de Lin Guang, China

Pe la ora 10 dimineața, în data de 20 martie 2014, am primit brusc un telefon de la soția mea în timp ce eram ocupat cu rezolvarea unor treburi în care mi-a spus urgent: „Au venit niște polițiști de la secția de poliție să te aresteze. Nu veni acasă!” La auzul acestor cuvinte, am devenit imediat agitat și m-am gândit: „Unde mă pot duce? Dacă mă duc acasă la un frate sau la o soră, cu siguranță că îi voi face probleme. Singura mea posibilitate este să mă refugiez acasă la un prieten sau la o rudă.” În cele din urmă, am decis să merg acasă la fiica mea. În aceeași zi, în jurul orei 14, trei polițiști în civil au năvălit în casa fiicei mele și unul dintre ei a zbierat: „Tu ești Lin Guang, nu-i așa? Suntem de la secția de poliție și te anchetăm de ani de zile.” Fără să le arăt vreun act de identitate, m-au împins cu forța în mașina lor. În acel moment, eram foarte speriat că mă vor bate și mă vor forța să le dau informații despre biserică, așa că m-am rugat la Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Dă-mi, Te rog, credință și putere. Orice mi-ar face polițiștii, nu voi fi o iudă și nu Te voi trăda.” După ce m-am rugat, am reușit să mă liniștesc.

La secția de poliție, doi ofițeri m-au așezat imediat cu forța într-un scaun de tortură, m-au încătușat de scaun, mi-au scos pantofii și șosetele și mi-au fixat picioarele cu cătușele pentru picioare. Cu o voce sinistră, plină de ură, directorul secției de poliție mi-a spus: „Ordinul de a te aresta astăzi a venit direct de la departamentul provincial de securitate publică și mi-au cerut să te arestez chiar eu. Trebuie să fii cu adevărt special! Ai face bine să vorbești repede și să ne spui tot ce știi!” Spunând asta, mi-a pus în față peste zece fotografii de câțiva centimetri lungime ale unor oameni și mi le-a prezentat una câte una, întrebându-mă dacă cunoșteam vreuna dintre persoanele din poze. Am văzut o soră pe care am recunoscut-o și m-am grăbit să răspund: „Nu cunosc niciuna dintre aceste persoane.” Apoi a arătat spre câteva obiecte luate din casa mea, inclusiv două Biblii, un exemplar din „Cuvântul Se arată în trup”, câteva chitanțe pentru păstrarea unor cărți cu cuvintele lui Dumnezeu, și 7.400 de yuani și a spus: „Asta e dovada clară că tu crezi în Dumnezeu Atotputernic și lucrezi împotriva PCC!” Apoi a luat chitanțele și m-a întrebat: „Unde ai pus cărțile acestea?” Am început să mă îngrijorez când l-am văzut ținând acele chitanțe și m-am gândit: „Acele chitanțe sunt pentru peste o mie de cărți. Dacă nu-i spun, cu siguranță nu mă va lăsa să plec, dar dacă îi spun, asta nu mă va face o iudă?” Dându-mi seama de acest lucru, m-am rugat repede la Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Te rog, protejează-mi inima și ajută-mă să fiu liniștit și calm înaintea Ta. Indiferent ce-mi vor face polițiștii, nu voi fi o iudă și nu-mi voi trăda frații și surorile!” După rugăciune, mi-am amintit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Am putut simți autoritatea lui Dumnezeu prin cuvintele Lui. Totul este în mâinile lui Dumnezeu și El deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor! Faptul că am mutat cărțile pe care le păstrasem cu doar o săptămână în urmă nu a fost un semn al protecției lui Dumnezeu? Dându-mi seama de acest lucru, am răspuns cu încredere: „Acele cărți au fost deja transmise mai departe.” Un polițist și-a continuat interogatoriul, întrebând: „Unde locuiește persoana care a primit cărțile? Cum se numește? Cine este conducătorul său?” „Nu știu”, am răspuns eu. S-a holbat la mine și a zbierat: „Ai de gând să-mi spui sau nu? Nu face pe deșteptul doar pentru că am fost indulgent cu tine!” Apoi s-a îndreptat spre mine și m-a pălmuit cu cruzime peste obrazul stâng și cel drept. Apoi au venit alți doi polițiști și m-au pălmuit pe rând. M-au pălmuit de cel puțin zece ori și am început să văd stele verzi, îmi țiuiau urechile și mă ustura fața de durere. Văzând că tot nu vorbesc, un polițist a luat un cablu electric gros de 2,5 cm și m-a biciuit de peste zece ori pe spate, făcându-mă să mă zvârcolesc de durere. M-am rugat lui Dumnezeu în sinea mea, rugându-L să-mi dea credință și voința de a îndura suferința. Câțiva polițiști au mârâit cu răutate: „Dați-i hainele jos și trageți-i o mamă de bătaie. Vedem noi dacă vorbește atunci!” Apoi mi-au scos cu forța hainele și au continuat să mă biciuiască în timp ce urlau: „Ai de gând să vorbești sau nu?” M-au biciuit de cel puțin opt sau nouă ori, fiecare lovitură provocându-mi o durere arzătoare în tot corpul. Dar oricât mă chinuiau, eu nu spuneam nimic. Apoi au venit alți doi polițiști și m-au pălmuit unul după altul. M-au bătut până când m-am simțit atât de slăbit, încât nu puteam să deschid ochii.

După ceva timp, a venit un polițist cu un lighean plin cu apă. A aruncat o pereche de pantaloni murdari în apă apoi a ridicat pantalonii din apă cu un băț și m-a stropit non-stop cu apă pe cap și pe corp, lăsându-mă înfrigurat și îndurerat. Văzând că tot nu vorbesc, a luat o tijă de bambus groasă cât degetul mic și a început să mi-o apese pe sfârcuri, răsucind-o, vreo două-trei minute, provocându-mi o durere arzătoare. Mi-am încleștat pumnii și am scrâșnit din dinți, dar simțeam că nu mai pot rezista mult, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Te rog dă-mi credință și voința de a îndura suferința. Îngăduie-mi să trec peste această suferință și să rămân ferm în mărturia mea față de Tine.” În timpul rugăciunii, m-am gândit cum L-au bătut soldații pe Domnul Isus până când I-au umplut corpul de tăieturi și vânătăi, cum L-au forțat să se târască în lanțuri până la locul unde L-au răstignit, și, în cele din urmă, L-au răstignit, cu brutalitate. Domnul Isus Și-a sacrificat viața pentru a răscumpăra omenirea. Dragostea lui Dumnezeu este atât de mare! Dragostea lui Dumnezeu m-a motivat profund. Gândindu-mă cum și Petru a fost răstignit cu capul în jos, mi-am dat seama că, în comparație, suferința prin care treceam eu era foarte neglijabilă. Știam că trebuie să-l imit pe Petru, să rămân ferm în mărturia mea și, indiferent cum m-ar fi torturat polițiștii, chiar dacă asta însemna să-mi sacrific viața, trebuia să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Înțelegând toate acestea, am dobândit credință, am simțit cum îmi scade durerea din corp și am început să trăiesc un sentiment de liniște. După aceea, polițiștii au continuat să alterneze între tortura cu tija de bambus și cea cu cablul electric, dar, când au văzut că tot nu vorbesc, au urlat: „Ești un încăpățânat! Nu am mai văzut pe nimeni așa de încăpățânat ca tine până acum! Chiar și un erou ar fi cedat până acum! Ce anume te suține?” Am fost atât de fericit când i-am auzit spunând asta. Știam că Dumnezeu îmi dăduse credința și voința de a îndura suferința, ajutându-mă să depășesc tortura. Simțeam că Dumnezeu este alături de mine și aveam mai multă credință. Aveam să rămân ferm în mărturia mea față de Dumnezeu chiar dacă asta avea să însemne sfârșitul meu. Am afirmat cu hotărâre: „Cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce mă susține!” Auzind asta, polițiștii și-au intensificat imediat tortura, pălmuindu-mă, apăsându-mi și răsucindu-mi sfârcurile și lovindu-mă cu tija de bambus peste mâini până când acestea mi s-au învinețit și mi-au amorțit. Apoi, un polițist mi-a spus: „Dacă nu vorbești, te vom omorî în bătaie în noaptea asta. Nu-i va păsa nimănui dacă te omorâm. Voi, credincioșii, ar trebui să fiți uciși cu toții!” M-am înfuriat când a spus asta și m-am gândit: „Chiar dacă mă omori, nu voi spune niciun cuvânt. Nu vă așteptați să obțineți de la mine nici cea mai mică informație!”

Mai târziu, văzând că tot nu vorbesc, polițiștii au folosit tija de bambus, apăsând-o și răsucindu-mi-o pe degetele mari de la ambele picioare și m-au biciuit peste picioare cu un cablu electric. Continuau să alterneze între a mă biciui, a-mi apăsa și răsuci tija de bambus pe sfârcuri și pe degetele mari de la picioare și a-mi da palme. Mă durea atât de tare, încât scrâșneam din dinți, scoțând un zgomot ca un clănțănit. Un polițist a spus apoi: „Dacă nu vorbești, mâine, te vom plimba pe străzi. Toate rudele, toți prietenii și toată familia ta te vor urî și te vor respinge. Dacă ne zici, nu vom mai spune nimănui că ai fost arestat și vei salva aparențele.” Mi-am dat seama că acesta era complotul sinistru al Satanei și m-am gândit la ce a spus Domnul Isus: „Ferice de cei persecutați din pricina dreptății” (Matei 5:10). Batjocura, insulta și calomnia pe care le îndurasem eu pentru credința mea în Dumnezeu erau toate forme de prigonire de dragul dreptății. Nu era o umilință, ci un lucru măreț. Indiferent ce credeau ceilalți, pentru mine nu conta decât să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, l-am ignorat pe polițist. Apoi un alt polițist m-a amenințat, spunându-mi: „Ai de gând să vorbești sau nu? Dacă nu, te vom omorî în bătaie în noaptea asta și te vom arunca pe autostradă. Mașinile te vor face carne tocată și nu va ști nimeni niciodată ce s-a întâmplat!” Auzind asta, m-am gândit: „Acești polițiști sunt, cu adevărat, răuvoitori și nu se vor da în lături de la nimic. Dacă mă vor ucide, nimeni nu va ști niciodată.” M-am gândit la bătrânul meu tată, care era acasă și avea peste 80 de ani, precum și la soția mea, care suferea de multe boli. „Dacă mă ucid, cum vor avea grijă de ei tatăl meu și soția mea?” M-am simțit groaznic când m-am gândit la asta, așa că m-am rugat la Dumnezeu. Mai târziu, mi-am amintit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face asupra oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau tulburări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înțeleg că Satana încerca să folosească slăbiciunea trupului meu și afecțiunea pentru familia mea pentru a mă face să-mi vând frații și surorile și să-L trădez pe Dumnezeu. Nu puteam să mă las păcălit de trucurile sale. Mi-am amintit apoi de altceva ce a spus Domnul Isus: „Cel ce-şi va găsi viaţa, o va pierde, dar cel ce-şi va pierde viaţa de dragul Meu, o va găsi” (Matei 10:39). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Chiar dacă mă omorau în bătaie, sufletul meu ar fi în mâinile lui Dumnezeu, iar eu trebuia să rămân ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu chiar dacă asta însemna să-mi sacrific viața. Omul nu are control asupra sorții sale, iar Dumnezeu deține suveranitatea asupra destinelor noastre, așa că viața viitoare a familiei mele era și ea în mâinile lui Dumnezeu. Eram pregătit să mă supun orchestrațiilor și rânduielilor lui Dumnezeu, așa că m-am rugat la Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Toate lucrurile și evenimentele sunt în mâinile Tale, inclusiv propria mea viață. Nu contează cum mă vor tortura polițiștii, chiar dacă asta înseamnă sfârșitul meu, nu Te voi trăda niciodată și nu-mi voi vinde niciodată frații și surorile.”

Văzând că eu tot nu vorbesc, polițiștii au luat pantalonii zdrențuiți din ligheanul cu apă și m-au stropit în cap de mai multe ori, mi-au răsucit tija de bambus în sfârcuri și în degetele mari de la picioare și m-au lovit cu putere peste tălpi. La fiecare lovitură, mă durea atât de tare încât tot corpul îmi amorțea, inima mi se convulsiona și mi se tăia respirația. Strângeam din dinți, mă rugam în tăcere la Dumnezeu și tot nu spuneam nimic. Un polițist a luat, atunci, o șosetă împuțită, a aruncat-o în lighean ca să se îmbibe cu apa murdară și apoi m-a frecat cu ea pe gură. Mi-am ținut gura închisă bine, așa că mi-a frecat-o doar pe buze. Apoi, când mi-am relaxat puțin gura, mi-a băgat șoseta în gură și a început să mi-o frece pe dinți în timp ce spunea: „Așa, haide să-ți clătesc gura!” Apoi au scos un lighean cu apă rece din frigider și m-au stropit cu ea pe cap. După aceea, când am refuzat, în continuare, să vorbesc, au luat un ciocan și au folosit mânerul de lemn pentru a-mi deschide gura, apoi au adus o jumătate de castron cu ulei de ardei iute și au încercat să mi-l toarne pe gât. Când au constatat că nu pot să-mi toarne uleiul pe gât pentru că îmi închisesem gura cât de tare am putut, doar mi l-au frecat pe buze și pe tăieturile de pe sfârcuri și nu s-au oprit până când n-au folosit tot uleiul. Durerea arzătoare era aproape insuportabilă, iar eu tremuram și mă scuturam încontinuu în scaunul de tortură. Lanțurile de fier îmi zdreleau picioarele și, în cele din urmă, mi-au provocat două tăieturi pe călcâie care au început să sângereze. Durerea era atât de intensă, încât am crezut că ar fi mai bine să mor și m-am simțit extrem de disperat. M-am gândit: „Dacă vreți să mă bateți, omorâți-mă în bătaie și curmați-mi suferința.” Când am început să mă gândesc la dorința de a muri, mi-am dat seama că acest lucru este greșit: dacă muream, cum puteam da mărturie pentru Dumnezeu? În acel moment, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu poți muri încă. Trebuie să strângi pumnii și să continui să trăiești cu hotărâre. Trebuie să trăiești o viață pentru Dumnezeu. Când oamenii au adevăr în interiorul lor, au această hotărâre și nu își mai doresc niciodată să moară. Când moartea te va amenința, tu vei spune: «Oh, Dumnezeule, nu vreau să mor. Încă nu Te cunosc. Încă nu Ți-am răsplătit iubirea. Nu pot să mor până când nu ajung să Te cunosc bine.» […] Dacă nu înțelegi intențiile lui Dumnezeu și doar te gândești la suferință, atunci, cu cât te gândești mai mult la asta, cu atât mai supărător devine și cu atât mai negativ te simți, ca și cum calea vieții tale se apropie de sfârșit. Vei începe să înduri chinul morții. Dacă vei pune suflet și vei depune tot efortul pentru adevăr și dacă vei fi capabil să-l înțelegi, atunci, inima ta se va lumina și vei experimenta satisfacție. În viață, vei găsi pace și bucurie în inima ta, iar când va lovi boala sau se va întrevedea moartea, vei spune: «Nu am obținut încă adevărul, așa că nu pot să mor. Trebuie să mă sacrific bine pentru Dumnezeu, să mărturisesc bine pentru El și să-I răsplătesc iubirea. Nu contează cum voi muri în final, pentru că voi fi trăit o viață satisfăcătoare. Orice ar fi, nu pot să mor încă. Trebuie să stărui și să continui să trăiesc»” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Cuvintele lui Dumnezeu au avut un impact profund, emoționant asupra mea. Dumnezeu folosea această greutate pentru a-mi desăvârși credința și dragostea și a-mi permite să ajung la adevăr. Voiam să mor și să fiu scutit de chin după ce suferisem doar puțin – unde era mărturia mea? M-am gândit că Petru, oricât a suferit și prin oricâte greutăți a trecut, nu s-a plâns niciodată de Dumnezeu, ci s-a rugat să caute intenția lui Dumnezeu, supunându-se tuturor lucrurilor care veneau de la Dumnezeu și, în cele din urmă, obținând dragostea supremă pentru Dumnezeu, supunându-se până la moarte, fiind răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu și aducând o mărturie minunată și răsunătoare. Trebuia să fac ca Petru – oricât sufeream, trebuia să continui să trăiesc și să rămân ferm în mărturia mea pentru a-l umili pe Satana cu ultima mea suflare. După aceea, un polițist a adus un ventilator, l-a setat la puterea maximă și l-a pus să sufle peste mine mai mult de zece minute, făcându-mă să dârdâi de frig. M-am gândit: „Orice metodă ați folosi, eu nu voi vorbi niciodată.” M-au torturat astfel de la ora 15 până la 4:30 dimineața. Deși nu au scos niciun cuvânt de la mine, în cele din urmă, erau atât de epuizați, încât au renunțat și au plecat.

În dimineața celei de-a doua zile, m-au dus la penitenciar. Picioarele îmi erau atât de umflate încât n-am putut să-mi pun pantofii și doar șchiopătam cu picioarele pe jumătate vârâte în pantofi. Fiecare pas îmi provoca o durere usturătoare. Când un polițist m-a pus să-mi scot hainele pentru percheziție și a văzut că eram plin de tăieturi și vânătăi, a întrebat: „Cine te-a bătut așa?” Eram pe cale să răspund, când directorul adjunct a intervenit în grabă, spunând: „Sunt vânătăi de la masaj, nu de la o bătaie.” Când am intrat în celula mea de detenție, un deținut corpolent mi-a spus: „Nou-veniții trebuie spălați din cap până în picioare cu șase ligheane de apă. Astea sunt regulile.” Auzind asta, m-am neliniștit puțin și m-am gândit: „Este atât de frig afară și, cu siguranță, voi îngheța și mă va durea să fiu spălat cu șase ligheane de apă. Cum voi putea îndura asta?” Dar, spre surprinderea mea, când mi-am dat jos hainele și a văzut că eram plin de tăieturi și vânătăi, le-a spus celorlalți deținuți: „Spatele, picioarele și fața îi sunt vinete, are urme adânci și însângerate pe ambele călcâie. A fost bătut prea crunt, așa că poate fi scutit de cele șase ligheane de apă.” M-am simțit profund ușurat și i-am mulțumit neîncetat lui Dumnezeu în inima mea.

La ora 14, în a treia zi de detenție, m-a apucat brusc o durere de cap puternică, inima a început să-mi bată repede și am leșinat pe patul meu de beton. În acel moment, simțeam o strângere în piept, ca și cum ar fi fost legat cu funie, și o senzație apăsătoare ca și cum o lespede mare de piatră l-ar fi strivit. A fost extrem de neplăcut, iar durerea mea de cap era atât de intensă, încât simțeam că o să-mi explodeze capul. Un deținut a chemat în grabă un polițist, care mi-a ascultat inima și mi-a luat pulsul și a spus: „Îi bate prea repede inima, nici măcar nu reușesc să număr bătăile.” Apoi, m-au trimis la spital și, în urma examinării, s-a constatat că aveam pulsul 240 și că avusesem un atac de cord. M-au internat, mi-au pus o mască de oxigen și mi-au injectat un medicament cardiotonic. Am stat internat patru zile și, pentru că polițiștii erau îngrijorați că voi încerca să evadez, m-au încătușat de pat și au plasat doi gardieni înarmați la ușa mea. În noaptea celei de-a patra zile, m-au dus înapoi la penitenciar. Mai mulți polițiști m-au întrebat despre situația mea, la care polițistul care mă însoțea doar a clătinat din cap și a spus: „Ăsta e terminat, e inutil.” Îmi amintesc că i-am auzit pe alți deținuți spunând că deținuții cu răni sau boli grave puteau fi eliberați după o detenție de aproximativ zece zile. M-am gândit că, din moment ce eram atât de bolnav, probabil că nu mă vor ține prea mult timp și poate că Dumnezeu îmi deschidea o cale. M-am rugat lui Dumnezeu, spunându-I că sunt gata să-mi pun boala în mâinile Lui. Nu conta dacă trăiesc sau mor, dacă rămân încarcerat sau sunt eliberat, eram dispus să mă supun suveranității și rânduielilor Lui. În următoarele zile, am zăcut tot timpul în pat, cu dureri mari, iar colegii de celulă m-au îngrijit cu rândul timp de o săptămână. Știam că Dumnezeu orchestrase și rânduise oameni, evenimente și lucruri pentru a mă ajuta și Îi mulțumeam neîncetat! Pentru că aveam o boală cardiacă avansată și puteam înceta să respir în orice moment, polițiștii de la penitenciar erau îngrijorați că ar putea fi trași la răspundere dacă aș muri în timpul detenției, așa că au chemat-o pe soția mea după douăzeci și nouă de zile de detenție pentru a stabili cauțiunea mea în așteptarea procesului și m-au eliberat să merg acasă. Îmi amintesc că directorul adjunct m-a avertizat când plecam: „Te-am eliberat, dar ești încă sub controlul nostru. Soția ta garantează pentru tine. Dacă mai iei vreodată legătura cu credincioșii, vă vom aresta și pe tine, și pe soția ta data viitoare. De acum înainte, te vei prezenta în fiecare lună la secția de poliție locală.” În acel moment, nu am răspuns și m-am gândit doar: „Mă puteți monitoriza și controla, dar nu-mi puteți controla inima care Îl urmează pe Dumnezeu. Eu voi continua să cred în Dumnezeu și după ce voi fi eliberat.”

După ce am fost eliberat din penitenciar, boala mea a continuat să se agraveze și crizele au devenit din ce în ce mai frecvente. De fiecare dată când aveam o criză, durerea radia de la inimă spre spate și de la coloană până la cap. Durerile mele de cap deveneau atât de puternice, încât aveam senzația că cineva îmi strânge capul într-o menghină, iar urechile îmi vuiau mai tare decât o mașină din fabrică. Simțeam o gheară în piept, de parcă inima mea era legată cu o funie, și îmi era greu să respir. Îmi era puțin mai bine doar dacă respiram adânc, lent. Dacă crizele nu se ameliorau de la sine, trebuia să merg la spital pentru injecții. Nu puteam face nicio muncă manuală și chiar și să car un lighean cu apă era prea mult pentru inima mea. De asemenea, din cauza medicamentelor pe care le luam de mult timp, am început să am probleme foarte grave cu stomacul. Eram mai mult sau mai puțin infirm și nu eram în stare să fac nici cea mai mică activitate. Mai mult, facturile medicale erau o povară uriașă pentru familia mea și făceau viața extrem de grea. De câte ori mă gândeam cum, ca bărbat, nu eram în stare să muncesc și să-mi întrețin familia, eram o povară pentru familia mea, și cum trebuia să îndur durerea și chinul provocate de boală în fiecare zi, mă simțeam nespus de chinuit și nefericit. De fiecare dată când sufeream astfel, mă gândeam la experiențele lui Iov și ale lui Petru. Am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Ești supus încercărilor lui Iov și, în același timp, încercărilor lui Petru. Când Iov a fost încercat, el a mărturisit ferm, iar în final, Iahve i S-a arătat. El a fost demn să vadă chipul lui Dumnezeu numai după ce a mărturisit ferm. De ce se spune: «Mă ascund de țara murdăriei, dar Mă arăt Împărăției sfinte»? Asta înseamnă că numai atunci când ești sfânt și mărturisești ferm poți să ai demnitatea de a vedea chipul lui Dumnezeu. Dacă nu poți să mărturisești ferm pentru El, nu ai demnitatea de a-I vedea chipul. Dacă în fața rafinărilor dai înapoi sau te plângi de Dumnezeu, nereușind astfel să mărturisești ferm pentru El și devenind obiectul batjocurii Satanei, atunci nu vei câștiga arătarea lui Dumnezeu. Dacă ești ca Iov, care în toiul încercărilor și-a blestemat propriul trup și nu s-a plâns de Dumnezeu și a fost în stare să-și deteste trupul fără să se plângă sau să păcătuiască prin cuvintele sale, atunci vei mărturisi ferm. Când ești supus rafinărilor până într-un anumit punct și mai poți să fii ca Iov, pe deplin supus înaintea lui Dumnezeu, fără să ai alte cerințe de la El sau noțiuni proprii, atunci Dumnezeu ți Se va arăta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, deși tortura PCC-ului mă lăsase plin de boli, Dumnezeu folosea acest mediu pentru a-mi desăvârși credința și dragostea. El voia să vadă dacă mă voi supune acestei orchestrări și rânduieli și dacă voi rămâne ferm în mărturia mea pentru El prin această rafinare. Când Iov a trecut prin încercări, pierzând tot ce avea și văzându-și propriii copii pierind toți în aceeași zi, iar, mai târziu, umplându-se de bube, el și-a păstrat inima cu frică de Dumnezeu și, deși a întâmpinat astfel de suferințe și de greutăți, nu s-a plâns niciodată de Dumnezeu, ba chiar a lăudat numele lui Dumnezeu. Mai era și Petru, care a trecut prin sute de încercări, dar nu și-a pierdut niciodată credința în Dumnezeu și, în cele din urmă, a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu, supunându-se lui Dumnezeu până la moarte. Suferința, încercările și rafinarea la care au fost supuși au fost mult mai mari decât cele prin care treceam eu, dar, cu toate acestea, ei nu s-au răzvrătit niciodată împotriva lui Dumnezeu și au fost capabili să I se supună de bunăvoie, fără să se plângă, indiferent dacă primeau binecuvântări sau sufereau nenorociri. Eram dispus să fac și eu la fel și să nu mă mai plâng de Dumnezeu, oricât de mari erau suferința și rafinarea cu care mă confruntam. Aveam să rămân ferm în mărturia mea față de Dumnezeu.

Trecând prin această persecuție și arestare, am ajuns să văd clar esența demonică a PCC-ului, care urăște adevărul și pe Dumnezeu. PCC-ul este exact așa cum spune Dumnezeu: „Această bandă de complici întru crimă! Ei coboară în tărâmul muritorilor ca să se răsfețe în plăceri și să facă zarvă, ațâțând lucrurile atât de mult încât lumea devine un loc nestatornic și schimbător, iar inima omului se umple de panică și neliniște, și s-au jucat atât de mult cu omul încât înfățișarea lui a devenit cea a unei bestii inumane de pe câmp, extrem de urâtă și din care ultima fărâmă din omul sfânt original s-a pierdut. Mai mult, ei chiar doresc să-și însușească puterea suverană pe pământ. Ei împiedică lucrarea lui Dumnezeu atât de mult încât ea de-abia poate să se clintească și îl închid pe om ca în spatele unor ziduri de cupru și oțel. Săvârșind atâtea păcate cumplite și provocând atât de multe dezastre, se mai așteaptă oare la altceva decât la mustrare?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (7)”]. Dumnezeu ne-a creat, așa că a crede în Dumnezeu și a te închina Lui este perfect natural și justificat, dar PCC folosește toate metodele pe care le are la dispoziție pentru a persecuta și aresta credincioșii, îi forțează să Îl trădeze pe Dumnezeu și să urmeze partidul și visează să dețină controlul asupra omenirii, creația lui Dumnezeu. Cât de nerușinat este! Acești demoni vor fi, în cele din urmă, blestemați și pedepsiți de Dumnezeu! Pe parcursul experienței mele, am fost martor și la faptele miraculoase, atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu. De fiecare dată când simțeam că nu mai pot suporta suferința provocată de tortura și chinul lor, mă rugam și mă bizuiam pe Dumnezeu și suferința trupului meu se diminua. Când mă simțeam nefericit și negativ, cuvintele lui Dumnezeu mă îndrumau să fiu puternic și să nu fiu constrâns de moarte. De asemenea, Dumnezeu a orchestrat și a rânduit oameni, evenimente și lucruri pentru a mă ajuta, făcându-mă să simt că El îmi este alături, având milă de slăbiciunea mea. Toate acestea au fost iubirea lui Dumnezeu pentru mine, și, acum, am mai multă credință în Dumnezeu ca niciodată.