de Xiaomo, Spania

În 2021, răspundeam de lucrarea mai multor biserici. Acestea fuseseră înființate de curând și lucrarea fiecăreia se afla la început. Conducătoarea superioară venea des să coordoneze lucrarea și oferea părtășie când apăreau probleme. Întreba multe, în special despre lucrarea de evanghelizare. Văzând că lucrarea de evanghelizare a altor biserici mergea foarte bine, că destul de mulți oameni investigau adevărata cale și se alăturau acestor biserici lunar, eram foarte invidioasă. Mă gândeam că evanghelizarea era foarte importantă pentru conducătoare, iar eu nu prea mă pricepeam la asta. Dacă n-o puteam face bine și întârziam evanghelizarea, sigur avea să spună că n-aveam calibru, nu făceam față și urma să mă suspende. O vreme, am depus mult efort în lucrarea de evanghelizare, urmărind frecvent cu ceilalți cum mergeau lucrurile, rezumând problemele cu ei ca să găsim soluții, dar n-am întrebat de celelalte lucrări și nu prea le-am urmărit. După un timp, am obținut rezultate mai bune cu evanghelizarea, dar eficiența lucrării noastre de udare scădea. Unii noi credincioși aveau dificultăți sau erau tulburați de pastorii lor și nu primeau udare și sprijin la timp, așa c-au devenit negativi și n-au mai venit la adunări. Văzând asta, m-am gândit că ne lipsea personalul de udare și că poate ar trebui să instruim câțiva noi credincioși pentru udare. Dar apoi, mi-am dat seama că atenția conducătoarei superioare era îndreptată spre evanghelizare, iar toate celelalte biserici se descurcau în privința asta. Dacă nu puteam obține rezultate bune, conducătoarea sigur avea să creadă că nu eram capabilă. M-am gândit c-ar trebui să mă concentrez pe lucrarea de evanghelizare. Cu asta în minte, nu m-am mai prea gândit la cultivarea nou-veniților. Când conducătoarea a verificat lucrarea noastră, a constatat că, recent, nu mai instruiserăm noi credincioși iar noii membri ai bisericii nu erau udați la timp. A spus supărată: „Casa lui Dumnezeu cere cultivarea noilor credincioși. Ați întrerupt o parte importantă a lucrării noastre. De ce?” Mi-a retras sarcina lucrării de udare. Eram puțin amețită. Dar m-am gândit că era în ordine. Biserica avea multe lucrări, iar eu nu țineam pasul. Dacă-mi asumam doar sarcina lucrării de evanghelizare, o puteam face bine. Nu eram deloc conștientă de problema din sufletul meu. Doar a doua zi, în timpul devoțiunilor, mi-am dat seama faptul că mi-a fost luată responsabilitatea pentru ceva atât de important, sigur era o lecție pe care trebuia s-o învăț. A trebuit să reflectez sincer asupra mea legat de asta. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, în inima mea, să mă lumineze și să mă îndrume ca să mă cunosc. După rugăciune, mi-am dat seama că mă concentrasem doar pe lucrarea verificată recent de conducătoare. Dacă ea n-ar fi spus nimic, nu i-aș fi dat importanță nici când ar fi apărut o problemă în cadrul sarcinii mele. Nu cumva lucram doar de ochii lumii? Am găsit câteva cuvinte relevante de la Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unele biserici sunt deosebit de lente în răspândirea lucrării de evanghelizare, iar acest lucru e cauzat pur și simplu de faptul că falșii conducători sunt neglijenți în îndatoririle lor și comit prea multe greșeli. În timp ce execută diverse elemente ale lucrării, de fapt există multe probleme, abateri și omisiuni pe care conducătorii falși trebuie să le rezolve, rectifice și remedieze – dar, întrucât nu au un sentiment al poverii, întrucât nu pot juca decât rolul unui funcționar din guvern și nu fac o lucrare adevărată, drept urmare, provoacă o harababură dezastruoasă. Membrii unelor biserici își pierd unitatea și se subminează unii pe ceilalți, devin suspicioși și circumspecți unii față de ceilalți; de asemenea, devin neliniștiți și temători că vor fi alungați de casa lui Dumnezeu. Când conducătorii falși dau piept cu această situație, ei nu execută vreo lucrare specifică. Pe conducătorul fals nu-l doare deloc faptul că lucrarea sa rămâne într-o stare de paralizie; el nu se poate îndemna să facă o lucrare reală și, în schimb, așteaptă ca Cel de mai sus să trimită ordine prin care să-i spună ce să facă și ce să nu facă, de parcă lucrarea lui este făcută numai pentru Cel de mai sus. În cazul în care Cel de mai sus nu transmite cerințe specifice și nu dă ordine sau comenzi directe, atunci el nu face nimic și este neglijent și superficial. Face oricât de multe îi dă de făcut Cel de mai sus, mișcându-se când este împins și stând locului când nu este, nepăsător și superficial. Ce este un fals conducător? În concluzie, nu face lucrări practice, ceea ce înseamnă că nu își face treaba de conducător. Își neglijează grav lucrarea critică, fundamentală – nu face nimic. Acesta este un fals conducător” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Din cuvintele Lui, am văzut că falșii conducători se implică în lucrarea care-i pune în valoare. Fac doar lucrurile cerute de conducători sau cele văzute de toți. Dacă un conducător nu dispune ceva, chiar dacă acea lucrare are deja de suferit, ei închid ochii sau fac treabă de mântuială. Astfel de persoane nu susțin deloc lucrarea bisericii în datoria lor și nu fac lucrare practică. Nu au deloc umanitate sau caracter și nu caută sau nu iubesc adevărul. Chiar și când fac o datorie, sunt doar perturbatoare și fac rău. Înainte, n-am simțit niciodată că n-aveam umanitate bună, dar apoi am văzut că mă aflam în acea stare. M-am gândit cum mi-am îndeplinit datoria. Conducătoarea superioară prioritiza evanghelizarea și m-a îndrumat și ajutat mult, nepricepându-mă prea bine la asta, așa că mă temeam că voi fi suspendată dacă tot nu mă descurcam. Ca să-mi păstrez poziția, m-am axat mai mult pe evanghelizare, ignorând alte aspecte ale lucrării. În acea perioadă, am avut o bănuială că și alte lucruri erau de competența mea și c-ar trebui să le urmăresc, dar, din moment ce conducătoarea nu întreba de ele, mi-au părut puțin importante, așa că nu le-am făcut. Am făcut doar lucrarea cerută de ea, lucrurile care erau în avantajul renumelui și statutului meu. Nu am ținut deloc cont de voia lui Dumnezeu. Nu îndeplineam sarcinile unei conducătoare în datoria mea. Făceam lucrurile de ochii lumii, să-mi mulțumesc conducătoarea. Atitudinea mea față de datorie îmi afectase deja lucrarea. Biserica a avut deseori părtășie că trebuie să udăm și să cultivăm noi credincioși de calibru bun, ca să poată prelua o datorie. Asta avea s-ajute la extinderea Evangheliei Împărăției. Dar nu mai făcusem o lucrare atât de importantă de două sau trei luni, întârziind serios lucrarea noastră. Asta însemna să fac rău. A fost supărător să văd lucrurile astfel. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, am fost falsă și vicleană. Am lucrat doar ca să mă pun în valoare și am întârziat lucrarea bisericii. Dumnezeule, vreau să mă căiesc!”

Am citit cuvintele lui Dumnezeu despre firile antihriștilor, ceea ce m-a ajutat să mă înțeleg. Dumnezeu Atotputernic spune: „Aceasta este atitudinea pe care o au antihriștii față de practicarea adevărului: când le aduce beneficii, când toată lumea îi va lăuda și admira pentru asta, cu siguranță se vor obliga și vor face un efort simbolic de dragul aparențelor. Dacă practicarea adevărului nu le este de niciun folos, dacă nimeni nu îi vede și liderii superiori nu sunt prezenți, atunci, în astfel de momente, nu se pune problema ca ei să practice adevărul. Practicarea adevărului din partea lor depinde de context, de timp, de faptul că se face în public sau fără nu, de cât de mari sunt beneficiile; sunt extraordinar de pricepuți și iuți la minte atunci când vine vorba de astfel de lucruri și a nu obține niciun beneficiu sau a nu se afișa în mod ostentativ este inacceptabil. Ei nu lucrează dacă eforturile lor nu sunt recunoscute, dacă nimeni nu vede indiferent cât de mult ar face. Dacă lucrarea este aranjată direct de casa lui Dumnezeu și nu au de ales decât să o facă, ei iau totuși în considerare dacă acest lucru va fi benefic statutului și reputației lor. Dacă este bună pentru statutul lor și le poate îmbunătăți reputația, ei investesc tot ce au în această lucrare și fac o treabă bună din ea; simt că lovesc două păsări cu o singură piatră. Dacă nu aduce niciun beneficiu statutului sau reputației lor și dacă a o face rău i-ar putea discredita, se gândesc la o modalitate sau o scuză pentru a scăpa de aceasta. Indiferent de datoria pe care o îndeplinesc, ei rămân întotdeauna la același principiu: trebuie să obțină un oarecare beneficiu. Tipul de lucrare care le place antihriștilor cel mai mult este aceea care nu îi costă nimic, pentru care nu trebuie să sufere sau să plătească niciun preț și care aduce un beneficiu pentru reputația și statutul lor. Pe scurt, indiferent ce fac, antihriștii iau mai întâi în considerare propriile interese și acționează doar după ce s-au gândit la toate; nu se supun cu adevărat, sincer și absolut adevărului fără compromisuri, ci o fac selectiv și condiționat. Ce condiție este aceasta? Este că statutul și reputația lor trebuie să fie protejate și nu trebuie să sufere nicio pierdere. Abia după ce această condiție este îndeplinită, vor hotărî și vor alege ce să facă. Adică, antihriștii se gândesc serios la modul în care să trateze principiile adevărului, însărcinările date de Dumnezeu și lucrarea casei lui Dumnezeu sau la cum să gestioneze lucrurile cu care se confruntă. Nu se gândesc la cum să împlinească voia lui Dumnezeu, cum să nu aducă prejudicii intereselor casei lui Dumnezeu, cum să-L mulțumească pe Dumnezeu sau cum să fie de folos fraților și surorilor; acestea nu sunt lucruri la care se gândesc. Ce iau în considerare antihriștii? Dacă statutul și reputația lor vor fi sau nu afectate și dacă prestigiul lor va fi știrbit. Dacă a face un lucru conform principiilor adevărului aduce beneficii lucrării bisericii și fraților și surorilor, dar ar face ca reputația lor să aibă de suferit și i-ar determina pe mulți oameni să-și dea seama de adevărata lor statură și să știe ce fel de natură și esență au, atunci cu siguranță nu vor acționa conform principiilor adevărului. Dacă a întreprinde lucrare practică îi va face pe mai mulți oameni să aibă o părere bună despre ei, să-i respecte și să-i admire sau va permite cuvintelor acestora să aibă autoritate și să determine mai mulți oameni să li se supună, atunci vor alege să o facă în acel mod; altfel, nu vor alege să-și ignore interesele din considerație pentru interesele casei lui Dumnezeu sau pentru frați și surori. Acestea sunt natura și esența antihriștilor. Nu reprezintă un lucru egoist și ticălos?” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)”). „Antihriștii sunt un soi viclean, nu-i așa? Orice ar face, încuviințează și calculează acel lucru de opt sau zece ori sau chiar mai mult. Mințile lor sunt pline de gânduri despre cum să facă să aibă poziții mai stabile într-o mulțime, cum să aibă o reputație mai bună și un prestigiu mai mare, cum să obțină favoruri de la Cel de mai sus, cum să-i facă pe frați și surori să-i susțină, să-i iubească și să-i respecte și fac orice este necesar pentru a obține aceste rezultate. Pe ce cale merg ei? Pentru ei, interesele casei lui Dumnezeu, interesele bisericii și lucrarea casei lui Dumnezeu nu sunt lucrurile de care țin cont în principal, cu atât mai puțin, de care sunt preocupați. Ce gândesc ei? «Aceste lucruri nu au nicio legătură cu mine. Este fiecare om pentru el, iar diavolul îl ia pe cel mai din urmă; oamenii trebuie să trăiască pentru ei înșiși și pentru reputația și statutul propriu. Acesta este cel mai înalt obiectiv care există. Dacă cineva nu știe că ar trebui să trăiască pentru sine și să se protejeze, atunci este un imbecil. Dacă mi s-ar cere să practic conform principiilor adevărului și să mă supun lui Dumnezeu și rânduielilor casei Sale, atunci acest lucru ar depinde de existența vreunui beneficiu pentru mine și a unui avantaj în cazul în care o fac. Dacă nesupunerea față de rânduielile casei lui Dumnezeu aduce cu ea posibilitatea să fiu dat afară și să pierd o oportunitate de a câștiga binecuvântări, atunci mă voi supune.» Astfel, pentru a-și proteja reputația și statutul, antihriștii aleg adesea să facă unele compromisuri. Ai putea spune că, de dragul statutului, antihriștii sunt capabili să îndure orice fel de suferință și, de dragul de a avea o bună reputație, sunt capabili să plătească orice fel de preț. Zicala: «Un om măreț știe când să cedeze și când să nu cedeze», pare să fie valabilă în ceea ce-i privește. Aceasta este logica Satanei, nu-i așa? Aceasta este filosofia Satanei pentru a trăi în lume și reprezintă, totodată, principiul său de supraviețuire. Este complet dezgustător!” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a doua)”). Am văzut din cuvintele lui Dumnezeu că antihriștii sunt vicleni și înșelători prin natură, egoiști și josnici. În datoria lor, se gândesc doar la renume și statut, punându-și interesele pe primul loc. Dacă ceva îi avantajează, le avantajează reputația, le va aduce laudele conducătorilor și sprijinul fraților și surorilor, vor da totul. Dar pentru sarcinile împlinite neobservate de conducători sau pentru ce e inutil renumelui sau statutului lor, nu vor să plătească un preț. Înainte să facă ceva, antihriști calculează cum să-și protejeze reputația și statutul, cum să-și maximizeze beneficiul. Ei nu se gândesc niciodată să susțină lucrarea bisericii. Reflectând la purtarea mea, am văzut că am arătat aceeași fire ca un antihrist. În datoria mea, nu mă gândeam la ce ar avantaja lucrarea bisericii și nu susțineam lucrarea bisericii. În schimb, doar calculam ce-ar lăsa o impresie bună conducătoarei, cum s-o mulțumesc și cum s-o împiedic să-mi vadă defectele, ca să-mi pot păstra poziția. Văzând că ea întreba des de evanghelizare, am înțeles că era importantă pentru ea și, ca să-mi protejez poziția, m-am axat excesiv pe evanghelizare, încercând să urmăresc acea lucrare și să rezolv probleme. Dar vazând că ea nu se axase pe lucrarea de udare de ceva vreme, am ignorat acest aspect al lucrării mele. Am simțit că, oricât timp i-aș dedica, tot nu i-aș câștiga laudele. Eram conștientă că nu avea cine să ude și că existau deja consecințe, noii credincioși nefiind udați la timp, dar nu mi-a păsat și am lăsat ca udarea să aibă de suferit chiar sub ochii mei. Păream foarte implicată în datoria mea și mă grăbeam să fac tot ce-mi cerea conducătoarea, dar, de fapt, aveam propria afacere, înșelând oamenii și pe Dumnezeu cu o imagine falsă. Eram egoistă, șireată și vicleană. Îmi asumasem o lucrare atât de importantă, dar la tot pasul mă gândeam la interesele mele. Datoria mi-a fost o trambulină în urmărirea renumelui și a statutului. Eram pe calea unui antihrist, tot ce făceam era dezgustător pentru Dumnezeu. Odată ce-am înțeles asta, mi-am dat seama că perturbasem lucrarea bisericii, iar suspendarea mea nu era excesivă. Fusesem atât de egoistă, vicleană și iresponsabilă, nu eram demnă de o sarcină atât de importantă. Simțeam vinovăție și regrete și că îi datoram enorm lui Dumnezeu! M-am rugat Lui în inima mea, spunând că, indiferent dacă avea să întrebe conducătoarea de ceva sau nu, atât timp cât era în atribuțiile mele, aveam să mă dedic și să-mi răscumpăr fărădelegile. Spre surprinderea mea, când am decis să mă căiesc în fața lui Dumnezeu, conducătoarea mi-a cerut să mă ocup iar de udare. Am fost foarte emoționată atunci. M-am gândit că trebuia să prețuiesc datoria și să nu mă mai gândesc la renume și statut. Apoi, m-am implicat total în lucrarea mea. Am stabilit după urgență ordinea sarcinilor la care nu fusesem atentă, am aflat despre ele și le-am monitorizat și am găsit soluții practice la probleme. M-am simțit mult mai bine după ce am început să lucrez astfel.

Apoi, casa lui Dumnezeu a decretat ca bisericile să facă o lucrare de curățire. M-am gândit că eu răspundeam de evanghelizare și udare, acestea fiind importante, și n-aveam ca prioritate lucrarea de curățire. M-am gândit că partenera mea se putea ocupa de asta. Așa că nu i-am mai dat importanță. Am discutat pe scurt cu partenera mea despre cum să realizeze lucrarea și am rugat-o să se ocupe de ea. N-am discutat cu ea despre progresele sau dificultățile ei în lucrare. Am rămas surprinsă când, la o adunare, conducătoarea a întrebat cum mergea lucrarea de curățire. Ea întreba despre o altă biserică, vrând să știe pe cine au îndepărtat, cum s-au comportat acei oameni, dacă se confruntaseră cu dificultăți sau cu ceva ce nu înțelegeau în lucrare. Eram foarte agitată pentru că nu verificasem lucrarea de curățire și nu știam nimic despre ea. Dacă eram întrebată și nu știam, conducătoarea ar fi spus că nu făceam lucrare practică. Dacă îmi era schimbată datoria sau eram suspendată? Aveam un singur gând atunci: să aflu despre progresul acelui proiect imediat ce se încheia adunarea, să știu câți oameni au fost îndepărtați, să văd de cine nu eram sigură, să discut și să decid imediat dacă ar trebui înlăturați, ca să-i pot da conducătoarei un răspuns dacă se interesa. Astfel, ar fi crezut că pot face ceva lucrare reală. Era trecut de miezul nopții când adunarea s-a încheiat și încă voiam să-mi întreb partenera despre proiect. Chiar când mă pregăteam s-o contactez, m-am simțit puțin ciudat. Nu lucram din nou de ochii lumii? Faptul că procedam așa însemna că-mi fac treaba de mântuială. Dacă luam o decizie greșită și îndepărtam pe cineva care nu trebuia îndepărtat nu era o lipsă de responsabilitate față de viețile fraților și surorilor? Dacă mă pripeam fără să investighez cu atenție, iar persoana greșită era îndepărtată, nu eram doar iresponsabilă în sarcina mea, ci le făceam rău fraților și surorilor. M-au cuprins sudorile reci la acest gând și m-am rugat în tăcere: „Dumnezeule, iar am început să lucrez de ochii lumii. Acum mă grăbesc să urmăresc lucrarea de curățire. Nu ca să țin cont de voia Ta și să-mi fac bine datoria, ci de dragul reputației și al poziției mele. Iar sunt neserioasă și Te înșel. Nu sunt deloc sinceră în datorie și fac lucrurile ca să mă pun în valoare. Este dezgustător pentru Tine. Dumnezeule, vreau să reflectez asupra mea și să mă căiesc în fața Ta.” Atunci, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu pe care le citisem recent. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă ești conducător, atunci, indiferent de câte proiecte răspunzi, este responsabilitatea ta să fii implicat în mod constant și să pui întrebări, în același timp verificând lucrurile și rezolvând prompt problemele, pe măsură ce acestea apar. Aceasta este treaba ta. Și așadar, chiar dacă ești conducător regional, de district, de biserică sau orice conducător sau supraveghetor de echipă, odată ce ai stabilit aria responsabilităților tale, trebuie să verifici frecvent dacă îți faci partea în această lucrare, dacă ai îndeplinit responsabilitățile pe care s-ar cuveni să le îndeplinească un conducător sau un lucrător, ce lucrare nu ai făcut, ce lucrare nu ai făcut bine, ce lucrare nu vrei să faci, ce lucrare a fost ineficientă și principiile cărei lucrări nu ai reușit să le înțelegi. Toate acestea sunt lucruri la care ar trebui să meditezi adesea. Totodată, trebuie să înveți să ai părtășie cu alți oameni și să le pui întrebări și să înveți cum să identifici, în cuvintele și rânduielile de lucru ale lui Dumnezeu, un plan, principii și o cale de implementare. Față de orice aranjament de lucru, indiferent dacă se referă la administrație, resurse umane sau viața bisericii, sau orice fel de lucrare de specialitate, dacă are legătură cu responsabilitățile liderilor și lucrătorilor, dacă este o responsabilitate pe care tu ar trebui să o îndeplinești și în sfera responsabilităților tale, atunci ar trebui să te preocupi de acest lucru. Desigur, prioritățile ar trebui stabilite în funcție de situație, astfel încât niciun proiect să nu rămână în urmă” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Cuvintele Lui sunt foarte clare. Ca lideri ce răspund de lucrarea bisericii, indiferent de câte proiecte supraveghem, trebuie să le stabilim prioritatea, să le supraveghem, să ne interesăm de ele și să le verificăm, pentru ca fiecare să se desfășoare cum trebuie. Asta ar trebui să facă un conducător sau un lucrător; numai așa se face lucrare reală. Credeam că dacă puteam termina o lucrare importantă cu rezultate tangibile sau sarcini pe care conducătoarea le cerea mereu însemna că fac lucrare practică. Dar de lucrurile despre care conducătoarea superioară nu prea întreba sau de cele care nu dădeau roade evidente, nu prea mă ocupam și nici nu le urmăream. Însă ar fi trebuit să mă implic în tot ceea ce era de competența mea în datorie. Unele dintre proiecte erau deja lansate și nu mai fuseseră discutate de ceva vreme, dar asta nu însemna că erau sistate și că nu trebuiau monitorzate. Ar fi trebuit să mă ocup de ele în funcție de prioritate. Dacă n-aș întreba niciodată despre ele, iar asta ar împiedica progresul lor, ar fi o iresponsabilitate și o lipsă de devotament față de Dumnezeu. M-am gândit la atitudinea mea față de proiect. Știam că lucrarea de curățire era foarte importantă, dar simțeam că nu era ceva de care răspundeam în principal, și că nimeni nu va observa efortul meu, așa că n-am pus suflet și n-am tratat-o cu seriozitate. Nu aveam habar de progresul ei. Cum am auzi-o pe conducătoare întrebând de ea, m-am grăbit să verific. Am vrut să fac o simplă monitorizare, ca să-i pot răspunde conducătoarei când avea să întrebe de lucrarea mea, astfel încât să nu afle că nu făceam lucrare reală și să mă suspende. Eram neserioasă și înșelătoare, protejându-mi renumele și statutul și nefiind responsabilă față de lucrarea bisericii. Astfel făceam rău!

Apoi, m-am gândit la atitudinea mea recentă și la cum mi-am îndeplinit datoria. Mi-au venit în minte cuvintele lui Dumnezeu: „Când o persoană acceptă ceea ce Dumnezeu îi încredințează, Dumnezeu are un standard pentru a judeca dacă acțiunile ei sunt bune sau rele și dacă persoana a ascultat și a satisfăcut voia lui Dumnezeu și dacă ceea ce face aceasta întrunește standardul. Lui Îi pasă de inima persoanei, nu de acțiunile acesteia la suprafață. Nu este cazul ca Dumnezeu să binecuvânteze pe cineva atât timp cât face ceva, indiferent cum îl face. Acesta este o înțelegere greșită pe care o au oamenii despre Dumnezeu. Dumnezeu nu Se uită doar la rezultatul final al lucrurilor, ci pune mai mult accent pe modul în care este inima unei persoane și cum este atitudinea unei persoane în timpul desfășurării lucrurilor și El Se uită dacă există ascultare, considerație și dorința de a-L mulțumi pe Dumnezeu în inima acesteia” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). „Deși toată lumea este dispusă să urmărească adevărul, pătrunderea în realitatea lui nu reprezintă o chestiune simplă. Cheia este să te concentrezi pe căutarea adevărului și să pui adevărul în practică. Trebuie să reflectezi la aceste lucruri în fiecare zi. Indiferent ce probleme sau dificultăți întâmpini, nu renunța la practicarea adevărului; trebuie să înveți cum să cauți adevărul și să reflectezi asupra ta și, în cele din urmă, să practici adevărul. Acesta este cel mai important lucru dintre toate; orice ai face, nu încerca să-ți protejezi propriile interese, iar dacă îți pui propriile interese pe primul loc, nu vei fi capabil să practici adevărul. Privește-i pe acei oameni pe care-i interesează doar propriile avantaje – care dintre ei poate să practice adevărul? Niciunul dintre ei. Cei care practică adevărul sunt toți oameni cinstiți, iubitori de adevăr și buni la suflet. Sunt cu toții oameni care au conștiință și rațiune, care pot renunța la interesele, vanitatea și mândria proprie, care se pot lepăda de trup. Aceștia sunt oamenii care pot pune adevărul în practică. […] Oamenii care iubesc adevărul merg pe o cale diferită față de cei care nu iubesc adevărul: oamenii care nu iubesc adevărul se concentrează întotdeauna pe a trăi după filosofiile Satanei, se mulțumesc doar cu manifestări exterioare de bună purtare și pioșenie, dar în inimile lor există încă dorințe și aspirații nebunești și încă urmăresc statutul și prestigiul, încă doresc să fie binecuvântați și să intre în Împărăție – însă pentru că nu urmăresc adevărul și sunt incapabili să-și îndepărteze firile corupte, ei trăiesc mereu sub puterea Satanei. În toate lucrurile, oricine iubește adevărul îl caută, reflectă asupra propriei persoane, încearcă să se cunoască pe sine însuși, se concentrează pe practicarea adevărului și întotdeauna are în inimă ascultare și teamă de Dumnezeu. Dacă se întâmplă să se ivească vreo noțiune sau neînțelegere în ceea ce-L privește, acea persoană se roagă lui Dumnezeu imediat și caută adevărul pentru a le rezolva; se concentrează la a-și îndeplini bine datoria, astfel încât voia lui Dumnezeu să fie mulțumită; și se luptă pentru adevăr și urmărește cunoașterea de Dumnezeu, ajungând să se teamă de El în inima sa și să se ferească de toate faptele rele. Aceasta e o persoană care trăiește mereu înaintea lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Buna purtare nu înseamnă că firea unei persoane s-a schimbat”). Am făcut doar lucruri care să mă pună în valoare, gândindu-mă mereu să câștig stima conducătoarei și să-mi asigur astfel poziția. Credeam că sunt deșteaptă, dar de fapt eram nesăbuită. Cuvintele lui Dumnezeu sunt clare. Lui Îi pasă de cât suflet pune o persoană în datoria sa. El analizează dacă atitudinea sa față de datorie este de a ține seama de voia Lui, nu cât de multă lucrare pare să facă sau cât de mulți oameni o laudă. În plus, biserica are principii pentru suspendarea oamenilor. Nimeni nu e suspendat cu ușurință pentru că nu și-a făcut bine treaba pentru scurt timp. Dacă sunt bine intenționați și pot susține lucrarea bisericii, dacă fac doar niște greșeli din cauza lipsei de experiență, Casa lui Dumnezeu îi va sprijini și-i va ajuta. Dacă într-adevăr nu se pot descurca pentru că le lipsește calibrul, biserica va găsi o altă datorie pentru ei. În general, cheia este să fii bine intenționat. Dacă ai o intenție greșită în datoria ta sau nu ții cont de voia lui Dumnezeu, dacă urmărești doar renumele și statutul, sau ești înșelător ca să fii prețuit de conducători poate părea că îți faci treaba și poate că ești capabil să suferi și să plătești un preț, dar motivele tale sunt greșite și faci totul pentru tine. Asta înseamnă că nu-ți faci datoria și nu vei obține aprobarea lui Dumnezeu. Știam că lucrarea de curățire era un proiect important pentru casa lui Dumnezeu. Să înțeleg și să supraveghez progresul conlucrătorilor mei era sarcina mea. Ar fi trebuit să am atitudinea corectă și să-mi fac datoria conform principiilor. Apoi, am vorbit cu colegii mei despre lucrarea de curățire și i-am întrebat de dificultăți. Apoi, i-am ajutat să facă un bilanț al personalului și am îndepărtat persoanele care întruneau condițiile pentru curățire. M-am simțit foarte ușurată după ce am făcut asta.

Am câștigat atât de mult prin toate aceste experiențe. Credeam că, făcând lucrarea considerată prioritară de conducătoare, făceam muncă practică. Dar prin aceste experiențe, am văzut că, dacă nu am motivele potrivite, ci-mi fac datoria pentru renume, statut, admirație sau ca să mulțumesc un conducător, atunci fac lucrare de ochii lumii, nu-mi fac datoria. Oricât aș lucra, Dumnezeu nu va aproba niciodată. Când facem o datorie, Lui îi pasă dacă punem suflet și ne analizează atitudinea față de ea, dacă susținem lucrarea bisericii, dacă putem pune adevărul în practică și trăim după cuvintele Sale. Asta este cel mai important. Am realizat acest lucru numai datorită îndrumării lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!