de Lorraine, Coreea de Sud

Acum câțiva ani, am făcut videoclipuri în biserică. O perioadă nu mi-am făcut bine îndatorirea și două videoclipuri produse de mine au fost amânate temporar din cauza unor probleme cu ideile lor. Am fost foarte tristă atunci, temându-mă că frații și surorile mele mă vor disprețui. Pentru a-mi dovedi competența, am lucrat din greu și-am petrecut câteva zile pregătind un alt videoclip. Citind planul, însă, liderul a caracterizat conceptul ca fiind depășit și neclar. În urma discuțiilor, toți au considerat că planul nu merita urmat, deci a fost respins. M-am simțit ca o ratată, eram într-o stare negativă și nu aveam energie să-mi fac datoria. Într-o zi, am aflat întâmplător că unii frați și surori au spus că mintea mea e confuză. Auzind asta, inima mi s-a strâns imediat și mintea îmi clocotea: „Liderul a zis că am gândirea neclară, iar frații și surorile au zis că am mintea confuză. Oare nu înseamnă asta că sunt o persoană confuză? Pot oamenii confuzi să înțeleagă adevărul și să fie mântuiți de Dumnezeu? Oare voi fi izgonită?” Gândul m-a făcut să mă simt foarte negativă și chinuită și voiam să scap din situația asta.

A doua zi am plâns și le-am spus conducătorului și liderului de grup: „Calibrul meu e prea scăzut și îndatorirea aceasta e foarte grea. Te rog, lasă-mă să îndeplinesc altă îndatorire.” Liderul meu a avut părtășie cu mine, zicând: „Toți avem defecte și vor exista, inevitabil, unele dificultăți și eșecuri în îndatoririle noastre. Dacă sunt probleme sau abateri, trebuie să le sintetizăm, să căutăm adevărul pentru a rezolva problemele și apoi să facem un efort susținut. Îndatorirea aceasta nu e neapărat imposibilă pentru tine.” La momentul acela, însă, nu am putut sesiza asta și nu voiam decât să plec. Așa că am plecat cu o neînțelegere a lui Dumnezeu și înstrăinare față de frați și surori. Mai târziu, am început să practic predicarea Evangheliei. După o perioadă de strădanie, am devenit tot mai eficientă în îndatorirea mea, iar frații și surorile din grup mă întrebau adesea când aveau nelămuriri. Simțeam că îmi recâștigasem puțin încrederea. Eram bine dispusă în fiecare zi și aveam energie să-mi fac datoria.

Pe neașteptate, însă, după un an, din cauza nevoilor lucrării, liderul a aranjat să fac iar videoclipuri. La început am fost eficientă în datoria mea și neconstrânsă de nimic. Dar mai târziu, când producția video a necesitat inovare, gândirea îmi era în urma vremurilor, planurile îmi erau mereu refuzate și m-am trezit din nou într-o stare negativă. M-am etichetat ca având calibru scăzut, ca fiind confuză și incapabilă de îndatorirea mea. Liderul de grup a văzut că eram destul de pasivă în datoria mea și nu duceam nicio povară, deci, cu răbdare, a avut părtășie despre adevăr cu mine, m-a susținut, m-a ajutat și mi-a spus: „Tu și fratele Francis faceți videoclipuri cam din aceeași perioadă. El e foarte serios, bun la studiu, la sintetizare și a progresat în îndatorirea lui. Tu nu te descurci la fel de bine, deci trebuie să te străduiești.” Când am auzit asta, nu m-am simțit bine deloc. M-am gândit: „Ai semnalat problema din îndatorirea mea, deci voi face o schimbare. Dar de ce mă compari cu fratele Francis? El are un calibru ridicat, gândire clară și biserica l-a cultivat întotdeauna. Eu sunt împrăștiată. Nu sunt la același nivel ca el. Nu ne putem compara.” Pe atunci, mă împotriveam mult sugestiilor și ajutorului liderului de grup și nu reflectam la mine însămi. După vreo săptămână, liderul de grup a descoperit că sora Julie și cu mine nu lucram bine împreună. Deci, a avut părtășie cu mine: „Ești parteneră cu Julie. Ea are o minte mai flexibilă, iar tu, abilități tehnice mai bune. Așadar, vă completați una pe alta. Ar trebui să discuți mai mult lucrurile cu ea, să-i asculți mai mult părerile și să înveți din punctele ei forte. În felul acesta progresezi. În ultimul timp, rezultatele îndatoririlor tale nu au fost bune, iar ideile tale pentru videoclipuri sunt tot depășite. Nu crezi că e nevoie să reflectezi la asta?” Am fost foarte tristă să aud liderul de grup expunându-mi astfel problemele. Mi se părea că mă desconsideră și mă disprețuiește. Abia de câteva zile a semnalat problemele mele, și acum, înainte să-mi pot reveni, mă expunea. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă simțeam mai prost și am plâns de frustrare. Nu m-am putut abține și am spus ceva ce regret până azi. Am spus: „Mă simt în plus în grup. Nu ajut, dar tu mă ții, totuși, aici.” Liderul de grup a fost uluit. A zis: „Cum poți să spui așa ceva? Nimeni nu te vede așa! Trebuie să căutăm adevărul ca să rezolvăm problemele din îndatorirea noastră. Nu putem fi negativi și să ne împotrivim.” Dar indiferent cum avea părtășie cu mine liderul de grup, rămâneam surdă. Simțeam că eram confuză, că Dumnezeu era nemulțumit de mine, că frații și surorile nu mă considerau binevenită și că eram o figură marginală în grup, de care se puteau lipsi. Cu cât mă gândeam, cu atât mă simțeam mai nedreptățită și trăiam într-o stare de negativitate și neînțelegere, relația mea cu Dumnezeu era mai înstrăinată și încrederea mea tot mai scăzută. „Am un calibru slab” a devenit mantra mea.

Ulterior, în timp ce făceam un videoclip cu partenera mea, ori de câte ori ea avea un punct de vedere diferit în discuție, eu făceam concesii și spuneam: „Eu am un calibru slab și ideile mele nu sunt bune. Tu vezi problema corect. Urmează-ți ideile tale, deci!” Apoi îmi ștergeam propunerea. Partenera mea s-a neliniștit văzând asta: „De ce ai șters-o? Am multe defecte și nici eu nu văd neapărat problemele în mod corect.” Mai târziu, a venit să-mi vorbească despre starea ei. A zis că avea o fire arogantă când lucra cu mine, că mă desconsidera puțin și că avea de reflectat asupra ei înseși. După ce am auzit-o spunând asta, aparent am fost calmă, dar m-am simțit foarte chinuită și n-am vrut să discut în profunzime cu ea, deci, m-am forțat să spun: „Ți se poate ierta că ești arogantă. Cine nu ar fi, când și-ar face datoria cu cineva de calibru slab ca mine? Și eu face la fel dac-aș fi în locul tău.” În momentul acela a fost descumpănită și n-a știut ce să-mi spună. Așa că eu am trăit într-o stare de negativitate și neînțelegere. Inima îmi era chinuită, suferea și îmi era foarte greu să-mi fac datoria. Mai ales după ce terminam un videoclip, când trebuia să explicăm ideea din spatele lui și să le cerem tuturor să comenteze, eu vorbeam rareori și nu îndrăzneam să particip la discuții, așa că mă uitam spre partenera mea în astfel de ocazii. Când nu puteam dormi noaptea, mă gândeam: „De ce mereu am rețineri în timpul îndatoririi mele și sunt lipsită de încredere? De ce mereu mă tem să nu fiu desconsiderată? De ce e viața un asemenea chin pentru mine?” Nu mai voiam să fiu atât de deprimată. Voiam să trăiesc într-o stare pozitivă, ca alții, și să-mi pot face îndatoririle normal, dar, pur și simplu, nu puteam scăpa de starea asta negativă. Am putut doar să strig către Dumnezeu să mă mântuiască și să m-ajute să scap din situația aceasta grea.

La scurtă vreme, la o adunare, l-am auzit pe lider citind un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a făcut să-mi înțeleg problema și să-mi schimb total starea. Dumnezeu spune: „Când oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, când trăiesc într-o stare în care Îl interpretează greșit pe Dumnezeu sau I se împotrivesc, se opun lui Dumnezeu și se ceartă cu Dumnezeu, atunci au abandonat complet grija și protecția lui Dumnezeu, s-au îndepărtat complet de lumina prezenței lui Dumnezeu. Când oamenii trăiesc într-o astfel de stare, nu se pot abține să nu trăiască după propriile sentimente. Un oarecare mic gând te poate perturba atât de mult încât nu poți să mănânci sau să dormi, un comentariu neglijent din partea cuiva te poate cufunda în îndoială și nedumerire, chiar și un singur coșmar te poate face pesimist și să Îl interpretezi greșit pe Dumnezeu. Odată ce s-a conturat acest tip de cerc vicios, oamenii stabilesc faptul că s-a terminat pentru ei, că și-au pierdut toate speranțele de afi mântuiți, că au fost părăsiți de Dumnezeu, că El nu îi va mântui. Cu cât gândesc mai mult în acest fel și cu cât au mai multe astfel de sentimente, cu atât mai mult sunt cufundați în negativism. Motivul real pentru care oamenii au aceste sentimente este că nu caută adevărul sau nu practică în conformitate cu adevărurile-principii. Și pentru că, atunci când li se întâmplă ceva, oamenii nu caută adevărul și nu practică adevărul, pentru că întotdeauna merg pe drumul lor și trăiesc în mijlocul propriilor lucrături meschine, petrecându-și fiecare zi comparându-se cu ceilalți și concurând cu ei, invidiind și urând pe oricine este mai bun decât ei și luând în derâdere și batjocorind pe oricine consideră ca fiind mai prejos decât ei, trăind în firea Satanei, nefăcând lucrurile conform adevărurilor-principii și refuzând să accepte sfaturi de la oricine, acest lucru ajunge să ducă la tot felul de amăgiri, speculații și judecăți, iar ei devin încontinuu anxioși. Și oare nu este aceasta din vina lor? Doar oamenii s-ar putea îndopa cu astfel de fructe amare – și chiar o merită. Ce cauzează toate acestea? Faptul că oamenii nu caută adevărul, sunt prea aroganți și neprihăniți de sine, acționează conform propriilor înclinații, se dau mereu în spectacol și se compară cu ceilalți, încearcă mereu să se distingă, Îi cer mereu lui Dumnezeu lucruri absurde și așa mai departe – toate aceste lucruri îi fac pe oameni să se îndepărteze treptat de Dumnezeu, să se împotrivească lui Dumnezeu și să sfideze adevărul iar și iar. În cele din urmă, se cufundă în întuneric și negativism. Și, în astfel de momente, este imposibil ca oamenii să aibă o înțelegere pură a propriei răzvrătiri și împotriviri și cu atât e mai puțin posibil să aibă atitudinea corectă; în schimb, ei se plâng de Dumnezeu, Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu, încearcă să se îndoiască de Dumnezeu. Când se întâmplă acest lucru, oamenii își dau în sfârșit seama de stricăciunea lor este foarte profundă și că ei sunt prea problematici, așa că stabilesc că se opun lui Dumnezeu și nu pot decât să fie cufundați în negativism, incapabili să se smulgă de acolo. Ceea ce cred ei este: «Dumnezeu mă detestă și mă respinge, Dumnezeu nu mă vrea. Sunt prea răzvrătit, o merit, Dumnezeu cu siguranță nu mă va mai mântui.» Ei cred că toate acestea sunt realități, că toate aceste lucruri sunt adevărate. Stabilesc că speculațiile din inimile lor reprezintă realitatea. Indiferent cine are părtășie cu ei despre adevăr, nu este de niciun folos, deoarece ei nu-l pot accepta. Ei se gândesc: «Dumnezeu nu mă va binecuvânta, nu mă va mântui, deci ce rost are să cred în Dumnezeu?» Când calea credinței lor în Dumnezeu a ajuns în acest punct, mai sunt oamenii capabili să creadă? Nu. De ce nu mai pot continua? Există un fenomen aici. Când negativismul oamenilor ajunge la un anumit punct, când inimile lor sunt pline de împotrivire și plângeri și doresc să întrerupă orice contact cu Dumnezeu, atunci acest lucru nu mai este la fel de simplu ca lipsa de teamă față de Dumnezeu, neascultarea de Dumnezeu, lipsa de iubire față de adevăr și neacceptarea adevărului. Ce se întâmplă în schimb? În inimile lor, au luat propria decizie de a renunța la credința în Dumnezeu. Ei cred că este rușinos să aștepte pasiv să fie alungați, că există mai multă demnitate în a alege să renunțe, așa că iau inițiativa și întrerup singuri lucrurile. Ei condamnă credința în Dumnezeu ca fiind rea, condamnă adevărul ca fiind incapabil să-i schimbe pe oameni și Îl condamnă pe Dumnezeu ca fiind nedrept, întrebându-se – ofensați – de ce nu i-a mântuit Dumnezeu: «Am făcut atâtea sacrificii, am fost atât de plin de zel, am muncit atât de mult, am suferit mult mai mult decât alții și m-am străduit mult mai mult decât toți ceilalți și, totuși, Dumnezeu nu m-a binecuvântat. Acum văd că Dumnezeu nu mă place, că Dumnezeu nu este imparțial.» Ei au îndrăzneala să transforme îndoielile lor cu privire la Dumnezeu în condamnare și hulire față de Dumnezeu. Când astfel de lucruri prind contur, pot ei să continue pe calea credinței în Dumnezeu? Întrucât se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și I se opun, nu acceptă adevărul sau nu reflectează deloc asupra lor, ei au fost abandonați” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (17)”). Era ca și cum fiecare cuvânt rostit de Dumnezeu îmi aducea aminte, era o analiză sau chiar un avertisment pentru mine, mai ales când Dumnezeu a spus: „Motivul real pentru care oamenii au aceste sentimente este că nu caută adevărul sau nu practică în conformitate cu adevărurile-principii.” Gândindu-mă la aceste cuvinte, am început să reflectez asupra mea și am descoperit, în sfârșit, că după tot acest timp eu niciodată n-am căutat adevărul, confruntată cu aceste situații, nemaivorbind de practicarea potrivit adevărurilor-principii. Trăiam în întregime în propria închipuire și speculație. Mi-am amintit cum, atunci când am eșuat repetat să fac videoclipuri și am auzit frații și surorile comentând că mintea mea era confuză, eu nu am reflectat la propriile probleme, ci am ales să evadez și să trăiesc în negativitate și neînțelegere. Când am reînceput să fac videoclipuri, nu am învățat din eșecurile trecute, ci mi-am făcut datoria cu o mentalitate pasivă și defensivă. Auzindu-l pe liderul de grup făcând altora complimente, și apoi semnalând probleme în datoria mea, am fost și mai negativă. Am simțit că am calibru slab și că sunt confuză. Mi-am suspectat frații și surorile că mă desconsideră și L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și mai mult, ceea ce a dus la suferință sporită și întuneric în inima mea și m-a făcut ineficientă în datoria mea. Eram reținută în toate lucrurile și mă simțeam cu adevărat constrânsă. Abia atunci am văzut limpede că nu exista o problemă cu oamenii și lucrurile din jur și că Dumnezeu nu mă trata nefavorabil. Eu nu căutam adevărul și mereu mă împotriveam, mă îndepărtam și nu sufeream să fiu certată și disciplinată și emondată de Dumnezeu. Neascultarea și împotrivirea mea față de Dumnezeu erau prea mari, făcându-mă să mă prăbușesc în întuneric și durere, înstrăinându-mă mai mult în relația cu Dumnezeu. Cine în afară de mine era de vină când nu-mi făceam bine datoria? În sfârșit, am înțeles ce înseamnă să „fii reținut”. Am văzut limpede încă ceva: că, deși credeam în Dumnezeu, mă lepădam și mă sacrificam, eu nu acceptam adevărul, nu recunoșteam că adevărul pe care-l exprimă Dumnezeu poate mântui oameni. Când am avut eșecuri și dificultăți în îndatorirea mea, m-am împotrivit, m-am purtat nerezonabil și m-am etichetat ca având calibru slab. Mi s-a părut, chiar, că Dumnezeu nu mântuiește oameni ca mine. Deseori am fost nemulțumită și simțeam că pot să suport greutăți și să fac sacrificii în datoria mea; nu sufeream mai puțin decât alții. Și atunci, de ce mă dovedeam mereu atât de nepricepută? De ce Dumnezeu nu era milostiv cu mine? Nu negam dreptatea lui Dumnezeu? Asta era blasfemie! Cu cât reflectam, cu atât mi se făcea mai frică. Simțeam că starea mea e mult prea periculoasă. Dacă nu rezolvam situația și nu mă căiam sincer, cu siguranță urma să fiu alungată de Dumnezeu. Fiecare stare pe care Dumnezeu o dezvăluia mă emoționa. Văzând cât de gravă era problema mea, am plâns mult. M-am detestat că n-am urmărit adevărul, că n-am acceptat cuvintele lui Dumnezeu și mi-am făcut rău singură. Am simțit o căință profundă, și atunci m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu mai vreau să fiu atât de răzvrătită și încăpățânată și nu vreau să trăiesc în neînțelegere sau să-Ți rănesc iar inima. Vreau să mă căiesc!”

Apoi, conducătorul bisericii și liderul de grup au venit la părtășie cu mine. Mi-au expus și semnalat tendința mea spre negativitate și mi-au citit cuvântul lui Dumnezeu. Am fost foarte emoționată. Dumnezeu Atotputernic spune: „În fiecare etapă – indiferent dacă Dumnezeu te disciplinează sau te corectează ori când îți aduce aminte și te îndeamnă – atâta vreme cât între tine și Dumnezeu a avut loc un conflict, dar tu nu faci o schimbare și continui să te agăți de propriile idei, puncte de vedere și atitudini, atunci, chiar dacă pașii tăi se îndreaptă înainte, conflictul dintre tine și Dumnezeu, neînțelegerile și nemulțumirile și răzvrătirea ta față de El nu sunt corectate și inima ta nu se schimbă. Atunci, Dumnezeu, la rândul Lui, te va alunga. Deși nu ai renunțat la datoria pe care o ai și încă îți respecți datoria și ai un pic de loialitate față de însărcinarea dată de Dumnezeu, iar oamenii văd acest lucru ca fiind acceptabil, disputa dintre tine și Dumnezeu a format un nod permanent. Nu ai folosit adevărul ca să o rezolvi și să obții o înțelegere adevărată a voii lui Dumnezeu. Drept urmare, înțelegerea greșită pe care o ai față de Dumnezeu se adâncește, iar tu crezi mereu că Dumnezeu greșește și că ești tratat nedrept. Asta înseamnă că nu ai făcut o schimbare. Răzvrătirea, noțiunile și înțelegerea ta greșită față de Dumnezeu încă persistă, ceea ce te face să ai o mentalitate neascultătoare, să fii mereu răzvrătit și să te opui lui Dumnezeu. Nu este acest tip de persoană cineva care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu, I se opune lui Dumnezeu și refuză cu încăpățânare să se pocăiască? De ce este atât de important pentru Dumnezeu ca oamenii să facă o schimbare? Cu ce atitudine ar trebui o ființă creată să-L privească pe Creator? Cu atitudinea celui care recunoaște că, indiferent de ceea ce face, Creatorul are dreptate. Dacă nu recunoști acest lucru, cuvintele că El, Creatorul, este adevărul, calea și viața, vor fi goale pentru tine. Dacă așa stau lucrurile, mai poți să obții mântuirea? Nu poți. Ai fi necalificat; Dumnezeu nu mântuiește oameni ca tine. […] Trebuie să faci o schimbare și să îți lași deoparte ideile și intențiile. Odată ce ai acest țel, în mod natural, și atitudinea ta va fi una de supunere. Totuși, pentru a vorbi un pic mai precis, acest lucru se referă la oameni care fac o schimbare în atitudinea lor față de Dumnezeu, Creatorul; este o recunoaștere și o afirmare a faptului că El, Creatorul, este adevărul, calea și viața. Dacă poți să te schimbi, asta demonstrează că poți să lași deoparte acele lucruri pe care le crezi corecte sau acelea pe care omenirea – care este coruptă – le consideră în mod colectiv a fi corecte; și, în schimb, recunoști că ale lui Dumnezeu cuvinte sunt adevărul și lucrurile pozitive. Dacă poți să ai această atitudine, asta dovedește că recunoști identitatea Creatorului și a esenței Sale. Așa vede Dumnezeu problema și, prin urmare, consideră că schimbarea omului este deosebit de importantă” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar când ne rezolvăm noțiunile putem porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu (3)”). Meditând la cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles de ce-i atât de important pentru El ca oamenii să se îndrepte. În lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, nu contează cât de mult poate lucra cineva sau câtă suferință suportă. La inimile oamenilor, la asta se uită Dumnezeu. Se uită să vadă dacă ei recunosc că Dumnezeu este adevărul, calea și viața, și dacă I se supun lui Dumnezeu. Dacă cineva dă dovadă de multă corupție și face lucruri contrare adevărului, dar niciodată nu reflectă la problemele sale ori nu acceptă adevărul și mereu Îl înțelege greșit pe Dumnezeu, atunci, chiar dacă, la suprafață, persoana poate suporta suferințe și poate face sacrificii, pentru Dumnezeu, ea I se împotrivește în continuare și Îl trădează. La sfârșit, astfel de oameni vor fi izgoniți și nu pot fi mântuiți. M-am gândit cum, de-a lungul anilor, eu L-am tot înțeles greșit pe Dumnezeu și am avut rezerve în privința Lui, dar niciodată n-am rezolvat aceste probleme. Doar mi-am amorțit sensibilitatea agitându-mă cu îndatorirea mea. Când au fost expuse probleme în îndatorirea mea și s-a dezvăluit că aveam multe lipsuri, iar asta mi-a rănit ego-ul, eu m-am etichetat cu cuvinte negative și chiar am rostit vorbe de reproș sau înțelegere greșită împotriva lui Dumnezeu. Cu timpul, resentimentul din inima mea a crescut, înstrăinarea de Dumnezeu s-a adâncit, iar starea mea s-a înrăutățit tot mai mult. N-am putut să nu mă întreb: „Deși mă agit cu îndatorirea mea zi de zi și n-am făcut niciodată nimic cu adevărat rău, inima mea e departe de Dumnezeu și mereu Îl țin la distanță și-L înțeleg greșit. Cum m-aș putea numi un om cu credință în Dumnezeu? Ar aproba Dumnezeu o credință ca aceasta? Adesea trăiesc în neînțelegere și negativitate, fără să mă simt eliberată vreodată. Până și în timp ce-mi fac datoria, îmi este greu să primesc lucrarea Duhului Sfânt. Pot doar să mă târăsc înainte, bazându-mă pe experiența anterioară. Cum aș putea să cresc astfel? Ce aș putea câștiga crezând în felul acesta?” Atunci mi-am dat seama clar ce important e să scapi de înțelegerile greșite despre Dumnezeu și să ai o inimă ce se căiește sincer. În acești trei ani, n-am putut deloc să mă eliberez de modul în care au comentat frații și surorile mele că mintea mea nu e limpede. Nu căutasem deloc adevărul din lucrul acesta și n-am reflectat asupra mea în lumina cuvântului lui Dumnezeu. Acum, am știut că trebuia să caut adevărul pentru a rezolva problema.

Așa că am căutat porțiuni relevante din cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când Dumnezeu te numește nesăbuit, El nu îți cere să accepți o afirmație, un cuvânt sau o definiție – El îți cere să înțelegi adevărul din aceasta. Prin urmare, când Dumnezeu numește pe cineva nesăbuit, ce adevăr conține acest lucru? Toată lumea înțelege sensul superficial al cuvântului «nesăbuit». Dar în ceea ce privește care sunt manifestările și firile unei persoane nesăbuite, care dintre lucrurile pe care oamenii le fac sunt nesăbuite și care nu, de ce Dumnezeu îi dezvăluie pe oameni în acest fel, dacă persoanele nesăbuite pot veni sau nu înaintea lui Dumnezeu, dacă acestea sunt sau nu capabile să acționeze conform principiilor, dacă sunt sau nu capabile să înțeleagă ce este bine și ce este greșit, dacă sunt sau nu capabile să discearnă ce anume este iubit și ce este disprețuit de Dumnezeu – de cele mai multe ori, oamenilor nu le sunt clare aceste lucruri; pentru ei, sunt ambigue și prost definite, deloc evidente. De exemplu: de cele mai multe ori oamenii nu știu – nu le este clar – dacă a face ceva într-un anumit mod înseamnă, pur și simplu, a urma reguli sau a practica adevărul. Nu știu – nici nu le este clar – nici dacă ceva este iubit de Dumnezeu sau disprețuit de Dumnezeu. Ei nu știu dacă a practica într-un anumit mod înseamnă a-i critica pe oameni sau a avea părtășie despre adevăr și a-i ajuta pe oameni în mod normal. Ei nu știu dacă principiile din spatele modului în care acționează față de oameni sunt corecte și dacă încearcă să-și creeze aliați sau să-i ajute pe oameni. Ei nu știu dacă a acționa într-un anumit mod înseamnă a respecta principiile și a rămâne fermi pe pozițiile lor sau a fi aroganți și neprihăniți de sine și a se da în spectacol. Când nu au nimic altceva de făcut, unora le place să se uite în oglindă; ei nu știu dacă acest lucru este narcisism și vanitate sau dacă este normal. Unii oameni sunt temperamentali și puțin ciudați; pot să-și dea seama dacă acest lucru are legătură cu a avea o fire rea? Oamenii nici măcar nu pot face diferența dintre aceste lucruri frecvent văzute și întâlnite – dar, cu toate acestea, tot spun că au dobândit atât de multe din credința în Dumnezeu. Nu este un lucru nesăbuit? Așadar, puteți accepta să fiți numiți nesăbuiți? (Da.) […] Și vreți să fiți nesăbuiți toată viața? (Nu.) Nimeni nu vrea să fie nesăbuit. De fapt, a avea părtășie și a analiza în acest fel nu au scopul de a te face să încerci să te clasifici drept nesăbuit; indiferent de modul în care te definește Dumnezeu, indiferent ce dezvăluie El despre tine, de modul în care te judecă și te pedepsește sau te emondează, scopul final este acela de a-ți permite să scapi de acele stări, să înțelegi adevărul, să dobândești adevărul și să încerci să nu fii nesăbuit. Prin urmare, ce ar trebui să faci dacă vrei să nu fii nesăbuit? Trebuie să urmărești adevărul. În primul rând, trebuie să știi în ce privințe ești nesăbuit, în ce chestiuni predici mereu doctrina, vorbind mereu alandala despre teorii și cuvinte și doctrine și privind absent când te confrunți cu faptele. Când vei rezolva aceste probleme și îți va fi clar fiecare aspect al adevărului, vor fi mai puține momente când vei fi nesăbuit. Când vei avea o înțelegere clară a fiecărui adevăr, când nu vei fi legat de mâini și de picioare în tot ceea ce faci, când nu vei fi înfrânat sau constrâns – când, odată ce ți se va întâmpla ceva, vei fi capabil să găsești principiile corecte pe care să le practici și vei fi cu adevărat capabil să acționezi conform principiului după ce te vei ruga lui Dumnezeu, după ce vei căuta adevărul sau găsi pe cineva cu care să ai părtășie, atunci nu vei mai fi nesăbuit. Dacă un lucru îți va fi clar și vei fi capabil să practici corect adevărul, atunci nu vei fi nesăbuit când vine vorba de acel lucru. Oamenii nu trebuie decât să înțeleagă adevărul pentru ca inimile lor să fie luminate în mod firesc” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). Dumnezeu explică foarte clar comportamentul oamenilor confuzi. Cei confuzi sunt tulburi și neclari în tot ce fac. Ei nu au atitudine ori principii, nu știu ce iubește sau urăște Dumnezeu și nu au discernământ referitor la oameni și situații. Nu-și pot vedea limpede lipsurile ori stricăciunea de care dau dovadă. Când se întâmplă ceva, ei nu pot deosebi ce e drept de ce e nedrept și nu au principiu sau cale de practică. Verificându-mă în raport cu cuvintele lui Dumnezeu, mi-am amintit scene trecute din datoria mea. Eu m-am concentrat doar asupra muncii susținute, însă deloc asupra citirii cuvintelor lui Dumnezeu și nici n-am căutat adevărurile-principii. Când frații și surorile îmi dădeau sugestii despre editarea videoclipurilor, nu le-am prea acordat atenție. Uneori nici nu înțelegeam ce voiau să spună și făceam lucrurile orbește, crezând că suferința era credincioșie față de Dumnezeu. Am dovedit atâta corupție și lipsuri în datoria mea, dar n-am venit înaintea lui Dumnezeu să caut adevărul și să rezolv problema, ci am trăit ani de zile într-o stare negativă și-am fost foarte insensibilă. N-am fost în stare să văd ce gravă era problema mea sau ce periculos era să continui astfel. Zi de zi am fost mereu tulbure și confuză. Nu sunt toate acestea comportamentele unui om confuz? Abia atunci am realizat că ceea ce spuneau despre mine frații și surorile era adevărat. Dar am refuzat s-o recunosc. Am suspectat că toți mă desconsiderau și am simțit prejudecată și înstrăinare față de ei. Într-adevăr nu ar fi trebuit să fac asta! În toți anii aceștia, frații și surorile m-au susținut și ajutat deseori și nu m-au desconsiderat niciodată. Eu am fost cea condamnabilă, nerezonabilă, care nu accepta adevărul. Gândindu-mă la acestea am reușit, în sfârșit, să mă eliberez de trecut. M-am detestat profund că am fost atât de tulbure și nu am căutat adevărul. M-am disprețuit că am fost atât de nerezonabilă.

Odată ce mi-am dat seama că am fost confuză, m-am gândit și ce des m-am definit ca având calibru slab. Era și aceasta o problemă pe care trebuia s-o rezolv căutând adevărul. Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu te-a făcut nesăbuit, atunci nesăbuința ta are sens; dacă El te-a făcut inteligent, atunci inteligența ta are sens. Indiferent de talentele pe care ți le dă Dumnezeu, indiferent de punctele tale forte, oricât de mare este IQ-ul tău, toate au un scop pentru Dumnezeu. Toate aceste lucruri au fost predestinate de Dumnezeu. Rolul pe care îl joci în viața ta și datoria pe care o îndeplinești au fost rânduite de Dumnezeu cu mult timp în urmă. Unii oameni văd că alții au puncte forte pe care ei nu le au și sunt nemulțumiți. Vor să schimbe situația învățând mai mult, văzând mai multe lucruri și fiind mai sârguincioși. Dar există o limită în ceea ce poate realiza sârguința lor și nu îi pot depăși pe cei cu daruri și abilități. Oricât de mult te-ai lupta, este inutil. Dumnezeu a rânduit ceea ce vei fi și nimeni nu poate face nimic pentru a schimba acest lucru. Indiferent la ce te pricepi, acolo ar trebui să faci un efort. Oricare ar fi datoria pentru care ești potrivit, aceea este datoria pe care ar trebui să o îndeplinești. Nu încerca să te forțezi în domenii din afara aptitudinilor tale și nu-i invidia pe alții. Fiecare are funcția lui. Să nu crezi că poți face totul bine sau că ești mai desăvârșit sau mai bun decât alții, dorind mereu să-i înlocuiești pe alții și să te etalezi. Aceasta este o fire coruptă. Există cei care cred că nu pot face nimic bine și că nu au deloc aptitudini. Dacă acesta este cazul, ar trebui să fii o persoană care doar ascultă și se supune într-o manieră realistă. Fă ceea ce poți și fă-o bine, cu toată puterea ta. Este suficient. Dumnezeu va fi mulțumit. Nu te gândi mereu să îi depășești pe toți, să faci totul mai bine decât ceilalți și să ieși în evidență în toate felurile. Ce fel de fire este aceasta? (O fire arogantă.) Oamenii au întotdeauna o fire arogantă și, chiar dacă vor să lupte pentru adevăr și să-L mulțumească pe Dumnezeu, dau greș. A fi controlați de o fire arogantă îi face pe oameni cât se poate de predispuși să se rătăcească. De exemplu, există unii oameni care vor întotdeauna să se dea în spectacol, exprimându-și bunele intenții în locul cerințelor lui Dumnezeu. Ar lăuda Dumnezeu acest tip de exprimare a bunelor intenții? Pentru a fi atent la voia lui Dumnezeu, trebuie să urmezi cerințele lui Dumnezeu și, pentru a-ți îndeplini datoria, trebuie să te supui rânduielilor lui Dumnezeu. Oamenii care își exprimă bunele intenții nu sunt atenți la voia lui Dumnezeu, ci încearcă mereu să facă noi trucuri și să spună cuvinte răsunătoare. Dumnezeu nu îți cere să fii conștient în acest fel. Unii oameni spun că asta înseamnă că sunt competitivi. În sine, a fi competitiv este ceva negativ. Este o dezvăluire – o manifestare – a firii arogante a Satanei. Când ai o fire ca aceasta, încerci mereu să-i ții pe ceilalți jos, încerci mereu să-i întreci, încerci mereu să-i înșeli, încerci mereu să iei de la oameni. Ești foarte invidios, nu cedezi în fața nimănui și încerci întotdeauna să ieși în evidență din mulțime. Asta îți va aduce necazuri; așa acționează Satana. Dacă vrei cu adevărat să fii o creatură acceptabilă a lui Dumnezeu, atunci nu-ți urmări visurile. Să încerci să fii superior și mai capabil decât ești pentru a-ți atinge scopurile e un lucru rău. Ar trebui să înveți să te supui orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și să nu te ridici mai presus decât se cuvine; doar asta dă dovadă de rațiune” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Cuvintele lui Dumnezeu sunt atât de limpezi! De ce tot ziceam că am calibru slab? Fiindcă natura mea era prea arogantă, de fapt. Mereu aveam ambiții și dorințe, vrând să fiu mai presus de alții și, când nu reușeam, deveneam negativă, condamnabilă și mă etichetam singură. Dorința mea de reputație și statut era prea puternică. În orice grup, mă temeam să nu fiu desconsiderată și întotdeauna voiam să fiu admirată. Dar, de fapt, deveneau vizibile multe din propriile mele probleme și lipsuri. Iar când am trecut prin emondare, dificultăți și eșecuri, mi-am simțit imaginea stricată și reputația discreditată. N-am putut accepta corect aceste lucruri, m-am gândit că aveam calibru prea slab și că eram prea confuză. De asemenea, mă comparam adesea cu alții. Când am văzut că alții din grup aveau puncte forte și calibru mai bun decât mine, m-am simțit fără talent și banală. N-am putut accepta realitatea asta, deci m-am simțit mereu deprimată și inferioară. Abia atunci am realizat că-mi doream, de fapt, prestigiu și statut, așa că îmi comparam calibrul și talentele cu ale altora și căutam mereu să fiu admirată. Nu era de joacă cu firea mea satanică. Talentele sau calibrul nu sunt esențiale în a determina dacă cineva își poate face bine datoria sau nu. A fi foarte respectat și venerat de alții nu e o garanție de mântuire. Dumnezeu n-a spus niciodată așa ceva. Dumnezeu vrea să avem omenie și să fim înțelepți, să urmărim adevărul într-un mod practic, să ne înlăturăm firea coruptă și să trăim asemănarea umană. Asta cere Dumnezeu de la oameni! M-am gândit la ceea ce spune Dumnezeu: „Nu contează dacă vă spun că sunteți înapoiați sau de calibru slab – acestea sunt toate adevărate. Faptul că Eu spun aceasta nu dovedește că intenționez să vă abandonez, că mi-am pierdut speranța în voi, cu atât mai puțin că nu sunt dispus să vă mântuiesc. Astăzi, am venit să fac lucrarea mântuirii voastre, ceea ce înseamnă că lucrarea pe care o fac Eu este o continuare a lucrării de mântuire. Fiecare persoană are șansa de a fi desăvârșită: dacă ești dispus, dacă urmărești, în final vei putea să obții acest rezultat, și niciunul dintre voi nu va fi abandonat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Restaurarea vieții normale a omului și conducerea lui către o destinație minunată”). Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte limpezi. Deși Dumnezeu spune că oamenii au calibru slab și dezvăluie că sunt confuzi, e doar pentru a-i face să-și vadă problemele și să-și cunoască defectele, ca ei să poată urmări adevărul bine și să existe o schimbare în viața-fire a acestora. Se poate întâmpla s-avem un calibru slab, însă, câtă vreme iubim și urmărim adevărul și ne străduim să îndeplinim cerințele lui Dumnezeu, Dumnezeu ne v alumina și ne va îndruma. Dacă, însă, calibrul ne e bun, dar nu urmărim adevărul, vom fi descoperiți și izgoniți. Era o realitate că aveam calibru slab, dar Dumnezeu n-a spus niciodată că nu mă va mântui sau că mă va izgoni din cauza asta. El tot mi-a dat șanse de a-mi face datoria. Ar trebui să le prețuiesc, să urmăresc adevărul, să progresez activ, să-mi îndrept defectele și să-mi îmbunătățesc calibrul.

Ulterior, când se întâmpla ceva, mă concentram pe căutarea adevărului și, indiferent de circumstanțe, indiferent dacă erau emondări sau dificultăți și eșecuri, mă concentram pe introspecție și să caut adevărurile-principii. Când trăiam așa, simțeam imediat prezența lui Dumnezeu și simțeam că mintea-mi era mai clară. Când frații și surorile mele discutau idei pentru videoclipuri, nu am mai fost reținută. Uneori, părerile exprimate de mine erau greșite, sau frații și surorile îmi dădeau sugestii, dar am putut accepta totul în mod corect și eram mai calmă. În perioada aceea, m-am simțit foarte aproape de Dumnezeu. Simțeam că Dumnezeu era lângă mine, dându-mi încredere și putere. Deși erau multe greutăți în îndatorirea mea, căutând voia lui Dumnezeu prin rugăciune, bazându-mă pe Dumnezeu și cooperând cu frații și surorile, până la urmă, unele probleme au fost rezolvate, iar eficiența îndatoririi mele s-a îmbunătățit și ea. Din adâncul inimii Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a mântuit!

Acum, amintindu-mi cum L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și am fost înstrăinată de El, simt un regret adânc. Mai târziu, am citit alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și-am fost foarte mișcată. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Nu vreau să văd pe nimeni că simte ca și cum Dumnezeu l-a lăsat afară, în frig, că l-a abandonat sau i-a întors spatele. Vreau doar să văd pe toată lumea pe drumul urmăririi adevărului și căutând să-L înțeleagă pe Dumnezeu, mărșăluind înainte cu îndrăzneală și cu o hotărâre neclintită, fără nicio îndoială sau povară. Indiferent ce nedreptăți ai comis, cât de departe ai mers pe un drum greșit sau dacă ai făcut fărădelegi grave, nu lăsa ca acestea să devină poveri sau bagaje în exces pe care să trebuiască să le porți în căutarea ta de a-L înțelege pe Dumnezeu: continuă să mergi mai departe. Tot timpul, El ține mântuirea omului în inima Lui; asta nu se schimbă niciodată. Este partea cea mai prețioasă a esenței lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). În anii mei de credință în Dumnezeu, spuneam că Dumnezeu iubește oamenii, dar nu cunoșteam cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Experiența aceasta m-a făcut să înțeleg și să simt într-adevăr iubirea lui Dumnezeu. Deși inima mea era împietrită și răzvrătită, Dumnezeu a rânduit medii pe care să le experimentez. A așteptat să mă schimb, m-a trezit prin cuvintele Lui și m-a călăuzit să ies din starea de negativitate și neînțelegere. Dorința lui Dumnezeu de-a mântui oameni e atât de sinceră și de frumoasă! Îi sunt foarte recunoscătoare lui Dumnezeu și nu-mi doresc nimic mai mult decât să urmăresc bine adevărul, să-mi fac bine datoria și să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu!