de Shen Yi, China

La sfârșitul lunii aprilie a anului 2023, mai multe biserici din Dongcheng au fost supuse unor represiuni majore și am auzit că o mulțime de conducători, de lucrători, de frați și de surori au fost arestați. La momentul respectiv, conducătorii superiori mi-au trimis o scrisoare în care îmi cereau să mă ocup de lucrarea de gestionare a urmărilor. Când am citit scrisoarea, m-am simțit fericită, dar și neliniștită în același timp. Eram fericită pentru că această datorie era înălțarea lui Dumnezeu. Deși crezusem în Dumnezeu timp de mulți ani, nu-mi făcusem bine datoria și fusesem demisă recent pentru că perturbasem și tulburasem lucrarea bisericii, lăsând în urma mea fărădelegi. Dar Dumnezeu nu mă trata prin prisma fărădelegilor mele, ci îmi dădea ocazia să fac o datorie atât de importantă. Am fost foarte recunoscătoare și dispusă să colaborez. Dar când m-am gândit la numeroșii frați și surori din aceste bisericii care fuseseră arestați, fără să vreau, m-au trecut fiorii. În ultimii câțiva ani, poliția PCC arestase frați și surori de peste tot din Dongcheng în mai multe rânduri, erau camere HD în tot orașul și am simțit că, să merg acum să mă ocup de lucrarea de gestionare a urmărilor, ar fi ca și cum m-aș arunca direct în bătaia puștii. Mai mult decât atât, să mă ocup de lucrarea de gestionare a urmărilor implica mutarea atât a ofrandelor, cât și a cărților conținând cuvintele lui Dumnezeu, iar eu n-aveam idee cum m-ar fi torturat poliția dacă aș fi fost arestată! Un frate fusese omorât în bătaie de polițiști doar pentru că transportase cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu, iar eu eram îngrijorată că, dacă aș fi fost arestată, nu se știa dacă aveam să supraviețuiesc sau nu. Mă întrebam: „Dacă mor, voi mai putea să fiu mântuită?” Dar m-am gândit că să mă eschivez de la datoria mea nu s-ar alinia la intenția lui Dumnezeu, așa că m-am rugat Lui: „O, Dumnezeule! Este înălțarea ta să fiu capabilă să fac o datorie atât de importantă, dar mă simt timidă și mi-e frică să nu fiu arestată. Te rog, dă-mi credință!” După rugăciune, inima mea s-a mai liniștit puțin. M-am gândit la numeroșii frați și surori care fuseseră arestați și la lucrarea de gestionare a urmărilor care trebuia rezolvată urgent. Eram destul de familiarizată cu situația din biserică și nu puteam să fiu egoistă și detestabilă și să mă gândesc doar la siguranța mea. Trebuia să fac tot ce puteam, să mă rog lui Dumnezeu și să mă bizui pe El pentru a mă ocupa cum se cuvine de această lucrare de gestionare a urmărilor.

În seara următoare, m-am întâlnit cu o soră care mi-a spus că mai mult de o sută de frați și de surori fuseseră arestați în Dongcheng în această represiune și că trebuiau mutate cărți din mai mult de zece case. M-am gândit: „Au fost arestați atât de mulți frați și surori, încât va fi imposibil să termin repede lucrarea de gestionare a urmărilor. Încă trebuie să găsesc frați și surori care să colaboreze, dar nu știu cine a fost arestat și cine este monitorizat, iar în timp ce noi suntem expuși, poliția se ascunde în umbră. Sunt camere de supraveghere peste tot prin oraș și dacă stăm aici prea mult, e doar o chestiune de timp până când vom fi și noi arestați!” În acea noapte, m-am întins în pat și nu am putut dormi deloc. Mintea mi-o lua la goană, încercând să-mi dau seama ce frați și ce surori aș putea găsi pentru a colabora cu ei și voiam doar să termin rapid lucrarea de gestionare a urmărilor și să plec. Pentru că mulți frați și surori erau în pericol, am întâmpinat multe dificultăți când am căutat casele în care erau depozitate cărțile, iar lucrarea progresa foarte lent. Mă simțeam pur și simplu legată de mâini și de picioare și aveam sentimentul că, dacă lucrurile vor continua așa, sigur aveam să fiu arestată mai devreme sau mai târziu. Ca să nu mai vorbim de suferința fizică. Dacă nu puteam îndura tortura și sfârșeam prin a deveni iudă, mi-aș fi pierdut finalul bun și destinația. Gândindu-mă la toate acestea, m-am simțit extrem de slabă și am considerat că această datorie era prea dificilă. Așa că I-am vorbit lui Dumnezeu despre starea mea și L-am rugat să mă îndrume să mă supun. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă nu vei avea credință adevărată, nu vei trece testul timpului sau pe cel al mediului. Dacă nu vei putea suporta încercarea pe care Dumnezeu ți-o dă, El nu îți va vorbi sau nu ți Se va arăta. Dumnezeu vrea să vadă dacă tu crezi în existența Lui, dacă Îi recunoști existența și dacă ai credință adevărată în inimă. Acesta e modul în care Dumnezeu scrutează adâncul inimilor oamenilor. Sunt în mâinile lui Dumnezeu oamenii care trăiesc între cer și pământ? Toți sunt în mâinile lui Dumnezeu. Exact așa stau lucrurile. Nu contează dacă ești în pustie sau pe lună, ești în mâinile lui Dumnezeu. Așa stau lucrurile. Dacă Dumnezeu nu ți S-a arătat, cum poți vedea existența și suveranitatea Sa? Cum poți permite să se fixeze în inima ta și să nu dispară niciodată adevărul conform căruia «Dumnezeu există și e suveran peste toate lucrurile»? Cum poți să faci din această afirmație viața ta, impulsul vieții tale, credința și forța care îți permit să trăiești în continuare? (Prin rugăciune.) Acesta e un lucru practic. Aceasta e calea de practică. Când te afli în cel mai dificil moment, când ești cel mai puțin capabil să-L simți pe Dumnezeu, când simți cel mai mult durerea și singurătatea, când te simți departe de Dumnezeu, care este singurul lucru pe care ar trebui să-l faci mai presus de orice? Să-L chemi în ajutor pe Dumnezeu. Să-L chemi în ajutor îți dă putere. Să-L chemi în ajutor îți permite să-I simți prezența. Să-L chemi în ajutor îți permite să-I simți suveranitatea. Când Îl vei chema pe Dumnezeu în ajutor, când I te vei ruga și-ți vei pune viața în mâinile Lui, vei simți că Dumnezeu îți este alături și că nu te-a abandonat. Îți va spori credința când vei simți că Dumnezeu nu te-a abandonat, când vei simți efectiv că îți este alături? Dacă ai credință adevărată, oare aceasta se va degrada și va dispărea cu trecerea timpului? Categoric nu. E rezolvată acum problema credinței? Pot oamenii să aibă încredere autentică doar având la ei tot timpul Biblia și memorând în mod rigid versetele cuvânt cu cuvânt? Trebuie în continuare să te rogi lui Dumnezeu și să te bazezi pe El pentru a rezolva această problemă. Cum a făcut față Moise acelor patruzeci de ani în pustie? În acele timpuri, nu exista Biblia și erau puțini oameni în jurul lui. Avea doar oi cu el. Moise a fost călăuzit cu siguranță de Dumnezeu. Deși Biblia nu arată cum l-a călăuzit Dumnezeu, dacă El i S-a arătat, i-a vorbit sau i-a permis lui Moise să înțeleagă de ce l-a făcut să trăiască în pustiu patruzeci de ani, este un fapt de netăgăduit că Moise a supraviețuit vieții în pustie timp de patruzeci de ani. Nimeni nu poate nega acest fapt. Cum a putut supraviețui singur în pustie timp de patruzeci de ani, fără să aibă pe nimeni în jur căruia să-i împărtășească lucrurile din inima lui? Fără credință adevărată, oricui i-ar fi imposibil acest lucru. Ar fi un miracol! Indiferent cum se gândesc oamenii la acest subiect, ei simt că asta nu s-ar întâmpla niciodată. E prea nepotrivit cu noțiunile și închipuirile omenești! Dar aceasta nu e o legendă, nu e o poveste fantastică, ci un fapt real, neschimbător și de netăgăduit. Ce le arată oamenilor existența acestui fapt? Dacă vei avea credință adevărată în Dumnezeu, atâta vreme cât vei mai avea suflare, Dumnezeu nu te va abandona. Aceasta este o realitate a existenței lui Dumnezeu. Dacă ai o astfel de credință autentică și o astfel de înțelegere adevărată a lui Dumnezeu, atunci credința ta e îndeajuns de mare. Indiferent de mediul în care te vei afla și indiferent cât timp vei fi în acel mediu, încrederea ta nu va scădea” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai cu supunere adevărată se poate avea încredere reală”). Dumnezeu spune că adevărata credință poate rezista încercărilor timpului și mediului. Mi-am amintit că, înainte de a veni la Dongcheng, spusesem că mă voi baza pe Dumnezeu pentru a trăi această experiență, dar când am văzut cât de groaznică era situația și că lucrarea nu progresa deloc, mi-am pierdut credința în Dumnezeu, temându-mă că, dacă aș rămâne aici prea mult timp, aș fi arestată. Mă gândeam mereu la propria-mi siguranță. M-am gândit la Moise, care a petrecut patruzeci de ani în deșert. Era în mijlocul pustietății și condițiile de trai erau extrem de dure acolo, dar el a supraviețuit bazându-se pe Dumnezeu. În timpul acelor patruzeci de ani, Moise a experimentat cu adevărat că tot ceea ce-l privește pe om este în mâinile lui Dumnezeu, iar credința și perseverența lui au fost desăvârșite. Astăzi, să mă întâlnesc cu o astfel de situație fusese permis tot de Dumnezeu, iar această situație apăruse pentru a-mi desăvârși credința și nu mai puteam să fiu timidă și temătoare. Trebuia să-l imit pe Moise și să mă bazez pe Dumnezeu pentru a trăi această experiență și, fie că aveam să fiu capturată sau nu, trebuia să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu.

Mai târziu, ne-am asumat riscul de a o găsi pe conducătoarea inițială a bisericii, Li Zhen, ca să aflăm mai multe despre casele de păstrare. După ce m-am întâlnit cu Li Zhen, am aflat că poliția fusese la ea acasă, că mai multe case ale fraților și surorilor din apropiere fuseseră percheziționate, și că poliția mersese și la o altă casă de păstrare, dar prin ocrotirea lui Dumnezeu, cărțile conținând cuvintele Lui nu fuseseră confiscate. Totuși, după plecarea poliției, soțul surorii custode, care era non-credincios, i-a spus să mute repede cărțile și a persecutat-o, spunându-i că, dacă va mai vedea vreun credincios în Dumnezeu venind la ei acasă, avea să cheme poliția. M-am gândit că trebuie să mutăm repede cărțile depozitate în casa surorii, dar apoi m-am gândit: „Poliția a fost deja la această casă, iar soțul non-credincios al surorii a spus că va chema poliția. Dacă mă duc acolo, nu voi călca pur și simplu în bătaia puștii? Dacă chiar ajung să fiu prinsă, oare poliția mă va omorî în bătaie? Chiar dacă nu voi fi ucisă în bătaie, tot voi primi o sentință grea. Dar cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu trebuie să fie mutate rapid. Dacă frica mea de moarte duce la confiscarea cărților conținând cuvintele lui Dumnezeu de către marele balaur roșu, atunci voi fi comis fărădelegi.” M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să îmi dea credință. M-am gândit la cuvintele Lui: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ar trebui să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit îndeplinită. Aceasta este datoria ta […]. Tu trebuie să suporți totul; pentru Mine, trebuie să fii pregătit să renunți la tot și să Mă urmezi cu toată puterea ta, și să fii gata să plătești orice preț. Acesta este momentul în care te voi încerca: Îmi vei oferi loialitatea ta? Poți să Mă urmezi până la capătul drumului cu loialitate? Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul? Ține minte asta! Ține minte! Totul cuprinde intențiile Mele bune și este supus scrutinului Meu. Poți să-Mi urmezi cuvântul în tot ce spui și faci? Când testele de foc se vor abate asupra ta, vei îngenunchea și vei striga? Sau vei tremura, incapabil să mergi mai departe?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Cu Dumnezeu ca sprijin, de ce trebuia să mă tem? Viața mea era în mâinile Lui și de El depindea dacă aveam să fiu capturată sau nu. Trebuia să pun suflet în acțiunile mele și să fac ceea ce trebuia făcut. Restul îl încredințam lui Dumnezeu. Am discutat apoi să mutăm cărțile când soțul surorii nu era acasă. În ziua aceea, când acesta a plecat, ne-am grăbit să ajungem la casa unde erau păstrate, dar, spre surprinderea noastră, înainte să putem schimba două vorbe cu sora, soțul ei s-a întors. M-am simțit foarte stresată și m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu să ne călăuzească. Am luat inițiativa de a-l saluta pe soțul surorii și, spre surprinderea mea, nu numai că nu ne-a raportat, dar ne-a și ajutat să mutăm cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. Astfel, cărțile din prima casă de păstrare au fost mutate în siguranță. Această experiență m-a făcut să simt călăuzirea lui Dumnezeu, iar credința mea în El a crescut puțin.

Apoi, am mers la a doua casă de păstrare pentru a aduna informații despre situație. Polițiștii făcuseră razie și în acest loc, dar, din fericire, nu găsiseră niciuna dintre cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. Ne făceam griji că se vor întoarce să caute din nou, așa că voiam să mutăm cărțile cât mai repede posibil. Însă erau mai multe camere de supraveghere în apropierea acestui loc, iar una dintre ele era chiar în fața ușii surorii. În plus, casa ei era chiar la capătul unei alei și, indiferent de pe ce alee veneai, camerele puteau surprinde totul clar. Eram foarte stresată, gândindu-mă: „Sunt camere peste tot. Să intrăm pe alee spre casa acestei surori, ar însemna să ne ducem către o fundătură. Dacă ar intra cineva, ar fi greu să scape. Dacă mai mutăm și cărțile nu va fi și mai greu să ieșim? Dacă vom fi descoperiți de marele balaur roșu, nu va fi cale de scăpare!” În acest moment, m-am trezit cu un sentiment de regret, gândindu-mă: „De ce am venit să verific acest loc? Acum pare că mutarea cărților depinde de mine.” Eram îngrijorată și speriată și nu am avut curajul să mai arunc o privire în împrejurimi. Nu am îndrăznit să mai stau nicio clipă și m-am grăbit să plec de acolo. Când am ajuns acasă, i-am spus cu sinceritate conducătoarei ce văzusem, transmițându-i că, în situația actuală, era imposibil să mut cărțile. Dar spre surprinderea mea, conducătoarea fusese în acea casă de păstrare și mi-a spus: „Aleea de lângă casa surorii nu este o fundătură. Există o mică potecă laterală pe care poți intra și asupra căreia camerele nu au acoperire.” Auzind asta, m-am simțit oarecum rușinată. S-a dovedit că locuința surorii nu era chiar într-o fundătură. M-am gândit: „Verificasem fizic zona. Cum de nu am văzut că era o potecă ce ieșea din alee?” Privind în urmă, mi-am dat seama că fusesem intimidată de camere și pentru că am fost timidă și speriată, nu am avut curajul să merg pe alee ca să verific până la capăt. Mi-am dat seama că, având o astfel de stare, mi-ar fi imposibil să fac bine această datorie, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, când am văzut camere de luat vederi peste tot, am devenit timidă și speriată, temându-mă mereu că voi fi arestată și că voi suferi. O, Dumnezeule, Te rog, luminează-mă și călăuzește-mă ca să mă pot cunoaște și să învăț o lecție”.

După aceea, am căutat cuvintele lui Dumnezeu pentru a-mi rezolva problemele. Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În afară de a ține cont de propria siguranță, la ce se mai gândesc anumiți antihriști? Ei spun: «În momentul acesta, mediul nostru nu este favorabil, așadar, hai să ne facem mai puțin apariția în public și să predicăm mai puțin Evanghelia. În felul acesta, este mai puțin probabil să fim prinși, iar lucrarea bisericii nu va fi distrusă. Dacă evităm să fim prinși, nu ne vom transforma în iude și atunci vom fi capabili să rămânem în viitor, nu-i așa?» Nu există antihriști care folosesc astfel de scuze ca să inducă în eroare frații și surorile? Unii antihriști se tem foarte mult de moarte și duc existențe abjecte […]. Ei nu cred că Dumnezeu poate proteja siguranța oamenilor și cu siguranță nu cred că, dacă se dedică consumării pentru Dumnezeu înseamnă că se dedică adevărului și că acesta este un lucru pe care Dumnezeu îl aprobă. În inimile lor, nu se tem de Dumnezeu; se tem numai de Satana și de partidele politice ticăloase. Nu cred în existența lui Dumnezeu, nu cred că totul este în mâinile Lui și cu siguranță nu cred că Dumnezeu va aproba o persoană care sacrifică totul de dragul Lui și pentru a-I urma calea și a duce la bun sfârșit însărcinarea dată de El. Nu pot vedea nimic din toate astea. În ce cred ei? Cred că, dacă pică în mâinile marelui balaur roșu, vor avea un final prost, că ar putea fi condamnați sau chiar ar putea risca să-și piardă viețile. În inimile lor, țin cont doar de propria siguranță și nu de lucrarea bisericii. Nu sunt aceștia neîncrezători? (Ba da, sunt.) Ce spune Biblia? «Cel ce-și va pierde viața de dragul Meu, o va găsi» (Matei 10:39). Cred aceste cuvinte? (Nu, nu le cred.) Dacă li se cere să-și asume un risc în timp ce-și fac datoria, își vor dori să se ascundă și să nu lase pe nimeni să-i vadă – vor vrea să fie invizibili. Atât de mult se tem. Nu cred că Dumnezeu este sprijinul omului, că totul este în mâinile lui Dumnezeu, că dacă un lucru merge prost sau dacă sunt cu adevărat prinși, e permis de Dumnezeu și că oamenii ar trebui să aibă inimi supuse. Acești oameni nu au aceste inimi, această înțelegere sau această pregătire. Cred ei cu adevărat în Dumnezeu? (Nu, nu cred.) Nu este esența acestei manifestări aceea a unui neîncrezător? (Ba da.) Așa stau lucrurile. Astfel de oameni sunt extraordinar de fricoși, teribil de înspăimântați și se tem de suferința fizică și să nu li se întâmple ceva rău. Devin la fel de înfricoșați ca niște păsări sperioase și nu-și mai pot îndeplini lucrarea” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. „Antihriștii sunt extrem de egoiști și josnici. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin loialitate față de El; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu este mai important decât propria siguranță. Atât timp cât pot să trăiască și nu vor fi arestați, nu le pasă cât rău este făcut lucrării bisericii. Acești oameni sunt extrem de egoiști, nu se gândesc deloc la frați și la surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Dumnezeu expune că antihriștii sunt egoiști și detestabili și că nu au loialitate față de Dumnezeu, că nu cred că totul este în mâinile Lui și că, atunci când se confruntă cu un pericol, ei iau în considerare doar propriile interese și nu se gândesc deloc la interesele casei lui Dumnezeu. Aceasta era starea în care mă aflam. Știam că poliția făcuse deja razii în casele de depozitare a cărților și că trebuia să le transfer cât mai curând posibil, dar când am văzut că erau mai multe camere care monitorizau totul în jurul acestei case, mi s-a făcut frică să nu fiu prinsă, am trăit în teroare și în frică și nici măcar nu am avut curajul să verific împrejurimile. Ba chiar am regretat că venisem să verific situația. Pusă în fața faptelor, mi-am dat seama că eram preocupată doar de propria mea siguranță și că nu mă gândeam deloc cum să transfer cărțile în siguranță, de parcă singurul lucru care conta era să nu fiu prinsă. Fusesem complet egoistă și detestabilă și dezvăluisem o fire de antihrist! M-am gândit la modul în care Dumnezeu a lucrat în China în toți acești ani. PCC L-a vânat pe Hristos, i-a persecutat pe creștini și a jefuit ofrandele lui Dumnezeu, dar mulți frați și surori nici măcar nu s-au gândit la propria lor siguranță în astfel de împrejurări cumplite. Ei nu au acordat nicio atenție problemelor legate de propria lor viață și moarte și au fost capabili să-și respecte îndatoririle de a proteja lucrarea bisericii, de a-și îndeplini îndatoririle ca să-L mulțumească pe Dumnezeu și de a aduce o mărturie răsunătoare pentru El. M-am uitat din nou la mine și am văzut că eram doar o lașă, ca o pasăre speriată de simplul zbârnâit al coardei arcului, neavând nicio statură. M-am simțit foarte rușinată, m-am urât pe mine însămi din adâncul inimii și nu am mai vrut să trăiesc într-un mod atât de egoist și de detestabil. Am fost dispusă să transfer cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu cât mai curând posibil.

A doua zi, am mers să discutăm cu sora custode despre cum să transferăm cărțile, dar spre surprinderea noastră, fiul surorii, care nu era credincios, a fost dispus să ajute și chiar a mutat cărțile de la etaj în mașina sa pentru a le transporta. Astfel, cărțile din acea casă au fost transferate în siguranță. Am ajuns să experimentez profund că Dumnezeu Însuși Își menține lucrarea și am simțit că El a rânduit acest tip de situație ca să-mi curățească și să-mi schimbe firea coruptă, permițându-mi să-I experimentez practic lucrarea și să-I înțeleg faptele. I-am mulțumit lui Dumnezeu și L-am slăvit din adâncul inimii mele!

Apoi, am cugetat: „Sunt îngrijorată constant că voi fi prinsă și omorâtă în bătaie. Cum ar trebui rezolvată această problemă?” Mi-am amintit de un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cum au murit discipolii Domnului Isus? Printre discipoli, s-au numărat cei care au fost lapidați, târâți în urma unui cal, răstigniți cu capul în jos, dezmembrați de cinci cai – diverse feluri de a muri s-au abătut asupra lor. Care a fost motivul pentru moartea lor? Au fost executați pentru crimele lor conform legii? Nu. Ei răspândesc Evanghelia Domnului, dar oamenii lumii nu au acceptat-o, ci, în schimb, i-au condamnat, i-au bătut și i-au certat și chiar i-au ucis – astfel au fost martirizați. Să nu vorbim de finalul acestor martiri sau de definiția lui Dumnezeu pentru comportamentul lor, ci să întrebăm asta: când au ajuns la final, modurile în care și-au întâlnit sfârșitul vieții au fost conform noțiunilor umane? (Nu, nu au fost.) Din perspectiva noțiunilor omenești, au plătit un preț atât de mare pentru a răspândi lucrarea lui Dumnezeu, dar au fost uciși de Satana, în ultimă instanță. Acest lucru nu este conform noțiunilor omenești, dar tocmai asta e ceea ce li s-a întâmplat. E ceea ce Dumnezeu a îngăduit. Ce adevăr poate fi căutat în acest lucru? Faptul că Dumnezeu i-a lăsat să moară în felul acesta a fost blestemul și condamnarea Lui sau planul și binecuvântarea Sa? Nici una, nici cealaltă. Atunci ce a fost? Acum oamenii reflectează asupra morții lor cu multă amărăciune, dar așa erau lucrurile pe atunci. Cei care credeau în Dumnezeu mureau în felul acela, cum se explică acest lucru? Când menționăm acest subiect, vă puneți în locul lor, deci sunt inimile voastre triste și simțiți o durere ascunsă? Vă gândiți: «Acești oameni și-au făcut datoria de a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu și ar trebui considerați oameni buni, deci cum au putut avea un astfel de sfârșit și un astfel de final?» De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; acesta a fost modul în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent cum au murit, ori cum au plecat, sau cum s-a întâmplat asta, acesta nu este felul în care Dumnezeu a definit finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, ei au folosit întocmai acele mijloace pentru a condamna această lume și a aduce mărturie despre faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile lor foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor ca să aducă mărturie despre faptele și marea putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat. Până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le confirme ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare a întregii omeniri pe care a făcut-o îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au îndeplinit datoria cei care au fost martirizați pentru răspândirea Evangheliei Domnului Isus? Până la extrem?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Predicarea Evangheliei este datoria pe care toți credincioșii sunt obligați să o îndeplinească”). Discipolii Domnului Isus au fost persecutați de guvernul roman și de comunitatea religioasă în timp ce propovăduiau Evanghelia, dar indiferent cât de mult i-au persecutat forțele Satanei, ei au continuat să propovăduiască lucrarea lui Dumnezeu și să-i fie martori. Ei au preferat să își sacrifice propriile vieți decât să cedeze în fața Satanei. Unii au murit prin lapidare, alții au fost târâți de cai până au murit, iar alții au fost răstigniți. Ei I-au adus o mărturie răsunătoare lui Dumnezeu cu viețile lor. Deși au murit fizic, sufletele lor erau în mâinile lui Dumnezeu. Gândindu-mă la mărturia lor, m-am simțit foarte rușinată și profund mișcată. Dumnezeu a venit să lucreze în zilele de pe urmă și a exprimat multe adevăruri, destăinuindu-ne toate adevărurile și tainele. Îl urmam pe Dumnezeu de mulți ani, bucurându-mă de udarea și de aprovizionarea din vorbele Lui, dar nu fusesem în stare să-I aduc mărturie. În mijlocul persecuției frenetice a marelui balaur roșu, îmi făceam griji să nu fiu prinsă și omorâtă în bătaie, făceam mereu calcule pentru propriile interese fizice și nu Îi eram deloc loială lui Dumnezeu. Nu mă puteam compara deloc cu sfinții din veacurile trecute și eram nevrednică să fiu urmașa lui Dumnezeu. Viața și moartea unei persoane sunt în mâinile lui Dumnezeu, iar El îi aprobă pe cei care își dau viața pentru a-I îndeplini însărcinarea. Sub îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, nu m-am mai simțit constrânsă de teama de a fi arestată și am simțit un mare sentiment de eliberare. După aceasta, am colaborat cu frații și cu surorile mele și toate cărțile din mai mult de zece case de păstrare au fost transferate în siguranță.

La începutul lunii noiembrie, am primit o scrisoare de la conducătorii din districtul meu, prin care eram informată că peste treizeci de persoane din două biserici fuseseră arestate de poliție și că trei conducători de biserici dispăruseră deja. Mi-au cerut să mă duc și să mă ocup de lucrarea de gestionare a urmărilor. M-am simțit oarecum reticentă, gândindu-mă: „De ce mă faceți să mă duc din nou? Chiar nu există altcineva care să poată merge?” Dar apoi m-am calmat și m-am gândit la situație. Cu atât de mulți conducători, lucrători, frați și surori arestați, era într-adevăr dificil să găsești persoane potrivite și cum eu eram destul de familiarizată cu bisericile de acolo, eram persoana cea mai potrivită pentru a merge. Nu mă mai puteam eschiva de la această datorie. Dar, în timp ce eram pe punctul de a colabora, mă simțeam încă foarte timidă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de cât de «puternic» este Satana, indiferent de cât de insolent și ambițios este, indiferent de cât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, indiferent de cât de cuprinzătoare sunt tehnicile cu care strică și ademenește omul, indiferent de cât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl sperie pe om, indiferent de cât de schimbătoare este forma în care există, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor și nu a fost niciodată capabil să conducă sau să controleze vreun obiect, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau obiect care să fie născut din el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau obiect condus de el ori controlat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să trăiască sub stăpânirea lui Dumnezeu dar, mai mult decât atât, trebuie să se supună tuturor ordinelor și poruncilor lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, este dificil pentru Satana să atingă fie și un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu este liber să miște furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, Satana este inferior crinilor de pe munte, păsărilor ce zboară în aer, peștilor din mare și viermilor de pe pământ. Rolul acestuia între toate lucrurile este să servească toate lucrurile, să servească omenirii și lucrării lui Dumnezeu și planului Său de gestionare. Indiferent de cât de răuvoitoare îi este natura sau cât de rea îi este esența, singurul lucru pe care îl poate face este să își respecte ascultător funcția: să Îi slujească lui Dumnezeu și să asigure un contrast lui Dumnezeu. Astfel este esența și poziția Satanei. Esența sa este deconectată de la viață, deconectată de la putere, deconectată de la autoritate; este doar o jucărie în mâinile lui Dumnezeu, doar o mașinărie în slujba lui Dumnezeu!” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Dumnezeu a spus că Satana este o unealtă folosită la prestarea unui serviciu pentru lucrarea lui Dumnezeu și că indiferent cât de agresiv este Satana și cât de ticăloasă este natura sa, fără permisiunea lui Dumnezeu nu va îndrăzni să ne atingă nici măcar un fir de păr din cap. Dacă Dumnezeu ar permite ca eu să fiu arestată, ar trebui să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui și să-i imit pe discipolii Domnului, dându-mi viața, dar din moment ce nu fusesem arestată, ar trebui să mă ocup cum se cuvine de lucrarea de gestionare a urmărilor. M-am gândit cum colaborasem aici pentru o lungă perioadă de timp și deși situația era cu adevărat groaznică, reușiserăm să transferăm în siguranță câteva cărți. Totul a fost condus pas cu pas de Dumnezeu și a fost suveranitatea și protecția Lui. Având în vedere acest lucru, eram dispusă să mă bazez pe Dumnezeu pentru a experimenta această situație.

Mai târziu, am aflat că doi conducători deveniseră iude după ce au fost arestați, dând de gol toți frații și surorile din biserică și toate casele de păstrare. Cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu din trei case de păstrare au fost confiscate de polițiști, iar într-o altă casă în care descinsese poliția nu a fost găsită nicio carte, iar frații și surorile le-au mutat mai târziu, în timpul nopții. Însă această casă de păstrare a fost pusă de atunci sub supravegherea poliției. În plus, polițiștii au amenințat că întinseseră o capcană de neocolit pentru a distruge Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Mai era o casă de păstrare unde cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu nu fuseseră găsite de poliție și trebuiau să fie transferate rapid. Confruntându-mă cu o situație atât de gravă, m-am simțit oarecum speriată, gândindu-mă: „Am intrat adesea în contact cu cei care au fost arestați și aș putea fi vizată de poliție în orice clipă; oare voi ajunge să fiu arestată când mă duc să transfer cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu?” Am început să îmi doresc să bat în retragere. Cu toate acestea, știam că starea mea era greșită, așa că am continuat să mă rog lui Dumnezeu. M-am gândit la cuvintele Lui: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să-și dea viața pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji. Dacă oamenii au gânduri sfioase și pline de frică, asta se datorează faptului că Satana i-a păcălit, de teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). „Indiferent ce vă cere Dumnezeu, voi trebuie doar să lucrați în acea direcție cu toată puterea voastră și sper că veți fi capabili să vă îndepliniți loialitatea față de Dumnezeu înaintea Lui în aceste zile de pe urmă. Atât timp cât veți putea vedea zâmbetul mulțumit al lui Dumnezeu când stă pe tronul Lui, chiar dacă acest moment este clipa stabilită a morții voastre, ar trebui să puteți să râdeți și să zâmbiți în timp ce vă închideți ochii. În timpul vostru pe pământ, trebuie să vă faceți datoria finală pentru Dumnezeu. În trecut, Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu; dar ar trebui să-L mulțumești pe Dumnezeu în aceste zile de pe urmă și să îți epuizezi toată energia pentru El. Ce poate o ființă creată să facă pentru Dumnezeu? Ar trebui, așadar, să te oferi lui Dumnezeu dinainte, ca El să te orchestreze cum dorește. Atât timp cât asta Îl face pe Dumnezeu fericit și mulțumit, atunci lasă-L să facă ce voiește cu tine. Ce drept au oamenii să rostească vorbe de nemulțumire?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor «cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers»”, Capitolul 41). Cuvintele lui Dumnezeu m-au inspirat. Deși nu mă puteam compara cu Petru, trebuia să îi urmez exemplul și să îi permit lui Dumnezeu să orchestreze totul pentru mine așa cum dorește El. Trebuia să-mi pun viața în joc și să transfer cărțile. După aceea, împreună cu frații și cu surorile am transferat cărțile în siguranță.

Prin această experiență, am dobândit o înțelegere reală a autorității lui Dumnezeu și a atotputerniciei și înțelepciunii Sale, iar credința mea în El a crescut și ea. În același timp, am ajuns să-mi cunosc natura egoistă și detestabilă. Aceste realizări și câștiguri sunt lucruri pe care nu le-aș fi putut obține într-un mediu confortabil.