de Ding Xin, China

M-am născut într-o familie de agricultori obișnuiți. Pentru că eram introvertită și nu-mi plăcea să vorbesc, încă din copilărie, familia și rudele mi-au spus adesea că nu știu să mă exprim și că nu sunt la fel de simpatică precum sora mea. Când lucram în afara casei, nu mă pricepeam să interacționez cu oamenii sau să le fac pe plac superiorilor mei, așa că, practic, mie mi se alocau întotdeauna lucrările neplăcute și obositoare, iar colegii mei mă luau adesea în râs pentru că eram înceată la minte și nu știam cum să mă adaptez la situații. În inima mea, am acceptat evaluarea că eram înceată la minte și toantă și că nu mă pricepeam să interacționez cu oamenii, iar astfel am devenit și mai retrasă. Adesea mă întrista stângăcia mea în vorbire; mai ales când vedeam oameni elocvenți și ageri la minte, îi invidiam, gândindu-mă că astfel de oameni ar fi simpatizați oriunde s-ar duce. După ce am început să cred în Dumnezeu, am fost foarte rezervată și atunci când am început să particip la adunări, făcându-mi griji că părtășia mea stângace mă va face de râs printre frați și surori, dar frații și surorile mă încurajau adesea să am mai multă părtășie. Am văzut că frații și surorile își împărtășeau stările și problemele într-un mod simplu și deschis și că nimeni nu îi umilea și nu îi privea de sus pe cei cărora le lipsea ceva. Asta mi-a dat un profund sentiment de eliberare. Treptat, am început să vorbesc din ce în ce mai mult. Îmi plăcea foarte mult modul acesta de viață bisericească.

În februarie 2023, am devenit diaconiță de udare. Sora pe care o udam, Ruijing, avea un calibru bun. De câteva ori am participat la adunări cu ea și am văzut că părtășia ei era foarte clară, iar viziunea ei asupra problemelor nu era cu nimic mai deficitară decât a mea, așa că, atunci când am participat din nou la adunări cu Ruijing, m-am simțit oarecum constrânsă, gândindu-mă că avea o minte mai ageră și un calibru mai bun decât mine. Am simțit că încercarea de a o uda era peste puterile mele, așa că, ori de câte ori avea stări proaste, vorbeam doar în treacăt cu ea despre asta și apoi schimbam subiectul, temându-mă că părtășia mea superficială ar determina-o să mă privească cu superioritate. O dată, am aflat că Ruijing avea o fire foarte arogantă și că avea tendința de a constrânge oamenii prin vorbele ei, așa că am vrut să-i semnalez această problemă. Dar, gândindu-mă că avea un calibru bun, că știa să se exprime și că își îndeplinea cu eficiență datoria, părea un lucru normal să dea dovadă de puțină aroganță. În plus, eu aveam un calibru slab și nu știam să mă exprim bine. Dacă nu aș putea să am părtășie cu ea într-un mod clar și să-i rezolv problemele, m-ar ridiculiza. Prin urmare, am menționat doar pe scurt aroganța ei și am trecut mai departe. Altă dată, în timpul unei adunări, Ruijing a vorbit despre faptul că familia ei se opunea credinței ei în Dumnezeu și că era oarecum constrânsă de acest lucru. Avusesem experiențe similare și m-am gândit că aș putea avea părtășie cu ea despre asta, dar imediat ce am rostit câteva cuvinte, Ruijing a spus că sentimentele de afecțiune ale familiei sale nu aveau niciun impact asupra ei. Dar, în realitate, constrângerile ei emoționale îi afectau deja datoria, iar eu știam că trebuie să am părtășie cu ea despre asta cât mai curând posibil. Însă, auzind cuvintele ei, nu am îndrăznit să continui părtășia. M-am gândit în sinea mea: „Dacă voi continua, va crede Ruijing că o sâcâi și că nu sunt în stare să văd esența lucrurilor? Mai bine să nu mă mai fac de râs. Ruijing are un calibru bun și nu are nevoie de părtășia cu mine. Ea poate să caute adevărul și să rezolve asta singură.” Așa că nu am continuat părtășia. Dar starea lui Ruijing nu s-a îmbunătățit după aceea, iar datoria ei a fost afectată.

După aceea, de fiecare dată când Ruijing era prezentă la o adunare, mă simțeam foarte constrânsă, îngrijorată că părtășia mea slabă ar determina-o să mă privească cu superioritate. Mă simțeam foarte chinuită și negativă, pentru că nu puteam să am părtășie cum trebuia și nu-mi puteam îndeplini responsabilitățile. Simțeam că trăiesc o viață jalnică. Mă tot întrebam: „De ce trăiesc într-un mod atât de lipsit de încredere în mine?” Îl învinuiam chiar pe Dumnezeu că nu îmi dăduse un calibru bun, vrând să evadez din această situație și să-mi schimb datoria. Știam că starea mea nu era bună, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt foarte constrânsă în datoria mea acum, mă simt foarte obosită și amărâtă, și nu știu cum să rezolv această stare. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă să mă cunosc pe mine însămi și să ies din această stare greșită!” După ce m-am rugat, am căutat cuvinte relevante ale lui Dumnezeu pe care să le citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Există unii oameni care, în copilărie, aveau un aspect obișnuit, nu vorbeau clar și nu erau foarte isteți, făcându-i pe ceilalți din familiile și mediile lor sociale să-i evalueze destul de nefavorabil, spunând lucruri precum: «Acest copil e nătâng, lent și greoi la vorbă. Uită-te la copiii altora, care sunt atât de iscusiți la vorbă, încât pot juca oamenii pe degete. În timp ce puștiul ăsta pur și simplu stă toată ziua îmbufnat. Nu știe ce să spună când se întâlnește cu oameni, nu știe cum să explice sau să se justifice după ce a făcut ceva greșit și nu poate să-i amuze pe oameni. Copilul acesta e un idiot.» Părinții spun asta, rudele și prietenii spun asta, iar profesorii lor spun și ei asta. Acest mediu exercită o anumită presiune invizibilă asupra unor astfel de indivizi. Prin experimentarea acestor medii, ei își formează inconștient un anumit tip de mentalitate. Ce fel de mentalitate? Ei cred că nu arată bine, că nu sunt foarte simpatici și că ceilalți nu sunt niciodată bucuroși să-i vadă. Cred că nu sunt buni la studiu, că sunt lenți și se simt mereu jenați să deschidă gura și să vorbească în fața altora. Sunt prea stânjeniți să spună mulțumesc când oamenii le dau ceva, gândindu-se în sinea lor: «De ce sunt mereu ca un mut? De ce alții vorbesc atât de bine? Sunt pur și simplu prost!» În subconștient, ei cred că sunt lipsiți de valoare, dar tot nu sunt dispuși să recunoască faptul că sunt atât de lipsiți de valoare, că sunt atât de proști. În inimile lor, se întreabă mereu: «Chiar sunt atât de prost? Chiar sunt atât de neplăcut?» Părinților lor nu le place de ei și nici fraților și surorilor lor, profesorilor sau colegilor lor. Iar ocazional, membrii familiei lor, rudele și prietenii lor spun despre ei: «E scund, ochii și nasul lui sunt mici, iar cu un așa aspect, nu va avea succes când va crește.» Deci, când se uită în oglindă, ei văd că ochii lor sunt într-adevăr mici. În această situație, împotrivirea, nemulțumirea, ezitarea și neacceptarea din adâncul inimii lor se transformă treptat în acceptarea și recunoașterea propriilor neajunsuri, deficiențe și probleme. Cu toate că pot accepta această realitate, în adâncul inimii lor se naște o emoție persistentă. Cum se numește această emoție? Inferioritate. Oamenii care se simt inferiori nu știu care sunt punctele lor forte. Ei doar cred că sunt neplăcuți, se simt mereu prost și nu știu cum să gestioneze lucrurile. Pe scurt, simt că nu sunt în stare să facă nimic, că nu sunt atractivi, nu sunt inteligenți și au reacții lente. Nu au nimic remarcabil în comparație cu ceilalți și nu obțin note bune la învățătură. După ce au crescut într-un astfel de mediu, această mentalitate de inferioritate preia treptat controlul. Se transformă într-un fel de emoție de durată care ți se înnoadă în inimă și-ți umple mintea. Indiferent dacă ai crescut deja, ai ieșit în lume, ești căsătorit și stabil în cariera ta și indiferent de statutul tău social, acest sentiment de inferioritate care a fost plantat în mediul tău în timp ce creșteai este imposibil de înlăturat. Chiar și după ce începi să crezi în Dumnezeu și te alături bisericii, consideri că ai un aspect mediu, că ai un calibru intelectual slab, că ești neelocvent și nu poți să faci nimic. Te gândești: «O să fac doar ceea ce pot. Nu e nevoie să aspir să fiu un conducător, nu e nevoie să urmăresc adevăruri profunde, mă voi mulțumi doar să fiu cel mai neînsemnat și îi voi lăsa pe ceilalți să mă trateze oricum le place.» […] Acest sentiment de inferioritate poate că nu este înnăscut în tine, dar, la un alt nivel, din cauza mediului tău familial și a mediului în care ai crescut, ai fost supus unor lovituri moderate sau unor judecăți necorespunzătoare, iar acest lucru a făcut să se ivească în tine sentimentul de inferioritate” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că principalul motiv pentru care trăiam adesea în reprimare și în deznădejde era faptul că trăiam în sentimente negative de inferioritate. Încă din copilărie, nu fusesem pricepută la vorbit; acasă sau când lucram în afara casei, rudele și colegii mei spuneau că nu știu să mă exprim și să le fac pe plac oamenilor, așa că simțeam că sunt neîndemânatică în vorbire, că nu am mintea ageră și că sunt mai prejos decât ceilalți în toate privințele. Treptat, m-am simțit din ce în ce mai inferioară. Acest lucru nu s-a schimbat după ce am început să cred în Dumnezeu. Mai ales când vedeam frați și surori care se pricepeau mai bine decât mine la orice, mă simțeam inferioară, trăind adesea în emoții negative. Interacționând cu Ruijing, am văzut că ea era ageră la minte și elocventă și am simțit că abilitatea mea de a mă exprima și calibrul meu erau inferioare față de ale ei, astfel încât, când eram la adunare cu ea, mă simțeam constrânsă și incapabilă să mă simt eliberată. Chiar și când am văzut-o într-o stare proastă, nu am îndrăznit să am părtășie cu ea. Trăiam mereu în sentimente negative de inferioritate. Eram conștientă că în casa lui Dumnezeu nu există distincție între cei de sus și cei de jos, dar totuși nu puteam să nu-i privesc cu admirație pe oamenii cu înzestrări și cu calibru bun și nu eram în stare să-mi văd corect propriile neajunsuri. Acest lucru m-a constrâns adesea în datorie, împiedicându-mă să dobândesc lucrarea și îndrumarea Duhului Sfânt. Știam că era periculos să continui în felul acesta și doream să schimb imediat această stare.

Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent ce li se întâmplă, când oamenii lași se confruntă cu o oarecare dificultate, ei se eschivează. De ce fac asta? Un motiv al acestui lucru este sentimentul lor de inferioritate. Pentru că se simt inferiori, nu îndrăznesc să meargă în fața oamenilor, nu pot nici măcar să-și asume obligațiile și responsabilitățile pe care se cuvine să și le asume, nici nu pot să-și asume ceea ce sunt efectiv capabili să realizeze în limitele propriilor abilități și calibru și în sfera experienței propriei umanități. Acest sentiment de inferioritate afectează fiecare aspect al umanității lor, le afectează personalitatea și, desigur, le afectează și caracterul. […] Inima ta e plină de acest sentiment de inferioritate, iar acest sentiment există de mult timp, nu e un sentiment temporar. Mai degrabă, îți controlează strâns gândurile din adâncul sufletului, îți sigilează strâns buzele și, prin urmare, indiferent cât de corect înțelegi lucrurile sau ce puncte de vedere și opinii privitor la oameni, evenimente și lucruri, tu îndrăznești să gândești și să răsucești lucrurile doar în inima ta, fără a îndrăzni vreodată să vorbești cu voce tare. Dacă alți oameni ar putea să aprobe ceea ce spui sau să te corecteze și să te critice, tu nu vei îndrăzni să înfrunți sau să vezi un astfel de rezultat. De ce? Deoarece sentimentul tău de inferioritate este în interiorul tău, spunându-ți: «Să nu faci asta, pur și simplu nu ești la înălțime. Nu ai acest tip de calibru, nu ai acest tip de realitate, nu ar trebui să faci asta, pur și simplu nu e de tine. Să nu faci nimic și să nu gândești nimic acum. Vei fi tu însuți cu adevărat doar trăind în inferioritate. Nu ești calificat să urmărești adevărul sau să-ți deschizi inima, să spui ceea ce dorești și să te conectezi cu ceilalți așa cum fac alți oameni. Și asta pentru că nu ești bun, nu ești la fel de bun ca ei.» Acest sentiment de inferioritate ghidează gândirea oamenilor în mintea lor; îi împiedică să-și îndeplinească obligațiile pe care ar trebui să le realizeze o persoană normală și să trăiască viața umanității normale pe care ar trebui să o trăiască, timp în care, de asemenea, dirijează căile și mijloacele, direcția și scopurile relative la modul în care privesc oamenii și lucrurile, în care se comportă și acționează” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că, atunci când oamenii trăiesc în sentimente de inferioritate, opiniile lor despre oameni și lucruri, precum și comportamentul și acțiunile lor nu se bazează pe cuvintele lui Dumnezeu, nu reușesc să-și îndeplinească responsabilitățile, iar calibrul lor inerent nu poate fi valorificat. Continuarea în acest mod nu numai că le împiedică pătrunderea în viață, ci, în cazuri grave, poate chiar să le afecteze datoria și să zădărnicească lucrarea bisericii. Gândindu-mă la trecut, eu încă din copilărie acceptam evaluările din afară despre mine și trăiam în sentimente de inferioritate. Întotdeauna m-am simțit inferioară celorlalți, neîndrăznind să semnalez sau să discut despre probleme când le vedeam. Când am interacționat cu Ruijing, i-am văzut firea foarte arogantă și felul în care cuvintele și acțiunile ei îi constrângeau pe frați și pe surori, așa că ar fi trebuit să am părtășie cu ea și să-i atrag atenția asupra acestui lucru, dar am simțit că nu am un calibru la fel de bun ca al ei, iar asta m-a făcut să ezit să am părtășie cu ea, deoarece simțeam că ar fi ca și cum mi-aș da aere. Vedeam că sentimentele ei de afecțiune îi influențau îndeplinirea datoriei și, deși aveam ceva experiență în acest domeniu, simțeam că aveam un calibru slab, așa că nu am îndrăznit să mă amestec. Am văzut că eram complet stăpânită de sentimente de inferioritate, îmi simțeam gura pecetluită, incapabilă să rostească ceea ce trebuia spus. Priveam cum Ruijing trăia într-o fire coruptă și nu făceam nimic, nu îndrăzneam să am părtășie cu ea, fiind incapabilă să-mi îndeplinesc datoria de a proteja lucrarea bisericii. Trăiam într-o stare chinuită și negativă, fără să pot obține nicio eliberare. Era un lucru cu adevărat dăunător și pentru alții, și pentru mine! Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Această emoție a ta nu e doar negativă – ca să fiu mai precis, ea este, de fapt, în opoziție cu Dumnezeu și cu adevărul. Ai putea crede că este o emoție în cadrul umanității normale, dar, în ochii lui Dumnezeu, nu e doar o simplă chestiune de emoție, ci o metodă de opoziție față de El. Este o metodă marcată de emoții negative, pe care oamenii o folosesc pentru a se împotrivi lui Dumnezeu, cuvintelor Lui și adevărului” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Reflectând asupra călătoriei mele de până atunci, cum trăisem adesea în sentimente de inferioritate, cunoscusem adevărul, dar nu-l practicasem, chiar învinuindu-L pe Dumnezeu pentru că nu îmi dăduse un calibru bun. Fusesem negativă și pasivă în datoria mea și chiar voisem să renunț la ea. Aceste comportamente erau o formă de împotrivire pasivă față de Dumnezeu. Am simțit că eram în mare pericol și am devenit dispusă să mă bazez pe Dumnezeu pentru a renunța la emoțiile mele negative și a găsi o cale de practică și de intrare.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Deci, cum poți să te evaluezi și să te cunoști cu acuratețe și să te desprinzi de sentimentul de inferioritate? Ar trebui să iei cuvintele lui Dumnezeu ca bază pentru a dobândi cunoașterea de sine, a afla cum sunt umanitatea, calibrul și talentul tău și ce puncte forte ai. De exemplu, să presupunem că îți plăcea să cânți și făceai asta bine, dar unii oameni te criticau și te înjoseau întruna, spunând că ești afon și cânți fals, așa că acum simți că nu poți cânta bine și nu mai îndrăznești să o faci în fața altora. Deoarece acei oameni laici, confuzi și mediocri te-au evaluat și judecat greșit, drepturile pe care le merită umanitatea ta au fost reduse, iar talentul tău a fost înăbușit. Ca urmare, nu îndrăznești nici măcar să cânți un cântec și ești destul de curajos să cedezi și să cânți cu voce tare doar când nu e nimeni prin preajmă sau ești singur. Pentru că de obicei te simți atât de oribil de ținut în frâu, când nu ești singur nu îndrăznești să cânți un cântec; îndrăznești să cânți doar când ești singur, bucurându-te de momentul în care poți cânta cu voce tare și limpede, și ce moment minunat, eliberator e acesta! Nu-i așa? Din cauza răului pe care ți l-au făcut oamenii, nu știi sau nu poți vedea clar ce poți să faci de fapt, la ce ești bun și la ce nu ești bun. În acest tip de situație, trebuie să-ți faci o evaluare corectă și să te măsori în mod corect, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ar trebui să stabilești ce ai învățat și în ce constau punctele tale forte și să te duci să faci tot ce poți face; cât despre lucrurile pe care nu le poți face, neajunsurile și lipsurile tale, ar trebui să reflectezi asupra lor și să le cunoști și, de asemenea, ar trebui să evaluezi și să știi cu exactitate cum este calibrul tău și dacă este bun sau rău” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, pentru a scăpa de sentimentele negative de inferioritate, trebuie mai întâi să mă evaluez și să mă măsor corect pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul și cu ajutorul lor putem măsura cel mai corect oamenii, evenimentele și lucrurile. Anterior, mă măsurasem pe baza evaluărilor făcute de non-credincioși asupra mea, ceea ce m-a făcut să trăiesc cu emoții întunecate și deznădăjduite, incapabilă să mă eliberez. Acum trebuia să caut adevărul și să mă văd corect pe mine însămi pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Așa că m-am întrebat: „Întotdeauna simt că am un calibru slab. Atunci care este standardul lui Dumnezeu pentru a evalua calibrul slab și pe cel bun?” Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Cum evaluăm calibrul oamenilor? Modul potrivit de a face asta este să ne uităm la atitudinea lor față de adevăr și dacă pot sau nu să înțeleagă adevărul. Unii pot deprinde o specializare foarte repede, dar când aud adevărul, se zăpăcesc și ațipesc. În inimile lor, devin confuzi, nu asimilează nimic din ce aud și nici nu înțeleg ce aud – asta înseamnă un calibru slab. Unii oameni nu sunt de acord când le spui că au un calibru slab. Ei cred că dacă au studii superioare și cunoștințe, au un calibru bun. Oare o educație bună indică un calibru înalt? Nu. Cum ar trebui să fie evaluat calibrul oamenilor? Ar trebui să fie evaluat pe baza gradului în care ei înțeleg cuvintele lui Dumnezeu și adevărul. Acesta este cel mai precis mod de a o face. Unii oameni sunt buni oratori, isteți și mai ales pricepuți la a se ocupa de alții, dar când ascultă predici, nu sunt niciodată capabili să înțeleagă nimic și, când citesc cuvintele lui Dumnezeu, nu le pricep. Când vorbesc despre mărturia lor bazată pe experiență, rostesc mereu cuvinte și doctrine, arătând că sunt doar niște amatori și dându-le celorlalți senzația că nu au nicio înțelegere spirituală. Aceștia sunt oameni cu un calibru slab” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a-ți îndeplini bine datoria, înțelegerea adevărului este cea mai importantă”). Cuvintele lui Dumnezeu ne spun că standardul de măsurare a calibrului unei persoane se bazează pe cât de bine înțelege o persoană cuvintele lui Dumnezeu. Unii oameni pot părea că au multe înzestrări, că sunt ageri la minte și că se pricep să vorbească, dar, dacă ei nu pot înțelege cuvintele lui Dumnezeu sau nu pot înțelege adevărul împărtășit de Dumnezeu, atunci acești oameni sunt de calibru slab. Deși poate că unii oameni au studii medii și nu au abilități de vorbire deosebit de bune, dacă ei pot înțelege intențiile lui Dumnezeu din cuvintele Lui și pot găsi principiile de practică, atunci acești oameni sunt de calibru bun. Să ne gândim la Pavel, de exemplu. Deși avea înzestrări, cunoștințe, elocvență și a răspândit Evanghelia în cea mai mare parte a Europei, el nu a înțeles cuvintele lui Dumnezeu când le-a auzit și, în cele din urmă, nu L-a cunoscut pe Domnul Isus și nu și-a recunoscut niciodată esența împotrivirii sale față de Isus. Lucrarea sa sârguincioasă a fost de dragul de a obține glorie și recompense și chiar a pretins cu aroganță că, pentru el, a trăi era sinonim cu Hristos. De aici se vede că Pavel nu a putut să înțeleagă cu adevărat nici cuvintele lui Dumnezeu, nici adevărul. Pavel a fost o persoană de calibru slab. Spre deosebire de el, Petru a fost capabil să înțeleagă intențiile lui Dumnezeu din cuvintele Lui și să găsească o cale de practică. El a putut să practice corect, conform cerințelor lui Dumnezeu și a adus mărturia supunerii față de Dumnezeu până la moarte și a iubirii față de Dumnezeu până la capăt. Așadar, Petru a fost o persoană de calibru bun. Reflectând asupra mea, eu nu priveam oamenii sau lucrurile în conformitate cu vorbele lui Dumnezeu. Întotdeauna consideram elocvența și agerimea minții drept standardul pentru un calibru bun, iar când mie îmi lipseau aceste calități inerente, trăiam cu sentimente de inferioritate și de negativitate, deveneam pasivă și delăsătoare în îndeplinirea datoriei mele. Acest lucru nu numai că îmi împiedica pătrunderea în viață, dar provoca și pierderi în lucrarea bisericii. Reflectând în continuare, deși abilitățile mele de vorbire nu erau foarte bune, puteam să înțeleg unele dintre cuvintele lui Dumnezeu când le citeam și să rezolv unele probleme prin părtășia despre adevăr, iar frații și surorile îmi evaluau calibrul ca fiind mediu. Trebuia să mă văd corect pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a evaluărilor fraților și surorilor, nu să mă judec pe baza unor noțiuni. Înțelegând acest lucru, am simțit o mare ușurare în inimă. Mai târziu, m-am întâlnit cu Ruijing, i-am arătat pe rând problemele pe care le avea și am avut părtășie cu ea folosind cuvinte relevante ale lui Dumnezeu. Ruijing a fost capabilă să accepte indicațiile și ajutorul și a fost dispusă să caute adevărul, să se pocăiască și să se schimbe. După ce am procedat în acest mod, m-am simțit foarte liniștită și împăcată.

Mai târziu, am reflectat din nou, întrebându-mă ce altă fire coruptă s-ar putea afla în spatele sentimentelor mele persistente de inferioritate. Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Prețuirea antihriștilor față de reputația și statutul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea-esență a lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce fac antihriștii, prima lor considerație este propria reputație și propriul statut, nimic altceva. Pentru antihriști, reputația și statutul sunt viața lor și scopul lor de-o viață. În tot ceea ce fac, primul lor gând este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu reputația mea? Oare această acțiune îmi va da o reputație bună? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; altminteri, nu ar lua în considerare aceste probleme. Se poate spune că, pentru antihriști, reputația și statutul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin ceva neesențial de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin reputație și statut; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Reputația și statutul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de lucrurile pe care le urmăresc zilnic” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că antihriștii prețuiesc în mod deosebit reputația și statutul și că ei consideră că reputația și statutul sunt la fel de importante ca viața însăși. Mi-am dat seama că purtarea mea fusese ca și a antihriștilor. Gândurile și judecățile mele nu urmăresc adevărul, ci mă preocupă mereu reputația și statutul meu, grija mea fiind câștigurile și pierderile. Încă din copilărie, îmi păsase foarte mult de părerea celorlalți despre mine, iar când rudele, prietenii și colegii mi-au spus că vorbesc fără pricepere, am vorbit mai puțin cu alții și m-am închis în mine pentru a putea măcar să reduc daunele aduse stimei mele de sine. După ce am început să cred în Dumnezeu, deși știam că frații și surorile erau deschiși și onești unii cu alții și că neajunsurile noastre puteau fi dezvăluite deschis, fără ca vreunul dintre ei să ridiculizeze pe altcineva, grija mea pentru reputație și statut era prea apăsătoare, iar la adunările cu oameni care aveau un calibru și elocvență mai bune, îmi făceam griji că frații și surorile ar putea să mă privească de sus pentru că nu știu să mă exprim, așa că am încercat să vorbesc cât mai puțin posibil ca să îmi ascund neajunsurile și să-mi păstrez reputația și statutul. Ca diaconiță de udare, era responsabilitatea mea să rezolv problemele tuturor legate de datorie și de intrarea în viață, dar eu îmi făceam griji că vorbele mele ar putea fi considerate banale și întortocheate, determinându-i pe frați și pe surori să mă privească de sus, așa că am preferat să renunț la datorie pentru a-mi proteja mândria și statutul. Otrăvurile satanice „un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară” și „așa cum un copac trăiește pentru scoarța lui, un om trăiește pentru fața lui” au devenit reguli după care trăiam. Am pus mândria și statutul mai presus de orice altceva, neglijându-mi chiar și cele mai elementare responsabilități. Fusesem atât de egoistă și de detestabilă. În ce fel îmi făcusem eu datoria? Pășeam pe calea unui antihrist. Dacă aveam să continui astfel fără a mă pocăi, nu doar că nu aveam să primesc lucrarea Duhului Sfânt, dar aveam să fiu și eliminată de Dumnezeu. De atunci înainte, am devenit dispusă să mă pocăiesc în fața lui Dumnezeu și să mă eliberez din chingile acestor emoții negative.

La o adunare cu niște nou-veniți, am văzut-o pe sora Yiyi cum are părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu în mod clar, cu o exprimare fluentă. Frații și surorile dădeau toți din cap în semn de aprobare la ceea ce spunea ea, iar eu am simțit iarăși un sentiment de inferioritate. M-am gândit în sinea mea: „Iată cât de bine se exprimă Yiyi și câtă luminare aduce părtășia ei. Eu sunt atât de nepricepută în exprimare… Oare mă vor ridiculiza frații și surorile pentru că, deși cred de atâta vreme în Dumnezeu, tot nu reușesc să aduc atâta luminare prin părtășie ca o nou-venită?” Așa că am ezitat să am părtășie. Când am avut aceste gânduri, mi-am dat seama că eram blocată din nou în îngrijorări despre reputație și statut, așa că m-am rugat lui Dumnezeu să mă îndrume să scap de această stare greșită. Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când diversele emoții negative vor apărea din nou, vei fi conștient și vei avea discernământ, vei cunoaște răul pe care ți-l fac și, bineînțeles, va trebui și să renunți treptat la ele. Când se vor ivi aceste emoții, vei putea să practici stăpânirea de sine și să aplici înțelepciunea și vei reuși să renunți la ele sau să cauți adevărul pentru a le rezolva și a le gestiona. În orice caz, ele nu ar trebui să-ți afecteze adoptarea căilor corecte, a atitudinii corecte și a poziției corecte relative la modul în care privești oamenii și lucrurile și în care te comporți și acționezi. În acest fel, obstacolele și blocajele de-a lungul căii tale în urmărirea adevărului se vor împuțina tot mai mult, tu vei putea urmări adevărul în sfera umanității normale cerute de Dumnezeu, fără tulburări sau cu tot mai puține tulburări și vei rezolva firile corupte pe care le dezvălui în tot felul de situații” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o cale de practică. Când reapar emoțiile negative, trebuie să le discern conștient și apoi să renunț la ele. Această perioadă în care am trăit în emoții negative și am tot ținut cont de mândria și de statutul meu a fost cu adevărat dureroasă. La adunarea cu sora Yiyi, intenția lui Dumnezeu nu era să mă dezvăluie sau să îmi strice imaginea, ci să folosesc lumina din părtășia ei pentru a-mi completa neajunsurile și a mă ajuta să câștig mai mult. Înțelegând acest lucru, m-am simțit mai puțin constrânsă și m-am liniștit pentru a-i asculta părtășia. În părtășia sa, am văzut ceva mai multă lumină, iar după părtășia ei, am împărtășit și eu propria mea înțelegere. Toată lumea a obținut beneficii în urma adunării, iar rezultatele au fost chiar bune. Prin această experiență, am văzut că numai cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul și am simțit că doar privind oamenii și lucrurile, comportându-ne și făcând lucrurile în conformitate cu vorbele lui Dumnezeu putem trăi o viață cu adevărat liberă și eliberată.