de Mu Cheng, China

În ultimii ani, mi-am îndeplinit îndatoririle departe de casă. Uneori, îmi era dor de mama, dar datoria mea m-a ținut ocupat, iar ea era încă tânără și într-o stare de sănătate destul de bună, așa că nu m-am simțit prea constrâns sau îngrijorat în timp ce-mi făceam datoria. Apoi, în septembrie 2020, Partidul Comunist a folosit recensământul drept scuză pentru a merge din casă în casă, în căutarea credincioșilor. În timpul acelui recensământ, am fost arestat și reținut de poliție. Când am fost eliberat pe cauțiune și m-am dus acasă, am observat că mamei îi apăruseră mult mai multe fire albe după atâția ani de despărțire, își pierduse mult din mobilitate, iar boala ei de stomac se agravase. Dacă mânca ce nu trebuia, avea dureri zile în șir. Din motive de siguranță, nu putuse participa la adunări și era într-o stare proastă. Iar din cauza faptului că am fost arestat de două ori de poliție, devenise atât de îngrijorată încât a intrat în depresie și nu mai ieșea din casă. Mă simțeam, pur și simplu, îngrozitor. Tatăl meu decedase destul de timpuriu, iar mama suferise mult ca să ne poată trimite pe mine și pe sora mea la școală. Îmi dorisem dintotdeauna să fiu devotat față de mama, dar nu avusesem niciodată ocazia să o fac. Acum că eram acasă, puteam în sfârșit să am grijă de mama.

Imediat ce am ajuns acasă, a venit Brigada Națională de Securitate și mi-au spus că trebuie să mă prezint la ei în fiecare lună și să le raportez statutul meu profesional și unde mă aflu. Din această cauză, nu am putut să contactez biserica și să îmi fac datoria, așa că am acceptat o slujbă de fotograf și mi-am petrecut restul timpului având grijă de mama. Când aveam timp, vorbeam cu mama despre experiențele mele din ultimii ani, iar eu și sora mea o scoteam și la restaurant să mănânce. Uneori, o duceam la spital pentru controale și îi cumpăram suplimente pentru problemele ei cu stomacul. Polițiștii veneau mereu la noi acasă și ne deranjau, punându-mă să le dau raportul și să semnez „Cele trei declarații”. Văzând modul în care mă controlau și îngrijorându-mă că mi se va întâmpla ceva, mama mea a devenit și mai deprimată și a încetat să mai interacționeze cu persoane din afara familiei. Nu ieșea nici măcar să cumpere alimente. Eram destul de îngrijorat să o văd pe mama comportându-se astfel și mă temeam că ar putea căpăta o boală mintală. Am făcut tot ce am putut ca s-o îndrum; am avut părtășie cu ea, am scos-o în oraș pentru a o ajuta să se relaxeze, dar nimic nu a funcționat. Eram îngrijorat și neliniștit. Tot ce puteam face era să lucrez puțin mai mult pentru a-mi oferi o viață mai bună, ca să nu-și facă atâtea griji pentru mine. Și uite așa, a trecut un an, iar polițiștii tot nu renunțaseră să mă controleze îndeaproape. Tot nu-mi puteam face datoria aproape de casă. Ulterior, frații și surorile mele m-au întrebat dacă aș putea pleca de acasă pentru a îndeplini o datorie. Întrucât mama nu se simțea bine și voiam să am grijă de ea, am refuzat însărcinarea. După aceea, au avut părtășie cu mine de mai multe ori, m-au sprijinit și m-au ajutat, au avut părtășie despre intenția lui Dumnezeu și au sperat că voi continua să-mi fac datoria. Puteam simți că erau iubirea și mântuirea lui Dumnezeu coborând asupra mea, dar tot eram nehotărât. Mă gândeam că, dacă aș pleca din nou să-mi fac datoria, polițiștii sigur ar observa că nu le mai raportasem nimic, și cine știe când mă voi putea întoarce acasă. Mama mea avea o sănătate precară și era într-o stare groaznică. Dacă rămâneam alături de ea, puteam măcar să o îngrijesc și să practic puțină pietate filială. Oare avea să devină și mai deprimată dacă plecam? Dacă situația ei se agrava și făcea o boală mintală? Ce aveau să creadă atunci prietenii și rudele mele despre mine? N-aveau să creadă că n-am pietate filială? Din cauza acestor preocupări, mă simțeam foarte confuz și nu știam ce să fac.

În acea perioadă, am dat peste un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu cu privire la pietatea filială. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dumnezeu le-a spus oamenilor să-și onoreze părinții mai întâi, iar după aceea, Dumnezeu a propus cerințe mai înalte pentru oameni cu privire la faptul că trebuie să practice adevărul, să-și îndeplinească îndatoririle și să urmeze calea lui Dumnezeu – pe care dintre acestea ar trebui să le respecți? (Pe cele mai înalte.) Este corect să practici în conformitate cu cerințele mai înalte? Poate adevărul să fie împărțit în adevăruri superioare și inferioare, sau în adevăruri mai vechi și mai noi? (Nu.) Așadar, atunci când practicați adevărul, conform căror lucruri ar trebui să practicați? Ce înseamnă să practici adevărul? (Înseamnă să gestionezi problemele conform principiilor.) Gestionarea problemelor conform principiilor este cel mai important lucru. Practicarea adevărului înseamnă practicarea cuvintelor lui Dumnezeu în diferite momente, locuri, medii și contexte; nu este vorba despre aplicarea cu încăpățânare a regulilor, ci despre susținerea adevărurilor-principii. Asta înseamnă să practici adevărul. Așadar, pur și simplu nu există niciun conflict între practicarea cuvintelor lui Dumnezeu și respectarea cerințelor propuse de El. Pentru a fi mai concret, nu există absolut niciun conflict între a-ți onora părinții și a duce la îndeplinire însărcinarea și datoria pe care ți le-a dat Dumnezeu. Care dintre acestea sunt cuvintele și cerințele actuale ale lui Dumnezeu? Ar trebui să vă gândiți mai întâi la această întrebare. Dumnezeu cere lucruri diferite de la diferiți oameni; El are cerințe distincte pentru ei. Aceia care slujesc drept conducători și lucrători au fost chemați de Dumnezeu, așa că trebuie să renunțe și nu pot să rămână cu părinții lor, onorându-i. Ar trebui să accepte însărcinarea dată de Dumnezeu și să renunțe la tot pentru a-L urma. Acesta este un tip de situație. Adepții de rând nu au fost chemați de Dumnezeu, așa că pot să rămână cu părinții lor și să-i onoreze. Nu există recompense pentru asta, iar ei nu vor obține nicio binecuvântare pentru că fac acest lucru, dar dacă nu dau dovadă de evlavie filială, atunci le lipsește umanitatea. De fapt, să-și onoreze părinții este doar un fel de responsabilitate și nu corespunde cu practicarea adevărului. Să te supui lui Dumnezeu, să accepți însărcinarea dată de El, care este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu, înseamnă să practici adevărul, iar cei care renunță la orice pentru a-și îndeplini îndatoririle sunt adepții Lui. În concluzie, cea mai importantă sarcină care se află în fața voastră este să vă îndepliniți bine datoria. Aceasta este practicarea adevărului și este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu. Așadar, care este adevărul pe care oamenii ar trebui să-l practice în primul rând acum? (Să-și îndeplinească datoria.) Așa este, a-ți îndeplini datoria cu loialitate înseamnă a practica adevărul. Dacă o persoană nu își îndeplinește sincer datoria, atunci doar muncesc” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (4)”]. Prin cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să-I cunosc intenția și cerințele. A-ți onora mama și tatăl e o cerință înaintată de Dumnezeu și ar trebui practicată. Atât timp cât nu influențează datoria cuiva, a-i îngriji pe părinți și a petrece timp cu ei și a-i feri de griji și neliniște reprezintă responsabilitatea de fiu sau fiică a fiecăruia. Totuși, acest lucru nu are nimic de-a face cu practicarea adevărului și supunerea față de Dumnezeu. Când mama mea s-a îmbolnăvit, era responsabilitatea mea să o duc la spital și să-i cumpăr suplimente, dar îmi făceam doar datoria filială, nu practicam adevărul. Când Dumnezeu apelează la oameni și le cere să își îndeplinească datoria, chiar dacă această datorie intră în conflict cu abilitatea cuiva de a fi devotat părinților săi, ca ființe create, trebuie să ne supunem lui Dumnezeu și să urmăm calea Sa pentru a ne îndeplini îndatoririle de ființe create. Aceasta este chemarea noastră cerească, intenția lui Dumnezeu și cerința Lui actuală. Dându-mi seama de acest lucru, am știut cum ar trebui să decid în continuare. Acesta e un moment crucial pentru marea expansiune a Evangheliei Împărăției și există multă lucrare urgentă de făcut. Mă bucurasem atât de mult de adevărul oferit de Dumnezeu, iar casa lui Dumnezeu mă cultivase ani de zile, așa că, desigur, trebuia să aleg să-mi fac datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Până la urmă, mama mea nu era foarte sănătoasă, dar putea să-și poarte singură de grijă, iar unchiul și sora mea puteau, și ei, să ajute cu îngrijirea ei. Trebuia să-mi îndeplinesc datoria; acestea erau speranța și cerința lui Dumnezeu față de mine și o necesitate pentru urmărirea adevărului și dobândirea mântuirii mele. Dacă aș fi rămas acasă, aș fi continuat să fiu monitorizat și controlat de poliție și aș fi fost complet incapabil să-mi îndeplinesc datoria și să merg pe calea credinței. Dacă aș fi rămas alături de mama mea din pietate filială, în cele din urmă, aș fi fost copleșit de griji legate de familie și de trup și aș fi fost incapabil să-mi fac datoria. Mi-aș fi pierdut funcția de ființă creată și șansa de a fi mântuit. M-am gândit la hotărârea pe care am luat-o cândva înaintea lui Dumnezeu că Îi voi da întreaga mea viață Lui și mă voi consuma pentru El. M-am gândit și la tot ce învățasem în timp ce-mi făceam datoria departe de casă și cât de mult îmi crescuse viața. Acest lucru era mult mai semnificativ și mai valoros decât să trăiesc acasă, în trupul și familia mea. Dumnezeu mă îndruma pe acea cale, o cale pe care El o stabilise pentru mine. Eram dispus să continui să merg pe ea.

Apoi, i-am spus mamei despre planul meu de a pleca de acasă pentru a-mi îndeplini datoria. Mama a fost puțin reticentă că plec, dar mi-a respectat decizia. În zilele următoare, când nu lucram, îmi conduceam mama în a mânca și a bea cuvintele lui Dumnezeu și a avea părtășie. Speram ca ea să poată ieși din depresie cât mai curând posibil. Câteva zile mai târziu, am pus totul la punct acasă și am pornit la drum. Curând după aceea, m-am apucat de datoria mea. În ciuda faptului că eram destul de ocupat, tot nu mă puteam abține să nu-mi fie dor de mama. Când mă gândeam la cât de tristă și reticentă era când m-a văzut ieșind din casă, simțeam un fior de tristețe. Acasă, puteam să petrec timp și să stau de vorbă cu ea, ca să nu se simtă atât de singură. Acum că am plecat, cum se va descurca singură? Starea de sănătate a mamei mele era precară și mă îngrijoram că înrăutățirea stării ei îi va adânci depresia. Dacă timpul trecea și ea nu putea scăpa de depresie, oare avea să facă ceva nesăbuit? Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai îngrijorat. Dacă i s-ar întâmpla ceva mamei mele, cu siguranță rudele mele m-ar vorbi de rău. Realizând asta, am devenit un pic distras și nu m-am putut concentra asupra datoriei mele. Știam că trebuia să mă dedic întru totul datoriei mele cât timp eram acolo, că îndeplinirea ei pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu era esențială, dar nu puteam scăpa de sentimentul de vinovăție și de remușcare față de mama mea.

Ulterior, m-am gândit la ce spun cuvintele lui Dumnezeu: „Cine poate să se sacrifice cu adevărat și complet pentru Mine și să-și ofere totul de dragul Meu? Sunteți cu toții fără tragere de inimă, gândurile vă umblă de colo colo, vă gândiți la casă, la lumea de afară, la mâncare și îmbrăcăminte. În ciuda faptului că te afli aici, înaintea Mea, făcând lucruri pentru Mine, adânc în sinea ta încă te mai gândești la soția ta, la copiii tăi și la părinții tăi de acasă. Sunt toate aceste lucruri proprietatea ta? De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai suficientă credință în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine? De ce te-ngrijorezi mereu de familia trupului tău? Mereu tânjești după cei dragi ție!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Într-adevăr, nu erau sănătatea mamei mele și gravitatea depresiei sale, cu totul în mâinile lui Dumnezeu? Oricât m-aș îngrijora pentru ea, asta nu i-ar rezolva problemele; trebuia să pun totul în mâinile lui Dumnezeu. Mai târziu, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, știu că dacă starea mamei mele se va îmbunătăți sau nu și dacă sănătatea ei se va deteriora, totul este în mâinile Tale. Te rog să o îndrumi să iasă din depresie și suferință. Dacă există ceva ce ar trebui să învețe din asta, Te rog s-o îndrumi să reflecteze asupra ei și să învețe să experimenteze lucrarea Ta. Sunt dispus să pun totul în mâinile Tale și să mă supun suveranității și rânduielilor Tale.” După rugăciune, m-am simțit puțin mai liniștit. Ulterior, i-am scris mamei mele o scrisoare împărtășindu-i tot ce învățasem și am semnalat câteva probleme în experiența ei, cu speranța că va reflecta asupra ei și se va cunoaște.

Curând după aceea, am primit o scrisoare de la mama. A spus că, la scurt timp după ce am plecat, frații și surorile i-au rânduit viața bisericească. Mai mult, prin cuvintele lui Dumnezeu a ajuns să înțeleagă emoțiile negative asociate cu faptul că trăia într-o stare de depresie. Și starea ei s-a îmbunătățit mult. Am fost atât de fericit când am auzit această veste și I-am mulțumit lui Dumnezeu. Mai târziu, când am citit părtășia lui Dumnezeu despre adevărul referitor la modul corect de a privi responsabilitățile față de părinții noștri, m-am simțit imediat ușurat și am dobândit o perspectivă adecvată și un principiu de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „Relația cu părinții este cel mai dificil de gestionat emoțional, dar, de fapt, nu este în totalitate imposibil de gestionat. Oamenii pot trata corect și rațional această chestiune doar pe baza înțelegerii adevărului. Nu începe din perspectiva sentimentelor și nu începe de la percepțiile și perspectivele oamenilor din lume. În schimb, tratează-ți părinții cum se cuvine, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ce rol joacă de fapt părinții, ce înseamnă de fapt copiii pentru părinții lor, ce atitudine ar trebui să aibă copiii față de părinții lor și cum ar trebui să gestioneze și să rezolve oamenii relația dintre părinți și copii? Oamenii nu ar trebui să privească aceste lucruri pe baza sentimentelor și nici nu ar trebui să fie influențați de idei greșite sau de sentimente dominante; ar trebui să fie abordate corect, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Dacă nu reușești să-ți îndeplinești nicio responsabilitate față de părinții tăi în mediul predestinat de Dumnezeu sau dacă nu joci absolut niciun rol în viețile lor, înseamnă asta că nu le ești devotat? Te va acuza conștiința ta? Vecinii, colegii tăi de clasă și rudele te vor mustra cu toții și te vor critica pe la spate. Te vor numi un copil lipsit de devotament, spunând: «Pentru tine, părinții tăi au sacrificat atât de multe, au depus atât de multe eforturi și au făcut atât de multe lucruri încă de când erai mic, iar tu, fiind un copil nerecunoscător, pur și simplu dispari fără urmă, fără ca măcar să trimiți vorbă că ești în siguranță. Nu numai că nu te întorci de Anul Nou, dar nici măcar nu suni sau nu le trimiți nicio felicitare părinților tăi.» De fiecare dată când auzi astfel de cuvinte, conștiința ta sângerează și plânge, iar tu te simți condamnat. «O, au dreptate.» Te înroșești la față de căldură, iar inima îți tremură ca și cum ar fi străpunsă de ace. Ai avut aceste tipuri de sentimente? (Da, înainte.) Au dreptate vecinii și rudele tale când spun că nu ești devotat părinților? […] În primul rând, cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le convine să păstreze legătura cu familiile lor, din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt încă sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament; nu ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, trebuie să faci această alegere, așadar nu ești lipsit de devotament. Acestea sunt cele două motive. Și mai există unul: dacă părinții tăi nu sunt tipul de oameni care te persecută în mod deosebit sau care te împiedică să crezi în Dumnezeu, dacă te sprijină în credința ta sau dacă sunt frați și surori care cred în El, ca tine, ei înșiși membri ai casei lui Dumnezeu, atunci care dintre voi nu se roagă în tăcere lui Dumnezeu când se gândește la părinții săi, în sinea lui? Care dintre voi nu-și încredințează părinții – împreună cu sănătatea, siguranța și toate necesitățile lor în viață – în mâinile lui Dumnezeu? Să-ți lași părinții în mâinile lui Dumnezeu este cea mai bună cale de a le arăta respect filial. Nu speri ca ei să înfrunte tot felul de dificultăți în viețile lor și nu speri să ducă o viață rea, să mănânce prost sau să aibă o sănătate precară. În adâncul inimii, cu siguranță speri că Dumnezeu îi va proteja și îi va ține în siguranță. Dacă au credință în Dumnezeu, speri să-și poată îndeplini propriile îndatoriri și, de asemenea, speri că pot rămâne fermi în mărturia lor. Asta înseamnă îndeplinirea responsabilităților umane; atât pot realiza oamenii cu propria umanitate. În plus, cel mai important este că, după ani de credință în Dumnezeu și după ascultarea atâtor adevăruri, cel puțin oamenii au această mică înțelegere și pătrundere: soarta omului este determinată de Ceruri, omul trăiește în mâinile lui Dumnezeu, iar a avea grija și protecția lui Dumnezeu este mult mai important decât preocupările, pietatea filială sau compania propriilor copii. Nu te simți ușurat că părinții tăi sunt în grija și sub protecția lui Dumnezeu? Nu trebuie să te îngrijorezi în privința lor. Dacă îți faci griji, asta înseamnă că nu ai încredere în Dumnezeu; credința ta în El este prea mică. Dacă ești cu adevărat îngrijorat și preocupat în legătură cu părinții tăi, atunci ar trebui să te rogi des lui Dumnezeu, să-i încredințezi în mâinile Sale și să-L lași să orchestreze și să rânduiască totul. Dumnezeu stăpânește peste soarta omenirii și stăpânește fiecare zi a ei și tot ce i se întâmplă, așadar de ce îți mai faci griji? Nu-ți poți controla nici propria viață, tu însuți ai o mulțime de dificultăți, ce ai putea face pentru ca părinții tăi să trăiască fericiți în fiecare zi? Nu poți decât să lași totul în mâinile lui Dumnezeu. Dacă sunt credincioși, cere-I lui Dumnezeu să-i conducă pe calea cea dreaptă, ca, în cele din urmă, să poată fi mântuiți. Dacă nu sunt credincioși, lasă-i să meargă pe orice cale vor. Pentru părinții care sunt mai buni și au puțină umanitate, poți să te rogi lui Dumnezeu să îi binecuvânteze ca să-și poată petrece fericiți anii rămași. Cât despre modul în care lucrează Dumnezeu, El are rânduielile Sale, iar oamenii ar trebui să se supună acestora. Așadar, per total, oamenii cunosc, în conștiința lor, ce responsabilități îndeplinesc față de părinții lor. Indiferent ce atitudine față de părinți aduce această cunoaștere, fie că este grijă, fie că este alegerea de a fi prezent alături de ei, în orice caz, oamenii nu ar trebui să se simtă vinovați sau să aibă conștiința încărcată pentru că nu și-au putut îndeplini îndatoririle față de părinții lor, din cauză că au fost afectați de circumstanțe obiective. Aceste probleme și altele asemenea lor nu ar trebui să devină necazuri în viața de credință în Dumnezeu a oamenilor; ar trebui să se renunțe la ele. Când vine vorba despre aceste subiecte legate de îndeplinirea responsabilităților față de părinți, oamenii ar trebui să aibă aceste înțelegeri precise și nu ar trebui să se mai simtă constrânși. Pe de o parte, din adâncul inimii, știi că nu ești lipsit de devotament față de părinți și nu te eschivezi sau îți eviți responsabilitățile. Pe de altă parte, părinții tăi sunt în mâinile lui Dumnezeu, deci pentru ce să-ți faci griji? Orice grijă ar putea avea cineva este de prisos. Fiecare persoană va trăi lin până la sfârșit, conform suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, ajungând la capătul drumului ei, fără abateri. Așadar, nu este nevoie ca oamenii să se mai îngrijoreze în privința acestei chestiuni. Dacă ești devotat, dacă ți-ai îndeplinit responsabilitățile față de părinții tăi sau dacă ar trebui să răsplătești bunătatea părinților tăi – acestea nu sunt lucruri la care ar trebui să te gândești; sunt lucruri la care ar trebui să renunți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Prin cuvintele lui Dumnezeu am văzut că, atunci când am plecat de acasă pentru a-mi face datoria și nu puteam să-mi îndeplinesc responsabilitatea de fiu, mă simțeam atât de vinovat și îngrijorat că voi fi considerat lipsit de pietate filială. Am văzut că nu gândeam din perspectiva adevărului și prin cuvintele lui Dumnezeu cu privire la modul corect de a privi responsabilitatea unui fiu sau a unei fiice față de părinții săi, ci mai degrabă priveam o astfel de responsabilitate în funcție de atașamentele familiale ale unei persoane lumești. În realitate, să ai capacitatea și șansa de a avea grijă de părinții tăi, dar să nu fii devotat și să nu stai alături de părinții tăi pentru că ai primit o chemare de la Dumnezeu să îți faci datoria erau două situații de naturi complet diferite. Dacă un fiu sau o fiică locuiește cu părinții săi și are timp să le fie devotat, dar nu e dispus să-și îndeplinească responsabilitatea față de părinți din cauza propriilor interese sau dorințe și nu se îngrijește de ei atunci când aceștia îmbătrânesc și se îmbolnăvesc, atunci îi lipsește umanitatea și și-a pierdut conștiința și rațiunea pe care ar trebui să le aibă un om normal. Noi, cei care credem în Dumnezeu și Îl urmăm, suntem dispuși să ne îndeplinim responsabilitățile față de părinții noștri și să-i îngrijim cât de bine putem atunci când suntem alături de ei. Cu toate acestea, din cauza persecuției Partidului Comunist, mulți dintre noi nu putem să fim acasă și să ne facem datoria acolo unde locuim. Pur și simplu nu putem să trăim cu părinții noștri și să practicăm pietatea filială. De asemenea, uneori, din cauza nevoilor lucrării bisericii, trebuie să ne părăsim casele pentru a ne îndeplini îndatoririle de ființe create și nu putem să stăm alături de părinții noștri, rămânându-le devotați. De asemenea, dacă circumstanțele ne permit, sperăm că ne vom putea suna deseori părinții, să vedem ce mai fac și să le spunem că suntem bine, ca să nu-și facă griji. Purtăm în inimă o anumită grijă pentru părinții noștri. Uneori ne vom și ruga pentru părinții noștri și ne vom pune familia în mâinile lui Dumnezeu. Facem tot posibilul pentru a practica pietatea filială și a ne îndeplini responsabilitățile în felul nostru și în funcție de situațiile noastre specifice. Acest lucru nu este același lucru cu ceea ce oamenii lumii numesc „lipsit de devotament”. Noi mergem pe o cale diferită de a lor, credem în Dumnezeu, Îl urmăm și mergem pe calea cea dreaptă a vieții și căutăm să ne îndeplinim îndatoririle și să urmăm voia lui Dumnezeu. Avem o responsabilitate și o misiune mult mai importantă. A ne face datoria e o chestiune de a practica în conformitate cu intenția și cerințele lui Dumnezeu, de a practica adevărul și de a ne supune lui Dumnezeu. Acest lucru depășește cu foarte mult standardele de moralitate și conștiință ale omului. Când mi-am dat seama de toate acestea, mi-a fost mult mai clar și am avut perspectiva și atitudinea potrivită. Nu m-am mai temut de batjocura oamenilor lumești sau de acuzația că nu sunt devotat părinților.

Prin părtășia lui Dumnezeu, am văzut clar că îmi lipsea credința adevărată în El. Nu am reușit să văd că mortalitatea și soarta omului sunt în mâinile lui Dumnezeu. În ceea ce privește sănătatea părinților noștri, cu ce boli se pot confrunta și cum trăiesc la bătrânețe, nimic din toate acestea nu putea fi determinat de simpli oameni, totul a fost predeterminat de Dumnezeu. Trebuia să recunosc suveranitatea lui Dumnezeu în această chestiune și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Sale. M-am gândit cum am dus-o peste tot la doctori pe mama atunci când s-a îmbolnăvit, și am programat-o pentru consultații ori de câte ori era disponibil vreun specialist, dar, în ciuda faptului că a luat toate medicamentele, situația ei nu numai că nu s-a îmbunătățit, ci chiar s-a agravat. Nu puteam să fac nimic pentru mama când eram lângă ea, nu fusesem în stare să-i alin câtuși de puțin suferința. Când a fost cuprinsă de depresie și suferință, am avut destul de multă părtășie cu ea, îndrumând-o uneori, iar alteori expunându-i problemele, dar ea era blocată într-o stare necorespunzătoare și nu dorea să o rectifice, chiar nu puteam face nimic în ciuda îngrijorărilor mele. Totuși, când am plecat să-mi îndeplinesc datoria, mama chiar putea să meargă la adunări în mod normal, era dispusă să interacționeze cu frații și surorile, iar starea ei s-a îmbunătățit. Am văzut că micile mele acte de pietate filială nu prea erau de ajutor. Protecția și grija lui Dumnezeu erau mult mai importante decât faptul că eu stăteam lângă ea pentru a o îngriji. Am văzut că bunăstarea și fericirea părinților nu depinde de măsura în care copiii lor le sunt devotați, ci mai degrabă de suveranitatea și predestinarea lui Dumnezeu. Cel mai bun mod pe care noi, copiii, îl putem practica este să ne rugăm pentru părinții noștri și să îi lăsăm întru totul în mâinile lui Dumnezeu. Exact cum spun cuvintele lui Dumnezeu: „Să-ți lași părinții în mâinile lui Dumnezeu este cea mai bună cale de a le arăta respect filial” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Când avem credință că toate rânduielile lui Dumnezeu vor fi potrivite și ne supunem suveranității Lui, trăim o viață relaxată și lipsită de griji.

Până atunci nu pricepusem nimic din toate acestea, și mă simțeam mereu vinovat că nu eram devotat părinților mei, mereu îngrijorat că ceilalți vor spune că nu sunt devotat și că vor vorbi pe la spatele meu. Prin urmare, în timp ce-mi făceam datoria, eram mereu îngrijorat și mă simțeam constrâns. Deși am plecat de acasă pentru a-mi face datoria, inima îmi era deseori plină de griji pentru mama. Nu am fost în stare să mă dedic datoriei mele din toată inima și, prin urmare, nu am reușit să înțeleg principiile și abilitățile, iar problemele și abaterile apăreau deseori în lucrarea mea. Cu toate acestea, nu mă simțeam vinovat sau plin de remușcări pentru aceste probleme, și, în schimb, mă simțeam deseori vinovat pentru că nu eram devotat față de mama. Nu aveam prioritățile inversate? Eram răzvrătit față de Dumnezeu! Datorită suveranității și predestinării lui Dumnezeu aveam părinți și viață. În primul rând sunt o ființă creată, iar în al doilea rând sunt fiul părinților mei. Cu toate acestea, am încercat mereu să-mi satisfac nevoile emoționale și să evit ocara din partea oamenilor lumești, dar n-am reușit să-mi îndeplinesc responsabilitatea încredințată de Dumnezeu prin datoria mea. Nu era acesta un act de trădare? Cum puteam să pretind că am o conștiință adevărată? M-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Ți-ai păstrat reputația de copil devotat, ți-ai satisfăcut nevoile emoționale, conștiința ta nu a fost niciodată acuzată și ai răsplătit bunătatea părinților tăi, dar există un singur lucru pe care l-ai neglijat și l-ai pierdut: nu ai tratat și nu ai gestionat toate aceste chestiuni conform cuvintelor lui Dumnezeu și ai pierdut șansa de a-ți îndeplini datoria de ființă creată. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ai fost devotat față de părinții tăi, dar L-ai trădat pe Dumnezeu. Ai dat dovadă de pietate filială și ai satisfăcut nevoile emoționale ale trupurilor părinților tăi, dar te-ai răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Ai alege mai degrabă să fii un copil devotat decât să-ți îndeplinești îndatoririle de ființă creată. Aceasta este cea mai mare lipsă de respect față de Dumnezeu. Dumnezeu nu va spune că ești un om care I se supune sau are umanitate, numai pentru că ești un copil devotat, nu ți-ai dezamăgit părinții, ai o conștiință și îți îndeplinești responsabilitățile de copil. Dacă doar satisfaci nevoile conștiinței tale și nevoile emoționale ale trupului tău, dar nu accepți cuvintele lui Dumnezeu sau adevărul drept baza și principiile de tratare sau gestionare a acestei chestiuni, atunci dai dovadă de cea mai mare răzvrătire față de Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Judecata cuvintelor lui Dumnezeu m-a atins exact unde mă durea. Într-adevăr, chiar dacă rămâneam cu mama și aveam grijă de ea cât de bine puteam, chiar dacă oamenii lumești gândeau de bine despre mine și deveneam cunoscut ca un fiu foarte devotat, înaintea lui Dumnezeu, tot mi-aș fi pierdut funcția și datoria de ființă creată, mi-ar fi lipsit cea mai mică urmă de conștiință față de Dumnezeu, care îmi dăduse viața și toate lucrurile. Ca atare, aș fi printre cei mai răzvrătiți și potrivnici oameni față de Dumnezeu și nu aș fi vrednic de mântuirea Lui. Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit groaznic. Am văzut că fusesem prea profund corupt de Satana, acționasem inconștient față de Dumnezeu, îmi lipsise cea mai mică urmă de sinceritate și fusesem complet lipsit de umanitate! Mi-am dat seama de însărcinarea și misiunea mea și am încetat să mai fiu constrâns de această etichetă de „nedevotat”. Eram dispus să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, să fac ceea ce pot în datoria mea și să o pun pe mama în mâinile lui Dumnezeu, dorind ca El să ne îndrume să experimentăm lucrarea Sa în viața noastră și să ne îndeplinim îndatoririle. Slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a permis să fac alegerea corectă și să urmăresc ceea ce este corect!