de Pierre, Italia

La sfârșitul anului 2018, biserica a rânduit ca eu să fiu responsabilă de lucrarea de design grafic. Ori de câte ori verificam imaginile și le sugeram modificări fraților și surorilor, ei ascultau cu răbdare și, din când în când, cineva spunea: „Simțul meu estetic e cu adevărat slab. Nici măcar nu-mi pot da seama de aceste probleme. Acum că ai menționat, înțeleg.” Uneori apăreau blocaje din cauza diferențelor de opinie, dar, odată ce îmi exprimam părerea, toți erau de acord cu mine. Văzând toate acestea, mă simțeam foarte mulțumită: „Se pare că am un calibru destul de bun, altfel cum aș putea face o datorie atât de importantă? Altminteri, de ce ar fi toți frații și toate surorile de acord cu mine în acest fel?” Uneori nu puteam participa la discuțiile despre lucrare din motive personale, iar liderul de echipă mergea până-ntr-acolo încât schimba ora doar ca să pot participa și eu. Văzând cât de mult mă prețuiau, am devenit și mai mulțumită de mine, gândindu-mă: „Această datorie chiar mă pune într-o lumină bună. Dacă muncesc mai mult, învăț mai mult și îmi îmbunătățesc abilitățile, nu voi putea oare să câștig admirația și mai multor frați și surori?” După aceea, am devenit și mai motivată să-mi fac îndatoririle. Deși datoria era stresantă, nu dădeam niciodată înapoi, indiferent cât de mult sufeream sau oricât de dificile deveneau lucrurile.

În 2022, cum tot mai mulți nou-veniți din Filipine acceptaseră adevărata cale, era nevoie urgentă de mai mulți udători, iar conducătorii au decis că, din moment ce volumul de muncă al echipei de artă scăzuse, nu mai era nevoie de doi supraveghetori, așa că au rânduit ca eu să ud nou-veniți online. Știam că această rânduială era înțeleaptă, dar aveam unele îngrijorări, gândindu-mă: „N-am mai udat niciun nou-venit de câțiva ani. Dacă lucrarea de udare nu va da rezultate bune, mă vor mai privi oare frații și surorile cu admirație?” Aceste gânduri m-au făcut să mă simt puțin demoralizată. Dar apoi m-am gândit în sinea mea: „Calibrul meu nu e chiar atât de slab. Atât timp cât depun mai multe eforturi și mă înzestrez cu adevărul, sunt sigură că pot ieși în evidență și în această datorie.” După ce m-am gândit așa, m-am simțit puțin mai bine. Nu după mult timp, supraveghetorul lucrării de udare a vorbit cu mine despre lucrarea mea, spunând că nu identificasem și nu rezolvasem la timp problemele nou-veniților și că nu reușeam să comunic cu ei și nici să îi ajut cu dificultățile lor. Apoi, supraveghetorul mi-a citit câteva principii relevante și mi-am dat seama că problemele semnalate de el existau cu adevărat. La început, am putut accepta, dar, pe măsură ce-mi erau semnalate tot mai multe probleme, am început să simt o oarecare durere lăuntrică. În timp ce ascultam părtășia și îndrumarea supraveghetorului, mă tot gândeam la trecutul meu ca supraveghetoare în echipa de artă. Eu eram întotdeauna cea care îndruma lucrările altora și le semnala problemele din îndeplinirea îndatoririlor, iar frații și surorile aveau mereu o părere foarte bună despre mine și mă sprijineau. Dar acum fuseseră expuse atâtea probleme în modul în care îmi făceam datoria și chiar aveam nevoie ca alții să aibă părtășie cu mine și să mă îndrume. Mă simțeam atât de stânjenită! Ce avea să creadă supraveghetorul despre mine după ce își va fi dat seama câte probleme aveam în îndeplinirea îndatoririlor? Ce urmau să creadă frații și surorile despre mine? Urmau să creadă oare că aveam un calibru slab și că nu puneam suflet în îndatoririle mele? Mă simțeam cu adevărat căzută în dizgrație. Dar, după aceea, nu mi-am cercetat starea. În schimb, m-am consolat singură, gândindu-mă: „E doar un eșec temporar. Atât timp cât sunt dispusă să muncesc din greu, aceste probleme se pot rezolva.”

Câteva zile mai târziu, am avut părtășie împreună, iar supraveghetorul m-a rugat să împărtășesc cum puteam rezolva problema nou-veniților care erau prea ocupați cu munca pentru a participa la adunări. După ce am terminat, unii frați și unele surori au spus că nu îi întrebasem serios pe nou-veniți despre dificultățile lor, dacă aveau dificultăți concrete în viețile lor sau dacă aveau puncte de vedere greșite. Unii au spus că am trecut direct la părtășie fără să fac investigații clare și că asta nu le va rezolva cu adevărat problemele nou-veniților. După ce am auzit sfaturile fraților și surorilor, am simțit că fața îmi ardea de rușine și pur și simplu am vrut să găsesc o văgăună în care să mă ascund. Simțeam că această datorie era cu adevărat stânjenitoare. În trecut, eram responsabilă de lucrarea echipei de artă, iar frații și surorile se adunau în jurul meu, lăudându-mă frecvent. Dar acum, când îi udam pe nou-veniți, eram mereu corectată și criticată. Era cu adevărat frustrant! Mă gândeam să vorbesc cu conducătorul și să cer să revin la datoria mea anterioară, legată de designul grafic. Simțeam că udarea nou-veniților nu era punctul meu forte și că, dacă făceam această datorie, doar aș continua să mă fac de râs. Dacă m-aș putea întoarce la datoria mea inițială, aș putea continua să mă bucur de admirația și de sprijinul fraților și surorilor. Dar îmi făceam griji și că, dacă aș cere ca datoria să îmi fie realocată, frații și surorile ar crede că sunt prea fragilă, că vreau să-mi schimb îndatoririle după ce mi-au fost semnalate câteva probleme și că, prin urmare, aveam o statură cu adevărat mică. Așa că m-am forțat să îndur pur și simplu. M-am consolat în inima mea, gândindu-mă: „Dacă mă străduiesc mai mult și îmi intensific instruirea, poate că, după ceva timp, lucrurile se vor îmbunătăți.”

Mai târziu, am muncit și mai mult pentru a-mi face datoria, înzestrându-mă zilnic cu adevărul în funcție de problemele nou-veniților și, uneori, stând trează până la 3 dimineața. Nu mă gândeam la nimic altceva decât la cum să redresez situația cât mai curând posibil. Însă, când a venit momentul rezumatului de la sfârșitul lunii, rezultatele datoriei mele au fost în continuare cele mai slabe din echipă. În acel moment, am simțit ca și cum singura mea speranță se năruise. În acea noapte, m-am tot răsucit în pat, fără să pot dormi. Mintea îmi tot fugea la vremea când eram supraveghetoare în echipa de artă, gândindu-mă cât de minunat era. Acum, însă, când îi udam pe nou-veniți, ajunsesem la coada echipei. Simțeam că să fac această datorie era cu adevărat stânjenitor! Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai nedreptățită și nu mă puteam abține să nu plâng. Mă gândeam să vorbesc a doua zi cu conducătorul despre schimbarea îndatoririlor. Dar când mă gândeam la schimbarea îndatoririlor, simțeam în inimă o tulburare și un sentiment de vinovăție de nedescris. Mă rugasem înainte lui Dumnezeu, promițându-I că mă voi ține de datorie. Acum, să-mi schimb îndatoririle – nu însemna oare asta că îmi părăseam postul? Chiar aveam de gând să renunț așa? Dar, în cazul în care continuam să fac această datorie, nu știam cum aș fi putut să-i fac față. În durerea mea, am strigat din nou și din nou către Dumnezeu: „Dumnezeule, mă simt atât de slabă, nu știu cum să merg mai departe, Te rog, îndrumă-mă!” Apoi mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și l-am căutat ca să-l citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă datoria pe care o faci este ceva la care ești bun și care îți place, atunci simți că e responsabilitatea și obligația ta și că a o face este ceva perfect natural și justificat. Te simți bucuros, fericit și în largul tău. Este ceva ce ești dispus să faci și căruia îi poți acorda toată loialitatea ta și simți că Îl mulțumești pe Dumnezeu. Dar când, într-o zi, te vei confrunta cu o datorie care nu-ți place sau pe care nu ai îndeplinit-o niciodată înainte, vei fi capabil să-i acorzi toată loialitatea ta? Acest lucru va testa dacă practici adevărul. De exemplu, dacă datoria ta e în grupul de imnuri și poți cânta și este ceva ce-ți face plăcere, atunci ești dispus să faci această datorie. Dacă ți s-ar da o altă datorie în care ți s-ar spune să răspândești Evanghelia, iar munca ar fi puțin grea, ai fi capabil să te supui? Meditezi la asta și spui: «Mie-mi place să cânt.» Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că nu vrei să răspândești Evanghelia. E clar că asta înseamnă. Tu doar spui într-una: «Mie-mi place să cânt.» Dacă un conducător sau un lucrător încearcă să te convingă, zicând: «De ce nu te formezi să răspândești Evanghelia și să te dotezi cu mai multe adevăruri? Va fi mai benefic pentru creșterea ta în viață», tu tot insiști și spui: «Îmi place să cânt și-mi place să dansez.» Nu vrei să te duci să răspândești Evanghelia, indiferent ce spun ei. De ce nu vrei să te duci? (Din cauza lipsei de interes.) Nu ești interesat, așa că nu vrei să te duci – care e problema aici? Faptul că îți alegi datoria în funcție de preferințele și gusturile personale și nu te supui. Nu dai dovadă de supunere și asta e problema. Dacă nu cauți adevărul pentru a rezolva această problemă, atunci nu arăți prea multă supunere adevărată. Ce ar trebui să faci în această situație, pentru a arăta adevărată supunere? Ce poți face pentru a mulțumi intențiile lui Dumnezeu? Acesta este momentul în care trebuie să contempli și să ai părtășie asupra acestui aspect al adevărului. Dacă dorești să-ți oferi toată loialitatea în toate lucrurile pentru a mulțumi intențiile lui Dumnezeu, nu poți să faci asta realizând doar o datorie; trebuie să accepți orice însărcinare pe care Dumnezeu ți-o acordă. Fie că ea corespunde gusturilor tale și se potrivește intereselor tale, fie că este ceva de care nu te bucuri, ceva ce n-ai mai făcut niciodată ori e ceva dificil, tot ar trebui să o accepți și să te supui. Nu doar că trebuie să o accepți, ci trebuie și să cooperezi proactiv și să înveți despre ea în timp ce experimentezi și pătrunzi. Chiar dacă înduri greutăți, ești obosit, umilit sau marginalizat, tot trebuie să-ți oferi toată loialitatea. Doar practicând în acest fel, vei reuși să-ți oferi toată loialitatea în toate lucrurile și să mulțumești intențiile lui Dumnezeu. Trebuie să o privești ca pe datoria pe care o ai de făcut, nu ca pe o afacere personală” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, indiferent ce datorie îmi rânduiește biserica, fie că este ceva la care mă pricep și care îmi permite să mă fac remarcată, fie că este ceva la care nu mă pricep și în care nu pot străluci, toate fac parte din suveranitatea și porunca lui Dumnezeu. Ar trebui întotdeauna să dau tot ce am mai bun, căci aceasta este adevărata supunere față de Dumnezeu. Când eram responsabilă de lucrarea echipei de artă și frații și surorile mă stimau în mod deosebit, aveam o motivație nesfârșită pentru a-mi face datoria și, indiferent cât de mult sufeream ori cât de dificile deveneau lucrurile, nu renunțam niciodată. Acum, că trebuia să fac datoria de udare, erau multe probleme în îndeplinirea datoriei mele, care dezvăluiau multe dintre neajunsurile și deficiențele mele, așa că frații și surorile nu mai aveau o stimă deosebită pentru mine și nu mă mai venerau și, din această cauză, mă simțeam adesea supărată. Și chiar dacă lucrarea bisericii avea nevoie ca eu să fac asta, mă gândisem de multe ori să-mi abandonez datoria, dorindu-mi mereu să revin la datoria mea inițială și să mă bucur de aprecierea altora. În ce fel aveam eu vreo supunere adevărată față de Dumnezeu?

În timpul devoționalelor mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Nicio persoană nu trebuie să se considere perfectă sau distinsă, nobilă, ori diferită de alții; toate acestea sunt provocate de firea arogantă a omului și de ignoranță. Să te crezi întotdeauna deosebit – acest lucru este cauzat de o fire arogantă; să nu-ți poți accepta niciodată neajunsurile și să nu-ți poți confrunta niciodată greșelile și eșecurile – acest lucru este cauzat de o fire arogantă; să nu le permiți niciodată altora să fie mai presus decât tine sau mai buni decât tine – acest lucru este cauzat de o fire arogantă; să nu le permiți niciodată calităților altora să le depășească pe ale tale – acest lucru este cauzat de o fire arogantă; să nu le permiți niciodată altora să aibă idei, sugestii și puncte de vedere mai bune decât ale tale, iar când descoperi că alții sunt mai buni decât tine, să devii negativ, să nu vrei să vorbești, să te simți tulburat și abătut și să te superi – toate acestea sunt cauzate de o fire arogantă. O fire arogantă te poate face să devii grijuliu cu reputația ta, incapabil să accepți să fii corectat de alții, incapabil să-ți confrunți neajunsurile și incapabil să-ți accepți eșecurile și greșelile. Mai mult decât atât, când cineva este mai bun decât tine, asta poate face ca ura și gelozia să se ivească în inima ta și te poți simți constrâns, astfel încât să nu dorești să-ți faci datoria și să devii superficial când o îndeplinești. O fire arogantă poate face aceste comportamente și practici să se ivească în tine” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Meditând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, m-am simțit cu adevărat rușinată. Privind în urmă la acești ani, fusesem responsabilă de lucrarea de artă, acumulasem ceva experiență și obținusem ceva rezultate în îndeplinirea îndatoririlor mele; ca urmare, am început să mă pun pe un piedestal și în inima mea simțeam că eram diferită de oamenii obișnuiți. Credeam că aveam un calibru mai bun decât alții, așa că oriunde mergeam, voiam să ies în evidență, pentru ca alți oameni să se adune în jurul meu și să mă copleșească cu atenția lor, și simțeam că eram îndreptățită să mă bucur de o stimă deosebită din partea celorlalți. Când i-am udat pentru prima oară pe nou-veniți, rezultatele nu au fost la fel de bune ca ale altora, iar supraveghetorul îmi semnala adesea problemele. Acesta era, de fapt, un lucru absolut firesc, iar o persoană cu adevărat rezonabilă ar fi fost capabilă să gestioneze corect această situație. Nu doar că ar fi acceptat-o cu calm, dar s-ar fi și înzestrat cu adevărul pentru a-și compensa neajunsurile într-un mod realist și pentru a-și îmbunătăți rezultatele îndeplinirii datoriei. Dar eu eram complet lipsită de conștiință și de rațiune și, când supraveghetorul și frații și surorile îmi semnalau problemele din datoria mea, nu eram dispusă să le accept, cu atât mai puțin să fac un rezumat al neajunsurilor mele; în schimb, în secret, concuram cu mine însămi, dorind să obțin rezultate rapide prin propriile eforturi, pentru ca frații și surorile să vadă că aveam un calibru bun. Dumnezeu Își ascunsese fața de mine pentru că perspectivele a ceea ce urmăream și calea pe care o urmam erau greșite, nu progresasem mult timp în datoria mea, iar rezultatele mele nu se îmbunătățiseră. Cu toate acestea, eu nu doar că nu am reflectat asupra mea, dar am devenit negativă, am tras chiulul și nu am mai vrut să-i ud pe nou-veniți, ba chiar m-am gândit să cer schimbarea îndatoririlor. Eram cu adevărat arogantă, îngâmfată și complet lipsită de rațiune!

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „S-ar putea ca oamenii obișnuiți să nu aibă o astfel de putere și un asemenea statut, dar și aceștia își doresc să-i determine pe alții să-și facă o părere favorabilă despre ei și ca oamenii să-i stimeze și să îi ridice la un statut înalt în inimile lor. Aceasta este o fire coruptă, iar dacă oamenii nu înțeleg adevărul, sunt incapabili să o recunoască. […] Care este motivul pentru care îi fac pe oameni să aibă o părere bună despre ei? (Să li se acorde statut în mintea unor astfel de oameni.) Când ți se acordă statut în mintea altora, atunci, când se află în compania ta, ei sunt cuviincioși față de tine și deosebit de politicoși când vorbesc cu tine. Întotdeauna te admiră, întotdeauna te lasă să fii primul în orice, îți fac loc, te flatează și te ascultă. În toate lucrurile, te caută și te lasă să iei decizii. Iar tu ai un sentiment de bucurie din asta – simți că ești mai puternic și mai bun decât oricine altcineva. Tuturor le place această senzație. Este sentimentul de a avea statut în inima cuiva; oamenii vor să se complacă în asta. De asta oamenii concurează pentru statut și toți vor să li se acorde statut în inima altora, să fie stimați și venerați de alții. Dacă nu ar putea obține o astfel de bucurie din statut, nu l-ar urmări. De exemplu, dacă nu ai avea un statut în mintea cuiva, acesta nu ar discuta cu tine de pe picior de egalitate, tratându-te ca pe un egal. Te-ar contrazice când e necesar, nu ar fi politicos sau respectuos cu tine și ar putea chiar să plece înainte ca tu să fi terminat de vorbit. Te-ai simți deranjat? Nu îți place când oamenii te tratează așa; îți place când te măgulesc, te admiră și te venerează în fiecare moment. Îți place când ești în centrul tuturor lucrurilor, totul se învârte în jurul tău și toată lumea te ascultă, te admiră și se supune conducerii tale. Nu e asta o dorință de a domni ca un rege, de a avea putere? Cuvintele și acțiunile tale sunt motivate de urmărirea și dobândirea statutului, iar tu rivalizezi, te iei la ceartă și concurezi cu ceilalți pentru acesta. Scopul tău este să pui mâna pe o poziție și să-i faci pe aleșii lui Dumnezeu să te asculte, să te sprijine și să te venereze. Odată ce ai pus mâna pe acea poziție, tu ai obținut atunci putere și te poți bucura de beneficiile statutului, de admirația celorlalți și de toate celelalte avantaje care vin cu acea poziție” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Cuvintele lui Dumnezeu descriau starea mea. Eram mereu potrivnică datoriei de udare și tânjeam după datoria mea anterioară. Asta pentru că puneam prea mult preț pe reputația și pe statutul meu și râvneam la beneficiile statutului. Adesea îmi aminteam de vremurile când eram supraveghetoare. Pe atunci, frații și surorile mă stimau în mod deosebit și îmi cereau adesea sfatul atunci când întâmpinau dificultăți, iar eu puteam să-i îndrum pe alții. Așadar simțeam ca și cum oamenii se înghesuiau în jurul meu și că toată lumea mă admira și mă asculta. Îmi plăcea foarte mult acest sentiment. Însă, după ce am fost transferată la datoria de udare, am constatat că eram inferioară în toate privințele prin comparație cu alții. Nimeni nu-mi mai cerea părerea și adesea eu eram cea care primea sfaturi de la alții. Mă simțeam inferioară și stânjenită. Pentru a-mi proteja mândria și statutul, lucram până noaptea târziu, depunând în secret eforturi și sperând că, într-o zi, voi reuși să ies în evidență în cadrul echipei. Dar, după o perioadă de efort, am văzut că rezultatele datoriei mele erau tot cele mai slabe și am simțit că îmi era greu să ies în evidență în îndeplinirea acestei datorii. În inima mea, mă simțeam potrivnică și inconfortabil și, de mai multe ori, m-am gândit să-i cer conducătorului să mă realoce către o altă datorie, deoarece voiam să mă întorc la datoria mea inițială și să continui să mă bucur de beneficiile statutului. Atunci mi-am dat seama că intențiile mele în îndeplinirea datoriei nu erau de a-L mulțumi pe Dumnezeu, ci de a-mi cultiva propria reputație și propriul statut, pentru a câștiga admirația altora, pentru a avea un loc în inimile lor și pentru ca eu să fiu în centrul atenției lor. Nu era cumva calea pe care o luasem exact cea a unui antihrist? Înainte, nu făcusem datoria de udare și nu înțelegeam mult din adevărul viziunilor, dar acum biserica rânduise să fac această datorie, dându-mi oportunitatea de a mă înzestra cu adevărul și de a-mi compensa neajunsurile. Aceasta era dragostea lui Dumnezeu! Dar eu nu mă gândeam să-I răsplătesc iubirea și, deși știam că erau necesari mai mulți udători, dat fiind că erau mult mai mulți nou-veniți, voiam să renunț la datoria mea de udătoare. Preferam să las lucrarea să fie prejudiciată decât să-mi văd reputația și statutul afectate și dădeam mai multă importanță reputației și statutului meu decât datoriei mele. Eram cu adevărat nevrednică de a trăi înaintea lui Dumnezeu! În acele zile, mă rugam adesea lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze pentru a înțelege cauza fundamentală a goanei mele după reputație și statut.

Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Omul, care s-a născut pe un pământ atât de murdar, a fost otrăvit de societate într-o măsură gravă, a fost condiționat de etici feudale și a primit educația «instituțiilor de învățământ superior». Gândirea înapoiată, moralitatea coruptă, perspectiva pervertită asupra vieții, filosofia josnică pentru interacțiuni lumești, existența aceasta fără nicio valoare, obiceiurile josnice și viața josnică de zi cu zi – toate aceste lucruri au pătruns adânc în inima omului și i-au deteriorat și atacat grav conștiința. Drept rezultat, omul se tot îndepărtează de Dumnezeu și I se împotrivește mai mult ca niciodată” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „A avea o fire neschimbată înseamnă a fi în vrăjmășie cu Dumnezeu”). „Ce folosește Satana pentru a-l ține pe om sub controlul său strict? (Faima și câștigul.) Deci, Satana folosește faima și câștigul pentru a controla gândurile omului, până când oamenii nu se pot gândi decât la faimă și câștig. Ei se luptă pentru faimă și câștig, suferă greutăți, îndură umilirea pentru faimă și câștig și sacrifică tot ceea ce au pentru faimă și câștig și vor judeca și hotărî orice de dragul faimei și al câștigului. În acest fel, Satana îi leagă pe oameni cu lanțuri invizibile și, purtând aceste lanțuri, ei nu au nici puterea și nici curajul de a se debarasa de ele. Fără să știe, ei poartă aceste lanțuri și se târăsc mereu înainte, cu mare dificultate. De dragul acestei faime și a câștigului, omenirea se ferește de Dumnezeu și Îl trădează și devine din ce în ce mai nemernică. Așadar, în acest fel, o generație după alta este distrusă în mijlocul faimei și câștigului Satanei” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că urmăream în permanență reputația și statutul pentru că eram controlată de otrava Satanei. Din copilărie, părinții și profesorii mei mă învățaseră că „Trebuie să înduri o mare suferință pentru a răzbi în viață”, că „E mai bine să fii un pește mare într-un iaz mic” și că „Bărbații ar trebui întotdeauna să se străduiască să fie mai buni decât contemporanii lor”. Luasem aceste filosofii și legi satanice drept criterii după care să mă comport în viață. Credeam că numai câștigând reputație și statut și fiind admirat și venerat de alții se poate trăi cu demnitate și valoare și că, dacă cineva este o persoană obișnuită, care nu se bucură de admirația ori de venerarea nimănui, atunci trăiește o viață nedemnă, jalnică și fără sens. M-am gândit la perioada în care mergeam la școală. La materiile la care excelam și aveam note mari și la care profesorii și colegii mă respectau, eram dispusă să depun eforturi și să învăț din greu. Dar când venea vorba de materiile la care nu eram bună și nimeni nu mă admira, nu eram dispusă să fac efortul de a învăța. Tot ce făceam depindea de cât de mult acel lucru îmi alimenta mândria și statutul. Chiar și după ce L-am găsit pe Dumnezeu, am continuat să am acest punct de vedere. Când îmi făceam datoria de supraveghetoare a echipei de artă, pentru că aveam unele abilități de bază în ceea ce privește designul grafic și îi puteam îndruma pe frați și pe surori în îndatoririle lor, toți mă admirau și chiar îmi plăcea acest sentiment. Eram foarte motivată în datoria mea și, indiferent cât de mult sufeream sau oricât de dificile deveneau lucrurile, nu dădeam niciodată înapoi. Însă, după ce am început datoria de udare a nou-veniților, multe dintre problemele și neajunsurile mele au fost expuse, iar frații și surorile nu mă mai lăudau, ci, în schimb, îmi tot semnalau problemele. Rezultatele îndeplinirii datoriei mele au devenit cele mai slabe din echipă și această cădere puternică în dizgrație m-a făcut să mă simt stânjenită și mi-a umplut inima de durere și de suferință. Mi-am pierdut motivația de a-mi face datoria și chiar m-am gândit să renunț. Consideram că reputația și statutul erau la fel de importante ca viața însăși și eram constant îngrijorată să nu le pierd, de parcă viața fără a fi admirată ar fi fost lipsită de sens. Fusesem cu adevărat profund coruptă de Satana! Dumnezeu îmi oferise har, dându-mi oportunitatea de a-mi face datoria, în speranța că voi urmări o schimbare a firii mele și voi pătrunde adevărul-realitate în datoria mea și că voi fi capabilă să caut adevărul pentru a rezolva probleme și pentru a-mi face datoria în concordanță cu principiile. Dar eu continuam să alerg fără oprire după reputație și statut și, deși îi udasem pe nou-veniți o perioadă foarte lungă, tot nu știam cum să am părtășie despre adevăr pentru a le rezolva problemele și dificultățile și nici măcar nu puteam să am părtășie clară despre adevărurile viziunilor. Dacă persistam în atitudinea mea incorectă, urmărind fără preget reputația și statutul, nu doar că nu mi-aș îndeplini datoria, dar nici nu aș dobândi niciun adevăr, și mi-aș distruge, în cele din urmă, șansa de a fi mântuită. M-am gândit la o persoană rea pe care am cunoscut-o cândva, numită Lester, care urmărea din tot sufletul reputația și statutul. Pentru că nu putea deveni conducător ori lucrător, se plângea și se împotrivea și nu-și făcea datoria cum trebuie. Adesea îi judeca pe lucrători și pe conducători în fața fraților și a surorilor și încerca să formeze facțiuni în biserică, provocând perturbări și tulburări grave în viața bisericii. În ciuda faptului că frații și surorile i-au oferit părtășie și ajutor în mod repetat, el nu s-a corectat și, în cele din urmă, a fost îndepărtat din biserică. Deși nu am comis fapte rele precum ale lui, eram totuși ca el, urmărind din tot sufletul reputația și statutul, și, dacă aș fi continuat fără să mă pocăiesc, aș fi fost, în cele din urmă, dezvăluită și eliminată de Dumnezeu, la fel ca o persoană rea! În trecut, credeam că goana după admirația altora era o dovadă de aspirație și de ambiție, că însemna că eram dornică să răzbesc și că o astfel de urmărire era pozitivă, dar acum mi-am dat seama că goana după reputație și statut nu este calea corectă. Urmărirea reputației și statutului m-a făcut foarte fragilă și incapabilă să suport chiar și cel mai mic eșec sau impediment. M-a făcut să mă îndepărtez tot mai mult de Dumnezeu, să-L trădez și să-mi pierd simțul conștiinței și al rațiunii; în cele din urmă, aveam să fiu disprețuită, respinsă și eliminată de Dumnezeu. Din fericire, cuvintele lui Dumnezeu m-au trezit și, de atunci, am decis că nu mai puteam trăi pentru reputație și statut și că trebuia să îmi schimb modul de viață.

Câteva zile mai târziu, supraveghetorul a pus un videoclip de salutare din partea nou-veniților din Filipine. Mulți dintre nou-veniți își exprimau recunoștința față de frații și de surorile din China, mulțumindu-le pentru că au predicat Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic în Filipine. Mulți dintre nou-veniți se hotărâseră să muncească din greu pentru a predica Evanghelia și pentru a fi loiali în îndeplinirea îndatoririlor lor. Mai ales când am auzit un nou-venit spunând despre cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic că erau lumina din viața sa, m-am simțit profund emoționată și nu m-am putut abține să nu izbucnesc în plâns. M-am gândit la faptul că sunt încă atât de mulți oameni care tânjesc după întoarcerea Mântuitorului, dornici să găsească lumină, dornici să-L găsească pe Dumnezeu, dar, din diverse motive, nu au venit înaintea Lui. A fost o mare onoare pentru mine să pot îndeplini datoria de udare a nou-veniților, să aduc mai mulți oameni înaintea lui Dumnezeu și să-i ajut să pună temelii pe calea cea adevărată! Dar pentru că această datorie nu era punctul meu forte și nu îmi permitea să ies în evidență, voiam doar să o evit. În ce fel aveam eu vreo umanitate? Eram complet nevrednică de a mă bucura de dragostea lui Dumnezeu! M-am gândit cum unii dintre acești nou-veniți credeau în Dumnezeu doar de un an sau de câteva luni. Se confruntau cu atât de multe dificultăți în predicarea Evangheliei, dar aveau inimi pure și refuzau să renunțe la îndatoririle lor, orice ar fi fost. Cu toate că credeam în Dumnezeu de zece ani și primisem atât de multe din partea Sa, eu tot nu reușeam să iau în considerare intențiile Lui. Cu adevărat, nu meritam să fiu numită om! În acel moment, remușcările și vinovăția m-au copleșit. În inima mea, I-am spus lui Dumnezeu: „Dumnezeule, am fost atât de răzvrătită! De acum înainte, sunt dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale și, indiferent cum mă vor vedea alții, sunt dispusă să-mi fac datoria din toată inima.” De atunci, când supraveghetorul și frații și surorile mi-au semnalat problemele, nu m-am mai simțit atât de supărată ca înainte și nu am mai vrut să fug. În schimb, am fost capabilă să accept și să recunosc din inimă aceste lucruri și, după aceea, am fost capabilă să mă înzestrez cu adevărurile și principiile necesare pentru a-mi aborda neajunsurile. După o vreme, tot mai mulți dintre nou-veniții pe care i-am udat au început să participe regulat la adunări, iar unii chiar au început să predice activ Evanghelia și au adus și mai mulți oameni înaintea lui Dumnezeu. Supraveghetorul a spus, de asemenea, că am făcut mari progrese. Eram sincer recunoscătoare pentru îndrumarea lui Dumnezeu.

În 2024, conform nevoilor lucrării, biserica mi-a cerut să mă întorc în echipa de artă. Liderul echipei mi-a cerut să învăț cum să fac videoclipuri în timp ce creez imagini. Pentru că nu mai făcusem niciodată videoclipuri, le făceam foarte lent. În timpul în care alții făceau trei videoclipuri, eu puteam face doar unul. Am muncit din greu mai mult de o lună pentru a învăța cum să le fac, dar tot nu puteam să fiu la fel de rapidă precum ceilalți frați și surori, iar editările finale nu aveau un aspect estetic atractiv și nu îndeplineau standardele cerute. Liderul echipei mi-a arătat videoclipuri făcute de alți frați și surori și m-a îndemnat să învăț de la ei. M-am simțit foarte supărată. Muncisem atât de mult, dar tot la coada clasamentului eram în privința îndeplinirii acestei datorii. Simțeam că, decât să mă fac de râs cu această datorie, ar fi fost mai bine să vorbesc cu liderul și să îi cer să mă întorc la datoria de udare. Făcusem parte din echipa de udare timp de peste un an și, treptat, mă familiarizasem cu ea. Simțeam că, dacă aș putea să mă întorc la datoria de udare, nu m-aș mai simți atât de stânjenită. În acel moment, brusc, mi-am dat seama că starea mea era greșită. Cum puteam să gândesc așa? Am câteva abilități fundamentale în ceea ce privește designul grafic, așa că, atât timp cât învățam într-un mod rațional, încet, încet, puteam să mă obișnuiesc. Dacă părăseam acum echipa de artă de dragul reputației și al statutului meu, nu m-aș fi lepădat oare de datoria mea? Făcând asta, nu m-aș fi supus cu adevărat lui Dumnezeu!

Mai târziu, am căutat adevărul pentru a-mi aborda starea. În timpul devoționalelor, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dat fiind că dorești să rămâi mulțumit în casa lui Dumnezeu, ca membru, ar trebui mai întâi să înveți să cauți adevărul în toate lucrurile, să-ți îndeplinești îndatoririle cât poți de bine și să fii capabil să înțelegi și să practici adevărul – în acest fel, în casa lui Dumnezeu, vei fi o ființă creată cu numele și cu fapta. Identitatea omenirii este aceea de ființe create; în ochii lui Dumnezeu, asta sunt oamenii. Așadar, cum poți corespunde standardului ca ființă creată? Pentru aceasta, trebuie să înveți să asculți de cuvintele lui Dumnezeu și să te porți potrivit cerințelor Sale. Nu înseamnă că, odată ce Dumnezeu îți dă acest titlu, problema este încheiată; mai degrabă, de vreme ce ești o ființă creată, ar trebui să îndeplinești îndatoririle acesteia și, de vreme ce ești o ființă creată, ar trebui să îndeplinești responsabilitățile acesteia. Așadar, care sunt îndatoririle și responsabilitățile unei ființe create? Cuvântul lui Dumnezeu prezintă clar îndatoririle, obligațiile și responsabilitățile ființelor create, nu-i așa? Ți-ai asumat datoria unei ființe create. Începând din această zi, ești un membru veritabil al casei lui Dumnezeu; adică, te recunoști drept una dintre ființele create ale lui Dumnezeu. Începând din această zi, ar trebui să-ți reformulezi planurile vieții – nu ar trebui să mai urmărești aspirațiile, dorințele și obiectivele pe care le-ai stabilit înainte pentru viața ta. În schimb, ar trebui să-ți schimbi identitatea și perspectiva și să planifici obiectivele vieții și direcția pe care ar trebui să le aibă o ființă creată. În primul și în primul rând, obiectivele și direcția ta nu ar trebui să fie să devii conducător, să conduci sau să excelezi în orice industrie, să devii un personaj renumit care se angajează într-o anumită slujbă sau care stăpânește o anumită aptitudine profesională. În schimb, ar trebui să-ți accepți datoria de la Dumnezeu, adică să știi ce lucrare ar trebui să faci și ce datorie trebuie să îndeplinești acum, în acest moment. Trebuie să cauți intențiile lui Dumnezeu. Indiferent ce îți cere Dumnezeu să faci și ce datorie a fost rânduită pentru tine în casa Lui, tu trebuie să descoperi și să-ți devină clare adevărurile pe care ar trebui să le înțelegi și principiile pe care ar trebui să le urmezi și să le pricepi ca să îndeplinești bine datoria respectivă. Dacă nu poți să le ții minte, poți să le scrii pe hârtie și, când ai timp, să le examinezi mai mult și să cugeți la ele mai mult. Ca membru al ființelor create, obiectivul principal al vieții tale ar trebui să fie să-ți îndeplinești datoria ca ființă creată și să fii o ființă creată care corespunde standardului – acesta este cel mai important lucru. În ceea ce privește direcțiile sau obiectivele legate de reputație, statut, vanitate și perspective personale – toate lucrurile urmărite de omenirea coruptă – acestea sunt cele la care ar trebui să renunți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (7)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o cale de practică și m-au ajutat să găsesc scopul corect pe care să îl urmăresc. În trecut, când făceam datoria de udare, era cu permisiunea și sub suveranitatea lui Dumnezeu, iar acum, să mă întorc în echipa de artă și să fac această datorie erau, de asemenea, orchestrarea și rânduiala lui Dumnezeu și o făceam pentru nevoile lucrării casei lui Dumnezeu. Ceea ce prețuiește Dumnezeu nu este cât de mari sunt realizările mele sau câți oameni mă admiră și mă venerează. În loc de asta, ceea ce prețuiește Dumnezeu este inima mea, atitudinea mea față de datorie, dacă sunt într-adevăr sârguincioasă și responsabilă, dacă îmi fac cu adevărat datoria cu loialitate și dacă mă supun Lui. Nu pot căuta să fac doar ceea ce mă pricep și nici nu pot să trăiesc pentru a căuta admirația altora. Ar trebui să trăiesc pentru a-mi îndeplini datoria de ființă creată, pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și pentru a-I răsplăti iubirea. Trebuia să îmi corectez atitudinea față de datoria mea. În acel moment, calitatea și eficiența producției mele video nu erau la fel de bune ca ale altora, așa că trebuia să rezum mai mult abaterile și problemele mele, să mă concentrez mai mult pe învățare pentru a-mi compensa deficiențele și să îmi îndeplinesc datoria actuală într-un mod realist. Asta s-ar alinia la intențiile lui Dumnezeu. Dându-mi seama de aceste lucruri, nu m-am mai gândit cum să scap de datoria mea actuală. În schimb, m-am concentrat pe învățarea tehnicilor într-un mod realist și, când dădeam de lucruri pe care nu le înțelegeam, le ceream ajutor în mod activ fraților și surorilor. Fără să-mi dau seama, a trecut o jumătate de an și, treptat, m-am familiarizat cu abilitățile tehnice necesare pentru datoria mea, iar rezultatele mele au fost mai bune ca niciodată.

Privind înapoi la această călătorie, deși am dezvăluit multă corupție în chestiunea realocării mele către diferite îndatoriri, mi-am compensat multe dintre neajunsuri făcând îndatoriri diferite. Cel mai important lucru a fost că am ajuns să înțeleg clar perspectivele greșite a ceea ce urmăream. Dacă nu ar fi fost Dumnezeu să rânduiască situațiile pentru a-mi dezvălui firea coruptă, aș fi continuat să urmăresc reputația și statutul și tot nu aș fi știut cum să-mi tratez corect datoria. Acum înțeleg care este cel mai valoros lucru de urmărit, cum să mă supun lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria de ființă creată și, de asemenea, simt că toate situațiile pe care Dumnezeu le rânduiește sunt menite a mă mântui. Slavă lui Dumnezeu!