de Serena, Coreea de Sud

În septembrie 2021, biserica a aranjat să particip la realizarea unui nou proiect video – un proiect care părea să fie destul de dificil. Știam că am lacune în privința principiilor și a abilității profesionale. Așa că am studiat mult, iar când luam parte la adunări și discutam probleme, vorbeam mereu activ, în speranța că ceilalți vor vedea că eram de calibru destul de bun și că eram cineva care merita să fie cultivată. Însă, nu după mult timp, o serie de probleme au început să apară una după alta.

Odată, când discutam despre producția unui video, am semnalat ceva ce mi se părea o problemă. Dar, pe baza unei evaluări principiale, toți ceilalți au hotărât că, până la urmă, nu era o problemă. Asta m-a făcut să mă simt descurajată, de parcă nu eram bună de nimic. Altă dată, când am avut o sugestie pentru un video, m-am gândit mult timp înainte să-mi împărtășesc opinia. Dar tot nu am vorbit bine. Apoi am regretat că am vorbit, gândindu-mă: „Dacă aș fi știut că oamenii vor reacționa așa, nu aș fi spus nimic!” Înainte, când făceam proiecte simple, puteam primi, mai mult sau mai puțin, aprobarea fraților și surorilor mele oricând făceam o sugestie sau exprimam o opinie. Dar acum nici nu puteam vedea problemele clar și mereu făceam greșeli. Oare frații și surorile mele se gândesc că nu sunt de calibru bun? Dacă lucrurile continuau așa, vor începe să se întrebe dacă sunt sau nu potrivită pentru această slujbă? Părea că va trebui să fiu mai atentă când fac o sugestie sau exprim o opinie în viitor – dacă nu eram sigură de ceva, atunci era mai bine să nu spun nimic și să evit cât mai mult să fac greșeli, astfel încât ceilalți să nu vadă adevărul despre cât de inaptă eram. Dar apoi s-a adeverit cea mai mare teamă a mea. Într-o zi, aveam părtășie la o adunare când liderul de echipă m-a întrerupt brusc. A zis că deviasem de la subiect și că părtășia mea trebuia să se învârtă în jurul cuvintelor lui Dumnezeu. Am fost foarte stânjenită – m-am roșit la față și am vrut să dispar într-o gaură din pământ. Până la finalul adunării mi-am ținut capul plecat, arătând ca o floare ofilită. M-am simțit rușinată, umilită și apatică. De la început, abilitățile mele profesionale erau mai slabe decât ale celorlalți, iar opinia mea despre probleme era superficială. Dar acum nici nu puteam formula punctele-cheie când vorbeam. Ce vor crede toți despre mine acum că expusesem atâtea neajunsuri într-o perioadă atât de scurtă de timp? Vor crede că sunt de calibru slab? Din momentul acela, oricând discutam împreună despre lucrare, mă simțeam agitată și aveam fluturi în stomac. Voiam să fac sugestii, dar oricând mă gândeam la una, mă răzgândeam și nu îndrăzneam s-o spun, de teamă că, făcând o greșeală, toți vor vedea că nu mă ridic la nivelul necesar. Am hotărât că e mai bine să nu spun nimic, decât să spun ceva greșit. Așadar, când discutam probleme, n-am mai vorbit deloc. Uneori mă trezeam admirându-i pe ceilalți care spuneau mereu orice idee le trecea prin minte. Dar tot nu reușeam să fac la fel – nu aveam acel tip de curaj. De fapt, știam că era greșit. Mă simțeam neliniștită și tulburată, dar nu știam ce să fac. După o vreme, una dintre conducătoarele bisericii noastre a fost demisă. Când conducătorii superiori i-au dat în vileag prestația, au menționat că mereu încercase să-și ascundă defectele și niciodată nu se deschisese când își făcea datoria. Cuvintele lor mi-au atins o coardă sensibilă și nu m-am putut abține să nu mă gândesc la propriile mele acțiuni. În ultimul timp mă închisesem în mine, ascunzându-mi ideile și punctele de vedere, de teamă că oamenii își vor da seama cum sunt. În acel moment, mi-am dat seama cât de periculoasă era starea mea și am știut că trebuia să caut adevărul și să o îndrept imediat.

În timp ce căutam, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „A face greșeli sau a te deghiza: care dintre acestea are legătură cu firile corupte? Deghizarea este o chestiune care ține de firile corupte, implică o fire arogantă, ticăloșie și înșelătorie; este deosebit de detestată de Dumnezeu. […] Dacă, după ce ai făcut o greșeală, o poți trata corect și poți permite tuturor celorlalți să vorbească despre ea, să o comenteze și să o discearnă, și dacă o poți diseca și dezvălui pentru ca alții să o vadă, care va fi părerea tuturor despre tine? Cu siguranță vor spune că ești o persoană cinstită, deoarece inima ta este deschisă lui Dumnezeu, și ei pot vedea inima ta prin acțiunile și comportamentul tău. Dar dacă încerci să te deghizezi și să-i înșeli pe toți, ei vor avea o părere proastă despre tine și vor spune că ești o persoană proastă și neînțeleaptă. Dacă nu încerci să te prefaci sau să te justifici, dacă îți poți admite greșeala, toată lumea va spune că ești cinstit și înțelept. Și ce te face înțelept? Toată lumea face greșeli. Toată lumea are neajunsuri și defecte. Și toată lumea are aceleași firi corupte. Nu te crede mai nobil, mai desăvârșit și mai bun decât alții; a gândi astfel este atât de lipsit de rațiune! Odată ce poți vedea clar firile corupte ale oamenilor și adevărata față a esenței lor corupte, și nu încerci să-ți acoperi propriile greșeli și nu folosești greșelile altora împotriva lor, și ești capabil să le abordezi pe ambele corect, abia atunci vei vedea lucrurile în profunzime și nu vei face lucruri prostești, și vei fi o persoană înțeleaptă. Toți cei care sunt lipsiți de rațiune nu sunt oameni înțelepți, sunt proști. Ori de câte ori fac o greșeală sau fac ceva absurd și sunt emondați, meditează la asta și încearcă mereu să se justifice și să se apere, în timp ce se furișează pe la spate. Este dezgustător să fii martor la asta. De fapt, ceea ce fac ei este imediat evident pentru alți oameni, și totuși ei încă fac un spectacol flagrant. Pentru alții, pare un spectacol de clovni. Nu este aceasta prostie? Chiar este. Oamenii proști nu au nicio înțelepciune. Oricâte predici aud, ei tot nu înțeleg adevărul și nu văd niciun lucru așa cum este de fapt. Ei nu coboară niciodată de pe propriul piedestal, crezând că sunt diferiți de toți ceilalți și mai nobili; aceasta este aroganță și neprihănire de sine, aceasta este prostie. Oamenii proști nu au înțelegere spirituală, nu-i așa? Chestiunile în privința cărora ești prost și neînțelept sunt cele cu privire la care nu ai înțelegere spirituală și nu poți înțelege adevărul ușor. Aceasta este realitatea chestiunii” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am reflectat la starea în care fusesem în ultimul timp. La început, m-am gândit că dacă am fost selectată să particip la noul proiect video însemna că abilitatea și calibrul meu nu erau prea rele și că meritam să fiu cultivată. Așa că mi-am exprimat opiniile în mod activ și m-am implicat în părtășii și discuții, sperând să obțin aprobarea tuturor. Dar, când am văzut că îmi expuneam problemele în mod constant, m-am simțit stânjenită. Oamenii vedeau cum sunt cu adevărat și nu puteam accepta asta. M-am gândit că greșelile mele demonstrau că nu sunt bună de nimic, că nu sunt potrivită pentru această slujbă. Așa că m-am închis în mine și m-am deghizat, sperând că ceilalți nu vor vedea cât de inadecvată eram. Firea mea era foarte arogantă și înșelătoare! În realitate, faptul că primisem această datorie nu arăta că eram bună de la bun început – biserica doar îmi dădea o șansă să practic. De fapt, încă aveam multe neajunsuri și lipsuri și trebuia să învăț și să mă îmbunătățesc pe parcursul îndeplinirii datoriei mele. Dar nu mă ocupam corect de aceste probleme. Nu reflectam asupra cauzelor greșelilor mele și nu căutam adevărurile-principii ca să-mi compensez neajunsurile. În schimb, îmi storceam creierii încercând să găsesc căi de a-mi ascunde problemele, astfel încât ceilalți să nu vadă cum sunt. Cum am putut fi atât de înșelătoare și ignorantă? Mai târziu, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Când oamenii își fac datoria sau orice lucrare înaintea lui Dumnezeu, inimile lor trebuie să fie curate, ca un bol cu apă proaspătă – cristalină, fără impurități. Așadar, ce fel de mentalitate este corectă? Una în care, indiferent ce faci, ești în stare să ai părtășie cu toată lumea despre orice gândești și despre orice idei ai. Și dacă cineva spune că modul tău de a gândi nu este viabil și oferă o altă idee, pe care o consideri destul de bună, atunci te negi pe tine însuți și practici conform spuselor sale. Practicând astfel, toată lumea vede că ești cineva care poate accepta sugestiile celorlalți și poate alege calea corectă, și că acțiunile tale sunt principiale, transparente și complet clare și neascunse. Nu există întuneric în inima ta, iar în acțiunile și vorbirea ta te ții de sinceritate și de o atitudine onestă. Spui lucrurilor pe nume – da înseamnă da și nu înseamnă nu. Nu recurgi la șiretlicuri și nu ții nimic ascuns, ești pur și simplu transparent. Nu este aceasta o atitudine onestă? Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă cineva față de oameni, evenimente și lucruri și reprezintă firea unei astfel de persoane” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Lui Dumnezeu îi plac oamenii cinstiți. Ar trebui să-mi fac datoria cu o atitudine onestă. Orice aș face sau aș spune, ar trebui să fiu directă și deschisă, să spun ce gândesc, iar dacă apar probleme, să recunosc, să mă ocup de ele și să le rezolv într-un mod potrivit. Așa că mi-am examinat greșelile de înainte una câte una. Am căutat motivele pentru care lucrurile nu merseseră bine și am căutat să înțeleg principiile conexe. Abia atunci mi-am dat seama că, făcând greșeli, ne putem descoperi propriile slăbiciuni și putem să le compensăm în timp util, ceea ce e un lucru bun. Dar mereu îmi făcusem griji cu privire la imaginea și statutul meu, închizându-mă în mine, fiind falsă, ascunzând ceea ce gândeam și fiindu-mi frică să-mi expun defectele. Făcând asta, nu aș fi putut niciodată să recuperez ce îmi lipsește, iar progresul meu ar fi lent. Nu cumva îmi săpam singură groapa? După ce mi-am dat seama de asta, am început conștient să-mi corectez mentalitatea. Când discutam lucrarea cu ceilalți frați și surori sau ofeream sugestii pentru videouri, îmi spuneam punctul de vedere fără să încerc să ghicesc cum va fi acesta primit. Deși unele idei și opinii ale mele erau încă incorecte, mulțumită corectărilor și îndrumării date de frații și surorile mele, am început să înțeleg unele dintre principiile implicate. Încetul cu încetul, am devenit mai puțin constrânsă și m-am simțit mai confortabil și mi s-a ușurat inima.

După o vreme, a trebuit să lucrăm cu o tehnologie nouă pentru a îmbunătăți calitatea video. Tehnologia era nouă pentru mine, dar discutând și învățând abilitățile necesare împreună cu ceilalți, am început, treptat, s-o înțeleg puțin. Când am văzut cum sora mea parteneră își spunea ideile și oferea sugestii, cum analiza ei era mereu logică și bine fondată și cum supraveghetorul deseori îi cerea părerea cu privire la diferite lucruri, am fost foarte invidioasă. Eu, pe de altă parte, eram tot o necunoscută. Mă întrebam când vor ști toți cine sunt. Uneori, în timpul discuțiilor despre lucrare, mă gândeam cum să-mi folosesc cuvintele, astfel încât ceilalți să aibă o impresie bună despre mine – ca să afle că nu eram total neștiutoare despre situația dată. Într-o zi, discutam cu toții un plan de producție video, când am observat o problemă. Pentru a vorbi concis și la subiect și pentru a arăta că știu câte ceva despre această nouă tehnologie, am vrut să-mi aleg cuvintele cu atenție, înainte de-a vorbi. Dar, cu cât mă frământam mai mult, cu atât mai puțin știam ce să zic. Până la urmă, sora mea parteneră a pus problema în locul meu. Mai târziu, m-am gândit la o soluție. Eu și sora mea parteneră am putea discuta dinainte ce să spunem. Apoi, aș fi avut părtășie prima cu ceilalți despre punctul meu de vedere. Astfel, aș fi putut să mă exprim mai bine și aș fi simțit că mi-am făcut simțită prezența în echipa noastră. Problema a fost că, atunci când participam singură la discuții, tot nu aveam curaj să-mi spun punctul de vedere. În schimb, așteptam ca toți să-și termine de zis opiniile, apoi ziceam doar „bine”, prefăcându-mă că am înțeles ce se spusese. Asta a continuat până la a nu-mi mai asuma nicio povară când discutam problemele. În timp ce îi ascultam vorbind, uneori mă gândeam la altceva sau chiar ațipeam.

Într-o zi, sora mea parteneră a venit la mine și a remarcat că nu-mi făcusem datoria la fel de activ ca înainte. M-a întrebat dacă am vreo stare anume, și i-am povestit despre dezvăluirile mele recente. Și-a folosit experiența pentru a mă ajuta și mi-a trimis unele dintre cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Antihriștii cred că, dacă sunt mereu înclinați să vorbească deschis și să-și exprime opiniile, și să aibă părtășie cu ceilalți, toată lumea îi va desluși; va crede că antihriștii nu au profunzime, că sunt doar oameni obișnuiți și nu îi va respecta. Ce înseamnă pierderea respectului din punctul de vedere al antihriștilor? Înseamnă pierderea statutului lor stimat din inimile celorlalți, înseamnă să arate cât de mediocri, ignoranți și obișnuiți sunt. Iată ce nu speră să vadă antihriștii. De aceea, când îi văd pe alții din biserică dezvăluindu-se mereu și recunoscându-și negativitatea, răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, greșelile pe care le-au făcut ieri sau durerea insuportabilă pe care o simt din cauza faptului că nu sunt cinstiți astăzi, antihriștii îi consideră pe acești oameni proști și naivi; ei nu recunosc niciodată astfel de lucruri, ținându-și ascunse gândurile. Unii oameni vorbesc rar din cauza calibrului slab sau a simplității minții lor, a lipsei de gânduri complexe, dar atunci când antihriștii vorbesc rar, nu este din același motiv; este o problemă a firii. Ei vorbesc rar atunci când se întâlnesc cu alții și nu-și exprimă cu ușurință părerile asupra celor discutate de ceilalți. De ce nu-și exprimă părerile? În primul rând, adevărul le lipsește cu siguranță și nu pot să vadă lucrurile așa cum sunt. Dacă vorbesc, ar putea face greșeli și ar putea fi văzuți drept ceea ce sunt, de fapt; se tem să nu fie priviți cu dispreț, așa că se prefac că tac și simulează că sunt profunzi, ceea ce îngreunează evaluarea din partea celorlalți, ba chiar făcând în așa fel încât ceilalți să creadă că sunt înțelepți și distinși. În acest fel, oamenii nu îndrăznesc să îi subestimeze pe antihriști și văzând calmul și liniștea lor aparentă, chiar îi respectă foarte mult, neîndrăznind sub nicio formă să îi nesocotească. Acesta este aspectul parșiv și ticălos al antihriștilor. Ei nu-și exprimă cu ușurință opiniile, deoarece majoritatea opiniilor lor nu sunt în conformitate cu adevărul, ci sunt noțiuni și închipuiri omenești, total nepotrivite pentru a fi scoase la lumină. Așa că rămân tăcuți. […] Ei nu vor să fie văzuți așa cum sunt; își cunosc propria măsură, dar, în secret, tot au o intenție detestabilă – să facă în așa fel încât ceilalți să-i respecte foarte mult. Nu este acesta cel mai dezgustător lucru?” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șase”). În trecut, când citeam cuvintele lui Dumnezeu care expuneau firile antihriștilor, aproape niciodată nu mă priveam prin cuvintele Sale. Credeam că nu aveam niciun statut, cu atât mai puțin vreo ambiție și dorință măreață. Dar acum, comparându-mă cu ale lui Dumnezeu cuvinte, am văzut că antihriștii erau deseori reticenți să-și exprime opiniile, pentru a-și acoperi propriile lipsuri, și că deseori nu spuneau nimic ca să pară profunzi. Fac asta pentru ca toți cei din jurul lor să creadă, în mod greșit, că ei înțeleg adevărul și să-i admire. Nu asta făceam și eu? De fapt, nu mă pricepeam la această nouă tehnologie. Dar, pentru a-mi salva imaginea și a avea o bază solidă în grup, n-am vorbit niciodată deschis despre lipsurile și neajunsurile mele. Eram falsă, prefăcându-mă că înțeleg lucruri și neîndrăznind să-mi împărtășesc opiniile în fața tuturor, de teamă că nu voi spune ceea ce trebuie și vor vedea că sunt nepricepută. Ba chiar am ajuns să-mi acopăr neajunsurile grăbindu-mă să sugerez la adunări lucruri pe care le discutasem dinainte cu sora mea parteneră. Asta nu doar că-mi permitea să simt că eram parte integrantă, ci îi și împiedica pe ceilalți să-și dea seama cât de jos era, de fapt, standardul meu. Eram foarte înșelătoare! Gândindu-mă în urmă, mi-am dat seama că mulți oameni menționaseră că nu eram prea vorbăreață. Obișnuiam să cred că asta era doar din cauza personalității mele. Doar prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că tăceam ca să-i împiedic pe ceilalți să vadă cum sunt cu adevărat. Și înainte mă comportasem așa, când îmi îndeplineam datoria. Uneori, descopeream unele probleme, dar mă abțineam să zic ceva dacă nu îmi erau încă clare. În schimb, așteptam până înțelegeam clar problema, apoi îmi explicam punctul de vedere în mod metodic și logic. Făcând asta, cu timpul, toți credeau că mă pricep să identific probleme, iar uneori îi auzeam cum mă lăudau fiindcă eram deșteaptă și de calibru bun. Asta m-a făcut să fiu foarte mulțumită de mine. Când vedeam cum unele dintre surorile mele erau deschise, spunând ceea ce gândeau și recunoscând dacă nu înțelegeau ceva, le disprețuiam. Mă gândeam că vorbeau fără să gândească, iar ceilalți vor vedea imediat cât de inapte erau. Știam că eu nu mă pot comporta așa. Acum că mi-am dat seama de toate astea, am știut că firea mea de antihrist era gravă. Mă prefăcusem ca să obțin un statut și să-i fac pe ceilalți să aibă o opinie bună despre mine. Am fost prea preocupată de statut și m-am supraestimat. Mereu am vrut să fiu o persoană fără lipsuri și nu am fost dispusă să fiu o persoană obișnuită. Am fost cu adevărat arogantă și irațională. M-am gândit la participarea mea la aceste proiecte video complexe. Nu doar că am avut șansa să-mi îmbunătățesc abilitățile profesionale, dar am putut înțelege mai multe principii în tot acest timp. Acesta era un lucru minunat! Dar, în loc să muncesc din greu ca să învăț abilități și principii noi cu frații și surorile mele, îmi petreceam zilele neglijându-mi datoria. Gândeam în moduri necinstite, îngrijorându-mă despre câștigarea și pierderea laudelor altora și încercând din răsputeri să-mi protejez imaginea. Fusesem foarte nesăbuită! După ce am crezut în Dumnezeu atâția ani, tot nu știam pe ce ar trebui să mă axez în ceea ce urmăresc. Irosisem cu neatenție atât de mult timp prețios, iar la final, nu obținusem nimic din asta. Nu doar că nu-mi făceam bine datoria, dar eram și disprețuită de Dumnezeu și Îi provocam silă. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai prost mă simțeam. Îmi era rușine de mine. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, dispusă să mă căiesc.

Apoi, am găsit o cale de practică în cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Care sunt manifestările care pot fi găsite în cuvintele și acțiunile oamenilor normali? O persoană normală poate vorbi din inimă. Va spune orice are în inimă, fără nicio falsitate sau viclenie. Dacă i se întâmplă ceva și poate vedea situația clar, va acționa conform conștiinței și rațiunii sale. Dacă nu poate desluși situația, poate să aibă, de asemenea, concepții greșite, să facă greșeli și să experimenteze eșecul; poate să aibă, de asemenea, noțiuni și închipuiri umane și să fie orbită de iluziile din fața sa. Acestea sunt manifestările umanității normale. Pot aceste manifestări ale umanității normale să fie la înălțimea cerințelor lui Dumnezeu? Nu. Oamenii nu au adevărul, așa că nu pot fi la înălțimea cerințelor lui Dumnezeu. Aceste manifestări ale umanității normale sunt deținute de oamenii corupți obișnuiți încă de la naștere; sunt lucruri pe care le dețin în mod inerent. Trebuie să-ți dai voie să ai aceste manifestări și dezvăluiri și, în timp ce faci acest lucru, trebuie să înțelegi că exact așa sunt capacitățile intrinseci, calibrul și natura înnăscută ale omului. Ce ar trebui să faci odată ce înțelegi acest lucru? Ar trebui să tratezi corect aceste lucruri. Atunci, cum ar trebui să pui în practică tratarea lor corectă? Ar trebui să citești mai mult din cuvintele lui Dumnezeu și să te înzestrezi cu mai mult adevăr; în chestiunile pe care nu le înțelegi, în chestiunile în care ai noțiuni și în chestiunile în care poți emite judecăți greșite, ar trebui să vii mai des înaintea lui Dumnezeu pentru a reflecta asupra ta și a căuta adevărul ca să-ți rezolvi toate problemele. […] Deoarece nu ești un supraom sau vreo mare personalitate, îți este imposibil să deslușești totul sau să înțelegi totul complet. Nici măcar un supraom sau o mare personalitate nu ar putea desluși dintr-o privire întreaga lume, întreaga omenire sau fiecare lucru care se întâmplă în jurul său. Ești doar o persoană obișnuită. Trebuie să experimentezi multe eșecuri, perioade de rătăcire, multe erori de judecată și multe abateri. Doar în acest fel pot fi pe deplin dezvăluite firile tale corupte, împreună cu slăbiciunile, defectele, ignoranța și nesăbuința ta, permițându-ți să te reexaminezi și să ajungi să te cunoști, să ai cunoaștere despre atotputernicia lui Dumnezeu, despre înțelepciunea desăvârșită a lui Dumnezeu și despre firea lui Dumnezeu, și să dobândești unele lucruri pozitive de la El și să ajungi să înțelegi adevărul și să intri în realitate. În cursul experienței tale, multe lucruri nu vor merge așa cum îți dorești, făcându-te să te simți neajutorat. Va trebui să cauți, să aștepți și să primești răspunsuri pentru fiecare chestiune de la Dumnezeu. Va trebui să înțelegi, prin cuvintele lui Dumnezeu, esența care stă la baza fiecărei situații și esența fiecărui fel de persoană. Acestea sunt manifestările unei persoane obișnuite, normale. Încetează să încerci mereu să fii un supraom sau cineva care poate face totul. Ar trebui să înveți să spui: «Nu pot», «Mă depășește», «Nu pot desluși», «Nu am experimentat asta», «Nu știu absolut nimic», «De ce sunt atât de slab? De ce nu sunt bun la nimic?», «Sunt de calibru slab», «Sunt amorțit și greu de cap», «Sunt nesăbuit», «Trebuie să-mi acord câteva zile și să înțeleg pe deplin înainte de a acționa. Trebuie să discut cu alții» – aceasta este ceea ce se conformează cu adevărat faptelor. Trebuie să înveți să practici în acest fel. Aceasta este manifestarea recunoașterii tale că ești o persoană normală și a dorinței tale de a fi o persoană normală” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu este fundamentul credinței în Dumnezeu”). După ce am cugetat la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că eram o persoană obișnuită de calibru normal, cu puțină experiență și puțină înțelegere a adevărurilor-principii. Când m-am confruntat cu o tehnologie nouă și probleme noi, uneori nu puteam înțelege lucruri sau făceam greșeli – dar acesta era un lucru normal. A trebuit să recunosc și să-mi accept propriile lipsuri și neajunsuri și să caut adevărurile-principii ca să rezolv problema. Doar făcând asta aș putea să mă îmbunătățesc în mod constant. După ce am realizat toate acestea, mi s-a iluminat mintea. Eram dispusă să practic în concordanță cu cerințele lui Dumnezeu, să nu mă mai prefac și să nu mai fiu înșelătoare, să mă comport și să-mi fac datoria într-o manieră realistă.

Odată, discutam în grup cu supraveghetorul nostru cum să remediem un video. După ce toți își oferiseră sugestiile, eu am găsit o altă problemă, dar nu eram sigură dacă aveam dreptate sau nu și aveam câteva îngrijorări. M-am gândit: „Oare să o menționez sau nu? Dacă aduc în discuție o chestiune care nu reprezintă, de fapt, o problemă, asta mă va da în vileag ca fiind ignorantă și limitată.” Tocmai atunci mi-am dat seama că voiam să mă ascund și să mă deghizez din nou ca să-mi salvez imaginea. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I putere să mă răzvrătesc împotriva intenției mele greșite, apoi mi-am destăinuit celorlalți opiniile. Supraveghetorul și celelalte surori și-au oferit, de asemenea, opiniile. Deși problema ridicată de mine s-a dovedit a nu fi o problemă reală, prin discuția noastră am ajuns să înțeleg mai clar principiile. Cu timpul, când comunicam și discutam lucrarea împreună, am devenit mai puțin anxioasă și neliniștită. Uneori puteam observa anumite probleme, dar nu eram sigură cum să le rezolv. Așa că am împărtășit problemele în mod sincer cu ceilalți și i-am lăsat pe toți să găsească împreună o metodă prin care să le rezolvăm. Uneori propuneam o soluție, dar, pe măsură ce discutam, se descoperea că nu era potrivită. În acele momente recunoșteam că am greșit și discutam cu toți cum să o rezolvăm pentru a obține rezultate mai bune… Când am practicat astfel, inima mea a fost mai calmă și mai relaxată și îmi puteam face mica parte din datorie. Prin experiență personală, am învățat că sunt împăcată, liniștită și eliberată dacă mă port și îmi fac datoria în acest mod!