de Xinyi, China

În ianuarie anul trecut, conducătoarea a rânduit ca eu și Li Xin să fim amândouă responsabile de lucrarea de redactare a bisericii. Din moment ce eu abia îmi începusem instruirea, Li Xin nu mi-a lăsat un volum mare de muncă, iar atunci când am întâmpinat dificultăți și probleme, ea avea părtășie cu mine pe baza principiilor. Nu a trebuit să-mi fac prea multe griji, iar lucrarea nu era atât de stresantă. În martie, am fost aleasă conducătoare de biserică și am simțit o povară mai mare pe umerii mei. Având îndatoriri de conducere, trebuia să mă ocup de lucrarea generală a bisericii și trebuia să rezolv și să mă ocup de tot soiul de probleme, iar eu mă simțeam mereu presată. La început, primeam adesea scrisori de la conducătoarea superioară despre implementarea lucrărilor, precum lucrarea de udare și de evanghelizare, dar și lucrarea de îndepărtare și excludere a oamenilor, lucrarea de redactare, de îngrijire a oamenilor și așa mai departe. Trebuia să răspund detaliat cu privire la cum era planificată și rânduită fiecare sarcină, ce abateri sau probleme se iviseră în lucrare, cum urmau să fie rezolvate, etc. Fiindcă răspundeam de multe lucrări, uneori, imediat ce implementasem o sarcină, trebuia să merg la biserică pentru a implementa altă lucrare. Zilnic, mă așteptau foarte multe lucrări. După ce am fost atât de ocupată o perioadă de timp, am vrut să mă opresc și să iau o pauză, să mă uit la câteva clipuri cu mărturii bazate pe experiență și să ascult imnuri ca mod de relaxare. Dar luând în considerare că erau multe lucrări care aveau nevoie urgentă de implementare, m-am simțit mâhnită, gândindu-mă că nu aveam deloc libertate făcând această datorie. Odată, conducătoarea superioară a văzut că progresul lucrării de curățire a bisericii decurgea încet și mai multe documente de îndepărtare a oamenilor nu au fost depuse, așa că m-a emondat, spunând că nu am simțul poverii în datoria mea. La momentul acela, am vrut să o contrazic, dar știam că avea dreptate să mă emondeze și că ar trebui să accept și să mă supun. După aceea, am mers la biserică să iau acele evaluări, iar după ce m-am ținut ocupată câteva săptămâni, am avut, în sfârșit, materialele puse la punct. Imediat după aceea, a trebuit să verific și să implementez repede alte câteva sarcini. În acel timp, alergam de colo-colo cu treabă, de dimineață până seara. Eram mereu tensionată și destul de epuizată. M-am gândit: „Când voi putea să mă odihnesc bine? Toate treburile astea zilnice mă țin în frâu.” Când m-am ocupat înainte de îndatoriri de redactare, volumul meu de muncă nu era atât de apăsător. O aveam alături pe Li Xin ca să împartă povara cu mine și nu mă simțeam deloc stresată. Îmi era foarte dor de acele vremuri. Încă de când am preluat îndatoriri de conducere, eram zilnic ocupată, așa că m-am simțit ținută în frâu și n-am vrut să mai fac această datorie. Cu toate acestea, am simțit că, gândind astfel, dădeam dovadă de lipsă de rațiune. Frații și surorile sigur s-ar fi gândit că nu pot să fac fața stresului sau să îndur suferința. Nu puteam să fac nimic, trebuia să fiu cooperantă.

Mai târziu, biserica s-a confruntat cu arestări din partea Partidului Comunist, iar noi a trebuit să ne ocupăm de anumite probleme ulterioare. Eu și sora cu care eram parteneră aveam foarte multe lucrări, așa că n-am ținut cont de lucrarea de udare de care răspundeam. Mi-am spus: „Trebuie să-mi fac timp să întreb lucrătorii responsabili de udare despre situația lor.” Dar apoi, m-am gândit la cât de ocupată eram cu gestionarea acestor probleme cauzate de arestări. Nu era vorba că rezultatele lucrării de udare ar fi avut o îmbunătățire majoră imediat și, în plus, încă aveam alte lucrări de îndeplinit. Era mai bine să termin ce aveam de făcut mai întâi și apoi să verific lucrarea de udare. Conducătoarea superioară mi-a trimis o scrisoare ca să-mi reamintească de faptul că nu pot ignora celelalte lucrări doar pentru că mă ocupam de problemele cauzate de arestări și a formulat un plan specific pentru lucrarea de udare. N-am putut să nu mă împotrivesc, gândindu-mă: „Mă ocup deja de foarte multe lucrări și acum ea are și mai multe cerințe. E imposibil ca eu să am timp să le fac pe toate! De ce nu îi pasă nimănui de dificultățile mele? Am doar două mâini și două picioare. Cum pot face atâtea lucrări în același timp?” M-am simțit puțin iritată și ținută în frâu și nici n-am vrut să mă uit la scrisorile conducătoarei. Dar toate aceste lucrări tot trebuiau făcute. Dacă nou-veniții ar renunța fiindcă nu fuseseră udați la timp ar fi o fărădelege. N-aș fi doar emondată, aș putea fi chiar demisă. Apoi, am mers să aflu despre progresul lucrării de udare și despre problemele nou-veniților, dar fiindcă nu aveam nicio dorință să fiu proactivă, am fost superficială când am verificat lucrarea și doar am făcut totul mecanic pentru a putea raporta conducătoarei. În perioada aceea, păream să fiu ocupată cu lucruri tot timpul, dar, de fapt, doar treceam cu ură de la o sarcină la alta. Când implementam lucrarea, mereu lipsea ceva sau era insuficient, iar lucrarea trebuia refăcută. Zilnic eram demoralizată și extenuată, iar rezultatele lucrării erau în declin. Sora cu care eram parteneră a zis că nu am simțul poverii, iar eu simțeam că fusesem nedreptățită, gândindu-mă: „Sunt responsabilă de atâtea lucrări și lucrez încontinuu în fiecare zi. Cum poți spune că nu am simțul poverii, că nu sunt sârguincioasă? Ceri prea multe de la mine!” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă simțeam mai mâhnită și chiar am crezut că nu mai pot face această datorie. În loc să simt atâta durere, mai bine renunțam, ca să fac o datorie mai relaxată și așa n-aș mai fi fost atât de ținută în frâu. Mă năpădea negativitatea. Într-o seară, am mers înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat Lui: „Doamne, sunt în mare suferință și nu cred că mai pot îndura. Nu știu ce lecție ar trebui să învăț. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă, ca să-mi pot înțelege problema.”

După ce m-am rugat, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Ce înseamnă să-ți fie imposibil să faci ce vrei? Înseamnă să nu poți să acționezi pe baza oricărei dorințe care-ți trece prin minte. Să poată face ce vor, când vor și cum vor este o cerință pe care oamenii o au și la muncă, și în viețile lor. Totuși, din diverse motive, inclusiv din cauza unor legi, a unor medii de trai sau a regulilor, sistemelor, stipulațiilor și măsurilor disciplinare ale unui grup și așa mai departe, oamenii nu pot să acționeze conform propriilor dorințe și închipuiri. În consecință, se simt ținuți în frâu în profunzimile inimilor lor. Ca s-o spunem pe șleau, această reprimare apare fiindcă oamenii se simt lezați – unii oameni se simt chiar nedreptățiți. A nu putea să faci ce vrei, ca să vorbim deschis, înseamnă să nu poți acționa pe baza voii tale – înseamnă că nu poți să fii încăpățânat sau îngăduitor, așa cum vrei, din cauza anumitor motive și a restricțiilor diverselor medii și condiții obiective. De exemplu, unii oameni sunt mereu superficiali și găsesc moduri de a lenevi, în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle. Uneori, lucrarea bisericii impune grabă, dar ei vor să facă doar ce doresc. Dacă nu se simt foarte bine fizic, sau sunt într-o dispoziție proastă și au moralul scăzut câteva zile, ei nu vor fi dispuși să îndure greutăți și să plătească un preț pentru a face lucrarea bisericii. Sunt deosebit de leneși și de iubitori de confort. Când sunt lipsiți de motivație, corpurile lor devin lente, iar ei nu sunt dispuși să se miște, dar se tem să nu fie emondați de conducători și făcuți leneși de către frații și surorile lor, deci nu pot face nimic altceva decât să-și îndeplinească fără tragere de inimă lucrarea, alături de toți ceilalți. Totuși, se simt foarte nedoritori, nefericiți și fără tragere de inimă în legătură cu acest lucru. Se simt nedreptățiți, lezați, enervați și epuizați. Ei vor să acționeze pe baza voii proprii, dar nu îndrăznesc să se desprindă de cerințele și stipulațiile casei lui Dumnezeu sau să li se opună. Ca urmare, în timp, în ei începe să se nască o emoție – reprimarea. Odată ce această emoție represivă prinde rădăcini în ei, aceștia vor începe să pară, treptat, apatici și slăbiți. Ca o mașinărie, ei nu vor mai înțelege clar ce fac, dar tot vor face orice li se spune să facă în fiecare zi, în felul în care li se spune să facă acel lucru. Chiar dacă, aparent, vor continua să-și îndeplinească sarcinile fără oprire, fără pauză, fără să plece din mediul îndeplinirii îndatoririlor, totuși, în inimile lor, ei se vor simți ținuți în frâu și se vor gândi că viețile lor sunt epuizante și pline de nedreptăți” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (5)”). Realizând ceea ce expuneau cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, simțindu-mă mereu ținută în frâu și îndurerată atunci când îmi făceam datoria se datora, în primul rând, faptului că nu voiam să fiu controlată, ci doar voiam să fac ce vreau. Oricând mă aflam în circumstanțe care nu-mi erau pe plac, când nu puteam să fac ceea ce voiam și mă confruntam cu restricții la tot pasul, acest lucru îmi stârnea emoțiile represive. Când abia începusem să îndeplinesc îndatoriri de redactare, conducătorul nu îmi cerea să fac multe, iar eu am avut-o pe Li Xin ca să mă îndrume în timp ce studiam meseria. Când întâmpinam dificultăți, Li Xin avea prompt părtășie cu mine și mă ajuta. În plus, era o slujbă destul de comodă, iar eu nu eram stresată deloc, așa că îmi plăcea să îmi fac datoria în felul acela. Dar, încă de când am început îndatoririle de conducere, răspunsesem de multe lucrări și a trebuit să mă ocup și să supraveghez tot felul de sarcini din biserică. A trebuit să particip și să rezolv orice problemă în mod practic. Mai târziu, când biserica s-a confruntat cu arestări, a trebuit să mă ocup de consecințe și am devenit și mai ocupată. Ca să-mi atenuez o parte din stres, am vrut să amân participarea la lucrarea de udare, dar conducătoarea superioară nu a renunțat câtuși de puțin la supravegherea acestei lucrări. Acest lucru mi-a năruit planul, iar trupul meu a avut mai mult de suferit, așa că n-am putut să mă supun. Însă îmi era teamă că alții vor spune că nu aș putea îndura suferința dacă nu aș face lucrarea respectivă și îmi era și mai teamă că nou-veniții nu vor fi udați bine și va trebui să-mi asum eu responsabilitatea, așa că m-am supus cu reticență. Totuși, încă mă simțeam ținută în frâu și făceam totul într-un mod distrat. Eram superficială în datoria mea, doar făcând totul mecanic și ceea ce mi se cerea. Drept urmare, am perturbat și tulburat lucrarea. Sora cu care eram parteneră mi-a atras atenția, dar am devenit și mai iritată și încăpățânată. Am vrut chiar să-mi asum vina și să-mi abandonez datoria. Eram atât de irațională! După aceea, am realizat că problema mea era foarte gravă și n-am îndrăznit să mai fiu intransigentă.

Apoi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În societate, cine sunt oamenii care nu se ocupă de lucrarea lor reală? Sunt trântorii, nesăbuiții, leneșii, huliganii, ticăloșii și derbedeii – oamenii de acest fel. Ei nu-și doresc să deprindă calificări sau abilități noi și nu vor să urmeze cariere serioase sau să găsească o slujbă, ca să se poată descurca. Ei sunt trântorii și derbedeii societății. Se infiltrează în biserică și apoi vor să obțină lucruri gratis și să-și obțină partea lor de binecuvântări. Sunt oportuniști. Acești oportuniști nu sunt niciodată dispuși să-și îndeplinească îndatoririle. Dacă lucrurile nu merg cum vor ei, chiar și într-o mică măsură, se simt ținuți în frâu. Întotdeauna își doresc să trăiască liber, nu vor să facă niciun fel de lucrare și totuși, vor să mănânce mâncare bună și să poarte haine frumoase, să mănânce orice doresc și să doarmă oricând vor. Ei cred că, atunci când va veni o astfel de zi, cu siguranță va fi minunat. Nu vor să îndure nici măcar puține greutăți și își doresc o viață de răsfăț. Acestor oameni li se pare epuizant chiar și să trăiască; ei sunt controlați de emoții negative. Se simt adesea obosiți și derutați, fiindcă nu pot face ce vor. Nu vor să se ocupe de lucrarea lor reală sau să-și gestioneze afacerile lor reale. Nu vor să rămână fideli unei slujbe și să o facă în mod constant, de la început până la sfârșit, tratând-o ca pe propria profesie și datorie, ca pe obligația și responsabilitatea lor; nu vor să o finalizeze și să obțină rezultate, sau să o facă la cel mai înalt standard posibil. Nu au gândit niciodată așa. Vor doar să acționeze într-un mod superficial și să-și folosească datoria drept mijloc de a-și câștiga existența. Când se confruntă cu puțină presiune sau vreo formă de control, sau când se așteaptă de la ei un standard puțin mai ridicat, sau sunt puși să își asume puțină responsabilitate, se simt stânjeniți și ținuți în frâu. Aceste emoții negative iau naștere în ei, a trăi li se pare epuizant și sunt nefericiți. Un motiv fundamental pentru care a trăi li se pare epuizant este faptul că oamenii de acest fel nu au rațiune. Rațiunea lor este defectuoasă, ei își petrec toată ziua complăcându-se în fantezii, trăind într-un vis, în nori, închipuindu-și mereu cele mai extraordinare lucruri. Din acest motiv, reprimarea este foarte greu de înlăturat. Ei nu sunt interesați de adevăr, sunt neîncrezători. Singurul lucru pe care-l putem face este să le cerem să plece din casa lui Dumnezeu, să se întoarcă în lume și să-și găsească propriul loc de tihnă și confort” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (5)”). Acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu m-a emoționat foarte tare. El a expus că principala cauză atunci când cineva se simte ținut în frâu este că vrea să-și răsfețe trupul și nu vrea să fie controlat sau să sufere puțin. De îndată ce nu pot să-și satisfacă poftele trupești, se simt ținuți în frâu și îndurerați. Nu se gândesc niciodată să se ocupe de lucrarea cuvenită lor și să-și îndeplinească datoria, dorind mereu să trândăvească în biserică. Oameni care chiar urmăresc adevărul și se ocupă de lucrarea cuvenită își văd datoria ca pe responsabilitatea și obligația lor. Nu se gândesc prea mult că trupul lor va suferi sau că trebuie să îndure puțin stres de dragul de a-și face bine datoria. Ei știu că, numai dacă își fac bine datoria, viața lor va avea valoare și sens, iar fiindcă e pozitiv ceea ce urmăresc, nu se simt ținuți în frâu sau îndurerați. Dumnezeu îi îndrăgește și îi binecuvântează pe acești oameni. Eram foarte conștientă că era harul lui Dumnezeu faptul că puteam să îmi asum îndatoriri de conducere. Cu toate acestea, fiindcă răspundeam de mai multe lucrări și trebuia să mă ocup de mai multe sarcini și de vreme ce conducătoarea superioară verifica și supraveghea și ea, oportunitățile de a mă bucura de confort erau mai puține. Din această cauză, m-am gândit că îndeplinirea acestei datorii era prea anevoioasă și represivă și voiam să îmi petrec fiecare zi relaxându-mă, fără să am parte de stres. M-am gândit la acei huligani, gangsteri, trântori și derbedei din societate. Ei nu se gândesc niciodată la ceea ce trebuie, continuă în derivă și înșală oamenii pentru mâncare și băutură peste tot, lenevind în munca lor. Oamenii ca ei trăiesc fără integritate sau demnitate și ceilalți îi desconsideră oriunde se duc. Sunt cei mai josnici oameni cu putință. În același timp, eu mi-am dorit mereu să urmăresc confortul trupesc în datoria mea și nu m-am gândit să merg înainte. N-am vrut să sufăr un pic și, în esență, eram cineva care nu s-a ocupat de lucrarea cuvenită, ci doar voia să obțină o masă gratuită în Casa lui Dumnezeu. Deși a fi conducător este puțin mai obositor, zilnic intri în contact cu mai multe persoane și lucruri și ai mai multe șanse de a practica. De pildă, pentru lucrarea de curățire a bisericii, trebuie să fii dotat cu adevărul discernerii altora. Cât despre lucrarea de udare, din moment ce nou-veniții nu au o temelie solidă, trebuie să ai adevărul viziunii pentru a-i uda și a-i susține. De asemenea, implementarea altei lucrări abordează adevăruri-principii relevante. Acesta e un lucru ce nu se poate obține doar prin îndeplinirea unei datorii simple. Cu toate acestea, nu am prețuit aceste șanse pe care Dumnezeu mi le-a acordat, ca să dobândesc adevărul și mereu am crezut că eram prea ocupată și prea extenuată îndeplinind îndatoriri de conducere, incapabilă să trăiesc cum voiam. Când conducătoarea superioară mi-a supravegheat lucrarea, m-am împotrivit și am fost superficială când am implementat lucrarea și i-am încetinit progresul. Nu am reflectat asupra mea, am continuat să trăiesc cu emoții represive și chiar am vrut să renunț la datorie. Chiar nu aveam deloc conștiință sau rațiune! M-am simțit deosebit de tulburată și supărată când am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Ei nu sunt interesați de adevăr, sunt neîncrezători. Singurul lucru pe care-l putem face este să le cerem să plece din casa lui Dumnezeu, să se întoarcă în lume și să-și găsească propriul loc de tihnă și confort.” Am simțit de parcă Dumnezeu mă expunea în față. Dumnezeu definește astfel de oameni ca fiind neîncrezători, iar El îi disprețuiește și îi detestă. Dacă tot nu mi-aș fi schimbat atitudinea față de datorie, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu m-ar fi dezvăluit și m-ar fi eliminat. Recunoscând acest lucru, mi-a fost puțin teamă și m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, în inima mea: „Dumnezeule, nu vreau să continui să fac totul de mântuială. Vreau să fiu cineva care are umanitate normală, care are o rațiune temeinică și care se ocupă de lucrarea sa propriu-zisă. Te rog, îndrumă-mă, ca să mă înțeleg mai profund.”

În timp ce căutam, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Ce provoacă reprimarea oamenilor? Cu siguranță nu se datorează oboselii fizice, așadar, ce o provoacă? Dacă oamenii caută constant confort fizic și fericire, dacă urmăresc constant fericire și confort fizic și nu doresc să sufere, atunci, chiar și puțină suferință fizică, faptul că suferă puțin mai mult decât alții sau că se simt puțin mai munciți decât de obicei i-ar face să se simtă ținuți în frâu. Aceasta este una dintre cauzele reprimării. Dacă oamenii nu consideră că puțină suferință fizică este mare lucru și nu urmăresc confortul fizic, ci, în schimb, urmăresc adevărul și caută să-și îndeplinească îndatoririle pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, atunci, adesea, ei nu vor simți suferința fizică. Chiar dacă, ocazional, se simt puțin ocupați, obosiți sau epuizați, după ce se culcă, se vor trezi simțindu-se mai bine și apoi, își vor continua lucrarea. Ei se vor concentra pe îndatoririle și pe lucrarea lor; nu vor considera că puțină oboseală fizică este o problemă semnificativă. Totuși, când apare o problemă în gândirea oamenilor și aceștia urmăresc constant confortul fizic, oricând le sunt ușor nedreptățite corpurile fizice sau nu pot găsi mulțumire, în ei se vor naște anumite emoții negative. […] Ea se simte adesea ținută în frâu cu privire la aceste chestiuni și nu este dispusă să accepte ajutor de la frații și surorile ei sau să fie supravegheată de conducători. Dacă face o greșeală, nu le permite altora să o emondeze. Nu-și dorește să fie restricționată în niciun fel. Se gândește: «Cred în Dumnezeu ca să găsesc fericirea, așadar, de ce ar trebui să-mi îngreunez situația? De ce ar trebui să fie viața mea atât de epuizantă? Oamenii ar trebui să trăiască fericiți. Nu ar trebui să dea atât de multă atenție acestor reglementări și acelor sisteme. La ce folosește să le respecți mereu? Acum, în clipa asta, eu voi face orice doresc. Niciunul dintre voi nu ar trebui să aibă nimic de spus despre asta.» O astfel de persoană este deosebit de încăpățânată și de desfrânată: nu-și permite să sufere nicio limitare și nici nu-și dorește să se simtă limitată în niciun mediu de lucru. Nu-și dorește să adere la reglementările și principiile casei lui Dumnezeu, nu este dispusă să accepte principiile de care oamenii ar trebui să se țină în comportamentul lor și nici măcar nu dorește să respecte ceea ce îi spun conștiința și rațiunea că ar trebui să facă. Vrea să facă ce dorește, orice o face fericită, orice îi va aduce un beneficiu și o va face să se simtă confortabil. Ea crede că a trăi sub aceste limitări i-ar încălca voia, că ar fi un soi de auto-abuz, că i-ar fi prea greu și că oamenii nu ar trebui să trăiască așa. Crede că oamenii ar trebui să trăiască liberi și eliberați, cedând în mod necontrolat trupului și pasiunilor lor, precum și idealurilor și dorințelor lor. Crede că ei ar trebui să cedeze tuturor ideilor lor, să spună orice vor, să facă orice vor și să meargă oriunde vor, fără să fie nevoie să țină cont de consecințe sau de sentimentele altor oameni și mai ales, fără să trebuiască să ia în calcul propriile responsabilități și obligații sau îndatoririle pe care credincioșii s-ar cuveni să le îndeplinească, sau adevărurile-realități pe care s-ar cuveni să le susțină și să le trăiască, sau calea pe care s-ar cuveni s-o urmeze în viață. Oamenii din acest grup vor mereu să facă ce le place în societate și printre alți oameni, dar indiferent unde merg, nu pot obține niciodată asta. În opinia lor, casa lui Dumnezeu subliniază drepturile omului, le acordă oamenilor libertate completă, ține la umanitate și vrea să-i tolereze pe oameni și să aibă răbdare cu ei. Ei cred că după ce vin în casa lui Dumnezeu ar trebui să poată ceda liber trupului și dorințelor personale, însă deoarece casa lui Dumnezeu are decrete și reglementări, ei tot nu pot face ce vor. Prin urmare, această emoție represivă negativă a lor nu poate fi înlăturată nici măcar după ce ei se alătură casei lui Dumnezeu. Ei nu trăiesc pentru a îndeplini vreun fel de responsabilități, pentru a duce până la capăt vreo misiune, sau pentru a deveni persoane adevărate. Credința lor în Dumnezeu nu este pentru a îndeplini datoria unei ființe create, pentru a-și duce până la capăt misiunea și pentru a obține mântuirea. Indiferent de oamenii printre care se află, de mediile în care sunt sau de profesia căreia i se dedică, scopul lor fundamental este să se găsească și să se mulțumească pe sine. Scopul tuturor lucrurilor pe care le fac se învârte în jurul acestui lucru și automulțumirea este dorința lor de o viață și obiectivul căutării lor” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (5)”). Înainte, mereu credeam că emoția mea represivă se datora faptului că eram prea ocupată cu îndatoririle mele de lider și că era cauzată de stres și dicultăți. Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut în sfârșit că sentimentul de a fi ținută în frâu era stârnit de o problemă legată de gândurile și perspectivele asupra a ceea ce urmăream. Mereu mi-am dorit să fac ce voiam în datoria mea, iar atunci când mă confruntam cu stres și dificultăți sau când nu-mi puteam satisface trupul, trăiam această emoție represivă. Era din cauză că eram influențată de otrăvurile pe care Satana mi le insuflase, precum: „Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă” și: „Bea azi vinul de azi”, crezând că oamenii trebuie să se trateze bine în viață. În trecut, când eram elevă și se apropiau examenele de admitere la liceu, școala ne-a dat câteva zile libere pentru a ne repeta lecțiile. Colegii mei s-au simțit presați de timp și au vrut să tragă tare pe ultima sută de metri, dar eu n-am vrut să mă forțez așa, gândindu-mă că rezultatele la examen nu erau atât de importante și că nu era necesar să mă epuizez. Mi-am petrecut acel timp cu câțiva prieteni apropiați, fără să am parte de anxietatea oamenilor înainte de examene. Când mi-am început cariera, am luat decizii tot pe baza preferințelor trupești. Una dintre companii avea cerințe stricte pentru angajați și m-am simțit ținută în frâu și constrânsă, ba chiar mi-am dat demisia și am plecat. M-am gândit că trebuie să trăim liberi și nestingheriți. După ce-am crezut în Dumnezeu, am păstrat aceleași opinii în ceea ce urmăream, dorind să fac o datorie relaxantă, lipsită de stres. Când datoria mea devenea mai solicitantă și mai stresantă, îmi stârnea sentimentul de-a fi ținută în frâu, împotrivirea, devenind superficială și făcându-mi datoria mecanic. Nu aveam pic de umanitate. Știam foarte bine că Partidul Comunist aresta și persecuta acum, în mod frenetic, aleșii lui Dumnezeu. Conducătoarea superioară, considerând mică statura nou-veniților, a zis că trebuie să intensificăm udarea și sprijinul, pentru ca ei să-și poată pune bazele pe adevărata cale, cât de repede cu putință. Verificând lucrarea de udare și supraveghind mai îndeaproape, conducătoarea își asuma în întregime responsabilitatea pentru viața nou-veniților și era atentă la intenția lui Dumnezeu. Asta era menirea unui conducător. Dar din cauză că trupul meu a trebuit să sufere mai mult și să plătească un preț, m-am împotrivit și m-am plâns, neluând în serios lucrarea de udare. Asta a făcut ca viețile unor nou-veniți să sufere pierderi din cauză că nu au fost udați la timp. Cei care iubesc adevărul și au simțul răspunderii, când văd însărcinarea dată de Dumnezeu, se gândesc mai întâi cum să fie atenți la intenția Lui și cum să fie la înălțimea cerințelor Lui. Indiferent cât de mari sunt dificultățile sau stresul pe care le îndură, sunt capabili să le confrunte într-un mod proactiv, implementând fiecare sarcină în mod serios și responsabil. Comparându-i cu mine, eu îndeplineam îndatoriri de conducere, totuși, nu mi-am asumat responsabilitatea în lucrarea mea și am implementat sarcinile mecanic. Tratându-mi datoria astfel, nu eram demnă de încrederea nimănui și am dat cu piciorul la integritatea și demnitatea mea. Dacă aș fi continuat fără să mă căiesc în fața lui Dumnezeu, aș fi întârziat grav lucrarea bisericii, iar Dumnezeu m-ar fi condamnat și eliminat! Dacă nu aș fi fost dezvăluită astfel, n-aș fi recunoscut aceste opinii greșite în ceea ce urmăream de atâția ani și aș fi crezut că, urmărind astfel, eram foarte liberă și nestingherită. Am fost atât de nesăbuită și ridicolă!

Mai târziu, am găsit în cuvintele lui Dumnezeu o cale de a practica. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cei care cred cu adevărat în Dumnezeu sunt toți indivizi care se ocupă de lucrarea lor reală, sunt cu toții dispuși să-și îndeplinească îndatoririle, sunt capabili să preia o lucrare și să o îndeplinească bine conform calibrului lor și reglementărilor casei lui Dumnezeu. Firește, inițial, poate fi dificil să te adaptezi la această viață. Este posibil să te simți epuizat fizic și mental. Totuși, dacă ești cu adevărat hotărât să cooperezi și ești dispus să devii o persoană normală și bună și să obții mântuirea, atunci, trebuie să plătești un mic preț și să-I permiți lui Dumnezeu să te disciplineze. Când ai impulsul de a fi încăpățânat, trebuie să te răzvrătești împotriva lui și să renunți la el, reducându-ți treptat încăpățânarea și dorințele egoiste. Trebuie să cauți ajutorul lui Dumnezeu în chestiuni cruciale, în momente cruciale și cu privire la sarcini cruciale. Dacă ești hotărât, atunci ar trebui să-I ceri lui Dumnezeu să te mustre și să te disciplineze și să te lumineze astfel încât să poți înțelege adevărul și astfel, vei obține rezultate mai bune. Dacă ești cu adevărat hotărât și te rogi lui Dumnezeu în prezența Lui și Îl implori, Dumnezeu va acționa. Îți va schimba starea și gândurile. Dacă Duhul Sfânt lucrează puțin, mișcându-te și luminându-te puțin, inima ta se va schimba și starea ta va fi transformată. Când va avea loc această transformare, vei simți că nu ești ținut în frâu când trăiești în acest fel. Starea și emoțiile tale reprimate vor fi transformate și alinate și vor fi altfel decât înainte. Vei simți că nu este obositor să trăiești în acest fel. Te vei bucura să-ți îndeplinești datoria în casa lui Dumnezeu. Vei simți că ai o viață bună comportându-te și îndeplinindu-ți datoria în acest fel, îndurând greutăți și plătind un preț, urmând regulile și făcând lucruri pe baza principiilor. Vei simți că acesta este genul de viață pe care ar trebui să-l aibă oamenii normali. Când trăiești în conformitate cu adevărul și îți îndeplinești bine datoria, vei simți că inima ta este calmă și liniștită și că viața ta este plină de sens” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (5)”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Lui Îi plac oamenii care cred cu adevărat în El și care își fac lucrarea cuvenită. Indiferent ce fel de dificultăți sau stres îndură acești oameni în datoria lor, își pot asuma responsabilitățile și obligațiile ca niște adulți și pot să accepte, să se supună, să nu încerce să fugă și să acționeze conform principiilor și cerințelor casei lui Dumnezeu. Când nu pot face acest lucru, acești oameni se vor ruga lui Dumnezeu și se vor baza pe El și vor căuta adevărul. Datorită lucrurilor urmărite de ei și a prețului pe care-l plătesc, Dumnezeu îi va lumina și-i va îndruma. Aceștia sunt oamenii ale căror vieți au valoare. Comparând acestea cu îndeplinirea datoriei mele, când m-am confruntat cu cea mai mică dificultate sau stres, m-am lăsat pradă emoțiilor mele represive, fără să caut intenția lui Dumnezeu, ba chiar voind să-mi evit datoria. În mod cert, nu eram o persoană atentă la intenția lui Dumnezeu. Înainte când făceam o datorie mai simplă și nu se cereau foarte multe de la mine se datora faptului că statura mea era prea mică și doar ce-mi începusem instruirea. Acum îndeplineam îndatoriri de conducere, iar greutatea de pe umerii mei era mai mare, așadar se cereau mai multe de la mine. E ca și atunci când un copil dintr-o familie devine destul de mare pentru a lucra puțin și a-și asuma câteva sarcini gospodărești, iar părinții vor cere, cu siguranță, mai multe de la el. Dacă-i e teamă să sufere și nu își îndeplinește lucrarea cuvenită, atunci nu are umanitate și părinții săi, cu siguranță, nu-l vor plăcea. Dumnezeu mă favorizase punându-mă să fac o datorie atât de importantă și punând o povară mai grea pe umerii mei. Intenția Lui era să mă facă să înțeleg mai multe adevăruri și ca viața mea să crească mai repede, ca eu să îmi asum responsabilitățile ca un adult și să fiu cineva care are conștiință și rațiune. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, m-am simțit mult mai eliberată. Nu putem continua să fiu nedemnă de chibzuința lui Dumnezeu. Deși aveam mai multe lucrări și mai mult stres, a trebuit să-mi îndrept atitudinea față de datoria mea și să depun eforturi pentru adevărurile-principii, căutând mai mult cu sora care-mi era parteneră și cu conducătoarea superioară când n-am înțeles ceva, în timp ce compensam treptat ceea ce-mi lipsea și mă ridicam la înălțimea cerințelor lui Dumnezeu.

În septembrie, arestările Partidului Comunist deveneau tot mai grave, iar noi puteam să facem lucrare doar în secret. În ciuda acestui fapt, eu tot trebuia să mă ocup de tot felul de probleme pe care frații și surorile le raportau și încercau să le rezolve zi de zi, pe lângă lucrarea pe care conducătoarea superioară ne rugase să o implementăm urgent. Constrângerile acestor circumstanțe au avut un impact asupra implementării diverselor sarcini și asupra gestionării și rezolvării problemelor de către noi. În fiecare zi, aceste probleme mă împovărau îngrozitor și mă consumau psihic. Mai mult, conducătoarea superioară ne trimitea prompt scrisori ca să verifice progresul diferitelor sarcini. Am început să mă împotrivesc din nou și m-am gândit: „Supravegherea lucrării de către conducătoare e prea detaliată și prea frecventă. La început, am crezut că a lucra în secret însemna că mă pot odihni puțin, dar nu numai că volumul de lucru nu a scăzut, ci a crescut. Acum nu am nicio oportunitate de a-mi răsfăța trupul. Voi fi foarte ținută în frâu dacă pe viitor va trebui să-mi fac tot așa datoria!” Am realizat că, încă o dată, starea mea era incorectă și am mers repede înaintea lui Dumnezeu, chemându-L și cerându-I să îmi protejeze inima. Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ca adult, trebuie să iei asupra ta aceste lucruri – fără să te plângi sau să te împotrivești și, mai ales, fără să le eviți sau să le respingi. […] Fie în societate, fie în casa lui Dumnezeu, este la fel pentru toată lumea. Aceasta este responsabilitatea pe care ar trebui s-o porți, povara grea pe care ar trebui s-o ducă un adult, lucrul pe care ar trebui să-l ia asupra lui, și nu ar trebui să-l eviți. Dacă încerci mereu să scapi sau să te eliberezi de toate acestea, atunci emoțiile tale represive vor ieși la suprafață și vei fi mereu înlănțuit de ele. Totuși, dacă poți înțelege și accepta corect toate acestea și le poți privi ca pe o parte necesară a vieții și existenței tale, atunci, aceste probleme nu ar trebui să fie un motiv pentru care să începi să simți emoții negative” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (5)”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am știut că a fi o persoană care își poate asuma lucruri și a fi responsabil nu sunt chestiuni simple, ușoare; dacă îmi doream mereu să fug de aceste circumstanțe, atunci aș fi continuat să fiu înrobită de această emoție represivă. Conducătoarea supraveghea lucrarea ca eu să-mi pot face bine datoria. Deoarece aveam firi corupte și eram adesea superficială în datoria mea, doar datorită supravegherii ei n-am îndrăznit să continui să trăiesc conform acestor firi și să fac ce-mi doream. Mă ajuta să-mi îndeplinesc bine datoria. M-am gândit că nu puteam continua să trăiesc cu emoțiile mele represive ca înainte; trebuia să-mi îndrept atitudinea și să înfrunt corect supravegherea conducătoarei. Odată ce gândeam astfel, starea mea a început treptat să se schimbe. După aceea, mi-am îndeplinit diversele sarcini în mod normal, dându-mi silința să contribui cu tot ceea ce puteam gândi sau face. Când nu puteam îndeplini ceva, îi scriam imediat conducătoarei, căutând o cale de soluționare. Acum, deși încă există multe dificultăți și mult stres în lucrarea mea, nu mă mai simt ținută în frâu și îndurerată; din contră, mi-a crescut simțul răspunderii. Prin îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu m-am eliberat de sentimentul de a fi ținută în frâu și mi-am asumat responsabilitățile ca un adult. Slavă lui Dumnezeu!