de Chen Gang, China

Când eram tânăr, adulții râdeau adesea de mine când vorbeam. La acea vârstă neștiutoare, nu înțelegeam ce se întâmplă și mi-am dat seama de-abia când am crescut că mă bâlbâiam. Am încercat să îndrept asta, dar pur și simplu nu am putut, așa că mă deranja foarte mult. Din cauza acestui defect, am fost adeseori batjocorit și luat în râs de ceilalți și, treptat, am devenit mai puțin vorbăreț și nu voiam să mă întâlnesc cu oamenii, preferând să fiu singur. Când eram la școală, nu mă duceam niciodată la petrecerile colegilor mei, iar în timpul vacanțelor de iarnă și de vară, nu voiam să ies sau să-mi vizitez rudele. Am devenit foarte retras și aveam o stimă de sine scăzută. Uneori, acasă, când mama auzea că mă bâlbâi, mă cicălea: „Nu poți vorbi mai lent? Nu te grăbi! Dacă o ții tot așa, n-o să poți nici măcar să-ți găsești o soție când o să fii mare!” După ce am început să lucrez, un coleg m-a auzit odată bâlbâindu-mă și m-a tachinat, spunând: „De ce te bâlbâi? Chiar ești foarte amuzant!” Deși fusese o glumă, îmi ardea fața de rușine și m-am urât pentru că nu eram în stare să-mi corectez defectul.

În septembrie 2008, am acceptat noua lucrare a lui Dumnezeu. Când frații și surorile mi-au observat bâlbâiala, în loc să râdă de mine sau să mă desconsidere, m-au încurajat și m-au ajutat. Uneori, când mă întâlneam la adunări cu frați și surori pe care nu-i cunoșteam, deveneam neliniștit. Când mă poticneam în timp ce citeam cuvintele lui Dumnezeu, frații și surorile citeau împreună cu mine și mă încurajau să nu mă simt constrâns. Am simțit o căldură specială în casa lui Dumnezeu. Trei ani mai târziu, frații și surorile m-au ales conducător de biserică și am știut că Dumnezeu a fost Cel care m-a înălțat. Dar îndeplinirea îndatoririlor unui conducător implică să ai părtășie despre adevăruri și să rezolvi probleme, și, adesea, la întâlnirile cu frații și surorile, și mai ales la adunările mari, mă simțeam teribil de constrâns de bâlbâiala mea și deveneam extrem de agitat, temându-mă că, dacă m-aș bâlbâi în timpul părtășiei, m-aș face de rușine, iar frații și surorile ar râde de mine. Îmi amintesc că la o adunare am văzut o soră pe care nu o știam bine și m-am îngrijorat în legătură cu ce ar crede despre mine dacă nu aveam părtășie bine. Prin urmare, m-am bâlbâit rău în timp ce citeam cuvintele lui Dumnezeu. Sora nu s-a putut abține și a izbucnit în râs. Asta mi-a zdruncinat puternic stima de sine. Deși sora mi-a cerut scuze sincer, tot m-am simțit foarte rănit. Mi se părea mereu că sunt inferior, așa că mă plângeam adeseori: „De ce am acest defect? De ce nu-l pot corecta?” Mai târziu, la întâlnirile cu frații și surorile, am devenit foarte sensibil și, de fiecare dată după ce citeam cuvintele lui Dumnezeu sau aveam părtășie, eram foarte atent la expresiile faciale ale fraților și surorilor, iar când vedeam vreo grimasă nefirească, mă gândeam: „Oare râd de mine?” Acest lucru mă făcea și mai neliniștit, și uneori deveneam așa de agitat, că îmi transpirau palmele. În cele din urmă, am ajuns să mă tem de adunări și, la cele mari în special, îi pasam responsabilitățile fratelui meu partener. Am trăit în această stare dureroasă și reprimată foarte mult timp și, în cele din urmă, nu am mai putut face față presiunii, așa că mi-am dat demisia. După ce mi-am dat demisia, am preluat o datorie bazată pe texte; îmi petreceam toate zilele alegând articole și nu trebuia să vorbesc sau să socializez cu alții, așa că nu mai era cazul să mă simt constrâns de bâlbâiala mea.

În septembrie 2020, am fost ales din nou conducător de biserică, dar, din cauza tensiunii mari de la muncă și a interacțiunii frecvente cu frați și surori pe care nu-i cunoșteam, bâlbâiala mea s-a agravat. Când venea momentul adunărilor, eram profund îngrijorat de felul în care mă vedeau ceilalți și mă simțeam așa de constrâns, că nu puteam decât să duc dorul zilelor când îndeplineam datoria bazată pe texte, în care nu trebuia să interacționez cu atât de mulți oameni, iar presiunea era mai mică. Speram să mă întorc la datoria bazată pe texte. Pe neașteptate, în iulie 2021, frații și surorile m-au nominalizat pentru funcția de predicator. M-am gândit: „Cum o să funcționeze asta? Să fiu conducător de biserică implică deja destul de multă presiune; nu îndrăznesc să sper că voi fi promovat din nou.” Dar, bazându-mă pe rațiune, am participat totuși la alegeri. În timpul întâlnirii pentru alegeri, m-am gândit că predicatorul interacționează cu mulți oameni, că e responsabil de multe biserici și că lucrarea sa depinde de părtășia despre adevăr pentru a rezolva problemele. M-am întrebat: având în vedere bâlbâiala mea gravă, oare o să fiu capabil să am părtășie în mod clar? Dacă frații și surorile o să râdă din nou de mine, n-o să mă fac complet de rușine? În final, am renunțat. După asta, au mai avut loc câteva alegeri. Știam că, după atâția ani de credință în Dumnezeu, ar fi trebuit să Îi iau în considerare intențiile și să-mi asum mai multă responsabilitate. Dar imediat ce mă gândeam la defectul meu, dădeam înapoi și renunțam de fiecare dată.

În decembrie 2023, am primit o scrisoare de la conducere, în care se spunea că frații și surorile mă recomandaseră drept conducător de district și voiau să particip la alegeri. Mi-am zis: „Având în vedere defectul meu, nu sunt potrivit să particip deloc, și chiar dacă voi fi ales, nu voi fi capabil să fac față responsabilității. Ce ar trebui să fac?” Mă temeam că, dacă renunț, nu susțin lucrarea bisericii, dar simțeam că nu sunt calificat să particip. Eram foarte confuz. În timpul uneia dintre devoțiunile mele, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „ ” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (9)”]. „ ” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (3)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că bâlbâiala și gângăveala sunt afecțiuni înnăscute, defecte fizice, și nu o fire coruptă sau ceva ce Dumnezeu condamnă. Nu îmi afectează urmărirea adevărului sau a mântuirii. Nu ar trebui să fiu constrâns de defectele mele. Dacă, din cauza unui defect fizic, aș fi renunțat la urmărirea adevărului și la șansa de a fi promovat și susținut, ceea ce întârzia chestiunea vitală a mântuirii, oare nu aș fi sacrificat lucrul mai important pentru cel mai puțin însemnat? Nu ar fi fost ceva cu adevărat nesăbuit și nedemn? Citind aceste cuvinte de la Dumnezeu, m-am simțit cu adevărat consolat. Privind în urmă, încă din copilărie acordasem mereu multă atenție defectului meu de vorbire; considerasem că mă deranja și că îmi afecta deseori viața, munca și îndatoririle, făcându-mă necomunicativ și în special retras și dându-mi o stimă de sine scăzută, astfel încât eram complet lipsit de încredere sau motivație în tot ce făceam. În timpul adunărilor, faptul că frații și surorile aveau părtășie în mod deschis despre înțelegerea lor bazată pe experiență trebuia să fie ceva eliberator și dezrobitor, ceva care, de asemenea, înlesnea primirea lucrării Duhului Sfânt prin părtășie; eu însă, din cauza bâlbâielii mele, mă simțeam copleșit și incapabil să mă eliberez la întâlniri, ba chiar mă temeam de ele și le evitam ori de câte ori era posibil, ceea ce însemna că ratam multe șanse de a dobândi adevărul. Când mă confruntam cu alegerile de la biserică, renunțam mereu la șansa de a participa, iar când lucrarea bisericii impunea de urgență ca oamenii să colaboreze, nu îmi puteam asuma responsabilitatea și nu reușeam să iau în considerare intenția lui Dumnezeu. Am văzut cât de des eram înrobit și constrâns de bâlbâiala mea, că trăiam într-o stare de durere și reprimare și că toate acestea erau cauzate de neputința mea de a-mi vedea corect defectele. Nu am înțeles adevărul și nu am știut cum să privesc oamenii și lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu. Aceste lucruri nu numai că m-au înlănțuit și m-au constrâns, dar m-au făcut în repetate rânduri să-mi refuz îndatoririle. Ba chiar m-am limitat singur, crezând că, din cauza bâlbâielii mele, nu eram potrivit să fiu conducător, ceea ce mă făcea să mă înțeleg greșit și să mă distanțez de Dumnezeu. Ce nesăbuit eram! Nu puteam continua să fiu așa de negativ, trebuia să-mi tratez corect defectul și să înfrunt acele alegeri cu calm.

După câteva zile, am aflat că două surori nu puteau participa la alegeri din anumite motive. Mi-am zis: „Aceste două surori aveau cele mai mari șanse să fie alese, așa că, dacă ele nu pot participa, nu crește oare probabilitatea să fiu ales eu?” Când m-am gândit la defectul meu, am simțit imediat multă presiune. Una era să mă fac de râs în biserică, dar dacă deveneam conducător de district, acel soi de rușine ar fi fost încă și mai mare. I-am împărtășit starea mea unei surori, iar ea a remarcat că îmi păsa prea mult de felul în care mă văd ceilalți și că puneam prea mare accent pe mândrie și vanitate. La îndemnul surorii, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți oamenii au în sinea lor unele stări greșite, cum ar fi negativismul, slăbiciunea, deznădejdea și fragilitatea; sau au intenții josnice; sau sunt constant tulburați de propriul interes, de mândria și dorințele lor egoiste; sau cred că sunt de calibru slab și experimentează unele stări negative. Îți va fi foarte greu să obții lucrarea Duhului Sfânt dacă trăiești mereu în aceste stări. Dacă îți este greu să obții lucrarea Duhului Sfânt, atunci elementele active din sinea ta vor fi puține, iar elementele negative vor ieși la iveală și te vor tulbura. Oamenii se bazează întotdeauna pe propria voință pentru a-și reprima aceste stări negative și ostile, dar indiferent cum și le reprimă, nu pot scăpa de ele. Motivul principal este că oamenii nu pot discerne în profunzime aceste lucruri negative și ostile; ei nu le pot vedea clar esența. Acest lucru face să le fie foarte greu să se răzvrătească împotriva trupului și a Satanei. În plus, oamenii rămân mereu blocați în aceste stări negative, melancolice și degenerate și nu se roagă lui Dumnezeu și nu privesc spre El, ci pur și simplu se căznesc cu ele. Drept urmare, Duhul Sfânt nu lucrează în ei și de aceea nu sunt capabili să înțeleagă adevărul, le lipsește o cale în tot ceea ce fac și nu pot vedea clar nicio chestiune. Sunt prea multe lucruri negative și ostile în sinea ta, iar acestea ți-au umplut inima, așa că ești adesea negativ, melancolic în spirit și te îndepărtezi tot mai mult de Dumnezeu și devii tot mai slab. Dacă nu poți obține luminarea și lucrarea Duhului Sfânt, nu vei putea scăpa de aceste stări, iar starea ta negativă nu se va schimba, pentru că, dacă Duhul Sfânt nu lucrează în tine, nu poți găsi o cale. Din cauza acestor două motive, îți este foarte greu să te lepezi de starea ta negativă și să intri într-una normală. Cu toate că acum, când vă îndepliniți datoria, înfruntați greutăți, lucrați din greu, depuneți mult efort și sunteți capabili să renunțați la familie și carieră și să renunțați la tot, stările negative din sinea voastră tot nu au fost transformate cu adevărat. Există prea multe încurcături care vă împiedică să urmăriți și să practicați adevărul, cum ar fi noțiunile, închipuirile, cunoștințele, filosofiile pentru interacțiuni lumești, dorințele egoiste și firile voastre corupte. Aceste lucruri ostile v-au umplut inima” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că fusesem mereu pasiv în privința alegerilor, nu numai din cauză că mă simțeam constrâns de bâlbâiala mea, ci și din cauza lanțurilor vanității și ale mândriei. M-am gândit: „Cu cât voi avea mai multe responsabilități, cu atât vor fi mai mulți frații și surorile cu care va trebui să interacționez, și, în calitate de conducător, va fi nevoie să am părtășie despre adevăr pentru a rezolva probleme, iar dacă mă bâlbâi în timpul părtășiei la adunări, mai mulți oameni vor afla despre bâlbâiala mea. Nu-mi va târî acest lucru numele prin noroi?” Cu aceste gânduri în minte, mi s-a făcut teamă să particip la alegeri și nu am vrut să fiu promovat sau susținut. Mă ghidam după otrava satanică: „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță” și încercam mereu să-mi ascund defectele, astfel încât ceilalți să nu-mi vadă slăbiciunile. Nu luam în considerare nevoile lucrării bisericii și renunțam în mod repetat la șansa de a candida la alegeri. Chiar și atunci când lucrarea bisericii necesita colaborarea oamenilor, eu eram tot spectator și renunțam. Eram cu adevărat egoist și detestabil! Biserica mă udase și mă încurajase mulți ani și ar fi trebuit să susțin lucrarea ei. Aceasta era și responsabilitatea mea în calitate de ființă creată și ar fi trebuit să o accept și să mă supun ei în mod necondiționat. Dar, ca să salvez aparențele, am evitat și am refuzat să candidez la alegeri, nu am vrut să-mi asum povara pentru casa lui Dumnezeu și nu am recunoscut deloc această onoare. Dumnezeu detestă și urăște aceste lucruri. De-abia atunci am înțeles că existența mea marcată de opresiune și suferință avea drept cauză faptul că mă axam prea mult pe vanitate și mândrie și mă îngrijoram excesiv cu privire la opiniile celorlalți. În același timp, simțeam intenția serioasă a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mă disprețuia din cauza defectelor mele, ci, în schimb, mi-a dat șanse să fiu promovat și susținut din nou și din nou. Când am fost constrâns și înlănțuit de defectele și de firea mea coruptă, devenind deznădăjduit și eschivându-mă, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele ca să mă lumineze și să mă ilumineze, ajutându-mă să înțeleg adevărul și să mă eliberez de lanțurile emoțiilor negative. Am văzut că iubirea lui Dumnezeu e atât de reală și am știut că nu trebuia să continui să fiu pasiv și deznădăjduit, ci că era nevoie să mă eliberez de intențiile mele greșite, să colaborez cum se cuvine și să particip la alegeri.

Mai târziu, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „ ” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (3)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El nu are pretenții exagerate de la oameni, ci îi face să acționeze conform abilității lor. Dacă ei se comportă în acord cu calibrul și abilitățile lor de lucru, își utilizează pe deplin potențialul pe baza condițiilor lor înnăscute și colaborează cu El din toată inima și cât pot de bine, Dumnezeu e mulțumit. Dumnezeu nu vrea fățărnicia oamenilor, ci preferă ca ei să-și îndeplinească îndatoririle cu o inimă cinstită. M-am gândit la felul în care bâlbâiala mea mi-a dat o stimă de sine scăzută și m-a făcut deznădăjduit, sensibil și fragil, la cât de mult îmi păsa de opiniile celorlalți și la felul cum, în urma acestor lucruri, am tot refuzat să particip la alegeri și nu am fost dispus să preiau responsabilități importante. Acum am înțeles că bâlbâiala mea era un defect greu de depășit și că trebuia să învăț s-o accept și s-o privesc în mod corect. Când e necesar, ar trebui să-mi deschid sufletul în fața fraților și surorilor cu privire la defectul meu, fără să-l ascund sau să-l disimulez. Aceasta e atitudinea pe care ar trebui s-o am față de defectul meu.

Câteva zile mai târziu, au fost anunțate rezultatele alegerilor și am fost ales conducător de district. Am fost profund emoționat și m-am rugat în gând lui Dumnezeu: „Dumnezeule, faptul că am fost ales conducător este slăvirea Ta. Voi prețui această oportunitate de a-mi face datoria și sunt dispus să-mi dau silința să o fac bine și să-Ți răsplătesc iubirea.” După aceea, m-am întrebat: „Cum îmi pot face bine datoria, în ciuda defectului meu?” Într-o zi, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, care m-au emoționat profund și mi-au arătat calea de practică. Dumnezeu spune: „ ” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (3)”]. „ ” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (3)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au mișcat profund și am văzut că El ne arată calea într-un mod cu adevărat practic. Când ne facem datoria, nu ar trebui să fim constrânși de personalitate, calibru sau vârstă. Felul în care Dumnezeu evaluează dacă o persoană își realizează datoria conform standardului nu se bazează pe faptul că persoana e introvertită sau extrovertită, nici pe nivelul statutului său, nici pe calibru sau vârstă și nici pe faptul că are defecte sau neajunsuri, ci pe măsura în care aceasta poate să practice adevărul și să-și îndeplinească îndatoririle în conformitate cu adevărurile-principii și pe măsura în care urmează calea lui Dumnezeu. De exemplu, în datoria de conducere, e crucial să rezolvi problemele legate de pătrunderea în viață și îndatoririle fraților și surorilor. Atâta timp cât mă axez pe a mă înzestra cu adevărul și pe a-l practica, cât timp am realitatea, luminarea și iluminarea Duhului Sfânt în părtășia mea despre adevăr și sunt capabil să rezolv problemele fraților și ale surorilor și să arăt calea de practică, atunci, chiar dacă amuțesc, frații și surorile tot vor beneficia de pe urma acestor lucruri. Dacă nu muncesc din greu să urmăresc adevărul, chiar dacă aș vorbi fluent și elocvent, dacă nu pot să am părtășie despre adevăr sau să rezolv probleme reale, nu voi fi capabil să fac lucrarea de conducere. Obișnuiam să cred că, pentru a face datoria de conducător, trebuie cel puțin să poți să vorbești bine și să te exprimi cu claritate și că o persoană ca mine, care se bâlbâie și amuțește, nu e potrivită pentru îndatoririle de conducere, așa că tot refuzam să candidez la conducere. Dar s-a dovedit că standardele mele pentru alegerea conducătorilor erau greșite. Alegerea conducătorilor în casa lui Dumnezeu e bazată pe principii, nu pe felul în care se prezintă o persoană la exterior, nici pe eventualele defecte din naștere ale acesteia, ci pe măsura în care persoana urmărește adevărul, pe umanitatea și calibrul său. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât înțelegeam mai bine că defectele și neajunsurile mele congenitale nu erau obstacole sau impedimente în a-mi face datoria și că nu puteau fi folosite drept scuze pentru a-mi refuza datoria. Înțelegerea adevărului și practicarea conform cerințelor lui Dumnezeu sunt lucrurile esențiale pentru a-ți face bine datoria! Am dobândit o cale de practică pentru a continua și, cu toate că mă bâlbâi și vorbesc poticnit, sunt dispus să-mi fac datoria conform cerințelor lui Dumnezeu, să mă axez pe a mă înzestra cu adevărurile-principii, să-mi las deoparte vanitatea și mândria și să fiu cu picioarele pe pământ și ancorat în felul în care mă comport și fac lucrurile. Acum, când am părtășie la adunări sau citesc cuvintele lui Dumnezeu, tot mă bâlbâi, dar pot să tratez acest lucru în mod corect, iar starea mea de spirit a devenit mult mai calmă. Uneori, mă străduiesc în mod conștient să depășesc acest lucru și îmi aduc aminte cum îmi atrăgeau atenția frații și surorile: „Vorbești un pic prea repede și riști să te bâlbâi; dacă vorbești mai lent, va fi mai bine” și „Când te blochezi, poți alungi ultima silabă, în acest fel riști mai puțin să te bâlbâi.” Când am părtășie la adunări, încerc să vorbesc mai lent și să pronunț cuvintele cum trebuie, făcând conștient efortul de a colabora. Nu mă mai simt așa de neliniștit, ceea ce m-a făcut mai liber la întâlniri. Odată, am mers să mă întâlnesc cu un supraveghetor al lucrării bazate pe texte, ca să discutăm despre aceasta, dar eram un pic îngrijorat, gândindu-mă: „El înțelege principiile mai bine decât mine. Dacă devin neliniștit și mă bâlbâi rău? Ce va crede despre mine?” Dar apoi m-am gândit la faptul că existau niște dificultăți legate de lucrare și că scrisoarea precedentă nu dăduse rezultate bune, așa că era necesar să ne întâlnim față în față ca să discutăm și să rezolvăm problema. Nu puteam să-mi las bâlbâiala să împiedice rezolvarea problemei, întârziind astfel lucrarea. Când m-am gândit în acest fel, nu m-am mai simțit constrâns, așa că am stabilit o întâlnire cu supraveghetorul pentru a discuta despre lucrare.

Privind în urmă la felul în care îmi refuzasem în mod repetat îndatoririle din cauza bâlbâielii mele și la felul în care reușisem în cele din urmă să-mi accept cu calm îndatoririle fără să fiu constrâns de bâlbâiala mea, constat că am fost alinat, încurajat și îndrumat de cuvintele lui Dumnezeu de-a lungul acestei întregi călătorii. Îi mulțumesc sincer lui Dumnezeu din străfundul inimii mele!