de Qin Fang, China

Am avut cândva o familie armonioasă. Trăiam o viață fără grija hranei și a îmbrăcămintei. Cu toate acestea, la începutul celei de-a doua sarcini, am băut fără să știu un medicament tradițional chinezesc care favoriza circulația sângelui, ceea ce aproape a dus la un avort spontan, dar mai târziu, prin mijloace medicale, am reușit să-l nasc pe fiul meu. Deși atât eu, cât și copilul meu am fost în siguranță, am citit pe internet că administrarea de medicamente în timpul sarcinii poate cauza nanism la copil. Aceasta a devenit o povară grea pe inima mea. De fiecare dată când vedeam că alți copii cu vârsta mai mică decât al meu erau mai înalți, simțeam o durere profundă în inimă și de multe ori trăiam într-o stare de autoînvinovățire. Nici nu mai știu câte lacrimi am vărsat din cauza acestui lucru. În octombrie 2013, o rudă de-a mea mi-a mărturisit lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic și mi-a arătat un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic intitulat „Dumnezeu este sursa vieții omului”. O anumită parte din acel pasaj m-a impresionat profund. Dumnezeu spune: „Din momentul în care vii plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești responsabilitățile. De dragul planului lui Dumnezeu și al predestinării Lui, îți joci rolul și îți începi călătoria vieții. Oricare ar putea fi trecutul tău și oricare ar putea fi drumul care te așteaptă, în orice caz, nimeni nu poate scăpa de orchestrările și rânduielile Cerului și nimeni nu-și poate controla propria soartă, deoarece doar Cel care e suveran peste toate lucrurile este capabil de o asemenea lucrare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au mișcat profund. Am ajuns să știu că viața omenească vine de la Dumnezeu, că nu depinde de om ce fel de copii are și că toate acestea fac parte din suveranitatea și din rânduielile lui Dumnezeu. În acel moment, nu m-am putut abține să nu plâng și mi-am vărsat toată durerea și grijile în fața lui Dumnezeu. Am simțit în inima mea un sentiment de eliberare pe care nu-l mai simțisem până atunci. Mai târziu, citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles, de asemenea, că sexul, aspectul fizic și înălțimea unei persoane în această lume sunt toate predeterminate de Dumnezeu și că nu sunt afectate de împrejurări externe. Dacă Dumnezeu rânduise să nasc un copil sănătos, atunci chiar dacă am luat medicamente, acestea nu aveau să-i afecteze sănătatea. Am simțit că vorbele lui Dumnezeu erau un medicament vindecător care mi-a alungat frământările interioare și mi-am simțit inima foarte liniștită și eliberată.

La șase luni după ce am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, am început să-mi fac îndatoririle în biserică. La început, soțul meu nu s-a opus. Dar în mai 2014, a văzut la televizor și pe internet toată propaganda negativă răspândită de PCC pentru a calomnia, a huli și a defăima Biserica lui Dumnezeu Atotputernic și a început să-mi pună piedici în credința mea. Mi-a spart chiar și MP5 player-ul pe care îl foloseam pentru a citi cuvintele lui Dumnezeu, spunând: „Uită-te și tu ce se vorbește pe internet. Statul se opune credinței tale în Dumnezeu Atotputernic, iar poliția te va aresta. Dacă vei fi arestată, va fi extrem de umilitor! Internetul mai spune că oamenii care cred în Dumnezeu își abandonează familiile și nu duc o viață normală.” Am replicat: „În tot acest timp de când am început să cred în Dumnezeu, mi-am abandonat eu familia sau am încetat să trăiesc într-un mod normal? Tot ce facem la adunări este să citim împreună cuvintele lui Dumnezeu, ai văzut și tu asta cu ochii tăi. Nu am făcut nimic ilegal, deci este legal ca poliția să ne aresteze? Poliția nu se ocupă de cei care fură, tâlhăresc, joacă jocuri de noroc și practică prostituția, dar îi arestează în mod special pe credincioși. Nu este aceasta o răsturnare a binelui și a răului?” Dar, indiferent ce spuneam, soțul meu nu voia să asculte. Mai târziu, m-a persecutat necontenit pentru credința mea în Dumnezeu și, de fiecare dată când avea o nemulțumire, o aducea în discuție. De fiecare dată când venea acasă de la serviciu și vedea că nu sunt acolo, exploda de furie, țipând: „Cum putem continua să trăim așa? Dacă nu renunți la credință, eu chem poliția!” De multe ori venea seara beat acasă și țipa la mine, scotocindu-mi printre lucruri pentru a-mi găsi cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu, declarând că le va distruge. Chiar m-a tras de păr și m-a trântit la pământ, cerându-mi insistent să plec în toiul nopții. Eram furioasă, gândindu-mă: „Credința mea în Dumnezeu constă doar în a merge la adunări cu frații și cu surorile mele pentru a mânca și a bea cuvintele lui Dumnezeu, dar soțul meu mă tratează astfel. El este un diavol în toată regula!” Într-un acces de furie, mi-a trecut și mie prin minte să plec, dar, când m-am gândit la cei doi copii mici ai mei și la faptul că nu voiam să se destrame astfel căsnicia mea clădită cu greu, am îndurat. Însă, pe neașteptate, persecuția soțului meu împotriva mea s-a intensificat.

În 16 februarie 2016, după prânz, m-am pregătit să merg la o adunare, iar soțul meu a strigat: „Iar pleci? Nu trăiești o viață normală!” I-am răspuns: „Cum adică nu duc o viață normală? Nu am amânat nimic din treburile casnice. Am gătit, am făcut curățenie în casă și trebuie să am și eu timpul meu liber.” Tocmai când mă pregăteam să deschid ușa, a încuiat-o brusc și m-a împiedicat să plec, amenințându-mă cu telefonul său, spunând: „Dacă pleci din nou, chem poliția!” Spunând asta, a format numărul de urgență 110. Am devenit foarte agitată. Văzându-l pe punctul de a apăsa tasta verde de apel, i-am spus în grabă: „Dacă suni, știi ce se va întâmpla după aceea? Există pedepse pentru faptele rele!” Mâna i-a tremurat o clipă ținând telefonul, apoi a ieșit din interfața de apel și a izbucnit, furios: „Nu mai pot trăi așa! Nu merg la serviciu azi. Va trebui să faci o alegere azi! Îi sun pe tatăl tău și pe mama mea ca să discutăm despre divorțul nostru!” Apoi i-a sunat pe părinții mei și pe mama lui. Nu știam ce să fac și mă simțeam foarte slăbită. Privind fotografia de familie de pe perete, n-am putut să nu mă gândesc: „Nu ne-a fost ușor să ajungem până aici. Viața a fost grea, iar în trecut am petrecut atât de puțin timp împreună din cauza serviciului soțului meu. Dar acum are un serviciu stabil, ne-am mutat într-o casă mare, avem o viață lipsită de griji și avem un fiu și o fiică deștepți și sănătoși. În ce privește familia și cariera, putem spune că am reușit. Dacă divorțăm, voi pierde toate acestea. Deși mă confrunt cu o oarecare persecuție pentru credința mea în Dumnezeu, cel puțin am o familie completă, iar copiii au și tată, și mamă. Cum să divorțăm pur și simplu? Chiar nu vreau să ajungem în acel punct.” Am regretat că nu-l oprisem să îmi sune părinții. Dacă aș fi spus ceva să-l împac și aș fi acceptat să nu mai ies o vreme, poate că nu ar fi adus în discuție divorțul. Nu știam cum să fac față întregii situații, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, în speranța că mă va îndruma El. În acel moment, mi-am amintit ce a spus Domnul Isus: „Nimeni care pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9:62). Am simțit că îmi trece o rază de lumină prin inimă și că mi-o luminează instantaneu și m-am gândit: „Nu țin eu cont doar de trupul meu? Între familia mea și credință, mi-e teamă să nu-mi pierd familia și regret că nu i-am spus soțului meu vorbe împăciuitoare. Fac compromisuri cu el și încerc să-mi păstrez familia cu prețul trădării lui Dumnezeu. În ce fel aduc eu mărturie pentru Dumnezeu?” Mi-am amintit de zilele când am suferit teribil din cauza problemelor legate de fiul meu și m-am întrebat: „Dacă nu m-ar fi salvat Dumnezeu, cum aș fi putut trăi atât de liber acum? Nu pot fi atât de nerecunoscătoare sau de lipsită de conștiință.” Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, dă-mi credință. Indiferent ce se va întâmpla în continuare, chiar dacă vom divorța cu adevărat, tot voi alege să cred în Tine și să-mi fac datoria.” După ce m-am rugat, am simțit o eliberare în inimă.

În acea după-amiază, au venit tatăl meu, cele două surori mai mici ale mele și socrii mei. Toți l-au crezut pe soțul meu și m-au persecutat împreună cu el. În cele din urmă, tatăl meu și surorile mele m-au târât cu forța în mașină și m-au dus înapoi în orașul meu natal. Acasă la părinții mei, mă hărțuiau în fiecare zi. Tata vedea că insist să cred în Dumnezeu și într-o zi, la prânz, a spus: „Statul îi reprimă sever și îi arestează pe cei care cred în Dumnezeu Atotputernic. Dacă vei fi arestată și condamnată la câțiva ani de închisoare, crezi că soțul tău te va mai vrea? Îți vei pierde căminul. De ce să suferi așa? Ascultă-ne, renunță la credința asta a ta. Se spune la televizor că oamenii ca voi sunt împotriva statului, deci cum poate ieși ceva bun din opoziția față de stat? Uită-te la familia ta acum: aveți casă, mașină, aveți doi copii inteligenți și bine-crescuți. De ce renunți la o viață atât de bună pentru a continua să crezi în Dumnezeu? Nici nu-ți dai seama cât ești de norocoasă!” Cu cât ascultam mai mult, cu atât eram mai nervoasă. Ce tot spunea acolo, că sunt împotriva statului? Ce înseamnă să te opui statului? Cuvintele lui Dumnezeu spun clar: „Dumnezeu nu participă la politica făcută de om, însă controlează soarta fiecărei țări și națiuni, controlează această lume și întregul univers” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri”). Am spus, răspicat și solemn: „Tată, credința în Dumnezeu nu e altceva decât să citim cuvintele lui Dumnezeu și să ne adunăm pentru a avea părtășie despre adevăr. Dumnezeu ne îndrumă să mergem pe calea cea dreaptă și să trăim cu o umanitate normală. Cum să fim împotriva statului? Nu poți crede în zvonuri nefondate!” Dar mama, văzând că nu ascult, a țipat la mine: „Dacă vei continua așa, te vor aresta și vei pierde totul. Cum va fi viața ta atunci? Dacă vrei credință, vino cu mine la catedrală, să credem în Dumnezeu așa cum spune Biserica Patriotică Chineză!” Eu am spus: „PCC nu arestează oamenii din catedrală pentru că cei din catedrală se supun PCC. Ei pretind că cred în Domnul Isus, dar de fapt ascultă de om și cred în om, nu cred în Dumnezeu. Adevărata cale a fost întotdeauna persecutată. Când Domnul Isus lucra în Iudeea, guvernul roman și fariseii L-au hulit și L-au condamnat. Ucenicii care L-au urmat pe Domnul au fost arestați și persecutați de guvernul roman pentru că propovăduiau Evanghelia. Puteți spune că Domnul Isus nu este adevăratul Dumnezeu și nu este adevărata cale? Astăzi, noi credem în adevăratul Dumnezeu și ne vom confrunta inevitabil cu arestări și cu persecuții din partea guvernului satanic al PCC. Mamă, Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus care S-a întors, și El este Dumnezeu care realizează o nouă etapă a lucrării pe temelia Epocii Harului. El a venit să mântuiască în totalitate omenirea. Credința în Dumnezeu Atotputernic înseamnă că urmăm noua lucrare a lui Dumnezeu. Faptul că tu poți crede în Domnul Isus nu se datorează tocmai numeroșilor misionari care au venit în China, lăsându-și în urmă familia și cariera, ca să predice Evanghelia?” Văzându-mă atât de hotărâtă, tatăl meu m-a întrerupt și m-a întrebat cu înverșunare: „Deci spui că nu ai nicio libertate de mișcare ca să te întorci din drum și insiști să te ții de credința ta? Ca părinți ai tăi, facem acest lucru pentru binele tău. Dacă ești arestată, să nu ne acuzi că nu te-am avertizat! Dacă nu ne asculți și continui cu această credință a ta, te voi renega. Poți merge unde vrei după divorț. Familia asta nu te mai vrea!” După ce tatăl meu a terminat de vorbit, a început să verse lacrimi. Văzându-l atât de îndurerat, am plâns și eu. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule Atotputernic, Te rog, ține-mi inima liniștită în fața Ta. Nu știu cum să fac față unei astfel de situații. Te rog, dă-mi credință și călăuzește-mă.” După ce m-am rugat, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face asupra oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau tulburări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Luați ca exemplu pe Iov, când a fost încercat: în spatele scenei, Satana făcea un pariu cu Dumnezeu și ceea ce i s-a întâmplat lui Iov au fost faptele și tulburarea oamenilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Sub îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama brusc că, deși părea că tatăl meu se străduiește să mă convingă, Satana încerca de fapt să se folosească de afecțiunea mea pentru a mă trage de partea lui, ispitindu-mă să-L părăsesc pe Dumnezeu și să-L trădez. Dacă treceam de partea tatălui meu, nu făceam pur și simplu jocul uneltirilor Satanei? M-am gândit brusc la cuvintele Domnului Isus: „Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Tot ceea ce am vine de la Dumnezeu, iar viața mea vine tot de la El. A crede în Dumnezeu și a te închina Lui este absolut firesc și justificat, așa că nu-mi puteam abandona credința în Dumnezeu doar pentru a lua în considerare sentimentele tatălui meu. M-am gândit și la experiența lui Petru. Părinții lui Petru sperau ca el să urmeze o carieră de funcționar și să cunoască succesul și renumele și s-au opus și l-au împiedicat pe Petru să creadă în Dumnezeu și să se consume pentru El. Dar Petru a ales să creadă în Dumnezeu și să-L urmeze, lăsându-și cu hotărâre părinții în urmă. Gândindu-mă la asta, am dobândit credință, iar hotărârea mea de a-L urma pe Dumnezeu s-a întărit. Indiferent ce spunea tatăl meu, trebuia să văd dincolo de uneltirile Satanei și să nu mă las păcălită de ele. Tata a văzut că nu spun nimic și a insistat din nou cu înverșunare: „Deci ești hotărâtă să faci asta și nu te poate opri nimic?” Cu hotărâre, i-am răspuns: „Absolut nimic. Voi persista în credința mea în Dumnezeu; refuz să fiu nerecunoscătoare. În trecut, mi-am făcut mereu griji că fiul meu va suferi de nanism. Am trăit zilnic în frică, durere și vinovăție. Atunci, cu toții m-ați sfătuit să las pur și simplu lucrurile să își urmeze cursul, dar durerea din inima mea numai eu o înțelegeam. Mai târziu, am acceptat noua lucrare a lui Dumnezeu, I-am citit cuvintele și am înțeles adevărul și abia atunci mi s-a ușurat durerea sufletească. Dacă nu m-ar fi salvat Dumnezeu, cine știe, poate într-o zi nu aș mai fi putut suporta și aș fi ales să mor, iar voi v-ați fi pierdut fiica. Nu vreți ce e mai bun pentru mine?” Văzându-mi hotărârea, tata a tăcut, supărat.

Mai târziu, tata m-a văzut citind din nou în secret cuvintele lui Dumnezeu și mi-a spus furios: „Dacă vei continua să crezi în Dumnezeul tău în acest fel, voi chema poliția să te aresteze și îi voi pune să te bată până îți pierzi cunoștința! Nu cred că nu te vei schimba!” Am văzut că tata avea ochii roșii de furie și o expresie întunecată pe chip. Doar pentru a mă împiedica să cred în Dumnezeu, era chiar dispus să mă trimită la închisoare pentru a suferi tortura PCC. Cum putea fi atât de crud? Acesta era într-adevăr tatăl pe care îl știam eu dintotdeauna? Nu devenise el un complice al PCC și un slujitor al Satanei? Am văzut că esența tatălui meu era una de ură și de opoziție față de Dumnezeu. M-am gândit la o frază din cuvintele lui Dumnezeu: „Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cei care cred cu adevărat în Dumnezeu sunt cei pe care ar trebui să-i iubesc. Cei care Îl urăsc pe Dumnezeu și I se opun sunt toți dușmani ai lui Dumnezeu. Aceia sunt diavoli. Dumnezeu îi detestă, așa că ar trebui să îi resping și eu. Trebuia să trăiesc după cuvintele lui Dumnezeu, să nu mă las constrânsă de părinții mei și să-L urmez cu hotărâre pe Dumnezeu!

Am stat la părinții mei timp de două luni și jumătate. După ce m-am întors acasă, soțul meu a avut impresia că nu mai credeam în Dumnezeu, așa că atitudinea lui față de mine s-a înmuiat mult. Câteva săptămâni mai târziu, a constatat că încă mai credeam în Dumnezeu și mi-a spus cu înverșunare: „Tot mai participi la adunări și crezi în Dumnezeu? Pleacă naibii de aici!” Spunând asta, s-a îndreptat spre ușă, a deschis-o și a strigat la mine: „Afară! Familia asta nu te mai vrea. Du-te unde vrei!” Adevărul era că nu voiam să plec de acasă, ci doar să mă prefac în fața lui. Am mers în dormitor, am luat o valiză din dulap și am început să-mi aranjez hainele și să le pun înăuntru. M-am gândit în sinea mea: „Dacă mă vede împachetându-mi hainele, probabil își va aminti de legătura noastră conjugală. Dacă vede că plec cu adevărat, poate că va face un compromis.” Pe neașteptate, soțul meu a venit din camera de zi și mi-a smuls valiza. Mi-a golit toate hainele pe pat și a început să scotocească prin ele, blestemându-mă, spunând: „Stai să văd dacă iei toate obiectele de valoare din casa mea!” Eram furioasă văzând cum îmi aruncase soțul meu hainele în dezordine. Cum putea să-mi vorbească astfel când de zece ani trăiam împreună? Mă trata ca pe o hoață, iar inima mea era complet rece. Am pus hainele înapoi în valiză și am ieșit pe ușă. Reflectând la ceea ce tocmai se întâmplase, mă durea inima și n-am putut să nu plâng, gândindu-mă: „Soțul meu este cu adevărat lipsit de inimă! Eu merg pe calea cea dreaptă în viață, crezând în Dumnezeu, dar el mă obligă să plec din nou de acasă. Chiar așa se destramă familia mea?” M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, acum mi-e atât de greu să cred în Tine. Inima mea este atât de slabă. Nu știu cum să merg pe drumul care mă așteaptă. Te rog, îndrumă-mă.” După toate acestea, m-am dus să stau la o soră.

În după-amiaza următoare, pur și simplu nu mă puteam liniști. Mă gândeam la fiul meu, care avea doar cinci ani și care nu fusese niciodată despărțit de mine. Chiar se putea descurca fără să mă aibă alături? Doar gândul la chipul gingaș al copilului meu și la viitorul lui îmi frângea inima în mii de bucăți. Eram îngrijorată, dacă își căuta mama? Oare soțul meu avea să facă ceva într-un acces de furie? Toate aceste lucruri aveau să implice biserica sau pe frați și surori? În seara aceea, m-am întors acasă. Socrii mei erau acolo, iar soțul meu îi scosese pe copii să mănânce în oraș. Soacra mea a spus: „Am fost cu toții foarte îngrijorați pentru tine după ce ai plecat. Haide, trăiește o viață normală și renunță la credința asta a ta! Chiar trebuie să creezi atâta agitație și să ajungi să divorțezi?” I-am răspuns cu calm: „Mamă, nu e vorba că nu vreau să trăiesc o viață normală, ci că fiul tău nu mă poate accepta.” Soacra mea a spus, neliniștită: „Divorțul poate fi o nimica toată pentru adulți, dar problema este că vor suferi copiii. Sunt încă atât de mici. Te rog, trebuie să te gândești la copii.” Auzind-o pe soacra mea spunând asta, m-am întristat foarte tare și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Adevărul era că pentru copii mă îngrijoram cel mai tare. Cum avea să fie viața lor dacă plecam eu? La scurt timp după aceea, s-a întors soțul meu cu copiii. De îndată ce au intrat, copiii m-au văzut și au venit spre mine. Dar soțul meu a strigat, interzicându-le să se apropie de mine, și i-a spus fiicei noastre să-l ducă la culcare pe fiul nostru. În momentul în care i-am văzut pe copii îndreptându-se ascultători spre dormitor, am simțit că grijile și îngrijorările mele erau inutile. Dumnezeu este sursa vieții omului, El guvernează și deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor. Soarta copiilor mei în viitor face și ea parte din orchestrările și din rânduielile lui Dumnezeu. M-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Nimeni nu poate scăpa de orchestrările și rânduielile Cerului și nimeni nu-și poate controla propria soartă, deoarece doar Cel care e suveran peste toate lucrurile este capabil de o asemenea lucrare. De când omul a luat ființă, la început, Dumnezeu Și-a realizat mereu lucrarea în acest mod, gestionând universul și dirijând legile schimbării pentru toate lucrurile și traiectoria mișcării lor. La fel ca toate lucrurile, în tăcere și fără să știe, omul este hrănit de dulceața, de ploaia și roua de la Dumnezeu; la fel ca toate lucrurile, omul trăiește, fără să știe, sub orchestrarea mâinii lui Dumnezeu. Inima și duhul omului sunt la îndemâna lui Dumnezeu și tot ce ține de viața lui este văzut de ochii lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi sau nu toate acestea, oricare și toate lucrurile, fie vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu. Acesta este modul în care Dumnezeu deține suveranitate asupra tuturor lucrurilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Fiecare dintre noi trăiește conform traiectoriei de viață pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o de când ne-am născut, îndeplinindu-ne propriile roluri. Tipurile de situații prin care trecem în viață fac și ele parte din suveranitatea și din rânduielile lui Dumnezeu. Oamenii pur și simplu nu au puterea de a schimba nimic din toate acestea. Ce greutăți aveau să îndure copiii mei și de ce binecuvântări aveau să se bucure crescând mari, cum aveau să îi trateze oamenii și cum avea să fie starea lor fizică, toate acestea se aflau sub orchestrarea și rânduiala lui Dumnezeu. Soarta copiilor mei nu avea să se schimbe din cauza grijii și ocrotirii mele și nici plecarea mea nu avea să le afecteze creșterea. Dumnezeu rânduise de mult soarta copiilor mei. Văzând-o pe fiica mea ocupându-se de fiul meu în acea zi, m-am gândit că oricine poate trăi fără o altă persoană și că fiecare are propriul fel de a trăi. Indiferent de vârstă, Dumnezeu va orchestra și va rândui toți oamenii și toate evenimentele și lucrurile și va pregăti împrejurări potrivite pentru creșterea fiecărei persoane. Având în vedere acest lucru, m-am simțit mai în largul meu și am fost dispusă să-mi încredințez copiii lui Dumnezeu. Spre uimirea mea, după ce copiii s-au dus la culcare, soțul meu a deschis din nou ușa și a încercat să mă alunge, încetând acest circ doar după ce l-au convins socrii mei.

În acea noapte, m-am întins în pat, reflectând la evenimentele petrecute. Deoarece soțul meu se lăsase păcălit de zvonurile nefondate și de cuvintele diavolești răspândite de PCC, el se temea că îi vor afecta interesele, așa că era cuprins de furie. Fără să țină cont de legătura noastră conjugală, mă persecuta în mod repetat pentru a încerca să mă facă să renunț la credința mea, fie încercând să mă alunge din casă, fie amenințându-mă cu divorțul. De asemenea, i-a pus pe părinții mei să încerce să mă controleze și să mă monitorizeze și chiar m-a dat afară din casă în repetate rânduri. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, eu nu mi-am neglijat familia sau copiii, dar el așa mă trata. Cum ar putea exista afecțiune autentică între oameni? M-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „De ce un soț își iubește soția? De ce o soție își iubește soțul? De ce sunt copiii ascultători față de părinții lor? De ce părinții își adoră copiii? Ce gen de intenții nutresc, de fapt, oamenii? Oare intenția lor nu e de a-și satisface propriile planuri și dorințe egoiste?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Cuvintele lui Dumnezeu sunt absolut adevărate. Toate relațiile dintre oameni se bazează pe interese, oamenii folosindu-se reciproc pentru a-și satisface dorințele egoiste. În trecut, soțul meu s-a purtat frumos cu mine pentru că nu-i afectam interesele, aveam grijă de familie în toate felurile posibile, eram deosebit de grijulie cu el și îl ajutam să aibă o imagine bună. Dar acum, că credeam în Dumnezeu, îmi făceam datoria și riscam să fiu arestată de PCC în orice moment, ceea ce l-ar fi implicat și pe el, devenise cu totul alt om. Văzând adevărul dezvăluit, m-am întrebat cum ar putea exista dragoste sau afecțiune între oameni. Soțul meu mă izgonise din casă de mai multe ori, dar eu tot mai voiam să ne păstrăm căsnicia deoarece credeam că „Odată ce un bărbat și o femeie sunt căsătoriți, legătura lor de iubire este profundă”. Nu mi-am dat seama că toate acestea erau doar iluziile pe care mi le făceam singură. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai bine îmi dădeam seama cât eram de naivă! Întotdeauna încercasem să păstrez această familie și, din cauză că soțul meu mă persecuta, rareori mâncam și beam cuvintele lui Dumnezeu, participam rar la adunări și nu puteam să îndeplinesc nicio datorie. În ce fel era aceasta adevărata credință în Dumnezeu? Mai mult, dacă nu îmi puteam face datoria, nu puteam trăi experiența cuvintelor lui Dumnezeu, iar dacă nu puteam dobândi adevărul, cum puteam să fiu mântuită de Dumnezeu? Dumnezeu spune că doar făcându-ți datoria poți fi mântuit, deoarece în cursul datoriei există multe ocazii de a dobândi adevărul și multe momente în care primești lucrarea și îndrumarea Duhului Sfânt. Urmărirea adevărului în cursul datoriei ne permite să ne eliberăm de firea noastră coruptă și să obținem mai multe ocazii de a fi desăvârșiți de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei este cel mai valoros și mai însemnat lucru pe care-l poate face cineva! Trebuia să aleg între familia mea și credința mea. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, vreau să-mi fac datoria. Te rog să-mi deschizi o cale. Sunt gata să mă dăruiesc complet Ție.”

Mai târziu, un alt incident mi-a întărit hotărârea de a pleca de acasă și de a-mi face datoria. Într-o zi, câteva săptămâni mai târziu, m-am întors acasă după o adunare și găteam, când soțul meu a venit în spatele meu și m-a tras de păr, întrebându-mă: „Iar te-ai dus la adunare pentru credința ta în Dumnezeu?” Văzând că nu reacționez, m-a tras din nou de păr cu atâta putere, încât m-a durut scalpul. Am spus: „Atât timp cât voi avea suflare în plămâni, voi crede în Dumnezeu!” Soțul meu s-a înfuriat și a strigat: „Ai credința că te voi ucide astăzi?” Apoi m-a împins cu putere, a luat un cuțit de fructe din dulap și și-a trecut brațul drept în jurul gâtului meu, ținând cuțitul în mâna stângă. Mi-a lipit dosul lamei cuțitului de gât, strigând: „Chiar vreau să te omor!” În disperare de cauză, am chemat-o repede pe fiica mea, spunându-i să o sune pe bunica ei. În acest moment, soțul meu a trântit cuțitul pe masă. Toate acestea mi-au arătat încă o dată esența soțului meu de a-L urî pe Dumnezeu și mi-au demonstrat că ar fi într-adevăr gata să mă omoare pentru a mă împiedica să cred în Dumnezeu. El era cu adevărat o persoană rea și un diavol! Cum ar putea exista fericire într-o viață cu un astfel de diavol? M-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu există nicio legătură între un soț care crede și o soție non-credincioasă și nu există nicio legătură între copiii care cred și părinții non-credincioși; aceste două tipuri de oameni sunt cu totul incompatibile. Înainte de a intra în odihnă, oamenii au afecțiune trupească, familială, dar odată ce au intrat în odihnă, nu vor mai avea afecțiune trupească, familială, despre care să vorbească. Aceia care își fac datoria sunt dușmanii celor care nu și-o fac; aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu și aceia care Îl urăsc sunt în opoziție unii față de alții. Aceia care vor intra în odihnă și aceia care vor fi fost distruși sunt două tipuri de ființe create incompatibile. Ființele create care își îndeplinesc îndatoririle vor putea supraviețui, în vreme ce acelea care nu și le îndeplinesc vor fi ținte ale distrugerii; și mai mult, aceasta va dura în eternitate. Îți iubești soțul pentru a-ți face datoria de ființă creată? Îți iubești soția pentru a-ți face datoria de ființă creată? Ești ascultător față de părinții tăi non-credincioși pentru a-ți face datoria de ființă creată? Este corectă sau nu perspectiva umană asupra credinței în Dumnezeu? De ce crezi în Dumnezeu? Ce îți dorești să câștigi? Cum Îl iubești pe Dumnezeu? Aceia care nu își pot îndeplini îndatoririle de ființe create și care nu pot depune un efort suprem vor deveni ținte ale distrugerii. Între oamenii de astăzi există relații fizice, precum și asocieri prin sânge, dar, în viitor, toate acestea vor fi nimicite. Credincioșii și non-credincioșii nu sunt compatibili; mai degrabă, sunt opuși unii altora. Aceia din odihnă vor crede că există un Dumnezeu și se vor supune lui Dumnezeu, iar aceia care sunt răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu vor fi fost distruși cu toții. Familiile nu vor mai exista pe pământ; cum ar mai putea fi părinți, copii sau relații între soți și soții? Chiar incompatibilitatea dintre credință și necredință va fi cea care va rupe complet astfel de relații fizice!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Credincioșii și non-credincioșii sunt fundamental incompatibili și pășesc pe căi complet diferite. Soțul meu nu credea în Dumnezeu și chiar Îl ura; era în esență un diavol. Viața cu el nu îmi aducea deloc fericire, deoarece nu numai că sufeream persecuția lui, dar eram și împiedicată în căutarea adevărului și în creșterea mea în viață. Nu-mi puteam face datoria ca ființă creată și, în cele din urmă, aveam să cad în dezastru, la fel ca el. Într-o zi, în iulie 2016, i-am lăsat soțului meu un bilet în care i-am scris: „Plec. Te rog să nu mă mai cauți niciodată!” În momentul în care am ieșit pe ușă, am simțit o eliberare în inimă și m-am hotărât să-mi fac datoria cum se cuvine pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu.

În tot acest timp, cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au dat credință și putere, călăuzindu-mă pas cu pas să ies de sub influența întunecată a familiei mele și permițându-mi să-L urmez pe Dumnezeu și să-mi fac datoria. Toate acestea erau rezultatul cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!