de Yang Le, China

Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii au o rațiune atât de slabă – au prea multe pretenții de la Dumnezeu și Îi cer prea multe, le lipsește până și cea mai mică fărâmă de rațiune. Ei cer mereu ca Dumnezeu să facă una sau alta și sunt incapabili să se supună complet Lui sau să-L slăvească. În schimb, au cerințe nerezonabile de la Dumnezeu pe baza preferințelor lor […]. Rațiunea umană este atât de slabă, nu-i așa? Oamenii nu sunt doar incapabili să se supună pe deplin orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu sau să accepte tot ce vine de la El, ci, dimpotrivă, Îi impun lui Dumnezeu cerințe suplimentare. Cum pot cei cu astfel de cerințe să-I fie loiali lui Dumnezeu? Cum se pot supune rânduielilor Sale? Cum pot să-L iubească pe Dumnezeu? Toți oamenii au cerințe privind modul în care ar trebui să fie iubiți, tolerați, vegheați, protejați și îngrijiți de Dumnezeu, dar niciunul dintre ei nu are nicio cerință privind modul în care ei înșiși ar trebui să-L iubească pe Dumnezeu, să se gândească la El, să fie atenți față de El, să-L mulțumească, să-L aibă pe Dumnezeu în inimile lor și să-L venereze” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Înainte, când am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, nu am făcut o comparație cu mine însumi. Am crezut că Dumnezeu vorbea despre acei credincioși care căutau pâine doar pentru a-și potoli foamea, că doar astfel de oameni ar avea în permanență cerințe de la Dumnezeu și I-ar cere har și binecuvântări. În ceea ce mă privește, mâncasem și băusem atât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu; știam că sunt o ființă creată și că ar trebui să-mi asum acest statut și mai știam că, indiferent dacă Dumnezeu mă binecuvânta sau nu și indiferent dacă El pregătea circumstanțe favorabile sau nefavorabile, ar trebui să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui. Am crezut că această formă de înțelegere și năzuință mă poate face să mă supun lui Dumnezeu și să nu-I cer nimic. De data aceasta, boala fiului meu a fost cea care m-a făcut, în cele din urmă, să îmi văd adevărata statură și realitatea corupției mele în mod clar.

În luna septembrie a anului 2015, fiul meu s-a întors de la bunica sa, iar bunica lui a spus că se îngrășase. Am observat că pleoapele fiului meu erau puțin umflate; era ceva la ele care, pur și simplu, nu mi se părea normal. I-am spus fiului meu să-și dea jos cămașa și pantalonii ca să-l pot examina și am văzut că picioarele lui erau foarte umflate și aveau un aspect lucios. Când am apăsat pe piciorul lui, a rămas o adâncitură care nu și-a revenit imediat așa cum s-ar fi întâmplat la o persoană normală. Deodată, mi-am amintit de un lucru pe care-l spuneau adesea bătrânii: „Băieții se tem de picioarele umflate, iar fetele se tem de un cap umflat.” Înseamnă că, dacă unui băiat i se umflă picioarele, trebuie să aibă o boală foarte gravă. Am avut o presimțire rea; cu siguranță că fiul meu avea o astfel de boală. A doua zi, ne-am dus fiul la spitalul regional de nefrologie. Doctorul a spus că ar putea avea sindrom nefrotic. În cazul acestei boli, nivelul proteinelor din organism este extrem de scăzut, în timp ce nivelul creatininei este mult prea ridicat. Pacientul va deveni din ce în ce mai slăbit și, dacă boala se agravează, se va transforma în uremie. Mi-am amintit că, în medicina chineză, se spune că rinichiul este fundația congenitală a unei persoane. Dacă rinichiul nu funcționează bine, acest lucru influențează direct sănătatea unui copil. Dacă această boală nu putea fi vindecată, fiul meu nu putea merge la școală ca un copil normal, iar căsătoria ar fi fost o problemă pentru el. Gândindu-mă la asta, eram foarte îngrijorat și îmi spuneam: „Fiul meu are doar 14 ani; are un drum lung înaintea lui. Oare va fi mereu bântuit de boală? Cum poate un copil de vârsta lui să suporte asta? Nu pot accepta că fiul meu suferă de această boală; chiar dacă trebuie să ne vindem casa și pământul, trebuie să fiu sigur că el se vindecă.” Am așteptat cu nerăbdare la spital rezultatele diagnosticului fiului meu. În inima mea, mă rugam neîncetat lui Dumnezeu. În timp ce mă rugam, mi-am amintit că, în ziua precedentă, trebuia să găzduiesc o adunare la mine acasă. Nu îmi amânam datoria? Mă simțeam năpădit de remușcări, gândindu-mă că nu puteam permite ca tratamentul pentru boala fiului meu să stea în calea găzduirii adunărilor. Soția mea era la spital ca să aibă grijă de fiul meu, așa că mă duceam mai întâi acasă și găzduiam adunările și lucram în același timp.

Ulterior, fiul meu a fost diagnosticat cu sindrom nefrotic. Când am aflat veștile, a fost ca un trăsnet căzut din senin. De asta mă temusem cel mai mult și acum se adeverise. De acum înainte, fiul meu nu mai putea să frecventeze școala normal și putea să stea doar în spital. Cum ar fi un copil ca el în stare să suporte asta? Cum cugetam la acest lucru, nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Pe vremea aceea, aveam inima grea și nu puteam să nu mă gândesc: „De când am acceptat lucrarea lui Dumnezeu, nu am făcut niciun apel către El în privința problemelor trupești. Ar fi grozav dacă, de data aceasta, Dumnezeu mi-ar putea face favoarea de a-i permite fiului meu să se vindece complet.” Îmi doream foarte mult să mă rog lui Dumnezeu și să-I cer să-l scape pe fiul meu de boală, dar știam că lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă era o lucrare de judecată și mustrare, de încercare și rafinare; era făcută pentru a curăți firea coruptă a omenirii. A-I adresa lui Dumnezeu o astfel de cerință nu era în conformitate cu intenția Sa. Dar, de îndată ce mă gândeam la boala fiului meu, tot mai speram că Dumnezeu îi va face favoruri, având în vedere „supunerea” mea. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, fiul meu nu ar trebui să îndure acest gen de suferință. Am continuat să sper o perioadă de timp, dar starea fiului meu nu s-a ameliorat deloc. Deși, la prima vedere, nu mi-am amânat datoria, aveam inima foarte grea. Pentru a-mi învinge durerea, nu puteam decât să mă rog lui Dumnezeu, să-L caut și să mănânc și să beau cuvintele Lui.

Dumnezeu Atotputernic spune: „Ceea ce urmărești tu este să fii capabil să câștigi pacea după ce ai crezut în Dumnezeu, pentru ca ai tăi copii să nu se îmbolnăvească, pentru ca soțul tău să aibă o slujbă bună, pentru ca fiul tău să-și găsească o soție bună, pentru ca fiica ta să-și găsească un soț decent, pentru ca boii și caii tăi să are pământul bine, pentru un an de vreme bună pentru recoltele tale. Asta e ceea ce cauți tu. Ce urmărești tu e doar să trăiești în confort, pentru ca niciun accident să nu se întâmple familiei tale, pentru ca vânturile să te ocolească, pentru ca fața ta să nu fie atinsă de praf, pentru ca recoltele familiei tale să nu fie inundate, pentru ca tu să nu fii afectat de vreun dezastru, să trăiești în îmbrățișarea lui Dumnezeu, să trăiești într-un cuibușor confortabil. Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți ofer adevărata cale fără să-ți cer nimic în schimb, dar tu tot n-o urmezi. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Lectura cuvintelor lui Dumnezeu mi-a pătruns adânc în suflet. Dumnezeu o nimerise, expunând perspectiva mea de a urmări binecuvântările în credința mea în Dumnezeu. După ce sindromul nefrotic al fiului meu a fost confirmat, la prima vedere, am făcut tot posibilul să mă abțin să emit pretenții de la Dumnezeu în timp ce mă rugam, dar, în sufletul meu, speram ca Dumnezeu să aibă milă de mine, având în vedere „supunerea” mea, și să-mi scape fiul de boală. Când Dumnezeu nu mi-a satisfăcut cerințele, am simțit o durere în inimă și n-am căutat lecțiile pe care ar trebui să le învăț dintr-un astfel de lucru care mi se întâmpla. Cum eram eu diferit de acei oameni din religie? În credința mea, continuam să caut pâinea care să-mi potolească foamea, ceea ce nu era deloc în conformitate cu intenția lui Dumnezeu. Reflectând asupra acestui lucru, m-am simțit profund rușinat și m-am urât pentru că nu am urmărit adevărul și pentru că am emis aceste pretenții de la Dumnezeu. Chiar nu aveam nicio rațiune! M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! Sunt dispus să-Ți încredințez boala fiului meu și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale. Te rog, dă-mi un simț al poverii și dă-mi credință ca să-mi pot face bine datoria și să Te mulțumesc.” După ce m-am rugat, am simțit o oarecare liniște și împăcare în inimă.

În luna martie a anului 2016, am preluat îndatoriri de conducere în biserică. Câteva luni mai târziu, boala fiului meu a recidivat din nou. Nu putea elimina urina, ceea ce a provocat un edem în întregul corp. Văzând acest lucru, am fost devastat. Un copil care fusese sănătos ajunsese cumva în această stare. Cu toate aceste recidive, când ar putea să se facă bine? M-am gândit în sinea mea: „Poate că nu mă dedic suficient datoriei mele. Dacă depun ceva mai mult efort, este posibil ca starea lui să se amelioreze puțin?” Și astfel, am investit mai multă energie în îndeplinirea datoriei mele. Spre surprinderea mea, fiul meu a început să se simtă mai bine, puțin câte puțin. Îi eram extrem de recunoscător lui Dumnezeu și mi-am îndeplinit datoria și mai sârguincios, obținând rezultate în diferite sarcini. Timpul a trecut și, în toamna anului 2016, starea fiului meu s-a agravat în mod neașteptat. În fiecare zi, elimina din ce în ce mai puțină urină și aproape tot lichidul se acumula în corpul său. Corpul îi era foarte umflat, până acolo încât fața lui își schimbase forma și ochii deveniseră niște fante înguste; era de nerecunoscut. Picioarele lui erau ca niște picioare de elefant, pielea îi strălucea puternic și abia reușea să se dea jos din pat. Când eram plecați ca să ne îndeplinim îndatoririle, el își putea petrece timpul doar jucându-se pe telefon. Când eram pe punctul de a-l duce la spital, el spunea cu maturitate: „Boala mea nu se va ameliora; nu are rost să mai mergem. Duceți-vă să faceți ce trebuie să faceți.” Îmi doream să pot îndura toată suferința în locul lui, dar nu puteam face nimic. Fără să-mi dau seama, mă plângeam lui Dumnezeu, gândindu-mă: „O, Dumnezeule! Nu sunt Iov, nici Petru; statura mea nu este atât de mare. În plus, în tot acest timp, nu am încetat niciodată să-mi fac datoria. De ce nu se face bine fiul meu? Chiar dacă boala lui nu se poate ameliora imediat, m-aș mulțumi să nu se agraveze constant.” Pe măsură ce cugetam la acest lucru, mi-am dat seama că mă plângeam că Dumnezeu este nedrept. M-am simțit foarte neliniștit și m-am rugat repede lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Știu că nu ar trebui să mă plâng Ție în acest fel, dar chiar nu pot să depășesc asta și nu știu ce lecții ar trebui să învăț. Te rog să mă călăuzești în această privință.”

După ce m-am rugat, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dreptatea nu înseamnă nicidecum echitate sau justețe; nu înseamnă egalitarism și nici a-ți aloca ceea ce meriți în funcție de cât de multe lucrări ai dus la bun sfârșit, a-ți plăti pentru vreo lucrare pe care ai făcut-o sau a-ți da ce ți se cuvine în funcție de eforturile depuse. Aceasta nu este dreptate, înseamnă doar a fi corect și rațional. Foarte puțini oameni sunt capabili să cunoască firea dreaptă a lui Dumnezeu. Să presupunem că Dumnezeu l-ar fi eliminat pe Iov după ce Iov a fost martor pentru El: ar fi asta drept? De fapt, ar fi. De ce se numește aceasta dreptate? Cum văd oamenii dreptatea? Dacă un lucru este în conformitate cu noțiunile oamenilor, atunci lor le este foarte ușor să spună că Dumnezeu este drept; totuși, dacă nu văd acel lucru ca fiind în concordanță cu noțiunile lor – dacă este ceva ce nu sunt capabili să înțeleagă – atunci le-ar fi greu să spună că Dumnezeu este drept. Dacă Dumnezeu l-ar fi distrus pe Iov pe atunci, oamenii nu ar fi spus că El este drept. De fapt, totuși, indiferent dacă oamenii au fost sau nu corupți și dacă au fost profund corupți sau nu, trebuie Dumnezeu să Se justifice atunci când îi distruge? Ar trebui să fie nevoit să le explice oamenilor pe ce bază face acest lucru? Trebuie oare Dumnezeu să le spună oamenilor regulile pe care El le-a poruncit? Nu este nevoie. În ochii lui Dumnezeu, cineva care este corupt și care este pasibil să se împotrivească lui Dumnezeu nu are nicio valoare; orice mod în care Se va ocupa Dumnezeu de el va fi potrivit și toate sunt rânduielile lui Dumnezeu. Dacă ai fi neplăcut în ochii lui Dumnezeu și dacă El ar spune că nu Îi mai ești de niciun folos după mărturia ta și, prin urmare, te-ar distruge, ar fi și aceasta dreptatea Lui? Ar fi. S-ar putea să nu fii capabil să recunoști acest lucru din fapte chiar acum, dar trebuie să înțelegi doctrina. Ce ați spune – este distrugerea Satanei de către Dumnezeu o expresie a dreptății Sale? (Da.) Și dacă i-ar permite Satanei să rămână? Nu îndrăzniți să spuneți, nu-i așa? Esența lui Dumnezeu este dreptatea. Deși ceea ce face El nu este ușor de înțeles, tot ceea ce face El este drept; doar că, pur și simplu, oamenii nu înțeleg. Când Dumnezeu i l-a dat pe Petru Satanei, cum a răspuns Petru? «Omenirea nu este în măsură să priceapă ce faci Tu, dar tot ceea ce faci conține voia Ta; în toate acestea există dreptate. Cum să nu rostesc vorbe de laudă pentru înțelepciunea și faptele Tale?» Acum, ar trebui să vedeți că motivul pentru care Dumnezeu nu îl distruge pe Satana în timp ce îl mântuiește pe om este că oamenii pot să vadă clar cum i-a corupt Satana și măsura în care i-a corupt și cum îi purifică și mântuiește Dumnezeu. În cele din urmă, când oamenii au înțeles adevărul și au văzut clar chipul hidos al Satanei și păcatul monstruos al corupției lor de către Satana, Dumnezeu îl va distruge pe Satana, arătându-le dreptatea Lui. Momentul în care Dumnezeu îl distruge pe Satana este plin de firea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Tot ceea ce face Dumnezeu este drept. Deși s-ar putea ca oamenii să nu poată să perceapă dreptatea lui Dumnezeu, ei nu ar trebui să emită judecăți după bunul plac. În cazul în care ceva din ce face El li se pare nerezonabil oamenilor sau dacă aceștia au vreo noțiune privind acest lucru, iar asta îi determină să spună că El nu este drept, atunci sunt extrem de nerezonabili” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că firea dreaptă a lui Dumnezeu nu era așa cum credeam eu – corectă, rezonabilă și egalitară. Am crezut că, atât timp cât oamenii puteau îndeplini unele îndatoriri, Dumnezeu ar trebui să le facă favoruri și, cu cât mai mult puteau oamenii să plătească un preț în îndatoririle lor, cu atât mai mult ar trebui să-i binecuvânteze Dumnezeu. Acestea sunt perspective tranzacționale ale lumii și nu sunt, în mod fundamental, aliniate la adevăr. Esența lui Dumnezeu este dreaptă. Tot ce face El este o revelație firească a firii Sale drepte. M-am gândit cum Iov s-a temut de Dumnezeu și s-a ferit de rău și cum a fost o persoană desăvârșită în ochii lui Dumnezeu. Conform noțiunilor omului, el nu ar fi trebuit să se confrunte cu ispitele Satanei, dar Dumnezeu a permis să i se întâmple așa ceva. Deși acest lucru nu era în conformitate cu noțiunile omului, a desăvârșit credința lui Iov. Am văzut că, indiferent dacă Dumnezeu binecuvânta sau priva oamenii, dacă îi dezvăluia sau îi desăvârșea, toate acestea erau revelații ale esenței drepte a lui Dumnezeu și fiecare dintre noi ar trebui să se supună acestora și să le accepte. Oamenii nu ar trebui să folosească sacrificiul de sine drept capital pentru a-I spune lui Dumnezeu ce să facă. Dar eu nu am înțeles dreptatea lui Dumnezeu. Când m-am consumat puțin în îndeplinirea datoriei mele și am văzut că starea fiului meu se ameliora, am crezut că Dumnezeu era drept și m-am simțit plin de energie în datoria mea. Când boala fiului meu a recidivat și starea lui a devenit din ce în ce mai gravă, m-am plâns de Dumnezeu și am crezut că încercările prin care mă punea să trec erau prea grele. Am început să argumentez în fața lui Dumnezeu și să mă împotrivesc Lui. Acest lucru a arătat că definiția mea pentru dreptatea lui Dumnezeu se baza pe posibilitatea ca, prin munca mea asiduă și prin consumarea mea, să obțin har și binecuvântări; era plină de tranzacții și de schimburi. Oare nu aveam pretenții de la Dumnezeu conform propriilor mele noțiuni? Nu-mi îndeplineam deloc datoria ca ființă creată și nu aveam absolut deloc conștiința și rațiunea pe care o ființă creată ar trebui să le aibă. M-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Vreau să fiu o persoană care are conștiință și rațiune și să-mi fac datoria bine pentru a Te mulțumi. De ce Te înțeleg greșit și mă plâng de Tine de fiecare dată când mă confrunt cu lucruri care nu-mi plac? Dumnezeule, Te rog să mă călăuzești ca să mă înțeleg în această privință.”

Mai târziu, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Din momentul în care omul a început prima oară să creadă în Dumnezeu, el L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligația și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitatea lui Dumnezeu era de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a «credinței în Dumnezeu» a tuturor celor care cred în El și astfel e înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu. De la natura-esență a omului și până la urmărirea sa subiectivă, nu există nimic care să aibă legătură cu frica de Dumnezeu. Scopul omului în a crede în Dumnezeu nu ar putea avea nimic de a face cu a-L venera pe Dumnezeu. Adică, omul nu a luat în considerare și nu a înțeles niciodată că a crede în Dumnezeu necesită frica față de El și venerarea Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). „Ce este în neregulă cu faptul că oamenii au mereu cereri de la Dumnezeu? Și ce este în neregulă cu faptul că ei au mereu noțiuni despre Dumnezeu? Ce conține natura omului? Am descoperit că, indiferent ce li se întâmplă sau cu ce se confruntă, oamenii își protejează întotdeauna propriile interese și își fac griji pentru propriul trup și caută întotdeauna motive sau scuze care le sunt de folos. Nu caută și nu acceptă câtuși de puțin adevărul, iar tot ce fac este pentru a-și apăra propriul trup și a complota în interesul propriilor perspective. Cu toții solicită har de la Dumnezeu, dorind să obțină orice avantaje pot obține. De ce au oamenii atâtea cereri de la Dumnezeu? Acest lucru dovedește că oamenii sunt lacomi din fire și că, în fața lui Dumnezeu, ei nu sunt stăpâniți de niciun fel de rațiune. În tot ce fac oamenii, fie că se roagă, fie că au părtășie sau predică, tot ceea ce urmăresc, gândurile și aspirațiile lor sunt cereri către Dumnezeu și încercări de a solicita lucruri de la El, toate fiind făcute de oameni în speranța de a obține ceva de la Dumnezeu. Unii oameni spun că «aceasta este natura umană», ceea ce este corect! În plus, faptul că oamenii au prea multe cereri de la Dumnezeu și prea multe dorințe extravagante dovedește că aceștia sunt realmente lipsiți de conștiință și de rațiune. Cu toții cer și solicită lucruri pentru binele lor, sau încearcă să argumenteze și să-și găsească scuze – ei fac toate acestea pentru ei înșiși. În multe lucruri, se poate vedea că ceea ce fac oamenii este total lipsit de rațiune, ceea ce este o dovadă deplină că logica satanică: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» a intrat deja în natura omului. Ce problemă este ilustrată de faptul că oamenii au prea multe cereri de la Dumnezeu? Aceea că oamenii au fost corupți de Satana până la un anumit nivel și că, în credința lor în Dumnezeu, aceștia nu-L tratează deloc ca pe Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oamenii fac prea multe cereri de la Dumnezeu”). Când am citit aceste cuvinte, o emoție puternică mi-a umplut inima. Eram exact tipul de persoană pe care o expusese Dumnezeu; mă considerasem creditorul lui Dumnezeu și nu-L privisem ca fiind Creatorul. Privind înapoi la perioada în care credeam în Domnul, după ce mă bucurasem de harul și de binecuvântările lui Dumnezeu, am crezut că, atât timp cât oamenii se roagă și apelează la Dumnezeu când se confruntă cu dificultăți, El le va îndeplini dorințele, pentru că nimic nu este mai mare decât iubirea lui Dumnezeu pentru om. După ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă, am ajuns să înțeleg, din cuvintele lui Dumnezeu, că El este Creatorul și că oamenii nu ar trebui să aibă pretenții iraționale, cerându-I să le dăruiască har și binecuvântări. Cu toate acestea, perspectiva mea interioară de a obține binecuvântări tot nu s-a schimbat. Să luăm ca exemplu boala fiului meu: la început, am reușit să o încredințez lui Dumnezeu și, după ce am văzut că starea fiului meu s-a ameliorat oarecum, am crezut că Dumnezeu chiar avea grijă de noi. Am crezut că, dacă îmi vedeam de datoria mea și Dumnezeu vedea că mă consumam, poate că fiul meu avea să se facă bine. Cu aceste intenții în minte, m-am dedicat cu mult entuziasm îndeplinirii datoriei mele. Dar când consumarea mea nu a dat rezultatele dorite și boala fiului meu s-a agravat tot mai mult, nu m-am putut abține să nu mă plâng împotriva lui Dumnezeu. Am crezut că ar trebui să primesc laude pentru că îndeplineam unele îndatoriri și plăteam un oarecare preț, că acest lucru mă îndreptățea să negociez cu Dumnezeu. Am văzut că crezusem în Dumnezeu și îmi făcusem datoria de dragul obținerii binecuvântărilor și a beneficiilor în loc să-L mulțumesc, pur și simplu, pe Dumnezeu. Natura mea chiar era foarte egoistă! Ca ființă creată, a crede în Dumnezeu și a-L adora este absolut firesc și justificat, dar mereu ascunsesem în mine propriile intenții și pretenții, înșelându-L pe Dumnezeu în tot ceea ce am făcut. O astfel de credință nu putea să fie lăudată de Dumnezeu niciodată. M-am simțit profund rușinat și vinovat. Nu-mi doream decât să mă întorc la Dumnezeu, să-mi asum statutul de ființă creată și să gândesc limpede, să nu mai emit pretenții sau să nu mă mai plâng de Dumnezeu și să I-l încredințez pe fiul meu.

La sfârșitul anului 2018, a trebuit să plec de acasă din cauza riscurilor de securitate. La acea vreme, din cauza administrării de medicamente care conțineau hormoni pe o perioadă lungă de timp, fiul meu a fost diagnosticat cu osteonecroză a capului femural. Nu putea să se îndrepte din mijloc când mergea și putea să meargă doar cu ambele mâini pe genunchi. Chiar dacă știam că soția mea era acolo și avea grijă de el și că nu puteam să ajut cu nimic acasă, situația fiului meu mi-a provocat totuși multă suferință și m-am gândit: „Fiul meu nici măcar nu s-a vindecat de boala veche și acum are una nouă; ce ar trebui să fac? Ar trebui să plec de acasă?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai nefericit și speram ca Dumnezeu să facă o minune care să stabilizeze starea fiului meu cât mai curând posibil. Simțeam vag că iar aveam pretenții de la Dumnezeu, așa că m-am rugat Lui în tăcere în inima mea, cerându-I să mă protejeze ca să pot rămâne ferm în statutul meu de ființă creată și să mă supun acestor circumstanțe. După rugăciune, am împachetat câteva haine și am plecat de acasă.

În perioada petrecută departe de casă, mă gândeam uneori la fiul meu, ceea ce îmi provoca unele tulburări în timp ce îmi îndeplineam datoria, așa că mă rugam lui Dumnezeu și mâncam și beam cuvintele Lui. Am citit cuvintele lui Dumnezeu care spuneau: „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este doar de a le asigura în aparență un mediu în care să crească și atât, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot împiedica acesteia destinul în viață, nici nu o pot îmboldi câtuși de puțin când vine vorba de rolul pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin în care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El deține suveranitatea asupra fiecărei persoane și Îi rânduiește soarta. În viața fiecăruia, există suferințe pe care ar trebui să le îndure și nimeni altcineva nu le poate îndura în locul său. În ceea ce-l privește pe fiul meu, nu puteam decât să-l cresc până la maturitate și să-mi îndeplinesc responsabilitatea. Cât despre greutățile pe care ar trebui să le îndure în viața sa și cum se va desfășura aceasta, toate acestea erau în mâinile lui Dumnezeu. Nu puteam să o decid sau să o schimb. În trecut, când eram acasă, aveam grijă puțin de fiul meu și îi aminteam să-și ia medicamentele la timp, dar tot a fost diagnosticat cu osteonecroză a capului femural. Grija și compania mea nu au putut schimba suferința pe care fiul meu trebuia să o îndure. Chiar dacă am rămas lângă fiul meu, nu puteam decât să-i țin companie și să-i ofer puțină alinare; nu puteam decide absolut deloc dacă boala lui se agrava sau se ameliora. Trebuia să-mi încredințez fiul lui Dumnezeu; singurul lucru corect era să-I permit lui Dumnezeu să dețină suveranitatea asupra acestei situații și să o rânduiască. Reflectând asupra acestui lucru, am reușit să mă simt mai liber și să găsesc liniște interioară în îndeplinirea datoriei mele.

Mai târziu, soția mea mi-a trimis o scrisoare în care spunea că fiul meu este din nou în spital. Când am văzut că boala fiului meu a recidivat din nou, am fost foarte supărat și m-am rugat lui Dumnezeu, spunându-I că eram dispus să I-l încredințez pe fiul meu și să-L las să aibă suveranitate și să rânduiască totul. Ar trebui, pur și simplu, să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să îmi fac bine datoria. Când m-am rugat lui Dumnezeu în acest fel, fără să mai am pretenții de la El, m-am simțit extrem de liniștit și de relaxat și am reușit să-mi fac datoria din toată inima.