de Rose, Filipine

În februarie 2021, am fost aleasă conducătoare de biserică. Într-o zi, un conducător superior mi-a zis că sora Esther are calibru bun și este foarte proactivă în îndatoririle ei și că eu trebuia s-o cultiv. Când conducătorul superior mi-a spus asta, m-am îngrijorat întrucâtva, gândindu-mă că poate sora Esther avea să devină în curând mai bună decât mine în îndatoririle ei. De vreme ce conducătorii superiori și frații și surorile aveau cu toții o părere foarte bună despre ea, aș fi putut sfârși prin a fi trecută cu vederea, iar în viitor nimeni n-ar mai fi apelat la mine în chestiunile legate de biserică. Ulterior, deși i-am spus surorii Esther cum să facă lucrarea bisericii, nu i-am împărtășit toate detaliile concrete privind situația bisericii și nu am avut părtășie amănunțită cu ea despre cum să facă bine lucrarea. Am văzut că Esther era proactivă în îndatoririle ei. S-a familiarizat rapid cu lucrarea și obținea rezultate din ce în ce mai bune în îndatoririle ei. Primea laude din partea fraților și surorilor, iar conducătorii superiori au observat și ei asta. Nu după multă vreme, Esther a fost aleasă conducătoare de biserică și a început să coopereze cu mine la lucrarea bisericii. Întrucât mă aflam în Orientul Mijlociu și era o diferență de fus orar față de Filipine, frații și surorile luau greu legătura cu mine, așa că o contactau mereu pe Esther pentru găzduirea adunărilor. O vedeam la fiecare adunare, și chiar era proactivă în îndatoririle ei. Eram foarte invidioasă pe ea și mă temeam că frații și surorile ar putea s-o considere ca fiind mai proactivă și mai competentă decât eram eu și capabilă să facă mai mult din lucrare decât mine, ajungând s-o prețuiască mai mult decât pe mine. M-am gândit: „Pe viitor, nu pot să-i împărtășesc imediat unele dintre experiențele mele privind lucrarea bisericii. Deja înțelege multe despre lucrarea bisericii și unele adevăruri, așa că, dacă-i spun tot ce înțeleg eu, într-o bună zi o să ajungă să înțeleagă lucrarea bisericii mai bine decât mine și s-o facă mai bine decât o fac eu. Atunci frații și surorile o vor prefera mai degrabă pe ea și o vor admira mai mult decât pe mine, iar conducătorii superiori o vor prețui și ei mai mult și se vor gândi că eu nu merit prea mult să fiu cultivată în continuare.” Drept urmare, nu voiam s-o cultiv pe Esther. Pe măsură ce zilele treceau, Esther devenea mai proactivă în îndatoririle ei. Făcea mai mult din lucrare, iar de fiecare dată când eram cu ea, mă simțeam incompetentă și descurajată.

Odată, întrucât se alăturaseră bisericii mulți nou-veniți, trebuia să înființăm mai multe grupuri de adunare restrânse. Esther și cu mine ne ocupam de această sarcină separat. La prima vedere, părea că noi două cooperăm bine, dar eu nu i-am spus că sarcina respectivă trebuia rânduită rapid și îmi vedeam, pur și simplu, de treburile mele. Mă gândeam: „Dacă reușesc să înființez mai multe grupuri și să rânduiesc în așa fel încât să participe la adunări mai mulți oameni, voi primi laude de la frați și surori.” Când am întrebat-o pe Esther ce progrese făcuse în lucrarea ei, mi-a spus că, deoarece volumul ei de muncă era foarte mare, nu reușise să se ocupe de mai mulți oameni care aveau nevoie să participe la adunări. Eu, însă, nu m-am oferit deloc s-o ajut. Când conducătorii superiori m-au întrebat despre lucrarea lui Esther, am spus chiar că se plângea de volumul de muncă ridicat. Conducătorii superiori au părut să fie de acord cu ce am spus, iar eu am fost foarte fericită. Simțeam că valoarea lui Esther scăzuse în ochii lor și că nu aveau să creadă în continuare că ea are capacități de lucru bune. Cu altă ocazie, când Esther a organizat adunarea unui grup, un nou-venit avusese niște noțiuni despre lucrarea și apariția lui Dumnezeu. Esther mi-a spus că nu știa cum să aibă părtășie pentru a înlătura aceste noțiuni. Eu știam, de fapt, despre ce adevăruri trebuia să aibă părtășie pentru a le înlătura, dar nu voiam ca ea să învețe mai multe. Mă gândeam: „Deja te descurci bine. Dacă înveți mai multe și reușești să rezolvi această chestiune, frații și surorile te vor lăuda cu toții. Nu vreau să te admire toată lumea. Deși suntem amândouă conducătoare de biserică, eu am ajuns conducătoare prima și vreau să fiu cea mai bună. Dacă tu reușești să rezolvi toate problemele cu care vin oamenii la tine, frații și surorile vor crede că lucrarea ta este mai eficientă decât a mea. Atunci cum aș mai putea continua să lucrez?” Așadar, nu i-am spus cum să rezolve problema respectivă. În schimb, i-am spus, pur și simplu, să-i întrebe pe conducătorii superiori. Mă gândeam că, în felul acesta, conducătorii superiori ar crede că ea nu înțelege adevărul, așa că n-ar mai avea o părere foarte bună despre ea. După ce-am făcut asta, m-am simțit cu-adevărat vinovată, dar tot nu i-am venit în ajutor. Abia când conducătorii superiori mi-au spus s-o ajut i-am zis în sfârșit cum să rezolve problema respectivă.

Am simțit că devenisem cu-adevărat nesimțitoare. Chiar nu voiam să fiu invidioasă pe Esther, dar nu mă puteam controla. Acțiunile mele m-au întristat, și știam că starea mea este groaznică. După ce mi-am conștientizat problema, am citit cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic pentru a reflecta asupra mea și a mă înțelege. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „În calitate de conducător de biserică, nu trebuie doar să înveți să folosești adevărul pentru rezolvarea problemelor, trebuie, de asemenea, să înveți să descoperi și să cultivi oameni talentați, pe care categoric nu trebuie să-i invidiezi sau să-i suprimi. A practica în acest fel este în avantajul lucrării bisericii. Dacă poți cultiva câțiva urmăritori ai adevărului pentru a coopera cu tine și a face bine toată lucrarea și, în cele din urmă, toți aveți mărturii despre experiențe, atunci ești un conducător sau un lucrător calificat. Dacă ești capabil să te ocupi de toate conform principiilor, atunci îți oferi loialitatea. Unii oameni se tem întotdeauna că alții sunt mai buni decât ei sau deasupra lor, că alți oameni vor fi recunoscuți, în timp ce ei sunt trecuți cu vederea, iar asta îi determină să-i atace și să-i excludă pe ceilalți. Nu este un caz de invidie față de persoanele talentate? Nu este un lucru egoist și detestabil? Ce tip de fire este aceasta? Este pizmă! Cei care se gândesc doar la propriile interese, care își satisfac doar propriile dorințe egoiste, fără să se gândească la alții sau să țină cont de interesele casei lui Dumnezeu au o fire rea, iar Dumnezeu nu are deloc dragoste pentru ei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit profund mâhnită. Mi-am dat seama că eram o persoană care îi invidiază pe cei talentați. Când conducătorii superiori mi-au cerut s-o cultiv pe Esther, am văzut că ea are talent, că știe cum să găzduiască bine adunări și că are rezultate bune în lucrarea ei, așa c-am început să fiu invidioasă pe ea. Mă temeam că avea să mă depășească și să câștige admirația fraților și surorilor și mă îngrijoram că avea să fie prețuită de conducătorii superiori, care, drept urmare, ar fi încetat să mă cultive pe mine. Ca s-o împiedic pe Esther să fie promovată și cultivată pentru faptul că-și face bine datoria, o suprimam. Știam prea bine că are calibru bun, dar n-o cultivam și nu-i spuneam cum să facă bine lucrarea bisericii. Voiam, pur și simplu, să fiu privită cu admirație doar eu. Când n-a putut să rezolve problemele fraților și surorilor, deși știam cum să le rezolv, nu i-am spus. La prima vedere, o încurajam să-i întrebe pe conducătorii superiori, dar, de fapt, făceam asta pentru că voiam ca acei conducători superiori să-și facă o impresie proastă despre ea și să creadă că ea nu înțelege adevărul și că nu are capacitatea de a îndeplini această datorie. Eram cu-adevărat perfidă, vicleană, egoistă și detestabilă! Fiind conducătoare de biserică, ar fi trebuit să-i cultiv pe oamenii talentați atunci când îi găseam și să fac tot posibilul pentru a-i ajuta să facă bine lucrarea bisericii. Dar eu nu luam în considerare intenția lui Dumnezeu, și nici lucrarea bisericii. Lucram numai de dragul reputației și al statutului proprii. Întrucât trăiam într-o stare de invidie față de cei înzestrați cu talent, îi suprimam pe oamenii talentați și refuzam s-o cultiv pe Esther, sperând chiar ca ea să dea greș în înfăptuirea lucrării bisericii. În spatele acestor acțiuni, dezvăluiam o fire răuvoitoare. Numai o persoană cu o fire răuvoitoare și-ar suprima frații și surorile. Oamenii cu o umanitate normală nu le-ar face rău fraților și surorilor lor. În momentul acela, mi-am dat seama că acționam în datoria mea potrivit unei firi satanice și că acesta era un lucru detestabil în ochii lui Dumnezeu. Esther are calibru bun și era proactivă în datoria ei; prin cultivarea ei, lucrarea bisericii ar fi înfăptuită mai ușor, iar rezultatele tuturor aspectelor din lucrarea bisericii s-ar îmbunătăți. N-ar fi trebuit să fiu invidioasă pe ea; ar fi trebuit mai degrabă s-o cultiv, s-o ajut să-și facă datoria și să fac lucrarea bisericii în mod responsabil și sârguincios. Așadar, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu mai vreau să acționez potrivit firii mele satanice. Nu mai vreau să mă răzvrătesc împotriva Ta sau să mă împotrivesc Ție. Vreau să mă pocăiesc înaintea Ta, să-mi ajut sora și să cooperez cu ea pentru a ne face bine îndatoririle.” M-am rugat lui Dumnezeu iarăși și iarăși. La acea vreme, simțeam multă vinovăție în inima mea. Mi-am spus că n-ar mai trebui să fiu invidioasă pe Esther – aceasta era o fire coruptă care nu-I era pe plac lui Dumnezeu. După aceea, am început s-o ajut pe Esther în mod activ. Comunicam cu ea zilnic și o îndrumam treptat cum să înfăptuiască bine lucrarea bisericii, așa încât să poată face progrese. De fiecare dată când conducătorii superiori mă informau cu privire la o lucrare care trebuia implementată, discutam cu Esther despre modul în care ar trebui dusă la îndeplinire lucrarea. Nu-mi mai era teamă că avea să mă depășească, să câștige admirația fraților și surorilor și să mă pună în umbră. Cooperam armonios cu Esther și ne făceam îndatoririle împreună; am constatat că multe dintre sarcini au devenit mai ușoare și că rezultatele lucrării bisericii se îmbunătățeau și ele.

Ulterior, supravegheam lucrarea de la mai multe biserici, iar conducătorii superiori au alocat-o pe sora Mailyn să-și facă îndatoririle la una dintre bisericile pe care le supravegheam eu. La început, vorbea foarte puțin în timpul adunărilor și era foarte tăcută, însă, mai târziu, a început să aibă părtășie mult mai mult, iar părtășia ei era foarte bună. Simțeam o oarecare invidie față de ea, deoarece credea în Dumnezeu de multă vreme, înțelegea mai multe adevăruri, știa mult despre lucrare și avea o experiență mai bogată în privința acesteia. M-am gândit că frații și surorile aveau cu siguranță s-o laude și s-o admire. Nu voiam să se întâmple una ca asta. Într-o zi, am discutat cu sora Mailyn despre situația celor câteva grupuri pe care le supraveghea și am întrebat-o din ce motiv frații și surorile nu participau cu regularitate la adunări. Mi-a spus că analiza chestiunea respectivă, dar că, deși lucra din greu, tot nu-i era clar ce nu mergea bine. Auzind asta, am simțit că se plânge și m-am gândit că are multe neajunsuri. Când au venit conducătorii superiori să se intereseze de lucrare, le-am spus: „Lui Mailyn îi place să se plângă și nu e dispusă să persevereze în îndeplinirea îndatoririlor ei.” Ba chiar le-am trimis conducătorilor capturi de ecran cu discuția noastră, dorindu-mi ca aceștia să creadă că ea se lamentează și că nu este dispusă să accepte sfatul altora. Voiam, de asemenea, ca ei s-o desconsidere, să mă prețuiască pe mine mai mult și să creadă că merit mai mult decât ea să fiu cultivată. Când am dezvăluit aceste gânduri, mi-am dat seama că starea mea era greșită, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și am căutat îndrumarea Lui.

Ulterior, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ce fel de fire este atunci când o persoană vede pe cineva care este mai bun decât ea și încearcă să-l doboare, răspândind zvonuri despre el sau folosind mijloace josnice pentru a-l denigra și a-i submina reputația – chiar călcându-l în picioare – pentru a-și proteja propriul loc în mintea oamenilor? Aceasta nu este doar aroganță și îngâmfare, este firea Satanei, este o fire răutăcioasă. Faptul că această persoană poate să atace și să înstrăineze oameni care sunt mai buni și mai puternici decât ea este insidios și ticălos. Și faptul că nu se va da în lături de la nimic pentru a doborî oameni arată că în ea sunt mulți diavoli! Trăind după firea Satanei, această persoană e predispusă să înjosească oameni, să încerce să le însceneze lucruri, să le îngreuneze situația. Nu este aceasta o faptă rea? Și trăind așa, continuă să creadă că este în regulă, că este o persoană bună – totuși, când vede pe cineva mai bun decât ea, este predispusă să îi facă viața grea, să-l calce în picioare. Care este problema aici? Nu sunt oamenii care sunt capabili să comită astfel de fapte rele lipsiți de scrupule și încăpățânați? Astfel de oameni se gândesc doar la propriile interese, iau în considerare doar sentimentele lor și vor doar să-și îndeplinească dorințele, ambițiile și scopurile proprii. Nu le pasă cât de multe daune provoacă lucrării bisericii și ar prefera să sacrifice interesele casei lui Dumnezeu pentru a-și proteja statutul în mintea oamenilor și propria reputație. Oare oamenii ca aceștia nu sunt aroganți și neprihăniți de sine, egoiști și josnici? Astfel de oameni nu sunt doar aroganți și neprihăniți de sine, ci sunt și extrem de egoiști și josnici. Nu sunt deloc atenți la intențiile lui Dumnezeu. Au asemenea oameni inimi cu frică de Dumnezeu? Nu au deloc inimi cu frică de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care acționează fără rost și fac tot ce vor, fără niciun sentiment de vinovăție, fără nicio frământare, fără vreo teamă sau îngrijorare și fără să se gândească la consecințe. Asta e ceea ce fac ei adeseori și este modul în care s-au comportat întotdeauna. Care este natura unui astfel de comportament? Ca s-o spunem delicat, astfel de oameni sunt mult prea invidioși și au o dorință prea puternică de reputație și statut personal; sunt prea înșelători și perfizi. Pentru a o spune mai dur, esența problemei este asemenea oameni nu au deloc inimi cu frică de Dumnezeu. Nu sunt înspăimântați de Dumnezeu, se cred din cale-afară de importanți și privesc fiecare aspect al ființei lor ca fiind mai presus decât Dumnezeu și decât adevărul. În inimile lor, Dumnezeu nu merită să fie amintit și este neînsemnat; El nu deține niciun statut în inimile lor. Pot cei care nu au inimi cu frică de Dumnezeu și care nu-L slăvesc să pună adevărul în practică? Categoric nu. Așadar, când de obicei își tot găsesc fericiți ceva de făcut și cheltuiesc destul de multă energie, ce fac ei? Astfel de oameni chiar pretind că au abandonat totul ca să se sacrifice pentru Dumnezeu și că au suferit foarte mult, dar, de fapt, motivul, principiul și obiectivul tuturor acțiunilor lor e de dragul propriului statut și prestigiu, de a-și proteja toate interesele. Ați spune sau nu că o astfel de persoană este îngrozitoare? Ce fel de oameni cred în Dumnezeu de mulți ani, dar nu au inimi cu frică de El? Nu sunt aroganți? Nu sunt satane? Și ce lucruri sunt cele mai lipsite de o inimă cu frică de Dumnezeu? În afară de fiare, e vorba de cei răi și de antihriști, de diavoli și de tagma Satanei. Ei nu acceptă deloc adevărul; nu au o inimă cu frică de Dumnezeu. Sunt capabili de orice rău; sunt dușmanii lui Dumnezeu și ai aleșilor Lui” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu expuneau starea mea reală. Eram invidioasă pe frații și pe surorile a căror lucrare dădea rezultate mai bune decât a mea, ba chiar îi atacam și îi excludeam pentru a-mi păstra reputația și statutul. Deși știam că ei își fac îndatoririle pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, nu țineam cont de intențiile Lui. Tot ce voiam era să-mi fac datoria într-un mod care să câștige admirația altora și să-i determine să mă respecte, în loc să fac bine lucrarea bisericii pentru a ține cont de intențiile lui Dumnezeu. Când mi-am dat seama că Mailyn crede în Dumnezeu de multă vreme, că are calibru și capacitate de lucru și că are, de asemenea, un puternic simț al poverii pentru datoria ei, am devenit invidioasă pe ea și m-am îngrijorat că avea să mă depășească. Am judecat-o în fața conducătorilor superiori, spunând că se plânge întruna în legătură cu datoria ei, când, de fapt, Mailyn îmi spusese doar că se confrunta cu dificultăți în datoria ei și că, deși se străduise mult, tot nu rezolvase problemele. Dar eu i-am mințit pe conducătorii superiori, spunând că ea se plânge. Scopul meu era acela de a-i face pe conducătorii superiori să creadă că ea nu merita cultivată și voiam să-i distrug imaginea în ochii lor. În felul acesta, conducătorii n-ar fi avut o părere bună despre ea sau n-ar fi cultivat-o, iar eu n-ar mai fi trebuit să-mi fac griji că ea m-ar putea depăși. De fapt, îmi denigram sora de dragul reputației și al statutului proprii. Eram cu totul perfidă și răuvoitoare! În calitate de conducătoare de biserică, ar fi trebuit să cooperez armonios cu frații și cu surorile, astfel încât să ne completăm unii altora punctele forte și punctele slabe, și ar fi trebuit să-mi îndeplinesc responsabilitățile și îndatoririle. N-ar fi trebuit să-mi tratez frații și surorile ca pe niște rivali. Dar mie nu-mi păsa decât de reputația și de statutul proprii. Voiam, pur și simplu, să fiu singura admirată de alții. La prima vedere, părea că am un simț al poverii față de lucrarea bisericii, dar nu aveam o inimă cu frică de Dumnezeu. Când am văzut că Mailyn e talentată, am devenit invidioasă și am refuzat s-o las să mă depășească. Pentru a-mi atinge scopurile, am refuzat până și s-o ajut, deși știam clar că se confruntă cu dificultăți în datoria ei. Eram dispusă să prejudiciez lucrarea bisericii numai pentru a-mi proteja faima, câștigul și statutul. Eram îngrozită de firea arogantă și răuvoitoare pe care-o dezvăluisem. Nu țineam cont de lucrarea bisericii, ci mă implicam în schimb în propria afacere. Asta Îl dezgusta cu-adevărat pe Dumnezeu! M-am gândit la cât de repede se răspândea Evanghelia Împărăției, la cât de multe biserici se înființau pretutindeni și la cât de urgentă era necesitatea de a găsi mai mulți oameni care să-i ude pe nou-veniți și să conducă bisericile. Însă gândurile mele erau ticăloase. Nu căutam decât să-mi protejez reputația și statutul, iar când vedeam oameni talentați, nu numai că nu-i cultivam, dar chiar îi excludeam și-i suprimam. Mă împotriveam lui Dumnezeu și perturbam și tulburam lucrarea de evanghelizare. O persoană cu o umanitate bună ar fi fericită să vadă că se mobilizează mai mulți oameni pentru a coopera la lucrarea bisericii; numai antihriștii și oamenii răi se simt amenințați când văd că alții sunt mai capabili decât ei, atacându-i și excluzându-i pe alții pentru a-și menține reputația și statutul. Eu nu aveam un loc pentru Dumnezeu în inima mea și nici o inimă cu frică de Dumnezeu. Prețuiam prea mult reputația și statutul. Pentru a-mi satisface ambițiile și dorințele, nu numai că n-am ajutat-o pe Mailyn, ci chiar am folosit tactici pentru a o suprima, afectându-i capacitatea de a-și face bine îndatoririle. Firea pe care o dezvăluiam era aceea a unui antihrist. Mă împotriveam lui Dumnezeu. Dacă aș fi continuat în felul acesta fără a mă pocăi, Dumnezeu s-ar fi lepădat cu siguranță de mine. Așa că mi-am deschis inima către Dumnezeu și m-am rugat, cerându-I iertarea. De asemenea, I-am cerut lui Dumnezeu să mă lumineze și să mă ilumineze, astfel încât să pot să înțeleg intenția Lui și să găsesc o cale de practică.

Ulterior, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă vei fi cu adevărat capabil să dai dovadă de considerație pentru intențiile lui Dumnezeu, vei putea să tratezi în mod corect alți oameni. Dacă recomanzi o persoană bună și îi permiți să se pregătească și să îndeplinească o datorie, adăugând astfel o altă persoană talentată casei lui Dumnezeu, nu-ți va ușura acest lucru munca? Nu vei da dovadă atunci de loialitate în datoria ta? Aceasta este o faptă bună înaintea lui Dumnezeu; reprezintă conștiința și rațiunea minimă pe care ar trebui să le aibă cei care slujesc drept conducători. Cei care sunt capabili să pună adevărul în practică pot accepta cercetarea lui Dumnezeu în lucrurile pe care le fac. Când accepți cercetarea lui Dumnezeu, inima ta va fi îndreptată. Dacă faci mereu lucrurile doar ca să le vadă ceilalți și vrei să câștigi mereu lauda și admirația celorlalți și nu accepți cercetarea lui Dumnezeu, atunci mai este Dumnezeu în inima ta? Astfel de oameni nu au inimi cu frică de Dumnezeu. Nu face mereu lucrurile de dragul tău și nu lua constant în considerare propriile interese; nu ține cont de interesele omului și nu te gândi la mândria, reputația și statutul tău. Mai întâi trebuie să te gândești la interesele casei lui Dumnezeu și să faci din ele prioritatea ta. S-ar cuveni să ții seama de intențiile lui Dumnezeu și să începi prin a contempla dacă au fost sau nu impurități în îndeplinirea datoriei tale, dacă ai fost loial, ți-ai îndeplinit responsabilitățile și dacă ai dat totul pentru asta, precum și dacă te-ai gândit sau nu din inimă la datoria ta și la lucrarea bisericii. Trebuie să te gândești la aceste lucruri. Dacă te gândești la ele frecvent și le înțelegi, îți va fi mai ușor să-ți îndeplinești bine datoria” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, fiind conducătoare de biserică, trebuia să țin cont de intenția lui Dumnezeu în îndatoririle mele și să pun întotdeauna lucrarea bisericii pe primul loc. Când văd frați și surori care au un calibru bun și capacitate de lucru, n-ar trebui să-i invidiez sau să-i exclud de dragul faimei, câștigului și statutului proprii, ci mai degrabă să-i recomand și să-i cultiv, ajutându-i să-și îndeplinească îndatoririle ca să poată crește mai repede. Acestea erau datoria și responsabilitatea mea. Ar trebui să practic în conformitate cu spusele lui Dumnezeu, să mă eliberez de robia faimei, câștigului și statutului, precum și de invidie, să las deoparte interesele proprii, să-i cultiv cu sinceritate pe frați și pe surori și să-mi îndeplinesc datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, am început să-mi corectez intențiile și îmi repetam întruna că Dumnezeu detestă invidia. Când mai discutam cu Mailyn despre lucrare, îmi linișteam sufletul ca să ascult ce-mi spune și mă străduiam cât puteam să mă arăt grijulie cu ea și s-o ajut cu orice dificultate ar fi avut, având părtășie despre experiențe similare prin care trecusem eu. De asemenea, îi împărtășeam metode eficiente desprinse din lucrarea mea. Mă simțeam cu-adevărat împăcată când practicam în felul acesta, iar lucrarea a început rapid să dea rezultate bune.

Odată, Mailyn mi-a trimis un mesaj în care-mi spunea că era tare supărată, deoarece unii nou-veniți tot nu participau cu regularitate la întâlniri. M-am simțit vinovată când am văzut mesajul ei, întrucât mi-a amintit de perioada când o invidiam. Pe vremea aceea, când a întâmpinat dificultăți în îndatoririle ei, nu numai că n-am ajutat-o, ci am mai și judecat-o în fața conducătorilor, spunând că se plânge mereu în timp ce-și face datoria. Egoismul meu o rănise profund. Începând din ziua aceea, o alinam și o încurajam adesea, îi spuneam să nu-și facă griji și cooperam în mod activ cu ea. Nu-mi mai păsa dacă rezultatele îndatoririlor ei erau mai bune decât ale mele sau dacă ajungea să se evidențieze mai mult decât mine. Nu după multă vreme, Mailyn a fost aleasă să supravegheze lucrarea de evanghelizare și, împreună cu mine, urma să fie responsabilă de monitorizarea lucrării de evanghelizare a bisericilor. Oricând se iveau probleme sau dificultăți în lucrarea de evanghelizare, discutam împreună despre soluții, iar adesea stăteam de vorbă cu inima deschisă. Nu mai eram invidioasă pe ea, iar între noi nu mai existau bariere. De atunci, îmi simt inima mai ușoară. În urma experienței mele, mi-am dat seama că trebuia cu-adevărat să-mi abandonez dorința de reputație și statut și că numai atunci mi-aș putea îndeplini îndatoririle în conformitate cu cerințele lui Dumnezeu. Nu mai voiam să concurez cu frații și cu surorile pentru reputație și statut, deoarece știam că, de fapt, cu cât aș urmări mai mult reputația și statutul, cu atât m-aș îndepărta mai mult de Dumnezeu. Acționând așa, n-aș face decât să trăiesc pentru totdeauna cu o fire coruptă și n-aș fi capabilă să fac bine lucrarea bisericii sau să-mi îndeplinesc îndatoririle. După aceea, ori de câte ori existau în biserică nou-veniți care trebuiau cultivați, făceam tot posibilul pentru a-i ajuta. Deși uneori încă mai dezvăluiam invidie, mă disprețuiam. Îmi linișteam inima și mă rugam lui Dumnezeu, cerându-I să-mi ocrotească inima, astfel încât să nu mai fiu constrânsă de gânduri corupte. După ce mă rugam în felul acesta, inima mea își regăsea pacea, nu mai eram invidioasă pe alții și nu-mi mai era teamă că ei m-ar putea depăși; tot ce voiam era să-mi ajut frații și surorile, să cooperez bine cu ei și să-mi îndeplinesc îndatoririle.

Prin îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic, am putut să-mi conștientizez firea coruptă dominată de invidia față de oamenii talentați și să știu că Dumnezeu îi detestă pe oamenii asemenea mie. Acum pot să mă răzvrătesc împotriva trupului și să practic în conformitate cu spusele lui Dumnezeu, ajutându-mi și susținându-mi cu sinceritate frații și surorile și făcând lucruri benefice pentru lucrarea bisericii și pentru frați și surori. Toate acestea sunt mântuirea oferită de Dumnezeu!