de Ma Jie, China

Într-o zi din luna iulie a anului 2006, am fost arestată pe neașteptate, în timp ce mergeam la o adunare cu colegii mei. Am fost dusă în noaptea aceea într-un loc secret, ca să fiu interogată. Polițiștii au găsit asupra mea niște chitanțe pentru banii bisericii, așa că m-au interogat rând pe rând, făcând presiuni asupra mea să divulg numele celor care păstrau banii bisericii și pe ale conducătorilor superiori. Nu le-am răspuns, așa că m-au bătut cu o curea de piele, mi-au prins cătușe la mâini și m-au ținut atârnată de un lanț de fier. M-au torturat așa timp de o săptămână. Mi-era sete și foame și nu mai aveam niciun strop de putere. La un moment dat, mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am revenit, nu știam sigur ce-mi dăduseră să beau, dar aveam un gust ciudat în gură; simțeam că mă sufoc și tot corpul mi-era săgetat de dureri. La momentul acela, trupul meu ajunsese la limita suportabilității și nu știam ce voiau să îmi facă în continuare. Eram foarte speriată că nu voi putea îndura tortura și că voi deveni o iudă, așa că m-am rugat stăruitor lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să mă ajute să rămân fermă în mărturia mea. Văzând că până și după o asemenea tortură tot nu-i trădasem pe conducătorii bisericii și nu divulgasem unde sunt banii, polițiștii au schimbat tactica și au apelat la sentimentele mele familiale ca să mă ademenească, spunându-mi: „N-ai mai fost acasă de câțiva ani. Familiei și copiilor tăi cu siguranță le este foarte dor de tine. Unde sunt banii bisericii? Dacă ne spui, te lăsăm să mergi acasă.” Mi-au arătat și niște bani și mi-au spus că deja îi găsiseră pe cei care păstrau banii bisericii. Auzind asta, mi-am spus: „Din moment ce au pus deja mâna pe bani, nu mai contează dacă le spun sau nu. Dacă le spun ceva, poate nu mă mai torturează.” Le-am spus despre una dintre familiile care păstra banii bisericii, iar polițiștii mi-au cerut să îi duc acolo ca să ia banii. Abia atunci am realizat că picasem în capcana lor. Până în acel moment, îndurasem tot ce puteam îndura. Mi-am spus: „Am trădat deja familia care păstrează banii. Dacă nu îi duc pe polițiști acolo, sigur o să mă tortureze în continuare. Mai mult, a trecut o săptămână de când am fost arestată, iar banii bisericii probabil au fost mutați.” În acel moment de necugetare, i-am dus pe polițiști la casa celui care păstra banii. Aflând despre arestarea mea, cei din biserică mutaseră imediat banii. Fratele din familia care păstra banii aproape că a fost arestat, dar a scăpat de razia poliției, cu protecția lui Dumnezeu. Dar pentru că nu au găsit banii bisericii, polițiștii m-au condamnat abuziv la un an și nouă luni de închisoare.

Fiecare zi petrecută în închisoare a fost plină de suferință și durere, în special când mă gândeam la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Știam foarte bine că, trădându-mi fratele, devenisem o iudă. Ofensasem firea lui Dumnezeu; comisesem un păcat de neiertat. Gândindu-mă la asta, inima mea simțea o mare durere. Îl trădasem pe Dumnezeu; cu siguranță nu mă mai mântuia. Era posibil ca zilele mele de credință în Dumnezeu să se fi sfârșit definitiv. Din acel moment, am fost foarte deznădăjduită și am suferit în fiecare zi. Inima mea era îndurerată și simțeam că mai bine aș fi murit. Așteptam, pur și simplu, să mor ca să fiu liberă. Deși mă rugam încă lui Dumnezeu, ori de câte ori îmi aminteam de fărădelegea mea, simțeam că Dumnezeu nu mă mai vrea, că nu mai sunt vrednică să vin înaintea Lui. La doi ani după ce am fost eliberată din închisoare, frații și surorile m-au găsit și, văzând că am o oarecare cunoaștere de sine, mi-au îngăduit să îmi reiau viața în biserică și mi-au rânduit o datorie. Am fost foarte emoționată și m-am gândit că Dumnezeu îmi dă o șansă să mă pocăiesc, ceea ce m-a făcut să mă simt și mai îndatorată față de El. Am plâns cu lacrimi amare, rugându-mă lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Cu adevărat nu sunt vrednică să vin înaintea Ta. Când m-am confruntat cu acea situație, nu am dat nicio mărturie. L-am trădat pe fratele meu, am devenit o iudă și o pată de rușine. Astăzi, mi-ai dat ocazia să revin în biserică și să îmi fac datoria; simt mila Ta.” M-am hotărât în taină în inima mea să îmi fac datoria cu conștiinciozitate, să mă revanșez pentru fărădelegea mea și să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu. Ulterior, indiferent ce datorie îmi rânduia biserica, cooperam mereu cu entuziasm. Oricât de potrivnice ar fi fost circumstanțele cu care mă confruntam, nu aveam de gând să las dificultățile să mă doboare. Voiam să fac tot ce îmi stătea în putință să îmi răscumpăr fărădelegea.

Într-o zi, am auzit că Chen Hua fusese arestată și devenise o iudă, trădând mulți conducători, lucrători și păstrători, și că a fost mai apoi îndepărtată din biserică. Auzind veștile, m-am gândit imediat la propria mea situație. Și eu trădasem la rândul meu, ceea ce aproape că le permisese polițiștilor să confiște banii bisericii și din cauza asta fratele păstrător nu s-a mai putut întoarce acasă. M-am gândit că, prin natura sa, faptul de a-l fi vândut pe acel frate era la fel cu ce făcuse Chen Hua; era o mare pată, iar Dumnezeu nu avea să-mi ierte fărădelegea. Acum, Chen Hua fusese îndepărtată din biserică; poate că într-o bună zi aveam să fiu și eu îndepărtată și eliminată. Gândindu-mă la asta, m-am simțit foarte descurajată. Apoi, deși îndeplineam orice datorie mi-era atribuită de biserică, nu mai aveam puterea să mă consum pentru Dumnezeu așa cum făcusem înainte. Uneori, când trebuia să plătesc un preț și să caut adevărurile-principii, nu o făceam. Mă mulțumeam să îmi îndeplinesc lucrarea așa cum fusesem instruită și să fac ceva muncă fizică. În același timp, nu țineam cont dacă lucrarea mea avea rezultate și mă bazam pe un nivel minim de conștiință pentru a-mi susține datoria. Îmi amintesc cum unei surori îi era teamă atunci să nu fie arestată și nu îndrăznea să își facă datoria. Știam că ar fi trebuit să o ajut și să o susțin, dar cât eram eu de calificată să am părtășie cu alții, din moment ce Îl trădasem pe Dumnezeu? Nu aveam dispoziția să mă gândesc cum să am părtășie ca să obțin rezultate, așa că mă rezumam la a face lucrurile de mântuială și la a spune câte ceva despre cunoștințele doctrinare. Știam că această atitudine în abordarea datoriei mele nu era în conformitate cu intenția lui Dumnezeu și voiam să mă străduiesc să-mi schimb starea, dar cum îmi aminteam că săvârșisem o fărădelege uriașă și că nu mai aveam speranță de mântuire, îmi simțeam inima vlăguită și lăsam zilele să treacă fără rost. Când dezvăluiam firi corupte în îndeplinirea datoriei mele, știam că trebuie să caut adevărul ca să-mi rezolv problema și că asta ar fi fost benefic pentru lucrarea mea și pentru intrarea mea în viață. Dar imediat ce mă gândeam la fărădelegea mea de neiertat și la faptul că aș fi putut fi îndepărtată, nu mai reușeam să o fac. Pentru mine era suficient să îmi duc la bun sfârșit lucrarea zi de zi și nu mă concentram să caut adevărul și să găsesc o soluție pentru starea mea. Ulterior, a început să mă doară deseori capul și aveam frecvent probleme cu stomacul. La început, îmi abordam corect starea, dar, cu timpul, nu numai că nu îmi mai reveneam din boală, ci aceasta chiar se agrava. Mă întrebam dacă acea boală nu era pedeapsa lui Dumnezeu. Îl trădasem pe Dumnezeu în trecut, făcându-L să mă disprețuiască și să mă deteste, iar acum eram bolnavă. Cu siguranță Dumnezeu nu mă voia. Uneori, nu aveam deloc rezultate în lucrarea mea și m-am gândit că Dumnezeu nu lucrează asupra mea. Nu avea niciun sens să urmăresc în continuare adevărul și să îmi fac datoria. Oricând aveam gândurile acestea, inima mea era cuprinsă de o tristețe de nedescris. Regretam din suflet că Îl trădasem atunci pe Dumnezeu. Dacă aș mai fi putut îndura încă puțin, nu aș fi rămas oare fermă în mărturia mea? De ce îl vândusem pe acel frate? Mă uram pentru că ținusem prea mult la trupul meu și nu avusesem o inimă care să tânjească după Dumnezeu cu adevărat. Dacă aș fi rămas fermă în mărturia mea atunci, poate că acum nu aș mai fi fost nevoită să sufăr acest supliciu spiritual. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai supărată, și trăiam constant într-o stare de negativitate.

Odată, stăteam de vorbă cu o soră despre starea mea, iar ea mi-a citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Mai există un motiv pentru care oamenii se cufundă în această emoție, deznădejdea, iar acela este că anumite lucruri li se întâmplă oamenilor înainte ca ei să ajungă la maturitate sau după ce au crescut și au devenit adulți, adică, ei comit anumite fărădelegi sau fac niște lucruri stupide, nesăbuite și ignorante. Se cufundă în deznădejde din cauza acestor fărădelegi, a acestor lucruri stupide și ignorante pe care le-au făcut. Acest fel de deznădejde este o condamnare a propriei persoane și este și un mod de a stabili ce fel de oameni sunt. […] Ori de câte ori ascultă o predică sau o părtășie despre adevăr, această deznădejde se strecoară încet în mintea și în adâncul inimii lor, iar ei se interoghează, spunând: «Pot face asta? Sunt capabil să urmăresc adevărul? Sunt capabil să obțin mântuirea? Ce fel de om sunt? Am mai făcut acel lucru, așa eram înainte. Mai pot fi mântuit? Oare Dumnezeu mă mai va mântui?» Unii oameni pot uneori să renunțe la sentimentul lor de deznădejde și să îl lase în urmă. Își direcționează toată sinceritatea și energia îndeplinirii datoriei lor, a obligațiilor și a responsabilităților și chiar își pot dedica pe deplin inima și mintea urmăririi adevărului și contemplării cuvintelor lui Dumnezeu și își concentrează toate eforturile asupra acestora. Cu toate acestea, în momentul în care apar situații sau circumstanțe speciale, această emoție, deznădejdea, îi cuprinde iar și îi face să se simtă din nou vinovați în adâncul inimii. Își spun: «Ai mai făcut asta și ai fost un astfel de om. Poți obține mântuirea? Are rost să practici adevărul? Ce crede Dumnezeu despre ceea ce ai făcut? Oare te va ierta pentru ceea ce ai făcut? Oare dacă plătești prețul în felul acesta, îți vei răscumpăra fărădelegea?» Își fac adesea reproșuri și se simt vinovați în sufletul lor, se îndoiesc mereu și se torturează cu aceste întrebări. Nu pot niciodată să lase în urmă sau să alunge acest sentiment de deznădejde și simt tot timpul o neliniște față de lucrul rușinos pe care l-au făcut. Așadar, deși cred în Dumnezeu de mulți ani, e ca și cum n-au ascultat și n-au înțeles nimic din ceea ce a spus El. E ca și cum nu știu dacă obținerea mântuirii are sau nu ceva de-a face cu ei, dacă pot fi absolviți și răscumpărați sau dacă se califică să primească judecata, mustrarea și mântuirea de la Dumnezeu. Nu știu nimic despre aceste lucruri. Întrucât nu primesc răspunsuri și un verdict precis, se simt mereu deznădăjduiți în sinea lor. În adâncul sufletului, își amintesc la nesfârșit ce au făcut, derulează la nesfârșit filmul întâmplărilor în mintea lor, amintindu-și cum a început și cum s-a terminat totul, amintindu-și totul de la început la sfârșit. Indiferent de felul în care își amintesc de acel lucru, ei se simt mereu păcătoși și, astfel, această chestiune îi face să fie deznădăjduiți constant de-a lungul anilor. Chiar și atunci când își fac datoria, când sunt responsabili de o anumită sarcină, tot simt că nu au deloc speranțe de a fi mântuiți. Prin urmare, nu înfruntă niciodată direct chestiunea urmăririi adevărului și nu o privesc ca pe cel mai corect și important lucru. Cred că acea greșeală pe care au săvârșit-o sau acel lucru pe care l-au făcut în trecut este privit cu dispreț de cei mai mulți oameni sau că ei ar putea fi condamnați sau disprețuiți de oameni sau chiar condamnați de Dumnezeu. Indiferent de etapa în care se află lucrarea lui Dumnezeu sau de câte cuvântări a ținut El, ei nu înfruntă niciodată corect chestiunea urmăririi adevărului. De ce? Pentru că nu au curajul să-și lase în urmă deznădejdea. Aceasta este concluzia finală la care ajunge acest tip de persoană, după ce a experimentat un astfel de lucru și, întrucât nu trage concluzia corectă, este incapabilă să-și lase în urmă deznădejdea” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu erau strâns legate de starea mea. De fapt, în acei câțiva ani, când auzeam că cineva fusese exclus pentru că se dovedise o iudă, asociam vestea cu situația mea, considerând că eu îmi vândusem fratele, fusesem o iudă și săvârșisem o fărădelege în fața lui Dumnezeu. Mă mai voia oare Dumnezeu după toate astea? Mai aveam vreo speranță de mântuire? Imediat cum îmi veneau aceste gânduri, mă cufundam într-o stare de negativitate. Deși aparent îmi făceam datoria, în sufletul meu nu purtam o povară și simțeam că n-am nicio legătură cu urmărirea adevărului. Consideram mereu că nu fac parte din rândul celor care urmăresc adevărul. Nu îndrăzneam să accept cuvintele de îndrumare, de încurajare sau de îndemn ale lui Dumnezeu, crezând că acele cuvinte nu erau adresate celor ca mine. Simțeam chiar că nu sunt vrednică să fac un jurământ în fața lui Dumnezeu și cu atât mai puțin să accept judecata și mustrarea din cuvintele Lui. Mai ales când am auzit că Chen Hua se purtase ca o iudă și că fusese îndepărtată, m-am gândit că Chen Hua și cu mine eram exact la fel. Dorisem să îmi salvez propria piele, așa că vândusem banii bisericii și pe acel frate. Drept urmare, acel frate a fost vânat și nu s-a mai putut întoarce acasă. Ca să mă protejez pe mine însămi, i-am provocat mari necazuri acelui frate. Fusesem cu adevărat mult prea egoistă și lipsită de umanitate! Natura acțiunilor mele a fost ca a lui Iuda. Având în vedere faptele mele, Dumnezeu îmi putea face orice. Chiar de m-ar fi trimis în iad, tot n-ar fi fost prea mult. Dar Dumnezeu nu m-a tratat deloc potrivit fărădelegii mele, ci mi-a dat șansa de a trăi viața bisericii și de a-mi face datoria. Faptul că sunt azi în viață și îmi pot face datoria se datorează harului și măreției lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să urmăresc adevărul și să îmi înlătur corupția, să mă pocăiesc și să îmi fac bine datoria. Cu toate astea, eram încă prinsă în fărădelegea mea, și de aceea îmi făceam griji pentru perspectivele și pentru destinul meu. Trăind într-o stare de deznădejde și negativitate, am devenit din ce în ce mai pasivă în îndeplinirea datoriei mele, ceea ce, pe lângă faptul că provocase pierderi în lucrarea mea, îmi afectase și intrarea în viață. Am pierdut multe ocazii să dobândesc adevărul. După ce am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu, am simțit că El îmi vorbea față către față. Nu voia ca oamenii să cadă în deznădăjde după săvârșirea unei fărădelegi, ci ca ei să poată reflecta asupra lor și să continue să facă eforturi în căutarea lor. Indiferent de vremuri, nu trebuie să renunți niciodată la urmărirea adevărului. Văzând cât este de reală iubirea lui Dumnezeu, m-am hotărât să caut adevărul și să mă eliberez de lanțurile stării mele negative.

Ulterior, am citit unele dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii cred în Dumnezeu pentru a fi binecuvântați, răsplătiți, încoronați. Nu există acest lucru în inima fiecăruia? Este cert că există. Deși oamenii nu vorbesc deseori despre asta, ba chiar își ascund motivul și dorința de a obține binecuvântări, această dorință și acest motiv din adâncul inimilor oamenilor au fost întotdeauna de nezdruncinat. Indiferent câtă teorie spirituală înțeleg oamenii, ce experiență sau cunoștințe au, ce datorie pot să îndeplinească, câtă suferință îndură sau cât de mare e prețul pe care-l plătesc, ei nu renunță niciodată la motivația pentru binecuvântări adânc ascunsă în inimile lor și întotdeauna trudesc în tăcere în folosul ei. Nu este acesta lucrul cel mai adânc îngropat în inimile oamenilor? Fără această motivație de a primi binecuvântări, cum te-ai simți? Cu ce atitudine ți-ai îndeplini datoria și L-ai urma pe Dumnezeu? Ce ar deveni oamenii dacă s-ar descotorosi de această motivație de a primi binecuvântări care este ascunsă în inimile lor? E posibil ca mulți oameni să devină negativi, în vreme ce unii ar deveni demotivați în îndatoririle lor. Și-ar pierde interesul în credința lor în Dumnezeu, de parcă sufletul lor ar fi dispărut. Ar părea că le-a fost smulsă inima. De aceea spun că motivația pentru binecuvântări este ceva ascuns adânc în inimile oamenilor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). Am văzut că Dumnezeu expune modul în care toți credincioșii în El au propriile lor motive ascunse. Ei fac totul de dragul binecuvântărilor și, pentru că țin cont de perspectivele și destinul lor și văd că nu pot obține binecuvântări, consideră că e inutil să creadă în Dumnezeu, trăiesc într-o stare de deznădejde și nu se străduiesc să se înalțe în inima lor. Acesta este modul de urmărire greșit al omului în credința lui în Dumnezeu. Am reflectat asupra mea, plecând de la cuvintele lui Dumnezeu: atunci când abia acceptasem această etapă din lucrarea lui Dumnezeu, mă consumam și depuneam orice eforturi pentru a dobândi binecuvântări. După arestarea mea, l-am trădat pe fratele meu și am cedat în fața fărădelegii, pentru că îmi era teamă să îndur greutăți și să fiu torturată până la moarte. Am crezut că nu voi mai avea niciodată o altă șansă de mântuire și trăiam într-o stare de deznădejde; îmi dădusem singură verdictul. După ce am ieșit din închisoare, eram dispusă să accept și să mă supun în orice datorie aș fi făcut, doar pentru a-mi ispăși păcatele și a dobândi binecuvântări, ceea ce nu însemna o căință adevărată. Din momentul în care am crezut că nu pot fi mântuită și că nu voi dobândi binecuvântări, am devenit atât de negativă, încât nu aveam dispoziția necesară pentru a-mi face datoria. Am conștientizat că îmi făcusem datoria doar de dragul binecuvântărilor, că făcusem o tranzacție cu Dumnezeu. Eram la fel ca Pavel. Odinioară, Pavel a făcut tot ce i-a stat în putință ca să se împotrivească Domnului Isus, arestându-i și persecutându-i pe discipolii Lui, iar în cele din urmă a fost pus la pământ de o lumină orbitoare. În acel moment, el doar și-a recunoscut păcatele, iar mai târziu, când predica Evanghelia pentru Domnul, o făcea tot de dragul ispășirii; niciuna dintre aceste acțiuni nu era căință ori schimbare adevărată. El nu își cunoștea propria esență prin care se împotrivea lui Dumnezeu, iar când lucrarea lui a avut niște rezultate, el a crezut că avea capital, astfel încât a făcut în mod fățiș o tranzacție cu Dumnezeu, „Mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:8). El a ofensat firea lui Dumnezeu și a fost blestemat și pedepsit de El. Gândindu-mă la cuvintele lui Dumnezeu, m-am urât și mai mult. Săvârșisem un rău atât de mare și încă făceam o tranzacție cu Dumnezeu; nu aveam deloc rațiune! Chiar dacă n-aș fi avut un final și o destinație bună în viitor, aceasta ar fi fost dreptatea lui Dumnezeu. Totul ar fi fost ca urmare a propriilor mele fapte rele și a faptului că Îl trădasem pe Dumnezeu. Rănile de pe picioarele mele erau de la calea pe care o urmasem; trebuia să culeg ceea ce semănasem. Indiferent care ar fi fost finalul meu, trebuia să îmi asum poziția de ființă creată și să îmi fac bine datoria; acestea trebuiau să fie rațiunea și practica mea! Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat Lui: „Dumnezeule! Am crezut în Tine ca să dobândesc binecuvântări și recompense, iar atunci când mă lepădam și mă consumam, făceam o tranzacție cu Tine. Nu am niciun pic de rațiune! Dacă cineva ar avea un câine, acel câine ar ști cum să își răsplătească stăpânul și să țină casa în siguranță. Dar eu ce-am făcut? Tu m-ai udat și m-ai aprovizionat cu atât de multe adevăruri și mi-ai arătat milă și toleranță, dar eu am făcut o tranzacție cu Tine. Când am crezut că s-ar putea să nu am o destinație bună, nu am vrut să îmi fac datoria cu sârguință. Sunt mai rea decât un câine! Dumnezeule, vreau să mă pocăiesc. Indiferent ce final aș avea în viitor, îmi voi face datoria cu loialitate și nu voi mai crede în Tine doar de dragul binecuvântărilor.”

După aceea, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu, ceea ce m-a făcut să cunosc mai bine firea Lui cea dreaptă. Dumnezeu Atotputernic spune: „Majoritatea oamenilor au comis fărădelegi și s-au compromis în anumite moduri. De exemplu, unii oameni s-au împotrivit lui Dumnezeu și au spus lucruri hulitoare; unii oameni au respins însărcinarea dată de Dumnezeu și nu și-au îndeplinit datoria și au fost disprețuiți de Dumnezeu; unii oameni L-au trădat pe Dumnezeu când s-au confruntat cu ispite; unii L-au trădat pe Dumnezeu semnând cele «Trei Scrisori» când au fost arestați; unii au furat ofrande; unii au risipit ofrande; unii au perturbat frecvent viața bisericească și le-au făcut rău aleșilor lui Dumnezeu; unii au format clici și s-au ocupat de alții cu asprime, creând haos în biserică; unii au răspândit adesea noțiuni și moarte, făcându-le rău fraților și surorilor; iar unii s-au dedat păcatelor trupești și promiscuității și au reprezentat o influență teribilă. Este de ajuns să spunem că fiecare are fărădelegile și petele lui. Cu toate acestea, unii oameni sunt capabili să accepte adevărul și să se pocăiască, în timp ce alții nu pot și ar prefera să moară înainte de a se pocăi. Prin urmare, oamenii ar trebui tratați în funcție de natura-esență pe care o au și de comportamentul lor constant. Cei care se pot pocăi sunt cei care cred cu adevărat în Dumnezeu, dar în ceea ce-i privește pe cei care chiar nu se pot căi, cei care ar trebui să fie îndepărtați și excluși vor fi îndepărtați și excluși. […] Modul în care Dumnezeu Se ocupă de fiecare persoană se bazează pe situațiile reale și pe circumstanțele și mediul acelei persoane la momentul respectiv, precum și pe acțiunile și comportamentul acelei persoane și pe natura-esență a acesteia. Dumnezeu nu va nedreptăți niciodată pe nimeni. Aceasta este o parte a dreptății lui Dumnezeu. […] Tratamentul lui Dumnezeu față de o persoană nu reprezintă un lucru atât de simplu pe cât își imaginează oamenii. Când atitudinea Lui față de o persoană este una de dezgust sau repulsie sau când vine vorba de ceea ce spune această persoană într-un anumit context, El are o bună înțelegere a stărilor acesteia. Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu cercetează atent inima și esența omului. Oamenii se gândesc mereu: «Dumnezeu are doar divinitatea Sa. El este drept și nu acceptă nicio ofensă din partea omului. El nu ia în considerare dificultățile omului și nu Se pune în locul oamenilor. Dacă cineva I se împotrivește lui Dumnezeu, El îl va pedepsi.» Lucrurile nu stau deloc așa. Dacă așa înțelege cineva dreptatea lui Dumnezeu, lucrarea Lui și tratamentul Său față de oameni, se înșală grav. Hotărârea lui Dumnezeu cu privire la finalul fiecărei persoane nu se bazează pe noțiunile și închipuirile omului, ci pe firea dreaptă a lui Dumnezeu. El va răsplăti fiecare persoană în funcție de ceea ce a făcut aceasta. Dumnezeu este drept și, mai devreme sau mai târziu, El va avea grijă ca toți oamenii să fie convinși pe deplin” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El îi tratează pe oameni conform unor principii. El nu stabilește finalul unui om pe baza unei fărădelegi de moment, ci luând în considerare contextul și natura acțiunilor sale și faptul dacă acel om este sau nu capabil să accepte adevărul și să se căiască într-adevăr; aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, am văzut deodată lumina. Am înțeles că Dumnezeu îl tratează pe om nu doar cu judecată dreaptă, ci și cu milă. El nu i-a tratat pe oameni cu aceeași măsură. Amintindu-mi cum L-am trădat pe Dumnezeu din cauza slăbiciunii mele trupești, credeam că, de vreme ce făcusem așa ceva, aveam să fiu condamnată și eliminată și că, indiferent cum m-aș fi căit, nu mai aveam nicio șansă de mântuire. Se pare că nu înțelegeam firea dreaptă a lui Dumnezeu. Atât eu, cât și Chen Hua vândusem interesele casei lui Dumnezeu. Biserica mi-a mai dat o șansă pentru a-mi face datoria, care se baza în principal pe contextul și natura trădării mele, cântărite comparativ cu comportamentul meu consecvent în îndeplinirea datoriei mele. În trecut fusesem torturată de poliție șapte zile și șapte nopți, iar corpul meu nu a mai putut să îndure. Nu am putut desluși stratagema vicleană a Satanei și, într-un moment de slăbiciune, L-am trădat pe Dumnezeu. Fapta mea nu a provocat mari pierderi, iar eu am avut remușcări și m-am detestat după aceea. Fapta mea era considerată o fărădelege gravă, iar casa lui Dumnezeu mi-a dat o șansă pentru a mă pocăi. Între timp, după ce au arestat-o pe Chen Hua, polițiștii abia apucaseră să îi pună câteva întrebări, iar ea a cedat în fața puterii abuzive a marelui balaur roșu și a vândut mulți conducători, lucrători și adrese ale celor care păstrau cărțile în siguranță, ceea ce a dus la arestarea multor frați și surori și a provocat pierderi enorme lucrării bisericii. Fărădelegea lui Chen Hua nu a fost un moment de slăbiciune; ea avea esența unei iude. Biserica a îndepărtat-o luând în considerare natura acțiunilor ei și consecințele provocate de acestea. Aceasta era întru totul dreptatea lui Dumnezeu. Înțelegând asta, am dobândit o oarecare cunoaștere despre firea dreaptă a lui Dumnezeu și am văzut că firea Lui e frumoasă și bună. Cu toate astea, eu mă ferisem de Dumnezeu și mă îndoiam de El, iar acum simțeam că Îi sunt și mai îndatorată. Am luat hotărârea să mă pocăiesc și să mă schimb și, de s-ar fi întâmplat să fiu arestată și persecutată din nou, indiferent cât aș fi suferit trupește, chiar de aș fi murit, aveam să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu și să îl umilesc pe Satana, fără să Îl mai trădez pe Dumnezeu.

Ulterior, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am aflat cum să-mi tratez fărădelegea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Și cum poți fi dezlegat de păcate și iertat de Dumnezeu? Asta ține de inima ta. Dacă mărturisești sincer, recunoști ce ai făcut – indiferent dacă este o fărădelege sau un păcat – adopți o atitudine de mărturisire adevărată, simți o ură adevărată pentru ceea ce ai făcut, chiar te schimbi și nu mai faci niciodată greșeala aceea, atunci va veni în cele din urmă o zi când vei fi dezlegat de păcate și iertat de Dumnezeu, adică El nu-ți va mai hotărî finalul pe baza lucrurilor ignorante, stupide și murdare pe care le-ai făcut în trecut. […] Unii întreabă: «Cât de mult trebuie să mă rog înainte de a ști că Dumnezeu m-a iertat?» Când nu te vei mai simți vinovat de această chestiune, când nu vei mai cădea în deznădejde din cauza ei, atunci vei fi obținut rezultate, iar acest lucru va arăta că Dumnezeu te-a absolvit. Când nimeni, nicio putere și nicio forță din exterior nu te poate tulbura și când nu ești constrâns de nicio persoană, de niciun eveniment sau lucru, atunci vei fi obținut rezultate. Acesta este primul pas pe care trebuie să îl faci. Al doilea pas este că, în timp ce Îl implori în mod constant pe Dumnezeu pentru absolvire, ar trebui să cauți în mod activ principiile pe care ar trebui să le urmezi în timp ce-ți faci datoria – numai procedând astfel vei fi capabil să-ți faci bine datoria. Desigur, și acestea sunt o acțiune și o manifestare practică, precum și o atitudine care compensează fărădelegea ta și care dovedesc că te-ai căit și că te-ai schimbat; este ceea ce se cuvine să faci. Cât de bine îți îndeplinești datoria, însărcinarea pe care ți-o dă Dumnezeu? O abordezi cu atitudinea unui om deznădăjduit sau cu principiile pe care Dumnezeu îți cere să le urmezi? Îi oferi loialitate? În ce bază ar trebui să te absolve Dumnezeu? Ți-ai exprimat căința în vreun fel? Ce Îi arăți lui Dumnezeu? Dacă dorești să primești absolvirea lui Dumnezeu, atunci trebuie mai întâi să fii sincer: pe de o parte, trebuie să mărturisești cu seriozitate, iar pe de altă parte, trebuie să fii sincer și să îți faci bine datoria, altfel nu avem ce discuta. Dacă poți face aceste două lucruri, dacă Îl poți emoționa pe Dumnezeu cu sinceritatea și cu buna ta credință, astfel încât El te absolvă de păcatele tale, atunci vei fi la fel ca alți oameni. Dumnezeu te va privi, trata, judeca, mustra, încerca și rafina la fel ca pe ceilalți oameni – nu vei fi tratat diferit. Astfel, nu numai că vei avea determinarea și dorința de a urmări adevărul, dar atunci când o vei face, Dumnezeu te va lumina, te va îndruma și te va aproviziona și pe tine în același mod. Bineînțeles, întrucât acum ai o dorință sinceră și autentică și o atitudine serioasă, Dumnezeu nu te va trata diferit și, la fel ca și ceilalți oameni, vei avea șansa de a obține mântuirea. Înțelegi acest lucru, nu-i așa? (Da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Gândindu-mă la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, indiferent ce fărădelege ar fi comis cineva în trecut, Dumnezeu Își dorește ca acela să se căiască de-adevăratelea și să se schimbe. Dacă cineva face o greșeală, trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu și să își recunoască sincer păcatele. Apoi, trebuie să se țină de datoria sa și să o facă loial, revanșându-se prin acțiuni practice pentru fărădelegile sale. Exact ca David, căruia Dumnezeu i-a trimis un profet să îi vorbească, pentru că săvârșise adulter când se împreunase cu soția lui Urie. David știa că săvârșise un păcat și l-a mărturisit în fața lui Dumnezeu, dând dovadă de mustrare de cuget. A plâns atât de mult, încât patul său plutea pe o mare de lacrimi, iar când a ajuns la bătrânețe, nu voia nici măcar să o atingă pe fecioara care îi încălzea așternuturile. Mai mult, pe lângă regretul amarnic, David a întreprins acțiuni practice pentru a-și îndeplini datoria, construind un templu sfânt și aducându-i pe israeliți la credința în Iahve Dumnezeu. Atitudinea lui David față de fărădelegea lui nu a fost una de deznădejde, ci a fost mai degrabă una pozitivă și de propășire. S-a căit cu adevărat și s-a schimbat. Mai e și Petru, care s-a lepădat de Domnul de trei ori și și-a pierdut mărturia. Nici atitudinea lui Petru nu a fost să cadă în deznădejde. În schimb, și-a mărturisit sincer fărădelegile înaintea lui Dumnezeu și s-a căit cu adevărat. În cele din urmă, a fost răstignit cu capul în jos pentru Domnul, în semn de mărturie a iubirii lui față de Dumnezeu. Eu trebuia să urmez exemplul lui David și al lui Petru, să îmi confrunt fărădelegea cu pozitivitate și să renunț la starea de deznădejde, să urmăresc să mă pocăiesc cu adevărat înaintea lui Dumnezeu și să mă schimb. Așa trebuie să fie practica și atitudinea mea!

Ulterior, am reflectat la motivul pentru care L-am trădat pe Dumnezeu când am fost arestată. Am făcut-o pentru că eram prea preocupată de trupul meu și îmi prețuiam prea mult viața. M-am gândit la ce a spus Domnul Isus: „Oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața pentru Mine, acela o va salva” (Luca 9:24). În fond, viața și moartea mea sunt orchestrate și hotărâte de Dumnezeu. Chiar dacă aș fi persecutată de poliție până mi-aș da duhul, atât timp cât pot rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu, moartea mea ar avea valoare și sens. Acum că Îl trădasem pe Dumnezeu, deși trupul meu nu era supus suferinței, purtam greutatea suferinței din inimă. Ori de câte ori mă gândeam la cum îmi vândusem fratele și banii bisericii, mă durea ca și când inima mea ar fi fost străpunsă de un cuțit. Devenise o pată permanentă, o durere fără sfârșit. În realitate, suferința trupească e temporară și va trece, dacă o suporți, dar durerea din inimă nu trece niciodată. Mi-am ferit trupul, dar mi-am pierdut liniștea și bucuria; trăiam ca un cadavru ambulant. M-am gândit la frații și surorile din închisoare, care au rămas fermi în mărturia lor. Deși trupul lor a îndurat multă suferință, iar unii dintre ei chiar fuseseră omorâți în bătaie de polițiști, ei au murit pentru dreptate. O astfel de moarte are valoare și sens, iar Dumnezeu o aprobă și-și amintește de ea. Am conștientizat că mai exista un motiv pentru care vândusem biserica, și anume că nu discernusem stratagema înșelătoare a polițiștilor. Când i-am auzit spunând că găsiseră banii bisericii, m-am gândit că, din moment ce puseseră deja mâna pe ei, nu conta dacă mai spuneam ceva sau nu. Dacă vorbeam, nu m-ar mai fi torturat. Prin urmare, mi-am pierdut mărturia. De fapt, indiferent dacă găsiseră sau nu banii bisericii, eu ar fi trebuit să am buzele pecetluite. Dumnezeu voia loialitatea și mărturia mea. După ce am aflat motivul eșecului meu, am luat o hotărâre: în viitor, dacă m-ar fi arestat din nou, nu aș fi vândut interesele bisericii, nici dacă asta mi-ar fi adus moartea. Gândindu-mă la ultimii câțiva ani, evitasem mereu această problemă. Nu eram dispusă să înfrunt realitatea și să-mi rezolv propria problemă. Chiar dacă mă uram, nu mă cunoscusem niciodată cu adevărat. Nu scăpasem de deznădejde. Sub îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, am eliminat în sfârșit înstrăinarea și neînțelegerile dintre mine și Dumnezeu. Acum Dumnezeu, prin harul Său, îmi dăruise datoria de a-i uda pe nou-veniți și trebuia să îmi fac lucrarea de udare conform principiilor, să îi îndrum pe frați și pe surori ca să înțeleagă adevărul, să plantez rădăcinile pe calea cea adevărată și să pregătesc faptele bune. Acum îmi puteam aborda corect fărădelegea și nu îl mai înțelegeam greșit pe Dumnezeu, nici nu mă mai feream de El. Totodată, m-am deschis și am avut părtășie cu frații și surorile despre această experiență a eșecului, dând mărturie despre firea dreaptă a lui Dumnezeu. Când ne adunam în grupuri mici, aveam părtășie într-un mod activ, iar când mă loveam de probleme și dificultăți în datoria mea, căutam cu conștiinciozitate adevărul și reflectam asupra mea. Practicând o perioadă de timp, mi-am schimbat evident starea și Dumnezeu mă îndruma în îndeplinirea datoriei mele. Văzând că Dumnezeu nu mă abandonase din cauza fărădelegii mele și că încă mă îndruma și mă călăuzea, am realizat că săvârșirea unei fărădelegi nu era cel mai înfricoșător lucru. Atât timp cât persoana respectivă se căiește sincer și poate practica adevărul potrivit principiilor, poate dobândi mila și îndrumarea lui Dumnezeu. Așa cum spune El: „Mila și toleranța lui Dumnezeu nu sunt rare – adevărata căință a omului este rară” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). Faptul că pot avea această cunoaștere și aceste experiențe personale se datorează întru totul îndrumării Lui! Slavă lui Dumnezeu!