de Lingmin, China

Tata a fost director de școală. La școală și acasă, adesea vorbea despre materialism. Ne-a învățat că fericirea se bazează pe truda noastră, că trebuie să ne străduim ca să ne remarcăm și să le facem cinste strămoșilor. Conduși de cuvintele și exemplul părinților, eu și frații mei mereu am muncit din greu. Am intrat în afaceri sau am devenit funcționari publici, cu un oarecare succes. În primăvara lui 2007, eu am acceptat lucrarea zilelor de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Zilnic citeam cuvintele lui Dumnezeu, aveam părtășie regulat cu frații și surorile și am înțeles ceva din suveranitatea lui Dumnezeu. M-au impresionat mai ales cuvintele: „Dumnezeu a creat această lume, El a creat această omenire și, mai mult decât atât, El a fost arhitectul culturii Greciei antice și al civilizației umane. Doar Dumnezeu consolează această omenire și doar lui Dumnezeu Îi pasă de aceasta noapte și zi. Dezvoltarea și progresul umanității sunt inseparabile de suveranitatea lui Dumnezeu, iar istoria și viitorul umanității sunt inextricabile în raport cu planurile lui Dumnezeu. Dacă ești un creștin adevărat, atunci vei crede cu siguranță că ascensiunea sau prăbușirea oricărei țări sau națiuni are loc în funcție de planurile lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu cunoaște destinul unei țări sau națiuni și doar Dumnezeu controlează cursul acestei omeniri. Dacă omenirea își dorește să aibă un destin bun, dacă o țară își dorește să aibă un destin bun, atunci omul trebuie să se plece în fața lui Dumnezeu în închinare, să se căiască și să mărturisească înaintea lui Dumnezeu, altfel, destinul și destinația omului vor fi o catastrofă inevitabilă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au înseninat inima. Dumnezeu e Creatorul și El e Cel care a îndrumat și sprijinit omul până azi. Mai mult: El ne cârmuiește soarta. Doar închinându-ne Lui, pocăindu-ne înaintea Lui și acceptând mântuirea Lui putem avea un destin bun. Am mai aflat că Mântuitorul, Dumnezeu Atotputernic, a venit în zilele de pe urmă să exprime adevărul, să facă lucrarea judecății, să curețe și să mântuiască deplin omenirea, să ne scoată de sub influența Satanei și să ne conducă în frumoasa destinație pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o, ca să putem avea o soartă și un final bun. M-am simțit foarte binecuvântată că L-am putut accepta pe Dumnezeu Atotputernic și mi-am jurat să-mi practic bine credința, să urmez adevărul și să-mi fac datoria de ființă creată pentru a răsplăti iubirea Sa.

Dar pe când mă implicam cu avânt în datoria mea, am fost arestată de Partidul Comunist. Într-o zi din martie 2009, la prânz, poliția a venit la adunare, a luat trei surori și pe mine și ne-a reținut ilegal la un post. Șeful postului de Poliție a urlat la mine fioros: „Spune-ne ce știi! Cine te-a convertit? Cine-i conducătorul bisericii tale? Dacă vorbești, te las acasă imediat. Dar dacă nu cooperezi, cu toate cărțile religioase găsite la tine, te-am putea închide cinci-șase ani!” Văzându-i privirea feroce, inima a început să-mi bată tare. Nu știam cum se vor purta cu mine. M-am rugat repede lui Dumnezeu să vegheze asupră-mi, să-mi dea credință și putere și să mă întărească. După rugăciune, m-am gândit la cuvintele Lui: „Cei aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința voastră sporește, nimic nu va fi prea dificil” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 75). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Absolut toate sunt în mânile Sale. Acel șef al Poliției părea înspăimântător, dar și el era în mâinile lui Dumnezeu. Era o unealtă care-L slujea pe Dumnezeu. N-avea niciun cuvânt asupra condamnării mele – numai Dumnezeu avea. Nu mă puteam apleca în fața abuzurilor lui. Au văzut că nu voiam să vorbesc, așa că ne-au închis pe toate patru într-un centru de detenție, sub acuzația de perturbare a ordinii sociale.

Într-o dimineață, din senin, am auzit pe cineva urlându-mi numele. Mi-a sărit inima în gât. Aveau de gând să mă interogheze iar? Mă interogaseră și înainte și nu spusesem nimic. Mă întrebam dacă vor folosi tactici și mai agresive împotriva mea. Temându-mă, m-am rugat în gând lui Dumnezeu și am reușit să mă liniștesc treptat. Poliția m-a adus într-o sală mare. De cum am intrat, l-am văzut pe tata. Mi-a stat inima-n loc. De ce l-au adus pe tata? Mereu se opusese credinței mele, deci cum mă va trata acum, că fusesem arestată? Înainte să pot spune ceva, tata a ridicat mâna și m-a lovit de trei ori peste cap. Am amețit, vedeam stele verzi. El a zis, aspru: „Ți-am interzis să ai credință, dar ai insistat. Acum, că ai fost arestată, numele meu a fost târât în noroi! Spune-le tot despre credința ta! Poliția a zis că te vor lăsa de cum mărturisești, dar, dacă nu, vei primi o condamnare grea!” Văzând chipul îmbătrânit al tatălui meu, m-a durut inima. Avea aproape 80 de ani și reputația contase mereu pentru el cel mai mult. Cum putea suporta dacă eram condamnată? Apoi, deodată, a îngenuncheat. Cu lacrimi în ochi, a spus: „Mama ta s-a îmbolnăvit când a aflat. E acasă la pat, sub perfuzii. Spune-le ce știi și hai acasă cu mine!” Confruntată cu toate, n-am putut să nu plâng. De când lumea, doar copiii îngenunchează în fața părinților, nu invers. M-am gândit la greutățile îndurate de părinți ca să mă crească și cum m-au ajutat cu copiii mei. Încă trebuiau să-și facă griji pentru mine, la bătrânețe. Nu aveau parte de asemenea durere și chin dacă nu eram credincioasă. Am simțit că le eram datoare – m-am simțit groaznic. Atunci am realizat că nu eram în starea potrivită. M-am rugat repede: „Dumnezeule! Mă doare situația asta. Mă simt slabă. Mă simt datoare părinților mei. Nu știu ce să fac. Te rog luminează-mă și îndrumă-mă să-Ți pot înțelege voia și să fiu tare.” Apoi, m-am gândit imediat la ceea ce hotărâsem să fac înaintea lui Dumnezeu: să fiu tare în credință, să-L urmez și să caut mereu să-L iubesc. În clipa aceea, mi-am venit în fire. M-am gândit și la cuvintele lui Dumnezeu: „Sunt oamenii incapabili să lase la o parte trupul lor pentru această scurtă perioadă? Ce lucruri pot să scindeze iubirea dintre om și Dumnezeu? Cine este capabil să rupă iubirea dintre om și Dumnezeu? Să fie părinții, soții, surorile, soțiile sau rafinarea dureroasă? Pot mustrările de conștiință să șteargă imaginea lui Dumnezeu din om? Sunt datoria și acțiunile oamenilor față de ceilalți isprava lor? Pot fi acestea remediate de către om? Cine este în stare să se protejeze singur? Sunt oamenii capabili să-și poarte singuri de grijă? Cine sunt cei puternici în viață? Cine este în stare să Mă părăsească și să trăiască singur?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolele 24 și 25). Cuvintele lui Dumnezeu m-au umplut de remușcări. Chiar și respirația asta mi-a fost dată de Dumnezeu și El îmi asigură tot ce-mi trebuie pentru a supraviețui. Trăisem până atunci doar prin grija și protecția Lui tăcută. El a rânduit totul pentru a mă îndruma să vin înaintea Lui și să-I accept mântuirea. Iubirea Lui e foarte mare! Nu puteam să-L trădez de frică să nu-mi rănesc părinții. Sănătatea lor era și ea în mâinile lui Dumnezeu și era inutil să-mi fac griji. Din cauza oprimării partidului erau ei triști și îndurerați. Dacă ar fi putut vedea răutatea partidului, nu s-ar fi simțit rușinați și Satana nu i-ar fi putut păcăli. Gândind așa, n-am mai fost atât de supărată. Am jurat să mărturisesc ferm chiar dacă eram închisă! Mi-am șters lacrimile și l-am ajutat pe tata să se ridice. Apoi, cinci-șase polițiști m-au înconjurat. Le-am zis: „Nu știu nimic.” Unul m-a privit fix și a spus: „Mai ai cinci minute.” Tata era furios la culme. M-a mai lovit de câteva ori, a îngenuncheat și-a zis: „Dacă nu vorbești, îngenunchez în fața ta până mor! Partidul nu permite credințele religioase. Cum îndrăznești să te opui? Mărturisește rapid! Apoi putem pleca acasă.” Mi-am dat seama că era un truc al poliției. Voiau ca tata să mă forțeze să fiu un Iuda și să-i vând pe ceilalți. Polițiștii ăia-s foarte vicleni! Am fost furioasă și iritată. L-am ajutat pe tata să se ridice și iar m-au înconjurat polițiștii, să mă facă să vorbesc. I-am privit și le-am spus calm: „Nu știu nimic.” Chiar atunci a sunat telefonul tatălui meu și el mi-a zis să răspund. Am auzit-o pe mama, ocărând și spunând: „O să mă omori! Guvernul nu permite credința, dar tu insiști. Nu te poți lupta cu ei! Zi-le ce știi și întoarce-te! Ce vei face dacă o să fii condamnată? Cum își va mai găsi nevastă fiul tău? Și noi vom fi umiliți, toți. Gândește-te la noi!” Am închis telefonul plângând și l-am privit pe tata cum iese, târându-și picioarele. Întoarsă în celulă, m-am gândit iar la mama bolnavă, zăcând în pat. Dacă i se întâmpla ceva groaznic, eu n-o ajutam la nevoie. Cu cât mă gândeam, cu atât mă simțeam mai rău. Am plâns. Atunci am înțeles: atașamentele mele erau călcâiul lui Ahile pentru mine. M-am rugat din suflet lui Dumnezeu. I-am cerut îndrumare să iau atitudine, să nu trăiesc pe baza emoțiilor. Mi-am amintit ce a spus El: „De ce le este oamenilor atât de greu să se separe de emoție? Procedând astfel, depășesc ei standardele conștiinței? Poate conștiința să împlinească voia lui Dumnezeu? Poate emoția să-i ajute pe oameni să treacă peste nenorociri? În ochii lui Dumnezeu, emoția este dușmanul Său – nu s-a menționat clar acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 28). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au deschis ochii. Emoțiile sunt dușmanul Lui și bariera cea mai mare în practicarea adevărului. Când trăim după emoții, ne îndepărtăm de Dumnezeu și-L trădăm! Eram prinsă în sentimentele față de părinții mei. Credeam că a fi ingrată față de ei era o jignire teribilă și mă făcea o fiică rea. Văzând ce triști și supărați erau din cauza arestării mele, m-am simțit îndatorată lor. Consideram că trudiseră din greu să mă crească, dar nu-i răsplătisem și chiar îi făcusem să sufere. Prețuiam bunătatea părinților mei, însă uitam că Dumnezeu e Cel care ne dă viață. Dumnezeu e izvorul vieții omului și suflarea Lui de viață m-a susținut până azi. Datorită îndrumării și purtării Lui de grijă am ceea ce am. Dumnezeu a dat atât de mult fără să ceară nimic în schimb. În zilele de pe urmă, Dumnezeu S-a întrupat iar pentru a mântui oamenii, îndurând mari umilințe și urmărirea și oprimarea din partea partidului. Dumnezeu a dat totul pentru oameni – iubirea Lui e atât de mare! Cel pe care trebuie să-L venerăm și să-L ascultăm e Dumnezeu. Poate că grija părinților mi-a îmbunătățit viața materială, dar ei nu-mi puteau oferi adevărul. Nu mă puteau mântui de corupția Satanei ori să-mi dea o destinație și un final bun. Dacă-i vindeam pe ceilalți și-L trădam pe Dumnezeu doar pentru a mă conforma dorinței părinților, lor nu le rămâneam datoare, dar eram disprețuită de Dumnezeu și pierdeam definitiv mântuirea Lui. Atunci am înțeles că Satana folosea iubirea mea de părinți pentru a mă ispiti, făcându-mă să mă îndepărtez de Dumnezeu, să-L trădez și să-mi pierd șansa la mântuire, să merg în iad și să fiu distrusă odată cu el. Nu puteam să cad pradă trucurilor Satanei. Îmi amintește de Petru, care a avut principii și a luat atitudine contra părinților săi. A fost tare în credință și L-a urmat pe Domnul Isus oricum au încercat să-l oprească. În final, iubirea lui de Dumnezeu a învins tot și el a câștigat aprobarea Lui! E foarte motivant pentru mine!

În a cincea zi, poliția mi-a adus să citesc trei scrisori, de la mama, de la fiica mea și de la fiul meu. Fiul mi-a scris: „Mamă, în ultimii ani de armată abia așteptam reunirea întregii familii. Nu mi-a fost ușor să obțin transferul și să revin și acum tu ești arestată. Mi se pare că se prăbușește cerul fără tine acasă. Mamă, spune-i poliției despre chestiile tale religioase! Dacă mergi la închisoare, asta-mi va afecta perspectivele de muncă și căsătorie. Chiar dacă nu te gândești la tine, ar trebui să te gândești la mine…” Aici am început să plâng, nu m-am putut abține. Dacă într-adevăr urma să-i fie ruinat viitorul fiindcă eram închisă, nu știam cum să-l înfrunt. Sigur avea să mă urască. Mi se părea că drumul credinței era plin de pietre de poticnire și că absolut fiecare pas impunea o alegere. M-am rugat în inimă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, chiar sunt îndurerată și mă simt slabă. Te rog veghează asupra inimii mele și întărește-mi credința.” Revenită în celulă, o soră a aflat prin ce treceam și mi-a amintit să nu cad pradă trucului Satanei. A fost un semnal de alarmă. M-am gândit cum, în fiecare clipă, Satana folosește diverse mijloace pentru a ne ademeni și amăgi să-L trădăm pe Dumnezeu. Când lăsăm garda jos, putem cădea în plasa Satanei. Trebuie să continuăm să ne potolim inimile înaintea lui Dumnezeu, să ne rugăm și să ne bazăm pe El pentru a discerne trucurile Satanei, a dobândi protecția lui Dumnezeu și a rămâne tari. Noaptea aceea n-am putut dormi și m-am rugat în gând lui Dumnezeu. Mi-am amintit asta din cuvintele Lui: „Din momentul în care vii plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești datoria. Pentru planul lui Dumnezeu și pentru predestinarea Lui, îți îndeplinești rolul și îți începi călătoria vieții. Indiferent de trecutul tău și indiferent de drumul dinaintea ta, nimeni nu poate scăpa de orchestrările și aranjamentele pe care le-a pregătit Cerul și nimeni nu deține controlul asupra propriului destin, deoarece doar Cel care domnește peste toate lucrurile este capabil de o asemenea lucrare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Așa-i. Toată viața, destinele ne sunt rânduite de Dumnezeu și nimeni nu le poate schimba. Eu nu puteam controla ce fel de serviciu sau căsătorie urma să aibă fiul meu. Oricâtă considerație le arătam copiilor mei, nu le puteam schimba soarta, iar dacă aveam să merg la închisoare sau nu, tot Dumnezeu determina asta. Nu puteam să scap doar fiindcă așa voiam. Aveam nevoie să încredințez totul lui Dumnezeu și să mă supun suveranității Lui. Apoi m-am gândit la un alt pasaj din cuvintele Lui: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te dai pe tine adevărului, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să nu renunți la adevăr de dragul unei vieți liniștite de familie și nu trebuie să pierzi demnitatea și integritatea vieții tale de dragul unei desfătări de moment. Ar trebui să urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață care este mai plină de înțeles. Dacă duci o asemenea viață vulgară și nu urmărești niciun obiectiv, nu îți irosești tu viața? Ce poți câștiga dintr-o asemenea viață? Ar trebui să abandonezi toate desfătările trupului pentru un singur adevăr și nu ar trebui să renunți la toate adevărurile pentru un pic de desfătare. Oamenii de genul acesta nu au integritate sau demnitate; nu există nicio semnificație în existența lor!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Pentru un credincios, singurul mod de-a dobândi aprobarea lui Dumnezeu e urmărind adevărul și făcându-ți datoria de ființă creată. Doar asta poate fi considerată o viață valoroasă și merită să suferi oricât pentru a câștiga adevărul. Dacă mi-aș vinde frații, surorile, biserica, doar pentru a-mi mulțumi familia, aș fi un Iuda trădându-L pe Dumnezeu. Ar fi cea mai mare înjosire și m-ar blestema Dumnezeu pentru ea. Chiar și cu o familie fericită și trăind confortabil, viața ar fi goală și fără sens, iar eu – doar un cadavru umblător. La gândul ăsta, am fost și mai hotărâtă să-L urmez pe Dumnezeu. Indiferent de tacticile polițiștilor, voiam să fiu martoră și să-l fac de ocară pe Satana!

În a șasea zi poliția m-a chemat în holul principal, unde mi-am văzut unchiul, soțul, fiul și fiica. Copiii m-au îmbrățișat și-au plâns, zicând: „Hai acasă, mamă!” Soțul a stat de-o parte plângând. Apoi unchiul mi-a spus, în lacrimi: „Lingmin, poliția a zis că poți veni acasă de îndată ce le spui ceva, și nu vei fi închisă. Viitorul fiului tău va fi ruinat dacă te duci la închisoare. Va distruge familia! Ascultă-mă și vorbește cu ei!” În clipa aceea, inima mi s-a limpezit. Am știut că în spatele sfaturilor familiei era manevra Satanei și că, dacă dădeam poliției cât de puțin, va scoate cu forța mult mai mult și vor fi arestați mulți alții. Gândind astfel, am spus: „Credincioasă fiind, merg pe calea corectă în viață. N-am făcut nimic ilegal, deci n-am nimic de mărturisit. Duceți-vă acasă!” În drum spre celulă, m-am gândit cum poliția îi tot folosește pe cei dragi ca să mă ispitească, să mă oblige să-mi vând frații, surorile și să-L trădez pe Dumnezeu. Partidul Comunist e atât de ticălos! Sunt demoni anti-Dumnezeu! Apoi, un polițist m-a chemat în birou și mi-a spus, fudul: „Cum a fost vizita familiei tale?” Văzându-l încântat de situația asta groaznică, m-am înfuriat așa de tare, că am scos cele trei scrisori, le-am rupt și le-am aruncat pe masă spunând: „Sunt credincioasă și un om cinstit. N-am făcut nimic rău. De ce i-ați pus să-mi dea sfaturi? Ce lege am încălcat?” Și am ieșit afară imediat. Numai grație puterii de la Dumnezeu am putut face față calm interogatoriilor poliției.

În ziua a 14-a, dimineața, șeful postului de Poliție m-a chemat în birou. Nu mai era fioros. Se prefăcea preocupat și m-a întrebat despre familie. Vorbind bombastic, încerca să mă ispitească să-mi vând frații și surorile. M-am rugat neîncetat lui Dumnezeu să mă apere să nu cad pradă trucului Satanei. Șeful de post a vorbit mult. La sfârșit, văzând că nu spuneam nimic, s-a înfuriat și a urlat cu răutate: „O să fiu direct cu tine. Atâtea cărți religioase am găsit la voi acasă, că e cazul cel mai grav din oraș. Sigur faci închisoare dacă nu vorbești!” Însă orice zicea, mă rugam în gând lui Dumnezeu și juram că nu voi da informații despre ceilalți și nu-L voi trăda pe Dumnezeu, chiar și condamnată. După 15 zile, au văzut că nu scoteau nimic de la mine și m-au trimis acasă. Întorcându-mă acasă, familia s-a mai opus credinței mele. Știam că era din cauza minciunilor și opresiunii partidului. M-am rugat și am jurat că-L voi urma pe Dumnezeu până la sfârșit, oricât de greu era. Apoi mi-am amintit un imn al experienței: „Mărșăluind pe calea dragostei pentru Dumnezeu”.

1  Nu mă interesează cât de grea ar putea fi calea credinței, unica mea misiune e să-mplinesc voia lui Dumnezeu; de primesc binecuvântări sau sufăr necazuri în viitor, îmi pasă și mai puțin. Acum, că m-am hotărât să-L iubesc pe Dumnezeu, voi fi credincioasă până la sfârșit. Indiferent ce pericole sau greutăți mă pândesc și indiferent cum voi sfârși, ca ziua de slavă a lui Dumnezeu s-o întâmpin, eu pașii Lui îi voi urma, străduindu-mă să înaintez mereu.

[…]

– Urmați Mielul și cântați cântări noi

Am tot cântat imnul acela și m-am simțit foarte încurajată. Știam că această cale a credinței va fi mereu însoțită de persecuția partidului și că, probabil, voi fi arestată iar sau chiar condamnată în viitor. Însă eram sigură că aceasta era adevărata cale și eram gata să-L urmez pe Dumnezeu până la sfârșit! Un timp, n-am putut contacta niciun membru al bisericii și n-am putut trăi viața bisericii. Deci am mâncat și băut cuvintele lui Dumnezeu, m-am înzestrat acasă cu adevărul și am răspândit Evanghelia în familie. Soțul și fiica mea au devenit credincioși. Ne-am adunat, am mâncat și băut cuvintele lui Dumnezeu ca familie. După un an, mi-am regăsit frații și surorile și am început să fac o datorie. I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu.

În tot acest timp, trecând prin opresiunea partidului, arest și atacurile familiei, luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu m-au ajutat să răzbesc, pas cu pas. Oricât de grea e calea ce-mi stă înainte, voi merge cu Dumnezeu până la sfârșit.