de Daisy, Statele Unite

Dumnezeu Atotputernic spune: „Este o onoare să-ți faci datoria în cadrul lucrării de gestionare de șase mii de ani a lui Dumnezeu. Aceasta este o onoare pentru fiecare persoană. Nu este vorba de umilință; esențial este modul în care tratezi și răsplătești această onoare pe care ai primit-o de la Dumnezeu. Dumnezeu te-a înălțat; nu cumva să nu-I apreciezi bunătatea. Ar trebui să știi să răsplătești harul lui Dumnezeu. Cum ar trebui să-L răsplătești? Dumnezeu nu-ți vrea banii sau viața și nu Își dorește nici comorile moștenite, transmise prin familia ta. Ce vrea Dumnezeu? Dumnezeu Își dorește sinceritatea și loialitatea ta” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (19)”]. Citind acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, m-am gândit la experiența mea de acum ceva timp, când am fost iresponsabilă în datoria mea și am fost emondată. Dumnezeu mă înălțase la datoria de conducătoare, dar nu am apreciat acest lucru și am tratat datoria ca pe o povară și un inconvenient, ceea ce a dus la întârzieri în lucrare și m-a lăsat cu datorii și regrete.

În aprilie 2023, conducătorul superior ne-a atribuit, mie și altor două surori partenere, responsabilitatea pentru lucrarea video și de predici. La început, eram plină de hotărâre, reatribuind conducătorii de echipă și supraveghetorii nepotriviți împreună cu surorile mele partenere, monitorizând progresul lucrării fiecărei echipe, identificând abaterile din lucrare, planificând lucrarea și așa mai departe. Deși volumul de muncă era mare și mă ținea ocupată, mă simțeam împlinită. Mai târziu, conducătorul superior a rânduit să mă concentrez pe monitorizarea lucrării de scriere a scenariilor. Această sarcină era foarte dificilă pentru mine și simțeam că, chiar dacă aș fi depus toate eforturile, tot nu aș fi reușit să o fac bine. Dar, din moment ce această sarcină îmi fusese atribuită direct de conducătorul superior, nu îndrăzneam să o neglijez, așa că mi-am investit aproape toată energia în munca de scriere a scenariilor. Când frați și surori din alte echipe îmi puneau întrebări, mă ocupam rapid de cele ușoare, dar, dacă era vorba de vreun lucru care necesita gândire sau mai mult timp și efort, mă prefăceam că nu l-am văzut sau îl redirecționam de îndată către surorile mele partenere pentru a-l gestiona. Chiar am și marcat multe mesaje ca „necitite” după ce le vedeam. În acest timp, surorile mele partenere îmi aminteau și să monitorizez lucrarea celorlalte echipe. Le asiguram verbal că voi face asta, dar ulterior am făcut doar o lucrare superficială, iar după câteva zile, mi s-a părut complicat și nu mi-am mai bătut capul cu asta. Uneori aveam niște timp liber și îmi spuneam că poate aș putea monitoriza și alte lucrări, dar apoi mă gândeam: „Încă îmi lipsesc competențele profesionale, așa că ar fi mai bine să folosesc acest timp pentru a învăța mai multe, ca să progresez cât de repede pot și să gestionez mai bine lucrarea de scriere a scenariilor. Nu este ca și cum neglijez lucrarea propriu-zisă, surorile mele partenere ar trebui să înțeleagă.” Astfel, acea mică urmă de vinovăție din inima mea a dispărut.

Într-o zi, am observat că progresul lucrării video era lent și i-am trimis un mesaj conducătorului de echipă pentru a înțelege situația. El mi-a trimis o listă lungă de motive. Tot ce am văzut era că se justifica, așa că am vrut să aflu mai multe detalii, dar apoi m-am gândit: „Să înțeleg detaliile ar lua mai mult timp, și cum această lucrare este în mare parte responsabilitatea surorii mele partenere, va monitoriza și ea progresul, așa că nu ar trebui să-mi fac prea multe griji, ca să nu-mi întârzii propria lucrare.” Nu după mult timp, conducătorul superior a aflat că progresul lent al lucrării video a întârziat grav lucrarea, așa că ne-a emondat sever pentru iresponsabilitatea noastră și a demis-o pe sora responsabilă pentru această lucrare. După aceea, conducătorul m-a chestionat, întrebându-mă: „Chiar crezi că doar pentru că ți s-a atribuit lucrarea de scriere a scenariilor, atât timp cât îndeplinești bine această sarcină, problemele din celelalte lucrări nu au nicio legătură cu tine, indiferent cât de mari sunt? Ți-e teamă să înduri greutăți? Ești prea iresponsabilă, ocupând o funcție fără a face lucrare reală. Ești doar o conducătoare falsă, nedemnă de încredere sau de cultivare!” Cuvintele conducătorului superior mi-au provocat o mare durere. Știam că nu monitorizasem multe sarcini în ultima vreme și că ceea ce a spus conducătorul despre mine când m-a emondat era adevărat, dar după aceea, m-am simțit și oarecum nedreptățită, gândindu-mă: „Nu este adevărat că nu am făcut deloc o lucrare reală. Am vrut doar să-mi concentrez energia pe lucrarea de scriere a scenariilor. Nu este o problemă chiar atât de mare, nu?” Așa că am căutat cuvintele relevante ale lui Dumnezeu despre starea mea și am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Antihriștii nu au pic de conștiință, rațiune sau umanitate. Nu numai că nu țin cont de nicio rușine, dar au și un alt semn distinctiv: sunt neobișnuit de egoiști și abjecți. Sensul literal al «egoismului și abjecției» lor nu este greu de înțeles: ei sunt orbi cu privire la orice în afară de propriile interese. Orice are legătură cu propriile lor interese le captează toată atenția și vor suferi pentru asta, vor plăti un preț, se vor cufunda în acel lucru și i se vor dedica. Vor închide ochii în fața oricărui lucru nu are legătură cu propriile interese și nu-l vor lua în seamă; alții pot face cum doresc – antihriștilor nu le pasă dacă o persoană este perturbatoare sau provoacă tulburări și, din punctul lor de vedere, acest lucru nu are nicio legătură cu ei. Spus cu tact, se ocupă de treburile lui. Însă este mai corect să spunem că acest tip de persoană este abjectă, josnică și dezgustătoare; o definim ca «egoistă și abjectă». […] Indiferent ce lucrare întreprinde, antihriștii nu se gândesc niciodată la interesele casei lui Dumnezeu. Se gândesc doar dacă propriile interese vor fi afectate, doar la puțina lucrare prezentă care e în beneficiul lor. Pentru ei, lucrarea principală a bisericii este doar un lucru făcut în timpul liber. Nu o iau deloc în serios. Se mișcă doar când sunt îndemnați să acționeze, fac numai ceea ce le place și doar lucrarea menită pentru a le păstra statutul și puterea. În ochii lor orice lucrare rânduită de casa lui Dumnezeu, lucrarea de răspândire a Evangheliei și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu nu sunt importante. Indiferent ce dificultăți întâmpină alți oameni în munca lor, ce probleme au identificat și raportat lor, cât de sincere le sunt cuvintele, antihriștii nu acordă atenție, nu se implică, de parcă asta nu are nicio legătură cu ei. Indiferent de cât de importante sunt problemele care apar în lucrarea bisericii, ei sunt extrem de indiferenți. Chiar și atunci când văd problema înaintea ochilor, ei doar o abordează superficial. Numai atunci când sunt emondați direct de Cei de mai sus și li se ordonă să rezolve o problemă, vor face, în silă, puțină lucrare reală și vor oferi Celor de mai sus ceva de văzut; curând după aceea, își vor vedea de propria treabă. Când vine vorba de lucrarea bisericii și de lucrurile importante ale contextului mai larg, ei sunt dezinteresați și desconsideră aceste lucruri. Ba chiar ignoră problemele pe care le descoperă și dau răspunsuri superficiale sau dau din colț în colț când sunt întrebați de probleme, abordându-le doar cu mare reticență. Aceasta este manifestarea egoismului și abjecției, nu-i așa?” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Excursul patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit cu adevărat rușinată. Așa mi-am făcut eu datoria. La început, eram entuziasmată și hotărâtă să îmi asum lucrarea, pentru că știam că, dacă ar apărea probleme în această lucrare, atât eu, cât și surorile mele partenere ar trebui să ne asumăm responsabilitatea. Așa că am colaborat cât de bine am putut, pentru că, dacă lucrarea era făcută bine, aveam și eu de câștigat. Mai târziu, conducătorul superior a rânduit să mă ocup în special de monitorizarea lucrării de scriere a scenariilor și eram îngrijorată că, dacă nu m-aș descurca, asta mi-ar dezvălui calibrul slab și incapacitatea de a face o lucrare reală, așa că mi-am concentrat toată atenția pe lucrarea de scriere a scenariilor, încercând, pe cât posibil, să am grijă de lucrarea echipei și să fiu atentă la studiul profesional și la starea membrilor echipei. Deși era bine să depun mai mult efort în lucrarea de scriere a scenariilor, mai târziu, chiar dacă era evident că aveam timp și energie pentru a monitoriza și alte lucrări, nu mai eram dispusă să mă ocup de ele. Uneori, pentru a salva aparențele, făceam câteva lucrări superficiale, doar de fațadă și fără tragere de inimă, gândindu-mă că unele lucrări nu erau responsabilitatea mea directă și că, dacă apăreau probleme, conducătorul nu mă va trage la răspundere direct. Credeam că, dacă depun mai puțin efort, nu m-ar afecta prea mult și că ar fi mai bine să-mi petrec timpul deprinzând mai multe abilități profesionale, astfel că, după cum părea logic, am pasat lucrarea altora, devenind o conducătoare care delega fără să se implice. Mi-am dat seama că modul în care îmi făceam datoria era exact ca al unui antihrist, fiind calculată și meticuloasă în tot ceea ce făceam. Mă gândeam mai mult la ce îmi aducea reputație și statut, fiind dispusă să plătesc un preț doar pentru aceste lucruri, și ignoram complet tot ce nu îmi aducea beneficii, făcând ceva doar atunci când eram obligată și nepăsându-mi când vedeam că apar probleme. Prin modul în care îmi făceam datoria, mă comportam exact ca un muncitor sau un non-credincios. Mă bucurasem de udarea multora dintre cuvintele lui Dumnezeu, dar nu m-am gândit să îmi fac datoria bine, iar toate gândurile mele se îndreptau către propria reputație și propriul statut. Fusesem cu adevărat egoistă și detestabilă!

Mai târziu, am crezut și că nu mă simțeam deloc vinovată când neglijam alte lucrări din cauză că simțeam că lucrarea de scriere a scenariilor pe care mi-o asumasem era dificilă și necesita mai multă atenție din partea mea, prin urmare, chiar dacă neglijam alte lucrări, toată lumea m-ar înțelege și nu era ca și cum nu aș face deloc o lucrare reală. Și atunci, de ce spunea conducătorul superior că sunt o conducătoare falsă? Am căutat și am citit cuvintele lui Dumnezeu despre responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor. Dumnezeu Atotputernic spune: „În calitate de conducător, ești responsabil pentru întreaga lucrare, nu doar pentru o sarcină. Dacă vezi că o anumită sarcină este deosebit de importantă, o poți monitoriza, dar trebuie și să-ți găsești timp să inspectezi, să îndrumi și să urmărești alte sarcini. Dacă te mulțumești doar să îndeplinești bine o sarcină și apoi consideri că lucrurile sunt finalizate și atribui alte sarcini altor persoane fără să îți pese sau să întrebi de ele, acesta este un comportament iresponsabil și o neglijare a responsabilității. Dacă ești conducător, atunci, indiferent de câte sarcini ești responsabil, este de datoria ta să fii implicat în mod constant și să pui întrebări despre ele și să cercetezi, în același timp inspectând și rezolvând prompt problemele, pe măsură ce acestea apar. Aceasta este treaba ta. Astfel, chiar dacă ești conducător regional, de sector, de biserică sau orice conducător sau supraveghetor de echipă, odată ce ai aflat aria responsabilităților tale, trebuie să verifici frecvent dacă faci o lucrare reală, dacă ai îndeplinit responsabilitățile pe care s-ar cuveni să le îndeplinească un conducător sau un lucrător, precum și ce sarcini – din cele câteva încredințate ție – nu ai făcut, pe care nu vrei să o faci, care a dat rezultate slabe și principiile cărei lucrări nu ai reușit să le înțelegi. Toate acestea sunt lucruri pe care ar trebui să le examinezi adesea. Totodată, trebuie să înveți să ai părtășie cu alți oameni și să le pui întrebări și să înveți cum să identifici, în cuvintele și rânduielile de lucru ale lui Dumnezeu, un plan, principii și o cale de practică. Față de orice rânduială de lucru, indiferent dacă se referă la administrație, personal sau viața bisericească, sau orice fel de lucrare profesională, dacă are legătură cu responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, atunci este o responsabilitate pe care aceștia ar trebui să o îndeplinească fiind în sfera responsabilităților acestora – acestea sunt sarcinile de care trebuie să te ocupi. Desigur, prioritățile ar trebui stabilite în funcție de situație, nicio lucrare nu poate să rămână în urmă. Unii conducători și lucrători spun: «Eu nu am zece mâini. Sunt atât de multe sarcini în rânduiala de lucru; cu siguranță nu mă pot descurca dacă sunt numit să mă ocup de toate.» Dacă există sarcini în care nu te poți implica personal, atunci ai rânduit ca altcineva să le îndeplinească? După ce ai făcut această rânduială, ai urmărit și ai făcut cercetări? I-ai evaluat lucrarea? Cu siguranță ai avut timp să faci cercetări și evaluări? Cu siguranță ai făcut-o! Unii conducători și lucrători spun: «Nu pot face decât o singură treabă pe rând. Dacă îmi ceri să fac evaluarea, nu pot evalua decât o sarcină pe rând; mai mult de atât nu este realizabil.» Dacă acesta este cazul, nu ești bun de nimic, calibrul tău este extrem de slab, nu ai capacitate de lucru, nu ești făcut pentru a fi un conducător sau lucrător și ar trebui să te retragi. Pur și simplu fă o lucrare care ți se potrivește – nu cauza întârzieri în lucrarea bisericii și în creșterea vieții aleșilor lui Dumnezeu, deoarece ai un calibru slab pentru a lucra; dacă îți lipsește această rațiune, ești egoist și josnic. Dacă ai un calibru obișnuit, dar ești capabil să fii atent la intenția lui Dumnezeu și ești dispus să te pregătești și nu ești sigur că poți face lucrarea bine, atunci ar trebui să cauți câteva persoane de calibru bun care să colaboreze cu tine la lucrare atunci aceasta este o abordare bună și se consideră că ai rațiune” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (10)”]. Prima propoziție din cuvintele lui Dumnezeu mi-a respins noțiunile. Conform Lui, conducătorii sunt responsabili pentru lucrarea generală și ar trebui să aibă o înțelegere detaliată a fiecărei sarcini ce intră în domeniul lor de responsabilitate. Prin monitorizarea lucrării, aceștia pot prioritiza în funcție de gradul de urgență, concentrându-se pe monitorizarea anumitor sarcini importante și delegând alte sarcini altor frați și surori dacă se simt copleșiți, însă nu ar trebui să fie lideri care delegă fără să se implice, care pasează sarcini altora și apoi le ignoră. Ar trebui să întrebe periodic despre ele și să le verifice și să rezolve prompt orice problemă. Nu te poți baza doar pe propriile închipuiri și să monitorizezi doar sarcinile pe care le consideri importante, neglijând celelalte sarcini; aceasta este neglijarea datoriei. Am crezut că, dacă mă adânceam zilnic în lucrarea de scriere a scenariilor, colaborând la scrierea scenariilor și discutând cu toată lumea despre problemele apărute, făceam o lucrare reală. Nu am considerat lucrurile în funcție de cuvintele lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, mi-am făcut datoria după propriile închipuiri, ceea ce însemna că multe sarcini, despre care întrebam doar ocazional, erau ulterior ignorate, fără ca eu să mă simt câtuși de puțin vinovată, iar când conducătorul superior m-a emondat pentru neglijarea îndatoririlor, m-am simțit chiar nedreptățită. Eram cu adevărat indiferentă! Ce-i drept, chiar dacă eram ocupată cu o sarcină pentru un timp, acest lucru nu era o scuză pentru mine pentru a nu monitoriza alte lucrări. Exact așa cum a spus Dumnezeu: „Dacă există sarcini în care nu te poți implica personal, atunci ai rânduit ca altcineva să le îndeplinească? După ce ai făcut această rânduială, ai urmărit și ai făcut cercetări? I-ai evaluat lucrarea? Cu siguranță ai avut timp să faci cercetări și evaluări? Cu siguranță ai făcut-o!” În această perioadă, mă concentram în principal pe lucrarea de scriere a scenariilor, dar de-aș fi avut inimă, ar fi trebuit să am și o responsabilitate pentru celelalte lucrări și să încerc să le echilibrez cât mai bine posibil. Dacă nu aveam suficientă energie, aș fi putut comunica clar cu surorile mele partenere, pentru ca ele să monitorizeze mai îndeaproape anumite sarcini și, dacă apăreau probleme, am fi putut să le discutăm și să le rezolvăm împreună. Dacă eram responsabilă pentru mai multe sarcini și aveam un calibru deficitar, aș fi putut raporta acest lucru conducerii superioare, pentru a nu întârzia lucrarea. Problema principală nu era că nu aveam deloc timp, ci că nu eram dispusă să investesc timp. Aceasta era o lipsă de responsabilitate și un semn că eram o conducătoare falsă. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, am fost atât de iresponsabilă în a-mi face îndatoririle și chiar nu merit să fiu conducătoare. Nu am fost recunoscătoare pentru numeroasele ocazii de instruire pe care mi le-a oferit casa lui Dumnezeu și mi-am tratat îndatoririle ca pe o povară și o pacoste. Chiar sunt lipsită de conștiință sau umanitate! Având în vedere că nu am fost demisă de casa lui Dumnezeu, sunt dispusă să mă pocăiesc și să prețuiesc această oportunitate și îmi voi îndeplini îndatoririle cu sârguință de acum înainte.”

Mai târziu, conducătorul superior m-a desemnat responsabilă pentru lucrarea de filmare a videoclipurilor cu mărturii bazate pe experiențe. M-am simțit foarte recunoscătoare, gândindu-mă: „De data aceasta mă voi pocăi cu adevărat și îmi voi asuma mai multă responsabilitate în a-mi face îndatoririle.” Din acel moment, zilele mele au fost pline, și eram adesea ocupată până târziu în noapte. Am lucrat până târziu pentru un timp și, când am văzut unele îmbunătățiri în rezultatele lucrării, m-am simțit foarte fericită, gândindu-mă că, de data aceasta, am făcut o lucrare reală și că pocăința mea ar trebui să fie văzută de conducătorul superior. Mai târziu, am găsit un supraveghetor pentru a monitoriza filmările videoclipurilor cu mărturii bazate pe experiențe, iar programul meu a devenit ceva mai relaxat, având timp să mă ocup și de alte lucrări ale bisericii. Dar ceea ce s-a întâmplat ulterior m-a dezvăluit din nou. La acea vreme, biserica trebuia să achiziționeze ceva și, deoarece implica finanțele bisericii, una dintre surorile mele partenere mi-a cerut să discutăm despre acest aspect. La început, puteam participa la discuții, dar după câteva întâlniri, mi s-a părut complicat să fac acest lucru, considerând că discuțiile consumau prea mult din timpul meu, că această sarcină era, în principal, responsabilitatea surorii mele partenere și că, dacă ar fi ieșit bine, conducătorul superior nici nu ar fi știut dacă am participat sau nu. M-am gândit că ar fi mai bine pentru mine să-mi folosesc timpul pentru a filma mai multe videoclipuri cu mărturii bazate pe experiențe, deoarece acestea aveau rezultate vizibile. Dar, când m-am gândit că și aceasta era una dintre responsabilitățile mele, a trebuit să particip la discuții în mod superficial, doar pentru a salva aparențele. De asemenea, exista și lucrarea video a unei alte echipe, pe care o verificam doar ocazional, prin mesaje. Uneori mă simțeam neliniștită, dar apoi mă gândeam: „Nu au fost probleme recente, așa că voi acorda prioritate lucrării pe care conducătorul superior o pune acum în prim-plan, pentru că, dacă apar probleme în aceste sarcini, voi fi direct responsabilă.” Așa că am neglijat să monitorizez detaliile lucrării video a acelei echipe, până într-o zi, când conducătorul superior ne-a contactat inopinat, spunând că se adunaseră peste zece videoclipuri care nu fuseseră procesate, și ne-a întrebat dacă eram conștienți de acest lucru. Când am auzit asta, inima mi-a tresărit și m-am gândit: „Sunt terminată. Această lucrare era responsabilitatea mea directă. Problema asta uriașă nu a apărut, oare, din cauza faptului că mi-am neglijat îndatoririle?” După aceea, conducătorul superior m-a emondat, spunând: „Problemele tale au fost abordate recent, data trecută, iar acum ești deja iresponsabilă, din nou! Când ai fost desemnată pentru lucrarea de scriere a scenariilor, ai avut grijă doar de aceasta, iar acum, când ești responsabilă pentru videoclipurile cu mărturii bazate pe experiențe, ai grijă doar de acestea. Chiar crezi că un conducător ar trebui să se concentreze doar pe propriile sarcini și să ignore restul? Îți este frică de greutăți, nu ai un simț al poverii și nu urmărești adevărul! Cum poate cineva ca tine să fie responsabil pentru mai multe sarcini?” După aceea, mi-au fost retrase unele responsabilități. Această realocare m-a întristat cu adevărat și m-am gândit: „Sunt atât de egoistă, detestabilă și lipsită de umanitate. Poate chiar nu mai există salvare pentru mine.” Dar apoi, m-am simțit și oarecum nedreptățită, gândindu-mă: „Chiar am depus efort în ultima vreme, așa că de ce am fost emondată din nou pentru iresponsabilitate? Chiar nu m-am schimbat deloc?”

Odată, un pasaj din părtășia lui Dumnezeu despre îndeplinirea îndatoririlor m-a mișcat profund, și am început în sfârșit să înțeleg unele dintre problemele mele. Dumnezeu spune: „Spuneți-Mi, cum ar trebui oamenii să îndeplinească fapte drepte și în ce stare și condiție trebuie să facă acest lucru, pentru a fi considerat drept pregătire a faptelor bune? Cel puțin, trebuie să aibă o atitudine pozitivă și proactivă și, în timp ce își fac datoria, trebuie să fie loiali, să fie capabili să acționeze conform adevărurilor-principii și să protejeze interesele casei lui Dumnezeu. A fi pozitiv și proactiv este cheia; dacă ești mereu pasiv, asta este problematic. E ca și cum nu ai fi un membru al casei lui Dumnezeu și nu ți-ai face datoria, ca și cum, în schimb, nu ai avea altă alegere decât să o faci pentru a câștiga un salariu conform cerințelor unui angajator – nu voluntar, ci foarte pasiv. Dacă nu ar fi implicate interesele tale, nu ai face-o deloc. Sau dacă nimeni nu ți-ar cere să o faci, nu ai face-o în niciun caz. A face lucruri folosind această abordare nu înseamnă a face fapte bune. Așadar, oamenii ca aceștia sunt foarte proști; sunt pasivi în tot ceea ce fac. Ei nu fac ceea ce se pot gândi să facă, nici ceea ce pot realiza investind timp și energie. Ei doar așteaptă și observă. Acest lucru este problematic și foarte jalnic. De ce spun că este foarte jalnic? În primul rând, nu este vorba de faptul că ai un calibru inadecvat; în al doilea rând, nu este vorba de faptul că nu ai destulă experiență; în al treilea rând, nu este vorba de faptul că nu ai condițiile potrivite pentru a face acest lucru. Ai calibrul necesar pentru a face această lucrare și, dacă investești timp și energie, vei fi capabili să o faci, dar nu o faci, nu reușești să pregătești fapte bune. Acest lucru este foarte regretabil. De ce spun că este regretabil? Pentru că, dacă rememorezi asta după mulți ani, vei regreta și, dacă vei dori să te întorci în acel an, în acea lună și în acea zi, pentru a face acea lucrare, lucrurile se vor fi schimbat și acel timp va fi trecut deja. Nu vei mai primi o a doua șansă ca aceea; când acea oportunitate trece, trece, când este pierdută, este pierdută. Dacă pierzi plăcerile trupești, cum ar fi să mănânci mâncare bună sau să porți haine frumoase, asta nu contează prea mult, deoarece aceste lucruri sunt deșarte și nu au niciun impact asupra intrării tale în viață, asupra pregătirii tale de fapte bune sau asupra destinației tale. Cu toate acestea, dacă ceva are legătură cu atitudinea lui Dumnezeu față de tine și cu evaluarea ta sau chiar calea pe care mergi și destinația ta, atunci pierderea oportunității de a face acel lucru este foarte regretabilă. Asta se datorează faptului că va lăsa în urmă o pată și regrete pe viitoarea ta cale de existență, iar în toată viața ta, nu vei mai avea niciodată o altă șansă de a compensa. Nu este acest lucru regretabil? Dacă ai un calibru prea slab și nu poți întreprinde această lucrare, atunci nu este regretabil, casa lui Dumnezeu poate rândui ca altcineva să o facă. Dacă ești capabili să faci asta bine, dar nu o faci, este extrem de regretabil. Aceasta este o oportunitate care ți-a fost dată de Dumnezeu, dar tu nu o iei în serios, nu profiți de această oportunitate și o lași să îți scape printre degete – este prea regretabil! Pentru tine, este regretabil; pentru Dumnezeu, este dezamăgitor. Dumnezeu ți-a dat calibru și multe condiții superioare, permițându-ți să vezi clar această chestiune și să fii competent pentru această lucrare. Cu toate acestea, nu ai atitudinea potrivită, îți lipsesc loialitatea și sinceritatea și nu vrei să te străduiești să o faci bine. Acest lucru Îl dezamăgește foarte mult pe Dumnezeu. […] Să presupunem că atitudinea ta față de adevăr și datorie este întotdeauna superficială și faci promisiuni la suprafață, dar nu le pui în practică în culise, că ești leneș și nu simți nicio presiune, neavând o atitudine pozitivă de a fi atent la intențiile lui Dumnezeu. Chiar dacă la prima vedere nu provoci perturbări și tulburări, nu faci rău, nu acționezi cu rea-voință sau nu comiți nechibzuit nelegiuiri și pari a fi o persoană candidă și destul de bine crescută, nu ești capabil să faci în mod pozitiv și proactiv ceea ce îți cere Dumnezeu, ci, în schimb, ești alunecos și leneș și eviți să faci lucrare reală. În acest caz, pe ce cale mergi cu adevărat? Chiar dacă nu este calea unui antihrist, este cel puțin calea unui conducător fals” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. După ce am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, am început să reflectez asupra mea. De când conducătorul superior m-a emondat ultima dată, am știut că fusesem iresponsabilă în îndatoririle mele și am vrut să mă pocăiesc cât mai repede posibil. La început, lucram până târziu în fiecare noapte, iar îndatoririle mele produceau unele rezultate, așa că am crezut că îmi dovedisem pocăința; dar mai târziu, dacă lucrarea nu era în atenția conducătorilor superiori, o consideram obositoare și nu mai voiam să-mi bat capul cu ea. Mi-am dat seama că „inițiativa” și atitudinea „proactivă” pe care le arătam erau înșelătoare și impure. Pentru că mă temeam că voi fi realocată sau demisă după emondare, pentru a-mi menține orgoliul și statutul, am îndurat greutăți și m-am consumat pentru o vreme, dar această atitudine nu era altceva decât autoconservare. Exact așa cum spune Dumnezeu despre un lucrător angajat care face tot ce îi cere angajatorul pentru a-și câștiga salariul, nu face din inimă ceea ce face. Având această atitudine, îndeplinirea îndatoririlor mele nu putea fi considerată faptă bună. Adevărata îndeplinire a îndatoririlor este proactivă și implică un simț al poverii. Ea presupune loialitate față de îndatoriri și căutarea adevărurilor-principii pentru a asigura buna desfășurare a lucrării. Am cugetat la activitatea mea recentă: când conducerea m-a însărcinat cu filmarea videoclipurilor cu mărturii bazate pe experiențe, m-am concentrat doar pe această sarcină, dar în ceea ce privește restul lucrărilor, atât timp cât nu îmi afectau interesele, am avut o atitudine complet indiferentă și am considerat celelalte lucrări o povară și o pacoste. Problema acumulării videoclipurilor neterminate a fost pentru mine o revelație și mi-am dat seama că nu mă pocăisem deloc. Orice mică îmbunătățire de comportament pe care o arătam era doar un efort de a-mi păstra statutul și de a-mi reface reputația, iar atitudinea mea față de îndatoririle mele nu se schimbase deloc. Îndeplineam doar sarcinile atribuite de conducerea superioară și cele legate de reputația și de statutul meu. Aceasta nu era o adevărată îndeplinire a îndatoririlor. Adevărul este că, pentru a fi conducător, trebuie să îți asumi mai multe responsabilități decât alți frați și surori. Dacă nu voiam să fiu responsabilă, ar fi trebuit să informez în mod activ conducerea superioară și să las pe altcineva să preia funcția, în loc să ocup o poziție fără să fac o lucrare reală. Acest lucru a rănit casa lui Dumnezeu. Nu eram eu oare o conducătoare falsă, care doar se bucură de beneficiile unei poziții fără să îndeplinească o lucrare reală? M-am gândit la modul în care conducerea superioară m-a evaluat drept „nevrednică de încredere sau de cultivare!” Exact asta eram. Neglijasem lucrarea generală a bisericii și, într-adevăr, nu eram vrednică de încredere. Lucrarea pentru care eram responsabilă s-a diminuat treptat, iar când, în cele din urmă, am pierdut-o, am regretat sincer. Am crezut că, atât timp cât mă ocupam de lucrarea atribuită direct de către conducere, îmi puteam păstra statutul, dar ceea ce am primit în schimb a fost pierderea îndatoririlor mele și pierderea oportunităților de a face fapte bune și de a dobândi adevărul. Aceasta a fost cea mai mare pierdere a mea. Dacă aș fi continuat să am această atitudine față de îndatoririle mele, sigur aș fi fost evaluată ca fiind „în mod constant iresponsabilă și superficială”, iar integritatea mea personală ar fi fost complet distrusă. În felul acesta, îmi distrugeam atât oportunitatea de a-mi îndeplini îndatoririle, cât și șansa de a obține mântuirea!

După aceea, m-am gândit adesea la acest aspect, simțind că fusesem foarte egoistă, luând în considerare doar propriile mele interese când îmi îndeplineam îndatoririle. Atunci mi-am reamintit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu, așa că le-am căutat și le-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „Înainte ca oamenii să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și să înțeleagă adevărul, natura Satanei este cea care preia controlul în ei și îi domină. Ce lucruri specifice sunt în acea natură? De exemplu, de ce ești egoist? De ce trebuie să îți protejezi propria poziție? De ce ai sentimente atât de puternice? De ce te bucuri de acele lucruri nedrepte? De ce îți plac cele rele? Care este baza preferinței tale pentru aceste lucruri? De unde vin aceste lucruri? De ce ești așa de fericit să le accepți? De pe acum, ați ajuns cu toții să înțelegeți că motivul principal din spatele tuturor acestor lucruri este că otrava Satanei e înăuntrul omului. Așadar, ce este otrava Satanei? Cum poate fi ea exprimată? De exemplu, dacă întrebi: «Cum ar trebui să trăiască oamenii? Pentru ce ar trebui să trăiască ei?», oamenii vor răspunde: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate.» Această singură frază exprimă sursa problemei. Filosofia și logica Satanei au devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» – aceasta este filosofia de viață a omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte au devenit deja natura omenirii corupte și sunt adevărata zugrăvire a naturii satanice pe care o are omenirea coruptă. Această natură satanică a devenit deja baza existenței omenirii corupte. Vreme de câteva mii de ani, omenirea coruptă a trăit cu acest venin al Satanei, chiar până în zilele noastre” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). Am citit acest pasaj iar și iar. Dumnezeu spune că, înainte ca oamenii să experimenteze lucrarea Sa și să ajungă să înțeleagă adevărul, diverse otrăvuri și reguli de supraviețuire sunt insuflate de Satana și devin viața oamenilor, iar astfel, ei trăiesc manifestând chipul Satanei, iar natura Satanei le controlează fiecare cuvânt și acțiune. Am fost profund coruptă de Satana și am fost foarte egoistă întreaga mea viață. Când familia sau prietenii îmi cereau ajutor, eram bucuroasă să îi ajut dacă puteam avea un beneficiu, sau dacă persoana respectivă era cineva pe care voiam să-l impresionez sau de care voiam să mă apropii, ajutam de asemenea, cu inima deschisă. Dar dacă nu aveam niciun beneficiu, mi se părea o povară și nici măcar nu voiam să mă deranjez. Tatăl meu îmi spunea: „De ce ești atât de lipsită de inimă?” Dar nu îmi păsa de ce spunea, crezând că așa sunt oamenii în mod natural! Când îmi făceam îndatoririle în biserică, tot aveam un obiectiv știut numai de mine și mă concentram doar pe sarcinile care îmi aduceau beneficii, rareori luând în considerare lucrarea bisericii. Spre exemplu, dacă unii frați și surori erau într-o stare proastă, dacă erau sub responsabilitatea mea directă, îi ajutam cu drag, pentru că asta îmi consolida imaginea de conducătoare bună în ochii lor. Dar dacă nu erau sub responsabilitatea mea directă, chiar dacă vedeam că trăiau într-o fire coruptă, mă gândeam că să-i ajut ar însemna să caut cuvintele lui Dumnezeu și să-mi consum timpul și energia pentru a cugeta, așa că mi se părea obositor și nu voiam să-mi bat capul cu asta sau le ofeream doar câteva răspunsuri superficiale. Credeam că sunt deșteaptă făcând asta, dar, când am reflectat, ce mi-a adus egoismul? În realitate, monitorizarea diverselor sarcini implică diferite adevăruri despre modul în care vedem lucrurile și oamenii și diferite principii despre cum să gestionăm problemele, și prin faptul că nu mă implicam în unele sarcini, pierdeam, fără să-mi dau seama, multe oportunități de a dobândi adevărul. În plus, Dumnezeu îmi hărăzise oportunitatea de a îndeplini o datorie de conducere, ajutându-mă să învăț să îmi asum responsabilități, să port poveri și să îmi recapăt treptat umanitatea normală. Aceasta era mântuirea lui Dumnezeu pentru mine, dar eu nu am fost dispusă să îmi asum mai multe responsabilități sau griji. Spuneam mereu că Îi mulțumesc lui Dumnezeu și că voiam să Îl răsplătesc, dar ce arătam, de fapt, era viclenie față de Dumnezeu. Eram cu adevărat lipsită de umanitate! Dacă tot nu aș fi urmărit schimbarea, când lucrarea lui Dumnezeu ajungea la sfârșit, munca mea se va încheia, iar eu aș fi pedepsită.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă faci o greșeală și spui doar: „Chiar mă urăsc! Cum am putut să fac un lucru atât de josnic, atât de oribil? Chiar îmi vine să-mi dau câteva palme peste ochi!”, doar să te urăști nu este de niciun folos. Lucrul esențial este că, atunci când faci o greșeală, trebuie să fii capabil să discerni ce este în neregulă, ce te-a determinat să o faci, de ce nu ești capabil să practici adevărul, care este cauza principală și care sunt baza și principiile acțiunilor tale. Lucrul esențial este, de asemenea, dacă, atunci când te confrunți cu o anumită problemă, acționezi în mod conștient conform cuvintelor lui Dumnezeu și te răzvrătești în mod conștient împotriva gândurilor și viziunilor tale satanice, a ambițiilor și dorințelor tale, a intențiilor și planurilor tale. Dacă ai făcut conștient toate aceste lucruri, atunci ai pregătit fapte bune, iar asta este grozav și ai câștigat ceva. […] A nu face rău nu este echivalent cu a pregăti fapte bune. A nu face rău și a pregăti fapte bune sunt două concepte diferite. A îndeplini o datorie fără a face rău este ceea ce ar trebui să facă o ființă creată; este o manifestare pe care ar trebui să o aibă cei care au conștiința și rațiunea umanității normale. De exemplu, unii oameni spun: „Sunt oameni care comit crime, dar eu nu am făcut asta; omul acela a furat lucruri de la alții, dar eu nu am făcut-o. Asta înseamnă că sunt o persoană bună.” Merită să te lauzi cu asta? Este afirmația lor corectă? (Nu este.) Aceasta înseamnă să confunzi conceptele. A nu fi hoț, a nu comite crime sau incendii și a nu te implica în relații sexuale ilicite nu este același lucru cu a fi o persoană bună. A nu comite rău sau a nu încălca legea este un concept diferit de acela de a fi o persoană bună. A fi o persoană bună are propriile standarde. A nu face rău și a pregăti fapte bune sunt, de asemenea, două concepte separate. A-ți îndeplini datoria fără să faci rău este ceva ce ar trebui să realizezi ca o persoană normală. Dar pregătirea faptelor bune înseamnă că trebuie să practici adevărul în mod proactiv și pozitiv și să-ți faci bine datoria conform cerințelor lui Dumnezeu și adevărurilor-principii. Trebuie să ai loialitate, să fii dispus să înduri greutăți și să plătești un preț, să fii dispus să-ți asumi responsabilitatea și să fii capabil să acționezi pozitiv și proactiv. Acțiunile realizate conform acestor principii sunt, practic, toate fapte bune. Indiferent dacă sunt chestiuni mari sau mici, dacă sunt demne de ținut minte de oameni sau nu, dacă sunt stimate de oameni ori considerate nesemnificative, sau dacă oamenii cred că sunt demne de atenție, în ochii lui Dumnezeu, toate sunt fapte bune. Dacă ai pregătit fapte bune, acestea îți vor aduce în cele din urmă binecuvântări, nu dezastre. […] Așadar, cum se definesc în cele din urmă faptele bune? Este atunci când ceea ce faci este cel puțin util pentru intrarea ta în viață și cea a fraților și a surorilor și benefic pentru lucrarea casei lui Dumnezeu. Dacă este benefic pentru tine, pentru ceilalți și pentru casa lui Dumnezeu, atunci performanța ta este eficientă înaintea lui Dumnezeu și aprobată de El. Dumnezeu îți va da un punctaj. Așadar, evaluează aceste lucruri: câte fapte bune ai pregătit de-a lungul anilor? Pot aceste fapte bune să compenseze fărădelegile tale? După ce le compensezi, câte fapte bune rămân? Trebuie să îți acorzi un punctaj și să ai o înțelegere fermă a acestui lucru; nu trebuie să fii dezorientat în această privință” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit un drum de urmat. Pocăința nu poate fi doar verbală. Simplul fapt că spui că te urăști pe tine însuți nu înseamnă că există o schimbare reală. Cheia este să observi cum trăiești cu adevărat și ce atitudine ai față de datorie, mai ales în ceea ce privește lucrarea bisericii. Caracterul unei persoane se vede atunci când are de ales între a se face că nu vede problemele, asistând pasiv la situații, și a susține interesele bisericii. Citind părtășia lui Dumnezeu privind diferența dintre fapte bune și fapte rele, am înțeles că, pentru a fi un om bun, nu e de ajuns să nu faci rele sau să nu provoci perturbări și tulburări. Cel mult, o astfel de persoană ar fi considerată candidă. Faptele bune includ un element de inițiativă și un proces de căutare a adevărului. Ele presupun gestionarea lucrurilor conform principiilor, pentru a se alinia la intențiile lui Dumnezeu. Această practică reprezintă adevăratele fapte bune. În cele din urmă, Dumnezeu hotărăște finalul oamenilor în funcție de faptele lor bune. Privind în retrospectivă, felul în care mi-am îndeplinit îndatoririle după ce am început să cred în Dumnezeu a fost urmărind reputația și câștigul și rareori am practicat adevărul de bunăvoie. Nu am expus sau raportat conducătorii falși sau antihriștii în mod activ și foarte rar i-am ajutat pe frați și pe surori să își rezolve dificultățile și problemele. De cele mai multe ori, am urmat regula de supraviețuire a Satanei: „Fiecare cu treaba lui.” Deși eram conducătoare de biserică, nu fusesem dispusă să fac prea mult din lucrarea aflată în domeniul meu de responsabilitate, iar fiind o conducătoare care delega fără să se implice, întârziasem lucrarea. Acestea erau fapte rele. Judecând conform adevărurilor-principii, am conștientizat că, de-a lungul anilor în care am crezut în Dumnezeu, pregătisem foarte puține fapte bune și că, de fapt, adunasem multe fapte rele. Simțeam că sunt într-un mare pericol, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, deși am îndeplinit îndatoriri în casa Ta de-a lungul anilor, nu m-am comportat ca o persoană aparținând casei Tale și rareori am susținut de bunăvoie interesele lucrării bisericii. Am fost prea egoistă și detestabilă! Dumnezeule, vreau să mă pocăiesc. Te rog, ajută-mă și cercetează-mă. Sunt dispusă să practic adevărul pentru a Te mulțumi.”

După aceea, am început să îmi planific timpul pentru îndeplinirea îndatoririlor, să îmi organizez în mod rațional activitățile zilnice și să stabilesc planul de lucru pentru ziua următoare înainte de a mă odihni în fiecare seară. Acest lucru m-a ajutat să mă concentrez mai bine și să duc la bun sfârșit mai multă muncă și, de asemenea, am reușit să mă implic și în alte lucrări. După ce am practicat în acest fel pentru o perioadă de timp, am descoperit că planificarea rațională îmbunătățește eficiența muncii și mă ajută să fac mai multe într-o singură zi. Câteodată, când frații și surorile din alte echipe veneau la mine pentru ajutor, îmi asumam și aceste responsabilități și în acest proces mă rugam lui Dumnezeu pentru a-I accepta scrutarea. Dacă acceptam să fac ceva, trebuia să o fac din inimă și să nu tratez lucrurile superficial. Uneori, încă mi se părea obositor să monitorizez alte lucrări, dar când îmi dădeam seama de acest lucru, mă răzvrăteam în mod activ împotriva mea și încercam să mă ocup de detaliile lucrării cât de bine puteam. Știu că firea mea satanică este adânc înrădăcinată și că aceste două situații în care am fost emondată nu sunt suficiente pentru a o îndrepta, așa că mă rog lui Dumnezeu să-mi cerceteze inima, să mă certe și să mă disciplineze atunci când sunt iresponsabilă în îndatoririle mele, permițându-mi să viețuiesc cu o umanitate normală și să fiu o persoană cu conștiință și umanitate. Îi sunt, de asemenea, foarte recunoscătoare lui Dumnezeu pentru aceste două momente de emondare, care m-au ajutat să conștientizez consecințele grave ale iresponsabilității mele în îndeplinirea îndatoririlor, să mă trezesc și să mă schimb într-o anumită măsură.