de Li Min, China

În august 2012, o rudă mi-a predicat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Am văzut că toate cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic sunt adevărul și am recunoscut că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus venit din nou. Eram foarte entuziasmată. Nu crezusem că voi putea întâmpina revenirea Domnului Isus în răstimpul vieții mele. Acesta era cu-adevărat harul lui Dumnezeu; Dumnezeu mă înălța! Eram căsătorită cu soțul meu de mulți ani și aveam o căsnicie plină de afecțiune. Trebuia să-i spun soțului meu vestea cea bună că Dumnezeu venise să mântuiască omenirea, așa încât să aibă și el șansa să fie mântuit de Dumnezeu. Ar fi fost minunat dacă am fi putut crede în Dumnezeu și intra în Împărăția Cerurilor împreună! Când i-am predicat soțului meu Evanghelia, mi-a spus că era ocupat la serviciu și că nu avea timp, însă nu s-a opus credinței mele în Dumnezeu. Pe măsură ce Evanghelia Împărăției venind de la Dumnezeu se răspândea rapid în toată China continentală, PCC a început să inventeze cu nerușinare zvonuri și calomnii, plasând dovezi false pentru a defăima Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Soțul meu a citit pe telefonul său numeroase zvonuri negative. Când a aflat că aș fi putut fi arestată și condamnată de guvern pentru credința mea în Dumnezeu și că, pe viitor, exista riscul ca asta să afecteze chiar și studiile și locul de muncă ale copilului nostru, a început să mă persecute pentru a mă face să renunț la credința în Dumnezeu.

Într-o după-amiază din martie 2013, soțul meu, care lucra departe de casă, a făcut special un drum cu mașina până acasă. Cu o figură solemnă, mi-a spus: „Poliția a venit la mină să-l aresteze pe un coleg al meu deoarece crede în Dumnezeu Atotputernic. Dacă n-ar fi luat-o la goană, l-ar fi prins. Acum stau cu inima cât un purice cât e ziua de lungă pentru că tu crezi în Dumnezeu. Dac-ar fi să te aresteze într-o bună zi, ce s-ar alege de noi? Copilul nostru e încă mic – cine-ar avea grijă de el? În momentul de față, guvernul îți interzice să crezi în Dumnezeu Atotputernic. În cazul în care crezi, te vor aresta. De ce nu aștepți ca statul să permită asta, și apoi să crezi? La momentul potrivit, o să-i aduc pe toți cei din familia noastră, câteva zeci de oameni, să ți se alăture în credința în Dumnezeu.” I-am răspuns: „PCC este un partid de atei. Ei pur și simplu nu cred că există un Dumnezeu. Cum o să le permită ei oamenilor să creadă în El? Indiferent dacă ești sau nu de acord să cred în Dumnezeu, eu n-o să-L trădez niciodată.” Văzând că n-am de gând să fac cum spune el, soțul meu n-a mai zis nimic. După ce a plecat, mi-am amintit ce spusese, că n-ar fi avut cine să aibă grijă de fiul nostru de opt ani, dacă aș fi fost arestată pentru credința în Dumnezeu. M-am simțit profund îndurerată. Aveam 40 de ani când l-am născut pe fiul nostru, și fusese cât pe ce să mor în timpul nașterii. L-am crescut eu însămi de când era bebeluș. Mi-era drag ca ochii din cap – dacă-l sărutam, parcă-mi era frică să nu-l ard cu buzele; dacă-l luam în brațe, mi-era frică să nu-l scap. Dacă aș fi fost arestată, cine-ar fi avut grijă de el? Mi se frângea inima când mă gândeam la asta și voiam să găsesc un loc unde să pot plânge în hohote fără să mă vadă nimeni. Nu-mi venea să mă rog sau să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu. Trăiam într-o stare negativă.

La o adunare, o soră mi-a citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cine poate să se sacrifice cu adevărat și complet pentru Mine și să-și ofere totul de dragul Meu? Sunteți cu toții fără tragere de inimă, gândurile vă umblă de colo colo, vă gândiți la casă, la lumea de afară, la mâncare și îmbrăcăminte. În ciuda faptului că te afli aici, înaintea Mea, făcând lucruri pentru Mine, adânc în sinea ta încă te mai gândești la soția ta, la copiii tăi și la părinții tăi de acasă. Sunt toate aceste lucruri proprietatea ta? De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai încredere în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine? De ce te-ngrijorezi mereu de familia trupului tău și îți faci griji pentru cei dragi ție? Am Eu un anumit loc în inima ta? Încă mai vorbești despre a-Mi permite să am stăpânire în interiorul tău și să-ți ocup întreaga ființă – toate acestea sunt minciuni înșelătoare! Câți dintre voi sunt dedicați bisericii cu toată inima? Și câți dintre voi nu vă gândiți la voi înșivă, ci acționați de dragul Împărăției de astăzi?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că totul se află în mâinile Lui. Dumnezeu rânduiește Cerul și pământul și toate lucrurile într-o ordine desăvârșită, ca să nu mai vorbim de soarta unui copil. Ține de Dumnezeu dacă voi fi sau nu arestată și dacă fiul meu va avea sau nu de suferit. Îmi amintesc că, pe vremea când nu credeam în Dumnezeu, fiul meu, care avea pe atunci 3 ani, și-a fracturat brațul. La 6 ani, a fost lovit de o mașină și a avut răni pe tot corpul. La 8 ani, și-a fracturat un deget, prinzându-și-l în portiera unei mașini. Deși eram lângă el și-l supravegheam cu atenție, a fost inevitabil să nu i se întâmple câteva nenorociri. De când credeam în Dumnezeu și începusem să-mi fac datoria la biserică, deși nu eram lângă fiul meu în fiecare zi, el creștea sănătos și în siguranță sub ocrotirea lui Dumnezeu. I se purta de grijă mai bine decât atunci când stăteam acasă. Asta arată că Dumnezeu ține destinele oamenilor în mâinile Sale. Când m-am gândit la asta, n-am mai fost îngrijorată în privința fiului meu și mi-am simțit inima mult mai liberă. Am continuat să-mi îndeplinesc datoria.

Ulterior, soțul meu a încercat de mai multe ori să mă convingă să-mi abandonez credința în Dumnezeu. Când a văzut că nu mă poate convinge nicicum, a început să mă persecute și să-mi pună piedici. În iulie, soțul meu și-a luat trei luni de concediu. Cât era ziua de lungă, îmi pândea ca o umbră orice mișcare și a declarat: „Dacă descopăr vreun credincios în Dumnezeu, îl reclam și-l bag la pușcărie!” Nu cutezam să particip la adunări, de teamă că i-aș fi putut pune în pericol pe frații și pe surorile mele. Acasă, soțul meu îmi arunca priviri încruntate și mă suduia cu ură de dimineața până seara, adresându-mi cele mai murdare vorbe care-i veneau la gură pentru a-și descărca furia. Mai mult, întorcea casa cu susul în jos. Dacă găsea cărți cu spusele lui Dumnezeu, le rupea în bucăți. Dacă descoperea un MP5 player, îl spărgea. În timpul acesta, eu trăiam într-un chin cumplit. Să-mi liniștesc inima și să mă rog lui Dumnezeu sau să-I citesc cuvintele era un vis irealizabil. În fiece zi, eram nevoită să îndur injuriile și persecuția soțului meu. Simțeam că era pur și simplu prea greu să urmez lucrarea cea nouă a lui Dumnezeu. Soțul meu nu mă persecuta când credeam în Isus la biserică, așa că poate ar fi fost mai bine să mă întorc la biserică și să cred în Isus. Dar la biserică chiar n-ai cum să auzi rostirile adevărului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Nu ești udat și aprovizionat cu spusele lui Dumnezeu, așa că, indiferent cât de mulți ani mergi la biserică, totul va fi în zadar; nu vei fi mântuit și nu vei intra în Împărăție. Mi-am amintit de toți acei ani în care am crezut în Isus, am sperat și am așteptat, înainte de a vedea în sfârșit arătarea lui Dumnezeu și de a întâmpina revenirea Domnului; m-am gândit cum aveam ocazia să accept judecata și purificarea oferite de Dumnezeu în zilele de pe urmă și cum, din cauza persecuției și piedicilor soțului meu, aproape că îmi abandonasem credința în Dumnezeu Atotputernic. Mă împotriveam atât de tare, încât simțeam de parcă aș fi avut zece mii de inimi, care țipau cu toatele: „Nu!” Copleșită de suferință, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic, soțul meu își petrece fiecare zi folosind metode detestabile pentru a-mi pune piedici și a mă jigni. Mă și urmărește. Nu am nicio posibilitate să-Ți citesc cuvintele și nu îndrăznesc să mă apropii de frații și de surorile mele. Mă simt de parc-aș trăi într-o crevasă. Sunt atât de nefericită și de chinuită! Dumnezeule drag, așteptarea revenirii Tale a fost grea și nu sunt dispusă să Te părăsesc. Te rog, ascultă-mi rugăciunea și deschide-mi o cale!”

Ulterior, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Când te confrunți cu suferința, trebuie să poți fi capabil să lași deoparte grija pentru trup și să nu te plângi de Dumnezeu. Când Dumnezeu Se ascunde de tine, trebuie să poți să ai credința de a-L urma, de a-ți păstra iubirea de dinainte fără să o lași să șovăie sau să se risipească. Indiferent ce face Dumnezeu, trebuie să Îl lași să orchestreze după cum dorește și să fii dispus să-ți blestemi trupul, mai degrabă decât să te plângi de El. Când te confrunți cu încercări, trebuie să fii dispus să înduri durerea de a renunța la ce iubești și să fii dispus să plângi amarnic pentru a-L satisface pe Dumnezeu. Doar aceasta este adevărata iubire și credință. Indiferent care este statura ta reală, mai întâi trebuie să ai voința de a îndura greutăți și credință adevărată și, de asemenea, trebuie să ai voința de a te răzvrăti împotriva trupului. Ar trebui să fii dispus să înduri personal greutăți și să suferi pierderi în dauna intereselor tale, ca să satisfaci intențiile lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să fii capabil să simți regret față de tine în inima ta: în trecut, nu ai putut să-L mulțumești pe Dumnezeu și, acum, poți să ai regrete în ceea ce te privește. Nu trebuie să îți lipsească niciunul dintre aceste lucruri – prin acestea te va desăvârși Dumnezeu. Dacă nu poți să îndeplinești aceste criterii, atunci nu poți fi desăvârșit” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că persecuția la care mă supunea soțul meu și piedicile pe care mi le punea erau îngăduite de Dumnezeu. El făcuse asta pentru a-mi desăvârși credința și voința de a îndura greutăți. Când am început să cred pentru prima oară în Dumnezeu și I-am văzut harul și binecuvântările, iar totul decurgea lin, eram fericită și aveam credință să-L urmez. Cu toate acestea, când soțul meu mă persecuta și mă insulta și eram nevoită să îndur greutăți, mi-am pierdut credința în Dumnezeu și m-am gândit chiar să mă întorc la Biserica patriotică. Eram o ființă nevolnică, complet lipsită de voința de a îndura orice greutate. Trebuia să mă rog cu râvnă lui Dumnezeu și să-I cer să-mi dea credința și voința de a îndura greutăți. Mi-am amintit de un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care-l citisem la o adunare: „Inima și duhul omului sunt la îndemâna lui Dumnezeu și tot ce ține de viața lui este văzut de ochii lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi sau nu toate acestea, oricare și toate lucrurile, fie vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu. Acesta este modul în care Dumnezeu deține suveranitate asupra tuturor lucrurilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Am înțeles că toate cele, însuflețite sau nu, se află în mâinile lui Dumnezeu și că gândurile și ideile soțului meu sunt și ele în mâinile lui Dumnezeu. Trebuia să am credință în Dumnezeu și să mă bizui pe El în experimentarea acestei situații. După aceea, Dumnezeu mi-a deschis un drum. O vreme, soțul meu își lua plapuma și se ducea să doarmă în altă încăpere, iar eu puteam să-mi liniștesc inima și să mă rog lui Dumnezeu. Uneori, soțul meu avea de plecat de-acasă, iar eu foloseam puținul timp în care era plecat pentru a-mi întâlni frații și surorile și pentru a descărca videoclipurile cele mai recente din casa lui Dumnezeu. Cum se ivea ocazia, citeam cuvintele lui Dumnezeu și mă uitam la videoclipurile trimise de casa lui Dumnezeu. Treptat, relația mea cu Dumnezeu a devenit mult mai firească, iar inima mi-era mai puțin chinuită. După trei luni, concediul soțului meu s-a încheiat, iar el s-a întors la lucru. Puteam iarăși participa în mod obișnuit la viața bisericii.

Totuși, vremurile astea bune n-au ținut prea mult. După două luni, a avut loc un accident minier grav, care a făcut foarte multe victime. Guvernul a interzis lucrul în toate minele, așa că soțul meu avea iarăși două luni de concediu. La fel ca înainte, stătea acasă, urmărindu-mă și supraveghindu-mă. Nu mă lăsa să mă duc la adunări sau să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Într-o seară, am văzut că soțul meu stătea la calculator și naviga pe internet. Am profitat de această ocazie și m-am dus în dormitor, m-am ascuns sub pătură și am ascultat predici și părtășii despre intrarea în viață. Jumătate de oră mai târziu, a intrat în dormitor soțul meu. Instinctiv, mi-am ascuns playerul MP5, dar soțul meu l-a văzut și s-a năpustit să-l înhațe de parcă-și pierduse mințile. Mi-a spus cu ură în glas: „Vrei să te-omor? Încă mai îndrăznești să crezi?! Cum îndrăznești să asculți?! Cum îndrăznești să crezi?!” În timp ce vorbea, a înșfăcat playerul MP5 și l-a izbit violent de podea. Acesta s-a făcut bucăți, pe care m-am repezit să le adun. Atunci, soțul meu m-a izbit cu pumnul și cu piciorul, plesnindu-mă întruna peste față și lovindu-mă cu picioarele. Nu mult după aceea, mă bătuse atât de rău, încât aveam toată fața învinețită și umflată, iar din nas și din gură îmi curgea sânge. Fiul nostru stătea într-un colț, tremurând de frică și strigând printre lacrimi cu glas șovăitor: „Tati, nu mai da în mami! N-o mai bate pe mami!” Abia atunci s-a oprit soțul meu. A zis cu ură: „Dacă n-ar fi fost copilul, te-aș fi omorât în bătaie în seara asta! Ți-aș fi rupt picioarele, să văd dacă te-ai mai fi încumetat să crezi în continuare în Dumnezeu!” Văzând cum mă tratează soțul meu, inima mi-era cuprinsă de un fior înghețat. M-am gândit la toți acești ani în care fuseserăm împreună și în care îmi pusesem tot sufletul în grija pentru familia noastră. Dar apoi, pentru că eu credeam în Dumnezeu, el m-a bătut și voia să mă vadă moartă. Dacă n-ar fi fost fiul meu care să-l implore să se oprească, cine știe în ce hal m-ar fi adus! Chiar era un diavol care-și dezvăluia adevăratul chip! După aceea, soțul meu i-a chemat pe frații și pe surorile lui mai mici. Aceștia au venit și m-au văzut zăcând în pat. Fără un cuvânt, m-au dus din pat în sufragerie, trăgând de mine și împingându-mă. M-am așezat pe canapea, complet lipsită de vlagă. Soția celui de-al doilea frate al lui mi-a spus cu răutate: „N-ai altceva mai bun de făcut? Ce-a fost în capul tău, de-ai dat cu piciorul unei vieți bune și, în loc de asta, ai ținut morțiș să crezi în nu știu ce Dumnezeu?!” Soția celui de-al patrulea frate a zis: „Știi că guvernul îi arestează pe cei care cred în Dumnezeu Atotputernic, și tu totuși crezi. Ai meritat bătaia pe care ți-a dat-o frate-miu!” Cumnatul lui chibița de pe margine, punând paie pe foc: „Văd că fratele meu mare e prea gingaș când te bate. Mătușa mea are aceeași credință ca tine. De fiecare dată când iese din casă, unchiul meu o bate. De fiecare dată, aproape c-o omoară în bătaie.” Nepoata mea, abia trecută de zece ani, a arătat și ea cu degetul spre mine și a spus cu răutate: „Mătușică, ești o mare proastă! Familia noastră numără câteva zeci de membri, și niciunul dintre noi nu crede asta. Ești singura!” Privindu-i cum se aliniaseră cu toții să mă atace, aruncând asupra mea un șuvoi de cuvinte, m-a cuprins o tristețe insuportabilă: „N-am încălcat legea crezând în Dumnezeu și n-am făcut nimic greșit. Și totuși, mă tratează ca pe un dușman! Pot suporta să mă atace adulții, dar uite-o și pe nepoata mea cum mă arată cu degetul și mă critică!” M-am simțit complet rușinată și profund umilită în demnitatea mea. Copleșită de suferință, m-am rugat în sinea mea: „Dumnezeule drag, nu știu cum să fac față acestei situații. Te rog, luminează-mă și călăuzește-mă!” După ce m-am rugat, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cei treizeci și trei de ani și jumătate petrecuți de Dumnezeu întrupat pe pământ au fost un lucru extrem de dureros în sine și nimeni nu L-a putut înțelege. […] Cea mai mare parte a suferinței pe care o îndură El este să trăiască împreună cu o omenire coruptă până la extrem, suportând batjocura, insultele, judecata și condamnarea din partea oamenilor de toate felurile, precum și faptul că a fost urmărit de demoni, de respingere și ostilitate din partea lumii religioase, fapt care I-a creat răni în suflet pe care nimeni nu le putea compensa. Este un lucru dureros. El mântuiește omenirea coruptă cu o răbdare imensă, iubește oamenii în ciuda rănilor Sale, iar aceasta este o lucrare extrem de dureroasă. Împotrivirea răutăcioasă a omenirii, condamnarea și calomnia, acuzațiile false, persecuția, urmărirea și crimele oamenilor fac ca trupul lui Dumnezeu să realizeze această lucrare cu un mare risc pentru El. Cine ar putea să-L înțeleagă în timp ce suportă aceste suferințe și cine ar putea să-L mângâie?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Esența lui Hristos este iubirea”). Asemenea unui val cald, cuvintele lui Dumnezeu mi-au încălzit inima. Dumnezeu este nevinovat, iar El a devenit trup pe pământ pentru a mântui omenirea. Dumnezeu este supus arestărilor și zvonurilor nefondate ale partidului aflat la guvernare, condamnării și respingerii de către comunitatea religioasă și blestemelor și blasfemiilor rostite de oamenii lumii. Dumnezeu îndură toată această mare suferință, și totuși continuă să rostească adevărul și să-și înfăptuiască lucrarea de mântuire a omenirii. Nu și-a abandonat câtuși de puțin planul de a ne mântui. Dimpotrivă, eu sunt o persoană profund coruptă. Deoarece eram respinsă, bătută și ocărâtă de familie pentru credința mea în Dumnezeu, iar imaginea și statutul meu erau întrucâtva știrbite, nu puteam îndura asta. Credeam că pentru mine nu mai exista nicio cale de a merge înainte. Eram atât de slabă și de neputincioasă! Dacă stau și mă gândesc, eram umilită pentru credința mea în Dumnezeu. Asta înseamnă să fii persecutat pentru dreptate! Este ceva măreț! Nu este deloc un lucru rușinos și umilitor! În plus, tocmai persecuția și piedicile lor m-au ajutat să dobândesc un oarecare discernământ cu privire la esența lor, care Îl ura pe Dumnezeu și ura adevărul. Crezând în Dumnezeu și îndeplinindu-mi datoria, eu merg pe calea corectă în viața mea. Ceea ce fac este lucrul cel mai drept în rândul oamenilor. Indiferent de modul în care îmi pun piedici sau mă persecută, eu trebuie să-L urmez pe Dumnezeu până la capăt. Văzând că tac mâlc, al doilea cel mai tânăr frate al lui a recurs la metode mai sinistre. El i-a spus soțului meu: „Frățioare, putem să spunem noi ce vrem, cumnata mea pur și simplu n-ascultă. Faptul că ea crede în Dumnezeu n-o să ducă doar la arestarea ei de către cei din guvern. O să afecteze și șansele fiului tău de a intra la universitate sau de a-și găsi un serviciu. N-are niciun rost să ne mai răcim gura de pomană. Adu o hârtie și ceva de scris și pune-o să scrie o scrisoare prin care să garanteze că nu va crede în Dumnezeu.” Mi-am spus în sinea mea: „Oamenii sunt creați de Dumnezeu. Este un lucru absolut firesc și justificat ca oamenii să creadă în El și să I se închine. Voi nu credeți în Dumnezeu, ba chiar urmați directivele PCC și mă obligați să scriu o scrisoare prin care să garantez că nu voi crede în Dumnezeu. Nici gând!” M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, în orice fel m-ar persecuta oamenii ăștia, mai degrabă aș muri decât să scriu așa ceva. Voi rămâne fermă în mărturia mea pentru Tine și-l voi umili pe Satana. Te rog, dă-mi mai multă credință și putere!” Între timp, trecuse deja de miezul nopții, dar ei nu dădeau niciun semn c-ar intenționa să se potolească. Am spus, cu chibzuință: „De-acum încolo, o să-mi țin credința acasă. N-o să mai ies nicăieri.” Abia atunci s-au potolit. Nu m-aș fi așteptat niciodată ca, după câteva luni, să fiu persecutată, încercuită și atacată de rudele din partea mea.

Într-o zi din februarie 2014, mă pregăteam să plec de-acasă pentru a merge să-mi fac datoria. Tocmai dădeam să ies pe ușă, când soțul meu m-a înșfăcat de guler și m-a trântit pe podea. Mi-a spus cu ură: „Azi nu te duci nicăieri. Mergem la Oficiul de Stare Civilă să dăm divorț!” Când l-am auzit pe soțul meu spunând că vrea să divorțeze, m-am gândit în sinea mea: „Din momentul în care am început să cred în Dumnezeu și până acum, m-ai persecutat și mi-ai pus piedici fără încetare. Nu numai că nu pot participa la viața bisericească, nu-mi pot îndeplini datoria. N-am nici măcar vreo ocazie să fac devoționale sau să mănânc ori să beau cuvintele lui Dumnezeu. Dacă nu divorțăm, nu voi putea să cred în Dumnezeu și să-L urmez așa cum se cuvine.” Așa că am spus: „Dacă vrei să divorțăm, hai să divorțăm. Hai să mergem la Oficiul de Stare Civilă.” Am mers apoi la Oficiul de Stare Civilă, dar n-am reușit să divorțăm, întrucât trebuia schimbat certificatul de înregistrare a gospodăriei. În după-amiaza aceea, soțul meu i-a sunat pe unii dintre frații și surorile din partea mea de familie și i-a chemat la noi acasă. A spus: „Vreau să divorțez de ea azi, deoarece credința ei în Dumnezeu este interzisă de către stat. Nu numai că riscă să fie arestată, dar e posibil să ne amestece în asta și pe mine, și pe copii. Am vorbit cu ea în fel și chip, nu vrea s-asculte și pace; ea nu vrea decât să creadă. V-am adus azi aici ca să-ncercați s-o convingeți să nu mai creadă în Dumnezeu și să ducă o viață de familie plăcută și normală în căminul nostru. Eu îi ofer două opțiuni: prima, să renunțe la credința în Dumnezeu și să ducă o viață plăcută și normală în căminul nostru. O să dau uitării tot ce-a fost și o să merg să câștig bani, ca de obicei. A doua opțiune, dacă ea continuă să creadă în Dumnezeu, este să divorțăm, iar eu o să preiau custodia copiilor noștri. Casa va fi a copiilor noștri, iar tot ce se află înăuntru le va aparține tot lor. Ea nu va mai face parte din familie și nu va avea nimic pe numele ei.” Când a auzit asta, fratele meu mai mare a urlat la mine: „Părinții noștri au murit, așa că fratelui mai mare ar trebui să i se dea ascultare ca unui tată. Cum zic eu, așa trebuie să faci! Oricât de bună ar fi credința ta în Dumnezeu, dacă politica statului o interzice, atunci n-ai voie să crezi. Așteaptă până când statul o va permite și-ai să crezi atunci!” Al treilea frate ca vârstă a spus: „Surioară, știi că guvernul îi arestează pe cei care cred în Dumnezeu, și totuși tu continui să crezi. Oare nu înseamnă asta că te bagi singură în gura lupului?” Am răspuns fără ezitare: „Sunt hotărâtă să merg pe calea credinței în Dumnezeu. Orice-ați spune e-n zadar! Am crezut în Isus atâția ani, iar în sfârșit, după o așteptare îndelungată și apăsătoare, am văzut revenirea Domnului. E cu neputință să mă faceți să-L trădez pe Dumnezeu!” Înfuriat la culme, soțul meu a spus: „De vreme ce nimeni nu te poate convinge, hai să mergem să divorțăm!” Văzând că soțul meu era gata-gata să divorțeze de mine, frații și surorile mele s-au neliniștit. Sora mea mai mică, ce stătea într-o parte și plângea, a zis: „Asta era cândva o familie armonioasă, iar acum e pe cale să se destrame. Ce rost are credința asta a ta în Dumnezeu?” Celelalte rude ale mele, turuind toate de zor, au încercat să mă convingă să duc o viață plăcută și normală în căminul meu. Auzindu-le, îmi simțeam inima tulburată. L-am chemat în tăcere pe Dumnezeu: „Dumnezeule drag, stau față în față cu toate aceste rude care îmi pun piedici, iar inima mi s-a învolburat. Nu știu ce să fac. Dumnezeule, fie ca Tu să mă luminezi și să mă călăuzești!” Mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face asupra oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau tulburări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Luați ca exemplu pe Iov, când a fost încercat: în spatele scenei, Satana făcea un pariu cu Dumnezeu și ceea ce i s-a întâmplat lui Iov au fost faptele și tulburarea oamenilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu au produs o luminare fulgerătoare în sufletul meu. În spatele modului în care soțul și familia mea mă persecutau și puneau piedici credinței mele în Dumnezeu se aflau uneltirile Satanei. M-am gândit la cum îl chinuise Satana pe Iov. Privind din afară, părea că lui Iov i se furaseră toate averile, iar copiii îi muriseră când se prăbușise casa. În realitate, însă, Satana îl învinuia pe Iov înaintea lui Dumnezeu. Deși, la momentul respectiv, Iov nu cunoștea dedesubturile poveștii, el nu s-a plâns de Dumnezeu. Ba chiar a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce: Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” (Iov 1:21). Când Iov a rămas ferm în mărturia lui pentru Dumnezeu, Satana a fost complet umilit și a plecat. Inima lui Dumnezeu a dobândit și ea mângâiere. Acum am înțeles că, în calitate de ființă creată, atunci când se abat asupra mea tulburările și atacurile Satanei, trebuie să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu și să-l umilesc pe Satana. Această familie nu voia să-mi îngăduie să cred în Dumnezeu, iar dacă aș mai fi rămas aici, n-aș fi făcut decât să-mi pierd șansa de a dobândi adevărul și de a fi mântuită. Când m-am gândit la asta, le-am spus: „Divorțăm!” Am terminat de vorbit și am dat să mă ridic în picioare, când cel de-al treilea frate al meu ca vârstă m-a pălmuit cu sete peste față și m-a lovit cu piciorul. Plângând, a spus: „Surioară, chiar ai înnebunit de-a binelea! Ne chinuim cu toții să te convingem, iar nu n-ai ascultat o vorbă din ce-am spus!” Printre lacrimi, fiica mea mai mică a zis: „Mamă, nu divorța de tata! Ce-o să te faci după ce divorțezi? Ce-o să ne facem noi?” Când am auzit asta, am știut că era una dintre uneltirile Satanei, care încerca din nou să mă ispitească folosindu-se de sentimentele mele de afecțiune. M-am gândit o vreme, iar apoi am spus liniștită: „Nu vă faceți griji în privința mea. Eu mi-am ales singură calea.” Apoi le-am zis fiicelor mele: „Tatăl vostru va avea grijă de fratele vostru mai mic. Voi două sunteți adulți în toată firea și aveți familiile voastre: sunteți în stare să vă purtați de grijă.” După ce-am spus ce-am avut de spus, am coborât la parter.

Pe drumul către Oficiul de Stare Civilă, soțul meu a scos cererea de divorț și mi-a cerut s-o semnez. De asemenea, m-a întrebat ce pretenții am. I-am spus că nu vreau nimic și am semnat cererea. În clipa în care am terminat de semnat, mi-am simțit inima nespus de eliberată. Mașina nici n-ajunsese bine la Oficiul de Stare Civilă, când i-am văzut pe toți cei din familie, care tocmai făcuseră presiuni asupra mea, așteptând afară, lângă ușă. Când am coborât din mașină, s-au repezit să ne blocheze calea. Fiica mea cea mare a spus că voia să mă ducă acasă la sora mea, ca să mai schimb peisajul. Ginerele meu a zis că avea de gând să-l scoată pe soțul meu în oraș la un pahar. Și uite-așa s-a încheiat și criza legată de divorț. După aceea, soțul meu n-a mai pomenit niciodată de divorț, și nici nu mi-a mai cerut vreodată să scriu o scrisoare prin care să garantez că nu voi mai crede în Dumnezeu. Am văzut că, atunci când m-am bizuit pe Dumnezeu din adâncul inimii și am rămas fermă în mărturia mea, Satana a fost umilit și a dat greș.

Odată, în timpul devoționalului meu, am citit cuvintele lui Dumnezeu, care m-au ajutat să-l discern mai bine pe soțul meu. Dumnezeu Atotputernic spune: „De ce un soț își iubește soția? De ce o soție își iubește soțul? De ce sunt copiii ascultători față de părinții lor? De ce părinții își adoră copiii? Ce gen de intenții nutresc, de fapt, oamenii? Oare intenția lor nu e de a-și satisface propriile planuri și dorințe egoiste? Chiar își doresc să acționeze de dragul planului de gestionare al lui Dumnezeu? Oare chiar acționează de dragul lucrării lui Dumnezeu? Este intenția lor să îndeplinească îndatoririle unei ființe create? […] Nu există nicio legătură între un soț care crede și o soție non-credincioasă și nu există nicio legătură între copiii care cred și părinții non-credincioși; aceste două tipuri de oameni sunt cu totul incompatibile. Înainte de a intra în odihnă, oamenii au afecțiune trupească, familială, dar odată ce au intrat în odihnă, nu vor mai avea afecțiune trupească, familială, despre care să vorbească” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Mi-am amintit cum, înainte ca eu să accept lucrarea cea nouă a lui Dumnezeu, soțul meu se comporta frumos cu mine, ca să mă ocup de copii și de casă în locul lui, iar el să n-aibă nicio bătaie de cap acasă. Când am început să cred în Dumnezeu deși guvernul nu permitea asta, și-a făcut griji că, dacă aș fi fost arestată într-o bună zi, mândria și interesele lui ar fi avut de suferit și că n-ar mai fi avut cine să se îngrijească de fiul nostru. De aceea, folosea tot felul de stratageme și de uneltiri ca să mă persecute și să mă facă să renunț la credința în Dumnezeu. La început, mi-a spus vorbe mieroase ca să mă convingă și să mă ispitească. Dacă nu i-a mers cu asta, a trecut la înjurături și bătăi. Părea dornic să mă omoare în bătaie. Ba chiar a complotat cu rudele lui pentru a mă obliga să scriu o scrisoare de garanție prin care L-aș fi trădat pe Dumnezeu, spunând că avea să divorțeze de mine dacă n-o scriam. Soțul meu nu precupețea niciun efort și-și frământa mult mintea ca să pună piedici credinței mele în Dumnezeu. Așa cum expunea Dumnezeu, între oameni nu există absolut niciun fel de sentimente familiale, ci doar relații din interes. Soțul meu nu mă trata cu-adevărat bine. Numai Dumnezeu le oferă oamenilor dragoste adevărată și mântuire altruistă. Aveam acum mai multă credință și o mai mare voință de a-L urma pe Dumnezeu Atotputernic.

După aceea, soțul meu nu mă mai constrângea când plecam de-acasă să particip la adunări sau să-mi îndeplinesc datoria. El a văzut că nu putea cu niciun chip să-mi pună piedici, așa că a încetat să se mai amestece. Rudele mele au încetat și ele să pomenească de orice avea legătură cu credința în Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic au fost cele care m-au călăuzit să las în urmă influența întunecată a familiei mele. Acum soțul meu nu-mi mai pune piedici și nu mă mai tulbură, iar eu îmi pot face datoria în mod normal. Slavă lui Dumnezeu!