de Li Fang, China

Într-o zi, în iulie 2023, după ce m-am întors de la o adunare, o soră s-a apropiat grăbită de mine și mi-a spus că un diacon însărcinat cu chestiuni generale, pe nume Qiu Ling, și un conducător de biserică fuseseră arestați. M-a rugat și să fiu extrem de precaută când merg la adunări. Vestea m-a speriat destul de tare și m-am gândit: „Particip la adunări cu Qiu Ling tot timpul și de multe ori merg la ea acasă. Oare poliția m-a luat deja în vizor? Acum doi ani, am fost reclamată pentru credința mea în Dumnezeu și poliția m-a filmat la momentul respectiv. Dacă mă arestează din nou, voi fi recidivistă, și chiar dacă scap cu viață, cu siguranță voi fi grav rănită.” La scurt timp după aceea, a venit o altă conducătoare de biserică și a spus că va gestiona consecințele. M-a rugat să mă ocup de lucrarea de udare și să sprijin nou-veniții, pentru ca aceștia să rămână fermi în fața persecuției și a greutăților. Când mi-a dat acea sarcină, m-a cuprins brusc un sentiment de panică și m-am gândit: „Acum când lucrurile sunt atât de periculoase, oare nu mă trimite în bătaia puștii?” Imaginile fraților și surorilor care sufereau tot felul de torturi rulau în mintea mea una după alta. Am început să îmi fac griji, gândindu-mă: „Poliția are o filmare cu mine. Când vor pune mâna pe mine, cu siguranță nu-mi vor face viața ușoară. Dacă cedez din cauza torturii și devin o iudă, nu doar că nu voi dobândi mântuirea, dar voi coborî în iad pentru a fi pedepsită. Tot ce am făcut întru credința mea în toți acești ani faptul că mi-am părăsit familia, mi-am abandonat cariera, m-am consumat, am suferit, am plătit un preț – oare nu va fi fost în van?” Dându-mi seama de toate acestea, nu-mi doream decât să mă ascund în casa de găzduire și să mă abțin să ies. Mi se părea mai sigur să procedez așa. Cu toate acestea, mi-am dat apoi seama că acest mod de a gândi era greșit: Oare nu ar fi egoist din partea mea să fiu temătoare, speriată și să îmi protejez doar propriile interese într-un moment atât de dificil? Conducătoarea se expunea pericolului pentru a gestiona consecințele; dacă ar fi procedat ca mine și s-ar fi eschivat la cel mai mic semn de pericol, cine ar mai fi gestionat consecințele? După ce mi-am dat seama de acest lucru, în ciuda sentimentelor de ezitare și frică, am acceptat sarcina.

A doua zi, în jurul prânzului, am auzit că o soră-gazdă și sora ei mai mică au fost arestate de poliție. M-am gândit: „Am fost la o adunare cu ele de curând și acum au fost arestate. Dacă ies, oare nu mă vor aresta și pe mine?” Nu știam ce decizie să iau: dacă ieșeam, puteam fi arestată, dar dacă rămâneam în casă, ceilalți frați și celelalte surori nu ar fi aflat despre arestarea acestor două surori. Dacă nu le dădeam imediat de știre, ar fi fost și ei în pericol de a fi arestați. După ce mi-am dat seama de acest lucru, am decis să mă duc să îi informez despre cele întâmplate, să îi rog să suspende temporar adunările și să își ascundă toate cărțile cu cuvintele lui Dumnezeu. După ce m-am întors, m-am gândit: „Nu mai pot ieși sub nicio formă. Este pur și simplu prea periculos!” Spre surprinderea mea, în acea zi, la începutul serii, a venit la mine fratele Wang Bin și mi-a spus că, inițial, conducătorii organizaseră o adunare la el acasă pentru a discuta despre lucrare, dar soția lui tocmai fusese arestată, iar el scăpase sărind peste un zid. Fratele Wang mi-a spus că trebuia să informăm imediat conducătorii să nu meargă la el acasă. Mi s-a făcut și mai teamă, am intrat în panică și mi s-au înmuiat picioarele. M-am gândit: „Dacă poliția te-a urmărit și ești cumva sub supraveghere, mă vor aresta imediat ce ies pe ușă! Acei polițiști sunt extrem de feroce și de cruzi cu aleșii lui Dumnezeu, iar eu sunt ținta pe care vor să o aresteze. Dacă mă arestează și mă ucid în bătaie, nu îmi voi mai vedea niciodată soțul și copilul!” Dar în afară de Wang Bin, care tocmai scăpase de poliție ca prin urechile acului, singura persoană disponibilă era o soră în vârstă. Acea soră avea aproape 80 de ani și se deplasa cu greutate. Mai mult, afară se întunecase deja, așa că eu eram singura care le putea duce scrisoarea conducătorilor. M-am rugat în grabă lui Dumnezeu și apoi mi-am amintit un pasaj din cuvintele Lui Dumnezeu pe care îl citisem: „Lipsa de loialitate a oamenilor se manifestă prin modul în care se protejează mereu pe ei înșiși, retrăgându-se ca o țestoasă în carapace oricând se confruntă cu ceva și așteptând să treacă, înainte de a-și scoate din nou capul. Indiferent ce întâmpină, merg mereu în vârful picioarelor, au multă anxietate, îngrijorare și temere și sunt incapabili să se ridice și să apere lucrarea bisericii. Care e problema aici? Nu este oare faptul că nu au credință? Nu ai credință adevărată în Dumnezeu, nu crezi că El este suveran peste toate lucrurile și nu crezi că viața ta și tot ce ține de tine se află în mâinile Lui. Nu crezi ce spune El: «Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu îndrăznește să se atingă de niciun fir de păr de pe corpul tău.» Te bazezi pe ochii tăi ca să judeci faptele, judeci lucrurile pe baza calculelor tale, protejându-te pe tine însuți la fiecare pas. […] De ce nu există credință autentică în Dumnezeu? Oare pentru că experiențele oamenilor sunt prea superficiale și pentru că adevărurile pe care le înțeleg sunt prea puține ca să le permită să deslușească aceste lucruri, sau de ce? Nu are oare legătură cu firile corupte ale oamenilor? Nu este din cauză că oamenii sunt prea înșelători? (Ba da.) Indiferent cât de multe lucruri experimentează, indiferent cât de multe fapte sunt așezate în fața lor, ei nu cred că aceasta e lucrarea lui Dumnezeu sau că soarta unei persoane este în mâinile Lui. Acesta este un aspect. O altă problemă fatală este că oamenii se prețuiesc prea mult pe ei înșiși. Nu sunt dispuși să plătească niciun preț sau să facă vreun sacrificiu pentru Dumnezeu, pentru lucrarea sau interesele casei Lui, pentru numele sau slava Lui. Nu sunt dispuși să facă nimic din ce presupune chiar și cel mai mic pericol. Oamenii se prețuiesc pe ei înșiși prea mult! Din cauza fricii lor de moarte, de umilire, de a fi prinși în capcană de oamenii răi și de a ajunge în orice tip de necaz, oamenii își dau toată osteneala să-și apere trupul, străduindu-se să nu intre în vreo situație periculoasă. Pe de o parte, oamenii se poartă în acest fel pentru că sunt prea înșelători; pe de altă parte, este pentru că se prețuiesc prea mult pe ei înșiși și sunt prea egoiști” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Judecata și expunerea din cuvintele lui Dumnezeu m-au săgetat. Am fost cuprinsă de rușine, căci mă comportam exact așa cum descrie Dumnezeu. Când nu era nicio primejdie și totul mergea strună, spuneam mereu că Dumnezeu are suveranitate peste toate lucrurile, că El controlează totul, că soarta omului este în mâinile Lui și că, oricât de grea ar fi o împrejurare, trebuie să ne facem bine datoria și să rămânem fermi în mărturia noastră față de Dumnezeu. Acum am înțeles că nu făceam altceva decât să recit sloganuri și că a-mi îndeplini datoria și a-I aduce satisfacție lui Dumnezeu erau pentru mine doar aspirații. Conducătorii erau în pericol de a fi arestați și Wang Bin mă rugase să le duc scrisoarea. Orice om înzestrat măcar cu o fărâmă de umanitate s-ar gândi la interesele bisericii și ar trimite imediat scrisoarea, dar eu eram egoistă și înșelătoare și mă gândeam doar la siguranța mea. Nu voiam să merg pentru că mă temeam să nu fiu urmărită și arestată dacă trimit scrisoarea și îmi făceam griji că, dacă aș fi arestată, m-ar tortura. În aceste clipe periculoase, nu mă gândeam câtuși de puțin la interesele casei lui Dumnezeu sau la siguranța fraților și a surorilor. Mă agățam de viață și mă temeam de moarte, făcând orice era necesar pentru a supraviețui. Nu meritam să fiu o credincioasă! După ce mi-am dat seama de acest lucru, am încetat să mai ezit; m-am urcat pe scuter și le-am dus numaidecât scrisoarea conducătorilor. Pentru că au primit scrisoarea, conducătorii nu s-au dus acasă la Wang Bin.

Poliția a continuat să facă arestări, iar frații și surorile erau reținuți unul după altul. Majoritatea fraților și surorilor din biserică au suspendat temporar adunările, dar mai erau câțiva nou-veniți care aveau nevoie de lucrarea de udare și de sprijinul meu. Eram puțin contrariată: cu toate arestările astea, era posibil ca nou-veniții, neputând participa la adunări, să nu înțeleagă intențiile lui Dumnezeu și să părăsească în orice moment biserica. Dar auzisem că poliția forța frații și surorile care fuseseră arestați să identifice alți frați și surori în fotografii. Toți cei care identificau trei frați sau surori erau eliberați. Dacă m-ar vinde cineva, aș fi într-o situație foarte periculoasă. Când mi-am dat seama de acest lucru, am devenit puțin temătoare. Mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Oamenii ar trebui să-și dea toată silința să ducă la bun sfârșit ceea ce pot să realizeze; de Dumnezeu depinde să facă restul lucrurilor, să-Și exercite suveranitatea asupra lor, să le orchestreze și să le îndrume. Asta ne preocupă cel mai puțin. Avem sprijinul lui Dumnezeu. Nu numai că Îl avem pe Dumnezeu în inimile noastre, dar avem și credință autentică. Acesta nu este sprijin spiritual; de fapt, Dumnezeu acționează din umbră și este alături de oameni, prezent mereu cu ei. Ori de câte ori oamenii fac orice lucru sau orice datorie, El veghează; El e acolo ca să te ajute oricând și oriunde, ocrotindu-te și protejându-te. Ce ar trebui să facă oamenii este să-și dea toată silința pentru a realiza ce se cuvine. Atât timp cât devii conștient, simți în inima ta, vezi în cuvintele lui Dumnezeu, ți se reamintește de către oamenii din jurul tău sau atât timp cât Dumnezeu îți dă orice semnal sau prevestire care îți oferă informații – că asta este ceva ce ar trebui să faci, că aceasta este însărcinarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu – atunci ar trebui să îți îndeplinești responsabilitatea și să nu stai deoparte cu mâinile-n sân sau să privești de pe margine” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (21)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au liniștit și m-au motivat. M-a cuprins un sentiment de credință și am știut că această situație periculoasă era modul lui Dumnezeu de a mă testa. Dumnezeu îmi scruta fiecare cuvânt, fiecare acțiune, și indiferent cât de mult aș fi suferit, trebuia să rămân loială și să nu las nicio persoană, niciun eveniment și niciun lucru să îmi stea în cale. Dumnezeu era stânca mea și oricât de periculoasă ar fi fost lumea din jur sau oricât de malefic și de smintit s-ar fi arătat marele balaur roșu, toate erau în mâinile lui Dumnezeu și supuse orchestrărilor și suveranității Lui. Cu cât situația devine mai critică și mai cumplită, cu atât mai mult trebuie să stărui în a-mi face bine datoria, să rămân fermă în mărturia mea față de Dumnezeu și să îl umilesc pe Satana. După ce am înțeles acestea, m-am deghizat și am ieșit imediat pentru a uda nou-veniții.

Ulterior, au fost arestați la rând mai mult de zece frați și surori din biserică și nu mai existau case de găzduire sigure unde să locuiesc. Când mergeam pe stradă, m-a săgetat un sentiment de tristețe și lacrimile au început să îmi șiroiască pe obraji. M-am gândit: „Când se va încheia odată această existență rătăcitoare și nestatornică? O parte dintre frați și surori au fost arestați, iar alții ne-au vândut. Nicio casă de găzduire nu mai este sigură acum. Deci unde să mă duc?” M-am rugat în gând lui Dumnezeu și I-am cerut să îmi arate o cale. Mai târziu, mi-am amintit acest pasaj din cuvintele Lui: „Trebuie să îți aduci aminte, în orice moment, că Dumnezeu este alături de oameni, că indiferent ce dificultăți ai avea, trebuie doar să te rogi și să cauți de la El și că nimic nu este greu de îndeplinit cu Dumnezeu. Trebuie să ai această credință. De vreme ce crezi că Dumnezeu este Suveranul tuturor lucrurilor, de ce atunci când ți se întâmplă ceva încă simți că ești speriat și că nu ai pe ce să te bazezi? Acest lucru dovedește că nu te bazezi pe Dumnezeu. Dacă nu Îl consideri ca sprijin și ca Dumnezeu al tău, atunci El nu este Dumnezeul tău” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au amintit că El deține suveranitate peste toate lucrurile și că, dacă ne încredem cu adevărat în Dumnezeu, El ne va conduce. Înțelegând acest lucru, mi-am redobândit întrucâtva credința. Am continuat să mă gândesc în timp ce mergeam și, dintr-o dată, mi-am amintit de o soră în vârstă a cărei casă era în continuare relativ sigură. M-am îndreptat imediat într-acolo. Sora m-a primit fără ezitare. Atunci am simțit cu adevărat că Dumnezeu este sprijinul necondiționat al omului și că stă în puterea omului să se încreadă în Dumnezeu pentru a face față greutăților atunci când ele se ivesc.

Într-o zi, după udarea nou-veniților am mers la o casă de găzduire de dinainte pentru a pune niște întrebări. Spre surprinderea mea, sora-gazdă mi-a spus că în casa ei tocmai avusese loc o percheziție și că trebuie să plec imediat. M-am îndepărtat în grabă pe o alee mică. Îmi făceam griji că sunt urmărită și inima mi-o luase la galop. M-am gândit: „Poliția are deja datele mele. Dacă le cad în mâini de data asta, cu siguranță mă vor ucide în bătaie!” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se făcea mai frică, iar inima mi se urcase în gât. Mă rugam încontinuu lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, dacă voi cădea acum în mâinile poliției, va fi cu permisiunea Ta. Sunt gata să mă supun. Te rog doar să-mi dai credință, putere și tăria de a îndura suferința, pentru a rămâne fermă în mărturia mea față de Tine și pentru a-l umili pe Satana.” După rugăciune, mi-am amintit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Chestiunea morții este de aceeași natură ca orice alt eveniment major din viață; niciunul dintre aceste lucruri nu depinde de alegerea umană, cu atât mai puțin pot fi schimbate de voința umană, ci, mai degrabă, sunt toate sub predeterminarea și suveranitatea Creatorului. Dacă cineva ar implora ca moartea să vină, e posibil să nu moară; dacă ar implora să trăiască, e posibil să nu trăiască. Toate acestea sunt sub suveranitatea și predeterminarea lui Dumnezeu și sunt lucruri schimbate și hotărâte de autoritatea Sa, de firea Lui dreaptă și de suveranitatea și rânduielile Sale” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (4)”]. „Dacă tot ce faci este să strigi sloganuri despre ceea ce vrei să faci pentru Dumnezeu, cum vrei să-ți îndeplinești datoria și cât de mult vrei să te consumi și să depui eforturi pentru El, este inutil. Când te confrunți cu realitatea și trebuie să-ți sacrifici viața, dacă ai vreo plângere, bunăvoință sau supunere adevărată în acea ultimă clipă – acesta va fi testul staturii tale. Dacă, în clipa în care urmează să-ți fie luată viața, tu ești liniștit, dispus, și te supui fără să te plângi, dacă simți că ți-ai îndeplinit până la capăt responsabilitățile, obligațiile și îndatoririle, iar inima ți-e bucuroasă și împăcată – dacă pleci în felul acesta – atunci, pentru Dumnezeu, nu ai plecat deloc, ci trăiești în alt tărâm și în altă formă. Tot ce s-a întâmplat a fost că modul tău de a trăi s-a schimbat – nu ești cu adevărat mort. Omul zice: «Persoana aceasta a murit atât de tânără, ce lucru demn de milă!» În ochii lui Dumnezeu, însă, nu ai murit și nu ai plecat să suferi; dimpotrivă, ai plecat să te bucuri de binecuvântări și să vii mai aproape de El. Asta deoarece, ca ființă creată, în ochii lui Dumnezeu tu corespunzi deja standardului în realizarea datoriei, acum ți-ai încheiat datoria, iar Dumnezeu nu mai are nevoie să realizezi această datorie în rândurile ființelor create. Pentru El, «plecarea» ta nu se numește «plecare» – tu ești «luat», «dus» sau «condus», și e un lucru bun” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Predicarea Evangheliei este datoria pe care toți credincioșii sunt obligați să o îndeplinească”). Cugetând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că omul nu decide asupra vieții și morții lui. Nu va muri neapărat doar pentru că vrea și nici nu va supraviețui doar pentru că își dorește să mai trăiască. Toate sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu și sunt așa cum le-a rânduit El. Mi-am dat seama că lui Dumnezeu îi aduce fericire faptul că ființele create pot răspândi Evanghelia mântuirii omenirii de către Creator, că ele își pot îndeplini responsabilitățile și își pot realiza îndatoririle chiar și într-o lume potrivnică, în care marele balaur roșu arestează creștini ca un smintit. M-am gândit la felul în care, de-a lungul secolelor, sfinții și-au sacrificat viețile prețioase pentru a răspândi Evanghelia Domnului. Unii au fost uciși cu pietre, alții au fost târâți de cai până au murit-toți au avut parte de morți înspăimântătoare. Poate că oamenii cred că morțile lor au fost brutale și tragice, dar Dumnezeu le vede morțile drept însemnate și valoroase. Eu însă, când am avut de a face cu o situație periculoasă, m-am temut de moarte, mi-am prețuit viața și nu am putut înțelege ce înseamnă de fapt moartea și care este sensul ei. Dacă chiar aș ajunge în mâinile poliției într-o zi, l-aș trăda pe Dumnezeu și aș deveni o iudă din cauza fricii mele de moarte, aș rămâne pe veci o păcătoasă, iar trupul, sufletul și spiritul meu ar fi supuse pedepsei eterne… Aceasta ar fi adevărata moarte. Oricât de rău și de feroce ar fi marele balaur roșu, el poate nimici doar trupul omului. Dacă chiar aș fi arestată și ucisă în bătaie de către poliție, voi fi îndurat persecuția de dragul dreptății. Chiar dacă trupul meu ar pieri, sufletul meu ar fi în continuare în mâinile lui Dumnezeu. După ce am înțeles acestea, nu mi-a mai fost la fel de frică de moarte.

Apoi, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu care spun: „În perioada de extindere a lucrării de gestionare a lui Dumnezeu, fiecare om care Îl urmează pe Dumnezeu își face datoria sa și cu toții au trecut, iar și iar, prin oprimarea și cruda persecuție din partea marelui balaur roșu. Calea urmării lui Dumnezeu este dură, cu asperități și extraordinar de dificilă. Oricine care Îl urmează pe Dumnezeu de mai mult de doi-trei ani va fi experimentat personal aceste lucruri. Datoria îndeplinită de fiecare persoană – fie că este o datorie fixă ori un aranjament temporar – vine din suveranitatea și orânduirile lui Dumnezeu. Cu toate că e posibil ca oamenii să fie arestați des, lucrarea bisericii să fie tulburată și stricată și e posibil să existe un deficit clar de oameni care să îndeplinească îndatoriri, mai ales dintre cei cu calibru bun și competență profesională, care sunt în minoritate, datorită conducerii lui Dumnezeu, însă, datorită puterii și autorității Lui, deja casa lui Dumnezeu a ieșit din timpurile cele mai grele și toată lucrarea ei a intrat pe făgașul cel bun. Lucrul acesta pare imposibil pentru om, dar pentru Dumnezeu nimic nu e dificil de realizat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Predicarea Evangheliei este datoria pe care toți credincioșii sunt obligați să o îndeplinească”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, totul mi s-a părut extrem de clar. Oricât de grele au fost împrejurările, Dumnezeu și-a folosit întotdeauna autoritatea și puterea pentru a-i călăuzi pe oameni și a-i ajuta să le depășească, pas cu pas. De exemplu, când Moise a condus exodul israeliților, în față era Marea Roșie, iar în spate, o armată de soldați aflată pe urmele lor. În noțiunile și închipuirile oamenilor, israeliții erau neîndoielnic sortiți pieirii. Dar Dumnezeu nu le-a permis soldaților să le facă rău israeliților. I-a poruncit lui Moise să își îndrepte toiagul spre Marea Roșie, iar apele s-au despărțit, dezvăluind o potecă de pământ uscat, israeliții putând astfel să traverseze marea. Când soldații au încercat să treacă marea, apele au acoperit pământul și au înecat întreaga armată. Aceasta ne arată atotputernicia, înțelepciunea și faptele miraculoase ale lui Dumnezeu. Dacă m-aș fi dus la casa surorii mele cu o jumătate de oră mai devreme, aș fi putut fi arestată, dar, datorită protecției miraculoase a lui Dumnezeu, am scăpat teafără și nevătămată. După ce mi-am dat seama de acest lucru, i-am făgăduit lui Dumnezeu că, dacă El va îngădui să fiu reținută de poliție, eram gata să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui. Dacă era să fiu ucisă în bătaie, aș fi suportat persecuția de dragul dreptății și ea ar fi avut o însemnătate. După ce am înțeles toate acestea, m-am simțit destul de împăcată. M-am asigurat că nu mă urmărea nimeni, iar apoi mi-am contactat în grabă frații și surorile care erau expuși pericolului nevăzut și le-am spus să se ascundă.

Prin această experiență personală, am înțeles că PCC este un demon care nimicește și rănește omenirea. A arestat frați și surori unul câte unul și a folosit tot felul de tactici detestabile: amenințare, mituire cu promisiuni, tortură și chinuri, totul pentru a-i face să-L trădeze pe Dumnezeu și să se vândă unii pe alții. Este blestemat și este însăși întruchiparea răului! Îl uram din adâncul inimii, îl respingeam și mă răzvrăteam împotriva lui. Mai mult, mă simțeam și mai hotărâtă să-L urmez pe Dumnezeu până la capăt. Deși am suferit întrucâtva și m-am confruntat cu teama și panica pe parcursul acestei experiențe, faptul că am trecut prin asta m-a ajutat să îmi recunosc natura egoistă, detestabilă și satanică și mi-a permis să fiu martora atotputerniciei, suveranității și a faptelor minunate ale lui Dumnezeu. Aceasta mi-a întărit credința în El. Nu voi uita niciodată această experiență, care mi-a oferit o lecție prețioasă de viață.