Odată, la o adunare, am citit două pasaje din cuvântul lui Dumnezeu. „Dacă doriți să fiți desăvârșiți de Dumnezeu, trebuie să învățați cum să experimentați în toate privințele și să puteți dobândi luminare în tot ceea ce vi se întâmplă. Fie că e bun, fie că e rău, ar trebui să-ți aducă foloase și nu ar trebui să te facă negativist. Indiferent de situație, ar trebui să fii capabil să cercetezi lucrurile stând de partea lui Dumnezeu și nu să le analizezi sau să le studiezi din perspectiva omului (aceasta ar fi o abatere în experiența ta). Dacă experimentezi astfel, atunci inima ta va fi plină de poverile vieții tale; vei trăi mereu în lumina chipului lui Dumnezeu și nu te vei abate cu ușurință din practica ta. Astfel de oameni au un viitor strălucit înainte” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Promisiunile către cei care au fost desăvârșiți”). „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care provoacă milă, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia. Voi trebuie să realizați și că toți cei care nu respectă voia lui Dumnezeu vor fi pedepsiți. Este un adevăr care nu poate fi schimbat. Prin urmare, toți cei care sunt pedepsiți, sunt pedepsiți întru dreptatea lui Dumnezeu și ca răsplată pentru numeroasele lor fapte rele” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles, confruntându-mă cu izolarea surorii mele, că voia lui Dumnezeu era să-mi învăț lecțiile și să am discernământ, să învăț să văd oamenii și situațiile conform cuvântului Lui Dumnezeu și să înțeleg cine e pe placul lui Dumnezeu și pe cine urăște El. Dar când am aflat că sora mea e izolată pentru reflecție, aveam înțelegeri greșite, îndoieli și trăiam în negativitate și slăbiciune. Mă îngrijoram că, dat fiind că eu credeam în Dumnezeu de scurt timp și că nu suferisem sau nu mă sacrficasem la fel ca ea, poate voi fi și eu alungată. Acum am înțeles că Dumnezeu nu hotărăște sfârșitul unei persoane în funcție de câtă vreme crede sau cât de mult suferă. El face acest lucru bazat pe capacitatea acesteia de a dobândi adevărul, până la urmă, și de a învăța să se supună și să-L venereze cu adevărat pe Dumnezeu, toate acestea prin credința în El. Realitatea este că, indiferent de câți ani lucrează cineva sau cât de mult renunță, cheltuie și se sacrifică, dacă persoana aceea nu dobândește adevărul și firile sale corupte nu se schimbă niciodată, în final, nu va fi mântuită. Dacă face multe fapte rele și nu se căiește niciodată, va fi pedepsită de Dumnezeu. Aceasta e dreptatea lui Dumnezeu. Pavel a lucrat mulți ani și a suferit nespus, a câștigat mulți oameni predicând Evanghelia și a înființat multe biserici, dar firea vieții sale nu s-a schimbat deloc. Dimpotrivă, a devenit tot mai arogant, ajungând să declare pe față că a trăit ca Hristos și a fost condamnat și pedepsit de Dumnezeu. Pavel este exemplul clasic care arată că doar entuziasmul, renunțarea și sacrificiul nu sunt suficiente în credința noastră în Dumnezeu. Ceea ce contează este să urmăm adevărul și să ne schimbăm firea. Acesta este standardul care determină dacă oamenii pot fi mântuiți. Casa lui Dumnezeu face lucrarea de curățare și trimite anumiți oameni la izolare și reflecție pentru a-i împiedica să facă rău în continuare și să tulbure viața bisericii. Este un mijloc de protecție pentru aceștia, fiind benefic și pentru lucrarea bisericii. Însă deznodământul pentru aceștia este determinat în întregime de natura și esența lor, dacă urmează adevărul și ce cale aleg. Când oamenii eșuează și cad, dacă sunt capabili de autoreflecție și căință sinceră, ei vor mai avea, totuși, o șansă de a fi mântuiți de Dumnezeu. Dacă nu se căiesc, continuă să trăiască conform firilor corupte, să provoace tulburări și să facă rău, sau dacă renunță la ei înșiși sau devin negativi și se opun, atunci sunt cu adevărat non-credincioși și răufăcători, sunt dezvăluiți și alungați și nu sunt mântuiți de Dumnezeu. Am fost defensivă și aveam înțelegeri greșite cu privire la Dumnezeu pentru că nu cunoșteam principiile lui Dumnezeu pentru evaluarea oamenilor, nu cunoșteam firea Sa dreaptă, și eram prea concentrată pe viitorul și soarta mea. Prin izolarea surorii mele, am înțeles ceva din firea dreaptă a lui Dumnezeu, și am văzut că, deși oamenii suferă și se sacrifică, aparent, în credința lor, dacă nu acceptă niciodată adevărul, nu-l practică și nu-și îndeplinesc datoria conform principiilor, la sfârșit, ei nu vor fi mântuiți și vor fi dezvăluiți și alungați de Dumnezeu. Curățarea bisericii a fost și un semnal de alarmă care mi-a permis să reflectez asupra mea și să mă căiesc la timp, să evit să urmez calea eșecului, să mă concentrez pe căutarea adevărului și să-mi îndeplinesc datoria bine, conform principiilor.