de Yi Shan, China

În 2003, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Eram foarte entuziasmată, pentru că mult așteptatul nostru Domn Isus se întorsese, în sfârșit. După aceea, m-am dus activ să predic Evanghelia, dorind să împărtășesc această veste minunată mai multor oameni care tânjeau după apariția lui Dumnezeu. Indiferent cât de mult m-au împiedicat, bătut sau blestemat oamenii religioși, sau cum a încercat marele balaur roșu să mă persecute și să mă aresteze, am persistat în predicarea Evangheliei. După ceva timp, o tumoare la sân pe care o aveam de mulți ani s-a vindecat miraculos fără operație, venitul din afacerea familiei noastre s-a dublat și, de atunci, am depus și mai mult efort în îndatoririle mele. Indiferent unde mergeam să predic Evanghelia, cât de departe sau cât de dificile erau condițiile, eram cu adevărat supusă. În 2012, slujeam drept conducătoare de biserică și eram ocupată cu îndatoririle mele, așa că nu mă mai întorsesem acasă de ceva vreme. Într-o zi, în drum spre o adunare, m-am întâlnit cu fiul meu. A spus că nepoata mea a dezvoltat o tumoare malignă pe creier, că, deși au cheltuit sute de mii de yuani, boala tot nu a putut fi vindecată și că medicul a spus că mai are doar două luni de trăit. Inima mi-a tresărit, iar capul mi-a țiuit: „Vai, cum poate o fată atât de tânără să aibă o astfel de boală?” Când am ajuns acasă, am văzut-o pe nepoata mea care avea capul bandajat și orbise deja la unul dintre ochi, cu toate acestea, ea încă dansa în fața televizorului. M-a lovit un val de tristețe și, pur și simplu, nu am putut să accept această realitate și am izbucnit în lacrimi. Nepoata mea avea doar trei ani, era plină de viață; oare viața ei scurtă era, într-adevăr, pe cale să se sfârșească? Inima mea era plină de o durere de nedescris și l-am întrebat în grabă pe soțul meu dacă am putea să o ducem la cel mai bun spital pentru o nouă examinare, dar soțul meu a spus: „Este inutil, este prea târziu, nu poate fi vindecată, mai are doar două luni de trăit.” După ce am auzit ce a spus soțul meu, nu am putut dormi deloc în acea noapte. M-am gândit: „Cum a putut nepoata mea să facă această boală? Mi-am făcut îndatoririle de când L-am găsit pe Dumnezeu și am suferit mult. De ce nu mi-a protejat Dumnezeu nepoata? De ce a venit asupra mea o încercare atât de mare?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai îndurerată și nu mai voiam să ies să îmi fac îndatoririle. Știam că starea aceasta nu era în regulă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu să mă răzvrătesc împotriva mea, dar în inima mea, încă mai speram că Dumnezeu îmi va vindeca nepoata. Mi-am amintit povestea biblică în care o fetiță a murit. Domnul Isus a luat-o de mână, iar ea a revenit la viață. Așa că m-am rugat și am încredințat-o pe nepoata mea lui Dumnezeu. Am crezut că trebuie să mă grăbesc și să-mi îndeplinesc îndatoririle necontenit, considerând că, dacă Dumnezeu vede cât de mult mă sacrific și mă consum, poate îmi va vindeca nepoata. De asemenea, le-am spus fiului și soțului meu să se roage mai mult pentru ea.

La acel moment, în inima mea, speram că nepoata mea avea să se recupereze și nu puteam să nu mă gândesc la ea în timp ce îmi făceam îndatoririle. Amintirile cu ea, plină de viață și adorabilă, îmi treceau prin minte ca un film. Deși încă îmi îndeplineam îndatoririle, nu aveam același simț al poverii ca înainte și mai ales când mă gândeam cât de drăguță era nepoata mea și că mai avea doar două luni de trăit, mă durea inima de parcă era tăiată cu un cuțit. Nu puteam dormi noaptea și, de multe ori, începeam să plâng fără să-mi dau seama. Am trăit în slăbiciune și în negativism, am fost ineficientă în datoria mea și mi-am dat seama că starea mea era periculoasă. Știam că, dacă nu schimb lucrurile rapid, voi pierde lucrarea Duhului Sfânt. Așa că am venit în fața lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, nepoata mea are o boală atât de gravă, iar eu sufăr atât de mult. Îți cer să veghezi asupra inimii mele și să mă luminezi pentru a înțelege intenția Ta.” Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește intențiile lui Dumnezeu sau calea de practică. Dar, în general, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și, întocmai ca Iov, să nu-L tăgăduiești. Deși Iov a fost slab și a blestemat ziua în care s-a născut, nu a negat că toate lucrurile pe care le dețin oamenii după ce se nasc sunt dăruite de Iahve și că tot El este și Cel care le ia înapoi. Indiferent la ce încercări a fost supus, și-a păstrat această credință. În cadrul experiențelor oamenilor, indiferent de rafinarea prin care trec prin cuvintele lui Dumnezeu, ce dorește El, în esență, sunt credința și inimile lor iubitoare de Dumnezeu. Credința, iubirea și hotărârea oamenilor sunt ceea ce desăvârșește El lucrând în acest fel. Dumnezeu face lucrarea de desăvârșire asupra oamenilor, iar ei nu pot să o vadă, nu pot să o atingă; în astfel de împrejurări, ți se cere să ai credință. Credința e necesară atunci când ceva nu poate fi văzut cu ochiul liber. Credința e necesară când nu poți renunța la propriile noțiuni. Când lucrarea lui Dumnezeu nu îți este clară, ceea ce ți se cere este să ai credință, o atitudine hotărâtă și să rămâi ferm în mărturia ta. Când Iov a ajuns în acest punct, Dumnezeu i S-a arătat și i-a vorbit. Adică, doar când vei avea credință, vei putea să-L vezi pe Dumnezeu. Când vei avea credință, Dumnezeu te va desăvârși și, dacă nu ai credință, El nu poate să facă asta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Meditând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că boala nepoatei mele fusese permisă de Dumnezeu și că era o încercare de la Dumnezeu, menită să-mi desăvârșească credința. M-am gândit la Iov, care știa că toată bogăția lui și tot ceea ce avea i-au fost date de Dumnezeu și că era absolut firesc și justificat ca Dumnezeu să le ia înapoi pe toate. Când Dumnezeu l-a pus la încercare, Iov a ales să blesteme ziua nașterii sale, în loc să se plângă de Dumnezeu. Și el a putut să spună: „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” (Iov 1:21). A avut credință adevărată și și-a dat viața lui Dumnezeu, lăsându-L pe Dumnezeu să orchestreze totul. Umanitatea lui Iov era atât de dreaptă și de bună! M-am gândit la mine. Înainte, îmi făcusem datoria cu zel și, indiferent cât de multă suferință am îndurat în timp ce predicam Evanghelia și indiferent de modul în care lumea religioasă sau marele balaur roșu a încercat să mă persecute și să mă condamne, nu am devenit niciodată negativă. În schimb, pur și simplu am continuat să predic Evanghelia și să fac sacrificii, ca întotdeauna. Dar aceasta nu era credință adevărată. Credeam pentru că, după ce L-am găsit pe Dumnezeu, afacerile familiei mele s-au îmbunătățit, iar Dumnezeu mi-a vindecat boala. Mă bucuram de harul și de binecuvântările lui Dumnezeu. Dar acum, că nepoata mea avea cancer la creier și mai avea doar două luni de trăit, iar Dumnezeu nu o vindeca așa cum am cerut, am început să mă cert cu Dumnezeu în baza sacrificiilor mele anterioare, plângându-mă de El pentru că nu mi-a protejat nepoata. Am simțit chiar că ceea ce făcea Dumnezeu nu era o dovadă de apreciere și că nu ar fi trebuit să lase o încercare atât de grea să vină peste mine. Mi-am dat seama că îmi lipseau umanitatea și rațiunea. Nu aveam credință reală sau supunere față de Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, m-am simțit ca și cum L-aș fi dezamăgit cu adevărat pe Dumnezeu. Dumnezeu îmi dăduse atât de mult, nu puteam continua să fiu atât de lacomă. Trebuia să îl imit pe Iov și să mă supun orchestrării și rânduielilor lui Dumnezeu.

Mai târziu, în timp ce-mi îndeplineam datoria, de fiecare dată când vedeam copiii fraților și surorilor, mă gândeam la nepoata mea, imaginându-mi momentul în care ar putea fi și ea sănătoasă din nou, sărind și alergând în jurul meu. Mi-am amintit cum am avut o tumoare la sân și cum doctorul a spus că tumoarea crescuse și că ar fi periculos dacă nu m-aș opera. M-am bazat pe Dumnezeu și am continuat să-mi îndeplinesc datoria, iar tumoarea a dispărut în mod miraculos. De data aceasta, am vrut să îmi îndeplinesc din nou datoria cu sârguință, așa că mi-am încărcat programul, având adesea adunări cu frații și cu surorile și discutând despre lucrare. Frații și surorile au predicat Evanghelia în mod activ și i-au sprijinit pe nou-veniți și nicio lucrare nu a fost întârziată. M-am gândit în sinea mea: „Poate că într-o zi, boala nepoatei mele va fi vindecată brusc.” Două luni mai târziu, când m-am întors acasă, am constatat că nu numai că boala nepoatei mele nu se ameliorase, dar cancerul i se răspândise în tot corpul. Urma să-și dea ultima suflare. Un sicriu mic fusese deja pregătit. Fiul și nora mea plângeau fără oprire. Inima mea era frântă și, pur și simplu, nu m-am putut opri din plâns. Am încercat din nou să mă înțeleg cu Dumnezeu, spunând în sinea mea: „Nu mi-am neglijat datoria în aceste ultime două luni, în care nepoata mea a fost bolnavă. Încă de când am început să cred în Dumnezeu, am făcut mereu sacrificii și m-am consumat. Am încetat să mai fac afaceri, lumea mă calomniază, rudele mele m-au abandonat, iar marele balaur roșu mă vânează. Indiferent de cât de dur este mediul, am persistat în îndatoririle mele. Cum ar putea fi acesta rezultatul? Nu am făcut nimic pentru a mă împotrivi în mod clar lui Dumnezeu! De ce mi s-a întâmplat asta? De ce nu mi-a protejat Dumnezeu nepoata?” Starea mea s-a prăbușit. Nu mai aveam putere să merg și nici măcar nu am vrut să mănânc. Sufeream atât de mult și eram atât de negativă și mă gândeam că nu vreau să îmi fac îndatoririle. Știam că nu ar trebui să mă plâng, dar când am văzut-o pe nepoata mea în pragul morții, nu m-am putut abține. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Nu vreau să mă plâng de Tine, dar chiar nu pot trece peste asta. Mă simt atât de slabă și de neajutorată, Te rog, păzește-mi inima de plângeri.” La scurt timp după aceea, nepoata mea a murit. Inima mea era în mare suferință. Nu aveam dorință să citesc cuvintele lui Dumnezeu sau să am părtășie la adunări. Mai ales când am văzut copiii fraților și surorilor de aceeași vârstă cu nepoata mea, nu m-am putut abține să nu plâng. Am trăit în negativitate și în înțelegere greșită, iar starea mea nu s-a îmbunătățit pentru o vreme. Nu am obținut niciun rezultat nici în îndatoririle mele. Atunci am venit în fața lui Dumnezeu să mă rog și să caut.

Într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, iar inima mea s-a luminat mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă nașterea cuiva a fost predestinată de viața sa anterioară, atunci moartea sa marchează sfârșitul acelui destin. Dacă nașterea cuiva este începutul misiunii sale în această viață, atunci moartea sa marchează finalul acelei misiuni. Din moment ce Creatorul a stabilit un set fix de circumstanțe pentru nașterea fiecărei persoane, este sigur că El a rânduit și un set fix de circumstanțe pentru moartea acesteia. Cu alte cuvinte, nimeni nu se naște din întâmplare, moartea nimănui nu este subită și atât viața, cât și moartea sunt legate în mod necesar de viețile anterioare și de viața actuală a cuiva. Care sunt circumstanțele nașterii unei persoane și care sunt circumstanțele morții acesteia sunt legate de predeterminările Creatorului; acesta este destinul unei persoane, soarta unei persoane. Deoarece există multe explicații pentru nașterea unei persoane, este absolut necesar să existe diverse circumstanțe speciale pentru moartea unei persoane. Astfel au apărut în cadrul omenirii variatele durate de viață și diferitele moduri și momente ale morții lor. Unii oameni sunt puternici și sănătoși, însă mor tineri; alții sunt slabi și bolnăvicioși, însă trăiesc până la o vârstă înaintată și mor în pace. Unii pier din cauze nenaturale, alții, din cauze naturale. Unii mor departe de casă, alții își închid ochii pentru ultima dată alături de cei dragi. Unii oameni mor în aer, alții, sub pământ. Unii se îneacă în apă, alții pier în catastrofe. Unii mor dimineața, alții, noaptea… Fiecare își dorește o naștere ilustră, o viață strălucită și o moarte glorioasă, dar nimeni nu-și poate depăși propriul destin, nimeni nu poate scăpa de suveranitatea Creatorului. Aceasta este soarta omenească. Oamenii își pot face tot felul de planuri pentru viitorul lor, dar nimeni nu poate planifica modul nașterii sale ori modul și momentul plecării sale de pe lume. Deși toți oamenii fac orice este posibil să evite venirea morții și să i se împotrivească, totuși, fără ca ei să știe, moartea se apropie în tăcere. Nimeni nu știe când va pieri sau cum, cu atât mai puțin unde se va întâmpla. Evident, nu omul este cel care are puterea supremă asupra vieții și morții, nici vreo ființă vie din lumea naturală, ci Creatorul, care are o autoritate unică. Viața și moartea omenirii nu sunt produse ale vreunei legi a lumii naturale, ci un rezultat al suveranității autorității Creatorului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că soarta omului, viața și moartea sunt toate în mâinile lui Dumnezeu. Momentul în care se naște și cel în care moare o persoană sunt predeterminate de Dumnezeu. Oamenii nu pot schimba asta. Boala nepoatei mele și momentul în care urma să moară erau, de asemenea, predeterminate de Dumnezeu, iar acest lucru nu era ceva ce putea fi schimbat prin intențiile mele subiective. Acest lucru nu poate fi schimbat prin lucrarea mea, suferința mea sau sacrificiile mele. Nu puteam să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, sperând, în același timp, că lucrarea și consumarea mea Îl vor face pe Dumnezeu să schimbe soarta nepoatei mele. Nu mă opuneam eu în esență lui Dumnezeu? Viața și moartea nepoatei mele au fost legate de viața ei trecută și prezentă. Nu putea să trăiască decât acești câțiva ani, și asta era soarta ei. De fapt, mulți copii din familii non-credincioase mor, de asemenea, de diferite boli terminale. De exemplu, am cunoscut un non-credincios al cărui copil a avut și el o tumoare pe creier. La început, a fost vindecat, dar apoi copilul a suferit o recidivă la doisprezece ani și în cele din urmă a murit. De aici, am văzut că durata vieții unei persoane este determinată de Dumnezeu și că nu are nimic de-a face cu faptul că membrii familiei sale cred sau nu în Dumnezeu. Dar m-am gândit că, din moment ce credeam în Dumnezeu, nepoata mea nu ar trebui să moară de boala ei. Acesta a fost un punct de vedere fals. După ce am conștientizat acest lucru, nu am mai simțit atât de multă durere în inimă. De asemenea, am putut să accept lucrurile ca venind din partea lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Sale cu privire la moartea nepoatei mele. Am împărtășit aceste înțelegeri soțului și fiului meu astfel încât să nu se plângă nici ei de Dumnezeu.

Într-o zi, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles ceva din problemele mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când vine vorba de binecuvântări și greutăți, există un adevăr de căutat. Care este zicala înțeleaptă la care ar trebui să adere oamenii? Iov a spus: «Să primim binele din mâna lui Dumnezeu și să nu primim și necazul?» (Iov 2:10). Sunt aceste cuvinte adevărul? Acestea sunt cuvintele unui om; ele nu pot fi ridicate la rang de adevăr, deși se conformează într-un fel adevărului. În ce fel se conformează adevărului? Fie că oamenii sunt binecuvântați sau îndură necazuri, totul este în mâinile lui Dumnezeu, totul se află sub suveranitatea Sa. Acesta este adevărul. Cred antihriștii acest lucru? Nu, ei nu cred. Nu recunosc acest lucru. De ce nu cred sau nu recunosc acest lucru? (Credința lor în Dumnezeu este pentru a fi binecuvântați – ei vor doar să fie binecuvântați.) (Întrucât sunt prea egoiști și urmăresc doar interesele trupești.) În credința lor, antihriștii își doresc doar să fie binecuvântați și nu vor să îndure necazuri. Când văd pe cineva care este binecuvântat, care a avut beneficii, care a primit har și mai multe bucurii materiale, mari avantaje, ei cred că acest lucru este făcut de Dumnezeu; iar dacă ei nu primesc astfel de binecuvântări materiale, atunci aceasta nu este ceva ce a făcut Dumnezeu. Acest lucru implică: «Dacă tu chiar ești dumnezeu, atunci poți doar să-i binecuvântezi pe oameni; ar trebui să eviți necazurile oamenilor și să nu le permiți să se confrunte cu suferință. Numai atunci există o valoare și un sens pentru ca oamenii să creadă în tine. Dacă, după ce te urmează, oamenii sunt în continuare asaltați de necazuri, dacă suferă în continuare, atunci ce rost are să creadă în tine?» Ei nu admit faptul că toate lucrurile și întâmplările sunt în mâinile lui Dumnezeu, că El deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor. Și de ce nu admit ei acest lucru? Întrucât antihriștii se tem să nu îndure necazuri. Vor să aibă doar beneficii, să profite, să se bucure de binecuvântări; nu doresc să accepte suveranitatea sau orchestrarea lui Dumnezeu, ci doar să obțină beneficii de la El. Acesta este punctul de vedere egoist și josnic al antihriștilor. Acest lucru reprezintă o serie de manifestări afișate de antihriști cu privire la astfel de cuvinte de la Dumnezeu, precum promisiunile și binecuvântările Sale. În general, aceste manifestări implică în primul rând perspectivele din spatele lucrurilor pe care le urmăresc antihriștii, precum și opiniile, evaluările și înțelegerea acestui tip de lucru pe care Dumnezeu îl face pentru oameni” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece (Partea a șasea)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au expus intențiile detestabile din spatele credinței antihriștilor în Dumnezeu. Antihriștii cred în Dumnezeu doar pentru a obține binecuvântări și beneficii, dar de îndată ce suferă o nenorocire, se plâng de Dumnezeu și Îl trădează. Tot ceea ce fac se bazează pe așteptarea de binecuvântări și de beneficii. În esență, ei încearcă să negocieze cu Dumnezeu. Reflectând asupra intențiilor și scopurilor mele de a crede în Dumnezeu, mi-am dat seama că nu erau cu mult diferite de cele ale unui antihrist. Și eu căutam binecuvântări. Gândindu-mă la momentul în care am crezut pentru prima dată în Dumnezeu, tumoarea mea la sân s-a vindecat fără să-mi dau seama, iar afacerea familiei mele a prosperat. Dumnezeu mi-a dat multe binecuvântări și haruri și am fost atât de fericită încât nu mă puteam opri din zâmbit și chiar am cântat în timp ce mă plimbam. Familia noastră era plină de râsete și chiar soțul și copiii mei au spus că Dumnezeu este cu adevărat bun. Am simțit o energie nesfârșită în îndeplinirea îndatoririlor mele și am simțit că merită să fac sacrificii, să mă consum și să sufăr. L-am lăudat pe Dumnezeu și I-am mulțumit din adâncul inimii mele. Dar când am văzut-o pe nepoata mea diagnosticată cu o tumoare pe creier și mai având doar două luni de trăit, m-am plâns de Dumnezeu pentru că nu a protejat-o. M-am rugat și L-am implorat pe Dumnezeu în fiecare zi, sperând ca nepoata mea să fie vindecată, dorindu-mi ca Dumnezeu să o vindece. De asemenea, am lucrat din greu pentru a-mi îndeplini îndatoririle, sperând că Dumnezeu, în baza loialității mele în îndeplinirea datoriei mele, o va face pe nepoata mea bine din nou, în mod miraculos. Dar când nepoata mea a murit, am devenit negativă și am început să mă plâng din nou și nici nu mai voiam să îmi fac îndatoririle. Am adus în discuție chiar și sacrificiile și consumările mele din trecut pentru a încerca să mă înțeleg cu Dumnezeu. În ce fel credeam eu în Dumnezeu? M-am gândit la modul în care Pavel și-a dedicat viața lui Dumnezeu, înființând biserici peste tot, chiar suferind încarcerarea, tot în speranța de a primi recompensele și binecuvântările lui Dumnezeu. El a privit toate consumările sale ca pe niște monede de schimb pentru o coroană a dreptății, folosind aceste lucruri pentru a-L forța pe Dumnezeu. El a jignit grav firea lui Dumnezeu și, în cele din urmă, a primit pedeapsa și blestemele lui Dumnezeu. Punctul meu de vedere cu privire la ceea ce trebuia să urmăresc a fost același cu al lui Pavel. Am crezut că, cu cât mă sacrificam și mă consumam mai mult pentru Dumnezeu, cu atât mai mult ar trebui să-mi dea El în schimb, și când Dumnezeu nu m-a binecuvântat, m-am plâns că El este nedrept. Am văzut cât de egoistă și de detestabilă am fost cu adevărat, căutând doar profitul, de parcă aș fi lucrat în lume, gândindu-mă că, cu cât lucrez mai mult, cu atât ar trebui să primesc un salariu mai mare, iar dacă nu primesc acest lucru, nu voi mai lucra. A-ți face datoria este absolut firesc și justificat, dar eu îmi făceam datoria doar pentru ca Dumnezeu să mă binecuvânteze și să mă onoreze. Îmi făceam îndatoririle doar de dragul propriilor interese. Nu aveam nicio sinceritate și eram pur tranzacțională. Intențiile mele detestabile îl făcuseră cu adevărat pe Dumnezeu să mă deteste.

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de câte lucruri i se întâmplă, tipul de persoană care este un antihrist nu încearcă niciodată să le abordeze căutând adevărul în cuvintele lui Dumnezeu, și cu atât mai puțin încearcă să vadă lucrurile prin intermediul cuvintelor lui Dumnezeu – ceea ce se datorează în întregime faptului că nu crede că fiecare rând din cuvintele lui Dumnezeu este adevărul. Indiferent cum are părtășie despre adevăr casa lui Dumnezeu, antihriștii rămân nereceptivi și, în consecință, le lipsește atitudinea corectă, indiferent de situația cu care se confruntă; în special, când este vorba despre modul în care Îl abordează pe Dumnezeu și adevărul, antihriștii refuză cu încăpățânare să renunțe la noțiunile lor. Dumnezeul în care cred ei este un dumnezeu care arată semne și minuni, un dumnezeu supranatural. Ei numesc dumnezei pe oricine poate arăta semne și minuni – indiferent dacă este vorba despre Guanyin Bodhisattva, Buddha sau Mazu. Ei cred că doar cei care pot săvârși semne și minuni sunt zei care au identitatea de zei, iar cei care nu pot, indiferent de câte adevăruri exprimă, nu sunt neapărat zei. Ei nu înțeleg că exprimarea adevărului este marea putere și atotputernicia lui Dumnezeu; în schimb, cred că doar săvârșirea de semne și minuni este marea putere și atotputernicia zeilor. Prin urmare, în ceea ce privește lucrarea practică a lui Dumnezeu întrupat, care exprimă adevărul pentru a-i cuceri și a-i mântui pe oameni, care-i udă, păstorește și conduce pe aleșii lui Dumnezeu, permițându-le să experimenteze efectiv judecata, mustrarea, încercările și rafinarea din partea lui Dumnezeu și să ajungă să înțeleagă adevărul, să se elibereze de firile corupte și să devină oameni care se supun lui Dumnezeu și se închină Lui și așa mai departe, antihriștii consideră că toate acestea sunt lucrarea omului, și nu a lui Dumnezeu. În mintea antihriștilor, zeii ar trebui să se ascundă după un altar și să primească ofrande, mâncând alimentele pe care le oferă oamenii, inhalând fumul din tămâia pe care o ard, dându-le o mână de ajutor când intră în bucluc, arătându-se foarte puternici și oferindu-le ajutor imediat, în limitele a ceea ce este de înțeles pentru ei, satisfăcându-le nevoile atunci când oamenii cer ajutor și sunt sinceri în rugămințile lor. Pentru antihriști, doar un dumnezeu ca acesta este un dumnezeu adevărat. Între timp, orice face Dumnezeu în prezent este privit cu dispreț de către antihriști. De ce? Judecând după natura-esență a antihriștilor, ceea ce necesită ei nu este lucrarea de udare, păstorire și mântuire pe care Creatorul o săvârșește asupra ființelor create, ci prosperitatea și îndeplinirea dorințelor lor în legătură cu toate lucrurile, să nu fie pedepsiți în viața asta și să ajungă în rai în lumea ce va veni. Punctul lor de vedere și nevoile lor le confirmă esența de ură față de adevăr” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul cincisprezece: Ei nu cred în existența lui Dumnezeu și neagă esența lui Hristos (Partea întâi)”]. Prin expunerea din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, deși Îl urmam pe Dumnezeu de mulți ani, încă mai credeam într-un dumnezeu nedeslușit. L-am tratat pe Dumnezeu ca pe un Bodhisattva, privindu-L doar ca pe un obiect care oferă binecuvântări, gândindu-mă că, atâta vreme cât eu cred sincer în Dumnezeu și îmi fac îndatoririle, Dumnezeu mă va binecuvânta, va asigura liniștea familiei mele și o va feri de boli și de dezastre. Când nepoata mea a fost diagnosticată cu o boală terminală, am crezut că pot să-I cer lui Dumnezeu să facă minuni și să o vindece dacă îmi fac mai mult îndatoririle. L-am tratat pe Dumnezeu ca pe un obiect care oferă mari binecuvântări, gândindu-mă că Dumnezeu ar trebui să-mi îndeplinească cerințele pe baza sacrificiilor mele „sincere”. În ce mod era această credință în Dumnezeu una autentică? Lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă nu este să facă miracole, să vindece oameni și să scoată demoni, ci să exprime adevărul pentru a face lucrare de judecată și de mustrare, pentru a purifica oamenii și a-i mântui de firea lor coruptă, astfel încât ei să poată fi salvați. Cu toate acestea, nu cunoșteam lucrarea lui Dumnezeu și nu reflectam la opiniile mele despre ceea ce trebuia să urmăresc pe care le avusesem de-a lungul anilor mei de credință și la calea pe care o urmasem. Nu am acordat atenție adevărurilor exprimate de Dumnezeu, nici nu am experimentat în mod practic cuvintele lui Dumnezeu sau nu am urmărit o schimbare a firii în mediile orchestrate de Dumnezeu. În schimb, încercam doar să negociez cu Dumnezeu, cerându-I har și binecuvântări. Ce diferență era între atitudinea mea de a crede în Dumnezeu și cea a închinătorilor la idoli? Nu a fost aceasta o blasfemie la adresa lui Dumnezeu? Nu m-am concentrat pe urmărirea adevărului în credința mea în Dumnezeu, ci mai degrabă pe obținerea harului și a binecuvântărilor Sale. Chiar m-am împotrivit și m-am plâns în inima mea din cauza morții nepoatei mele, crezând că Dumnezeu este nedrept. Nici măcar nu mai voiam să îmi fac îndatoririle. Eram în totală opoziție față de Dumnezeu și, dacă nu mă pocăiam, oricât de mult m-aș fi sacrificat sau m-aș fi consumat, nu aș fi avut parte de aprobarea lui Dumnezeu.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles mai clar ce ar trebui să urmăresc în credința în Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „S-ar putea să consideri că a crede în Dumnezeu înseamnă să suferi sau să faci tot felul de lucruri pentru El; s-ar putea să crezi că scopul credinței în Dumnezeu este ca trupul tău să poată fi împăcat sau ca tot în viața ta să decurgă fără probleme sau ca să te poți simți confortabil și în largul tău din toate punctele de vedere. Totuși, niciunele dintre acestea nu sunt scopuri pe care oamenii să le atașeze credinței lor în Dumnezeu. Dacă pentru aceste scopuri crezi tu, atunci perspectiva ta este incorectă, iar ție îți este pur și simplu imposibil să fii desăvârșit. Acțiunile lui Dumnezeu, firea Sa dreaptă, înțelepciunea Lui, cuvintele Sale, minunăția și caracterul Său de nepătruns sunt toate lucruri pe care oamenii s-ar cuveni să le înțeleagă. Având această înțelegere, ar trebui să o folosești ca să-ți descotorosești inima de toate cerințele, speranțele și noțiunile personale. Numai prin înlăturarea acestor lucruri poți să îndeplinești condițiile cerute de Dumnezeu și numai făcând lucrul acesta poți să ai viață și să-L mulțumești pe Dumnezeu. Scopul credinței în Dumnezeu este de a-L mulțumi și de a trăi firea pe care El o cere, astfel încât acțiunile și gloria Lui să se poată manifesta prin acest grup de oameni nevrednici. Aceasta este perspectiva corectă pentru credința în Dumnezeu și, de asemenea, acesta este țelul pe care ar trebui să-l urmărești” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). „Nu există o corelare între datoria omului și dacă primește binecuvântări sau îndură nenorociri. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A primi binecuvântări se referă la binecuvântările de care se bucură când este desăvârșit după ce a experimentat judecata. A îndura nenorociri se referă la pedeapsa pe care o primește cineva atunci când nu-și schimbă firea după ce trece prin mustrare și judecată, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea. Dar, indiferent dacă primesc binecuvântări sau îndură nenorociri, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a primi binecuvântări și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a îndura nenorociri” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a crede în Dumnezeu nu ar trebui să însemne căutarea binecuvântărilor sau folosirea îndatoririlor mele pentru a-mi atinge scopurile, ci, în schimb, ar trebui să mă concentrez pe căutarea adevărului în mediile pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru a-mi corecta firea coruptă, folosind experiențele mele reale pentru a depune mărturie în fața lui Dumnezeu și pentru a-mi îndeplini datoria de ființă creată. Acesta este punctul de vedere corect cu privire la ceea ce trebuie să urmăresc în credința în Dumnezeu. În același timp, mi-am dat seama și că îndeplinirea îndatoririlor mele în credința mea nu are nicio legătură cu primirea de binecuvântări sau cu suferirea de nenorociri, deoarece îndeplinirea îndatoririlor unei ființe create este responsabilitatea noastră și, indiferent dacă întâmpinăm binecuvântări sau nenorociri, ar trebui să ne îndeplinim îndatoririle cu conștiinciozitate, fără să ne sustragem de la ele. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu ar trebui să mă plâng de Tine sau să cer har și binecuvântări de la Tine. Tot ceea ce faci este bun, iar eu am fost oarbă, fără să urmăresc adevărul sau să-Ți înțeleg lucrarea, încercând să negociez cu Tine. Acum sunt dispusă să abandonez punctul meu de vedere incorect asupra a ceea ce trebuie să urmăresc și să mă supun suveranității și rânduielilor Tale.”

După ce am experimentat această încercare și rafinare, am înțeles întrucâtva intenția necurată de a urmări binecuvântări în credința mea în Dumnezeu, perspectiva mea asupra credinței în Dumnezeu s-a schimbat puțin și am reușit să înțeleg oarecum atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu. De asemenea, înțeleg că experimentarea încercărilor și a rafinării este un lucru bun și că aceasta este dragostea lui Dumnezeu pentru mine. Slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea Sa!